Cu emoţie m-am urcat în trenul de Craiova. Eram în Gara de Nord a
Bucureştiului. Emoţia era produsă de istoria gării, de personajele din istorie
care au călcat pavajul gării, de oamenii grăbiţi care mă loveau fără să
realizeze acest lucru, mergeau precum nişte zombii, unii vorbeau la telefon,
alţii pur şi simplu îl butonau fără să le pese pe unde merg. Eram emoţionat
pentru că eu, un personaj retras în lumea mea, poate în cochilia mea, eram
dintr-o dată în contact cu lume multă,o lume aproape reală, o lume care nu mă
vedea, care era într-o goana nebună pentru a ajunge la destinaţie, o destinaţie
efemeră într-o viaţă vremelnică.
Cu emoţie m-am urcat în trenul „interregio”, probabil un accelerat cu
viteză mai mare decât celebra, de acum, „Mocăniţa”. Nu despre viteza de melc a
trenului vreau să vorbesc, nici despre întârzierea cu care am ajuns la
destinaţie, până la urmă am ajuns cu bine şi în aceeaşi zi. Vreau să vorbesc
despre un tip neatent, alţii, mai răi decât mine, ar spune de-a dreptul
„căscat”. Să expun faptele:
În urmă cu câteva zile, soţia, în marea ei bunătate, îmi dăruise o borsetă
neagră cu multe compartimente şi cu bandulieră
care îmi permitea să o port pe umăr. Era prima dată când o aveam cu
mine, de bucurie că era aşa bine compartimentată am burduşit compartimentele cu toate actele mele inclusiv
banii.
Am coborât din tren pe peronul trei, de aici, prin subteran, am ajuns în
gară. Primul drum l-am făcut la biroul de informaţii, m-am interesat de trenul
de întoarcere, după ce am aflat ora, am mers la casa de bilete să cumpăr bilet
pentru întoarcere. Atunci am constatat că nu am borseta, o lăsasem în tren pe
locul unde călătorisem, gentuţa mea călătorea singură cu trenul spre Tg.-Jiu.
Un minut am fost consternat, blocat, nemişcat, mut, surd şi orb. Uşor, uşor,
mi-am revenit, am mers la şeful staţie Craiova să ia legătura cu trenul, mi-a
spus că nu poate pentru că, citez:”trenul este partida Târgu-Jiu”. De aici am
mers la poliţia gării TF, am fost întâmpinat de un agent şef adjunct de
poliţie. M-a ascultat, i-am explicat situaţia, apoi fără să piardă timpul a
început să telefoneze, în câteva minute a obţinut numărul de telefon al
conductorului de tren care avea sub control vagonul 4 cu care eu călătorisem de
la Bucureşti la Craiova. Întrebările poliţistului puse conductorului, au fost
clare, succinte şi la obiect. Răspunsul a fost: „da, am găsit borseta”. Fără să
mai lungesc vorba, vreau să spun că mai târziu câteva ore eram în posesia
buclucaşei gentuţe din care nu lipsea nici măcar un leu.
Îmi veţi spune că astea sunt lucruri absolut normale. Nu, nu sunt! În alte
situaţii de acest gen, agenţii de poliţie m-ar fi pus să dau o declaraţie în
care să descriu vagonul, să descriu cel puţin cinci călători din vagon, să
descriu conductorii de tren, să depun copie xeroxată după biletul de tren din
care să se observe că am călătorit în vagonul 4 loc 55. Era foarte probabil să
fiu nevoit să iau o adeverinţă din Gara de Nord care să autentifice biletul. Să
fiu nevoit să jur pe Biblie că spun adevărul, ori măcar pe mersul trenurilor.
Abia după ce îndeplineam toate aceste cerinţe să înceapă demararea măsurilor
pentru recuperarea borsetei.
Am avut noroc să găsesc un buchet de poliţişti tineri, aceştia au înţeles
că orice secundă pierdută mă îndepărta de posibilitatea de a reintra în posesia
gentuţei. Au acţionat pentru recuperarea obiectului pierdut de mine, l-au
găsit, apoi au purces la identificarea mea.
Dacă această întâmplare mi-ar fi fost povestită, în mod sigur aş fi avut o
ezitare în a crede adevărul. Cum am fost protagonistul aventurii, nu-mi rămâne
decât să felicit din tot sufletul meu pe aceşti oameni minunaţi care fac cinste
poliţiei române. Sunt oameni cu care trebuie să ne mândrim.
M-am săturat să aud că tot ce este românesc e „câh”. Toate ţările au
uscăturile lor, asta nu este specific României, doar oamenii răi ne fac pe noi
să credem că suntem inferiori altor etnii. Nu suntem, suntem superiori în multe
privinţe, mai ales în omenia noastră, de care mulţi politicieni români şi nu
numai, mână în mână cu agenturile străine, au profitat pentru a distruge tot ce
este românesc.
Vă mulţumesc domnilor poliţişti: agent şef-adjunct Nicolae Cătălin, agent
şef-adjunct Mazilu Robert, domnişoara agent Sucea Alina, pentru modul
profesionist în care aţi lucrat, sper să fie mulţi ca voi, sigur, bine ar fi să
fie toţi. Nu ştiu cum se numeşte conductorul de tren care a găsit borseta şi a
predat-o poliţiei, de aceea îi voi spune simplu: OM.
Aruncăm tot timpul zoaie în capul tuturor instituţilor, totuşi, acolo sunt
oameni simpli, oamenii care susţin fundaţiile acelor instituţii, care sunt buni
profesionişti şi care îşi fac serviciul într-un anonimat perfect.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu