sâmbătă, 25 august 2018

Mierea amară. Cap. II


  Era o toamnă căduroasă şi secetoasă. Colbul de pe uliţe  devenise gros, rarele maşini care treceau, ocazional prin sat, făceau să se ridice un nor mare. Pentru câteva secunde nu se mai vedea nimic, praful intra în ochi, în gură, se aşeza pe haina curată cu care oamenii se îmbrăcau în zi de sărbătoare, ori pe cămăşile murdare din cursul săptămânii. Norocul lor că maşinile erau rare, camionul colectivului trecea mai des.
Emilia locuia pe „Vale” o uliţă  sub forma unui arc de cerc faţă de drumul principal. Rar intrau maşinile pe Vale, când erau ploi ,drumul se acoperea cu apă, atunci sătenii ocoleau prin grădini dacă aveau de mers la  vecinii ori pentru a ieşi la „Linia Mare” cum era numit drumul principal.  Casa părinţilor Emiliei era ultima după ce intrai în adâncul uliţei, apoi urmau câteva locuri virane unde predominau nucii, de aceea uliţa se mai numea şi „Valea Nucilor”, apoi iar începeau case. Era o uliţă liniştită doar gălăgia copiilor se făcea auzită. Rar femeile se certau din diferite motive, multe dintre ele erau puierile, mai mult îşi vărsau năduful neajunsurilor . Era suficient ca o familie să-şi cumpere un aragaz pentru ca vecinii să îl urască. Nu exista o solidaritate, din contră, era o întrecere surdă, fiecare voia să aibă mai mult decât celălalt. Oamenii erau gospodari, însă nu toţi câştigau la fel, de aici duşmănia.
Se apropia cu paşi repezi ziua de 1 octombrie când trebuiau să înceapă cursurile universitare. Emilia îşi făcuse din timp o listă cu tot ce îi trebuia. Marina o încuraja în ce voia să procure, era mândră că fiica ei era studentă, mai ales la drept, puţini copii din sat urmaseră o facultate, însă niciunul nu ajunsese jurist.
Într-o seară de sâmbătă Milica se pregătea să meargă la bal, mamă-sa s-a apropiat de ea, a privit-o în ochi, a mângâiat-o pe frunte, apoi i-a zis:
-Te pregăteşti să mergi la bal?
-Da!
-Îmi dai voie să te însoţesc? Marina aproape se ruga de Emilia, îi era drag să meargă cu ea, toate mamele îşi însoţeau fetele la bal şi la horă. 
Pe lângă pereţii salonului pe trei părţi erau bănci din lemn, acolo de jur împrejurul încăperii luau loc femeile. Fiecare mândră de odrasla ei. Urmăreau dansul tinerilor, cine cu cine vorbeşte şi bineînţeles bârfeau. Erau câteva zeci de mame, fiecare credea că fata ei este cea mai frumoasă, cea mai vrednică şi cea mai curată, de aici începeau discuţiile.
-Uită-te şi tu la fata asta a Marinei, a venit singură la bal, de când a reuşit la facultate nu-i mai ajungi cu prăjina la nas. Acu’ ziceţi şi voi, e frumos ca ea singură din tot balul ăsta să nu fie cu mamă-sa? Eu cred că şi „fetia” şi-a pierdut-o. D-aia vine singură, are nevoie de bărbat, cu Marina lângă ea mai greu să se descurce. Şi fata mea a vrut să dea la facultate, nu am lăsat-o eu, nu am posibilităţi să o întreţin în Bucureşti atâţia ani, am dat copilul înapoi.
-Măi Safto, a intrat în discuţie vecina ei de bancă, cum era să-ţi laşi fata la facultate, când ea nu a făcut nici liceul? Tu vorbeşti prostii!
-Nu Leano, nu vorbesc prostii, am trimis fata la profesională să înveţe o meserie, să-şi câştige pâinea. Dacă vrea, poate să facă liceul la seral. Fata e pe banii ei, nu ca Milica pe banii lui tac-su.
-Iar vorbeşti cu păcat, a Marini a făcut „economicu’” e contabilă fa, poate să lucreze oricând, însă o ţine mă-sa la şcoală în Bucureşti. Auzi Safto, ce ai tu cu copila asta? M-am uitat ieri la Mili când trecea pe uliţă, era frumoasă ca un boboc de trandafir, aveam impresia, când i-am văzut obrăjorii roşii, că se va deschide întreaga floare. E frumoasă Safto, e cea mai frumoasă şi deşteaptă din sat. Şi eu am o fată de vârsta ei, mi-ar fi plăcut să fie ca ea, însă nu este, este şi a mea frumoasă, e vrednică, deşteaptă, dar nu este ca a Marinei.
-Vezi Leano, de asta o urăsc, a mea câteodată, dă-te mai aproape să-ţi spun numai ţie la ureche, e şi cam tălâmbioară. Mă doare sufletul, că este copilul meu.
-Fii atentă la asta a lu’ Buric cum dansează, s-a urcat cu totul pe băiat, Doamne, nu i-o fi ruşine!
-Lasă-le Safto în pace, sunt fete tinere cu sânge fierbinte în vene, îţi aminteşti cum eram şi noi? Cum aşteptam  seara când răsărea luna  să auzim la poartă un fluierat? Doamne, ce greu trecea timpul! Dormeam la spatele măicuţei, cum auzeam semnalul, mă dădeam uşor jos din pat, mama mă simţea, se făcea că doarme, avea grijă să nu se trezească tata. Somnoroasă îmi întindea un mintean să-l pun pe spate. Deschideam uşa uşor, scârţâia a naibii, tata nu voia să o ungă, ştia el de ce, apoi în cea mai mare fugă ieşeam la poartă unde mă aştepta drăguţul. Să nu mai bârfim fetele, am fost şi noi ca ele, dacă e să fiu cinstită şi acum am sângele fierbinte.
 Aproape de sfârşitul balului, când mamele ar fi trebuit să fie atente să nu "fugă" fata cu vreun băiat, balul începea la 10 seara şi ţinea până la 3 dimineaţa, bietele mămici moţăiau pe bănci obosite de vorbă şi de toată munca de peste zi.
-Nu mămico, stai acasă, plec la Bucureşti peste câteva zile, mergi şi acolo să stai cu mine?  Emilia era hotărâtă să nu cedeze.
-Fata mea, bine că ai adus în discuţie  faptul că vei fi plecată. Nu îţi spun să ai grijă, asta ştii tu, totuşi să nu uiţi ce ţi-am spus, dracul îmbracă multe forme. Poate fi o fată mieroasă care să te ducă aproape pe nesimţite pe drumul paşilor pierduţi. Să te fereşti de Feţii-Frumoşi care promit că vin călare pe cai albi, niciodată nu ştii ce este în capul lor. Tu, fata mea, să cauţi un băiat cu vorbă aşezată şi care nu promite luna de pe cer, un băiat care să fie aproape de tine, să te înţeleagă şi să te ajute când ai nevoie. Dacă vreodată rămâi fără bani, să nu te împrumuţi la nici un coleg, doar la prietena ta cea mai bună, iar dacă nici ea nu are, să rabzi! Întotdeauna să pui deoparte banii necesari să te întorci acasă. Încă ceva, de la anul încolo te poţi mărita, dacă tu vei considera că ai găsit băiatul cu care te potriveşti. Să nu te culci cu el înainte de nuntă, să faci, Doamne fereşte, vreun copil din flori să ajungem râsul satului. Dacă se va întâmpla, să nu te înţelegi cu bărbatul tău, după ce te vei mărita, să nu suferi la el, mai ales dacă este violent. Să te desparţi şi dacă ai 5 copii, nu se merită să-ţi iroseşti viaţa alături de un nebun. Copiii vor creşte şi cu el şi fără el, însă viaţa ta nu se mai întoarce! Asta nu înseamnă, că eu te îndemn, ca la prima ceartă care poate să apară între voi, tu să îţi ei copiii şi să pleci. Trebuie să cântăreşti bine lucrurile, vreau să fii o femeie calculată şi echilibrată. Nu uita, dacă vrea Dumnezeu şi va fi şi voinţa ta, vei ajunge o juristă, poate o procuroare, o avocată, ori chiar o judecătoare, tu va trebui să fii un exemplu pentru ceilalţi. Oamenii, când vei veni în sat, te vor privi ca pe o zeiţă, vei fi prima juristă de aici, asta nu va fi puţin lucru, de aceea e bine să te gândeşti înainte de a face pasul căsătoriei.
-Mamă, mai este până atunci. Acum abia încep un nou drum, mai este până la capătul lui, în ce priveşte măritişul, nu este nicio grabă, e timp pentru toate.
-Ehei, maică, maică! Niciodată nu ştii când vine săptămâna oarbă. Pentru o clipă ochii Marinei s-au aprins, apoi a pus capul jos şi a continuat discuţia. Eu m-am măritat într-o lună de zile, tata nu voia să mă lase să-l iau pe Niţă, zicea că este sărac şi beţiv. Eu nu l-am ascultat  şi într-o seară, doar cu rochia de pe mine şi cu o bocceluţă în care mai pusesem câteva lucruri la repezeală, am fugit cu tac-tu. Părinţii mei au fost supăraţi că am trecut peste cuvântul lor, eu nu, am fost fericită cu el. Mare lucru nu mi-au dat de zestre, eram primul copil care se mărita, în urma mea mai rămâneau şapte fraţi şi surori acasă. Motivul ca să nu-mi dea zestre a fost faptul că am „fugit” cu cine mi-a fost drag împotriva voinţei lor. De fapt ei fuseseră fericiţi, scăpaseră şi de cheltuiala cu logodna.
Eu şi cu taică-tu, doar ştii că nu iese din cuvântul meu, nu ne vom opune celui pe care tu îl vei alege, însă ar fi bine să ne spui şi nouă înainte de a face pasul, să ne dăm şi noi o părere, poate reuşim să-i cunoaştem şi părinţii. Orice s-ar  spune, contează din ce sămânţă a răsărit floarea.
<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<< 
A fost o mare bucurie revederea cu Gabriela, se ataşaseră mult în timpul examenului. Gabriela era mai îndrăzneaţă, o munteancă plină de energie, de bun simţ, dar şi cu o personalitate puternică. Au reuşit două lucruri pe care şi le doreau foarte mult, să fie în aceeaşi grupă şi în aceeaşi cameră la cămin. În acest fel deveniseră nedespărţite, nu putea fi văzută una fără cealalta.
Ziua balului bobocilor. Eroinele noastre s-au pregătit cu minuţiozitate pentru marea serbare. Era prima lor ieşire în lumea studenţească ca femei, nu voiau să şocheze printr-o cochetărie extravagantă, ci prin simplitate. Dacă vor fi văzute şi băgate în seamă de studenţii din anii mai mari, bine, dacă nu, nu.
Toată noaptea au modificat o rochie lungă, pe care Gabriela o adusese de acasă, nu-i mai plăcea, avea alta mai scurtă şi frumoasă, era un verde guşa răţoiului, se potrivea perfect cu ochii ei verzi ca iarba proaspătă. Din rochia lungă, fetele cu ingeniozitatea lor şi dibăcia mâinilor, nu degeaba mamele le puseseră să coasă cât fuseseră copile în casa părintească, au făcut o rochiţă numai bună pentru Emilia, era la jumătatea genunchiului, aşa o gândiseră amândouă. Gabriela,mucalită, s-a uitat în ochii negri ca murele coapte ai prieteniei şi i-a spus:
-Cine vrea să vadă mai mult, să-şi folosească imaginaţia, nimic nu este gratis. Totul trebuie să vadă doar ursitul, ceilalţi să-şi dorească.
Cantina transformată în sala de dans, fusese împodobită special pentru acest moment. Comitetul de organizare era format din studenţi din anii mai mari. Fuseseră invitaţi profesorii, asistenţii, laboranţii şi în general toţi cei care aveau legătură cu pregătirea studenţilor. Sala era arhiplină când Emilia de mână cu Gabriela au intrat. Mulţi ochii s-au întors spre ele, fetele n-au băgat pe nimeni în seamă, au căutat un loc mai retras de unde puteau să vadă o mare parte din sală.
Muzica era în surdină, transmitea o melodie plăcută, odihnitoare. Tinerii erau adunaţi grupuri, grupuri. Balul încă nu începuse în mod oficial. Deodată muzica a tăcut. Cineva a anunţat deschiderea balului, în program era o tombolă şi alegerea reginei balului dintre studentele boboc.
A început un vals ameţitor, Gabriela, pentru o clipă a regretat că şi-a tăiat rochia lungă, se visa valsând prin toată cantina învârtită ameţitor de un mare dansator. Doi boboci şi-au făcut curaj şi le-au învitat la dans, apoi altă melodie, alţi pretendenţi care să danseze cu ele. Seara a fost magică, spre dimineaţă, aproape de sfârşitul balului, un student din anul III a invitat-o pe Emilia la dans. În timpul dansului au schimbat câteva cuvinte, nu multe, băiatul nu era chiar cel mai îndrăzneţ, i-a reţinut doar numele: Adrian.
Au trecut zilele, toamna plecase de mult. Dimineaţa boabele de rouă se transformaseră în brumă groasă, frigul se aşezase cu nesimţire peste tot. Soarele era zgârcit în apariţie, norii păreau că închiriaseră cerul. Umbriseră toată bolta, nu se dădeau duşi. Vântul obosit de toată vara, un pic bătuse şi în toamnă, îşi găsise odihna. Nici măcar nu adia, de frig nici nasul nu-l scotea din bârlogul lui ascuns. Eol privea într-un ochi, îşi pregătea ofensiva de iarnă, până atunci trimisese până şi briza la culcare.
Cu nasul băgat în mesade, ori paltoane mai lungi, ori mai scurte, studenţii alergau prin curte căutând sălile de curs, mergând la cantină, ori după ore la cămin pentru odihnă.
Emilia nu mai ştia nimic de Adrian din seara de bal, deşi îi promisese că o va căuta. Văzuse multe feţe de studenţi, pe mulţi iar fi plăcut. Însă nu se gândea la prietenii, nu încă. Nu se grăbea, nu considera că este pe deplin edificată cu statul de student, în plus se apropiau seminariile, apoi examenele. Adrian era pierdut undeva într-un plan îndepărtat. E drept că visase la el cu ochii deschişi câteva zile după bal, apoi gata! Pa, Bibicule! Am treabă! Vreau să fiu jurist!
Tocmai ieşise din clădirea unde avusese cursurile şi se îndrepta pe aleea care ducea spre cantină, când s-a iţit lângă ea un tânăr. A vrut să-l ocolească, el i s-a postat în faţă.
-Nu mă mai cunoşti? Studentul o privea insistent şi cumva dezamăgit că nu este recunoscut.
-Ar trebui? Emilia a tresărit când l-a văzut. Tot timpul se gândise la el, fusese supărată că nu o căutase.
-Sunt Adrian, e drept că sunt altfel îmbrăcat, dar tot ar fi trebuit să mă recunoşti, chiar dacă am schimbat îmbrăcămintea.
-Nu, nu îmbrăcămintea ai schimbat-o, ci cuvântul, parola ta de om, dacă vrei mai pe româneşte, gentileţea. Ai promis că mă cauţi, ai uitat. Nu îţi reproşez nimic, doar faptul că atunci când promiţi ceva, e bine să îndeplineşti, sau cel mai bine nu te angajezi.
-Îmi pare rău că mă judeci greşit, Adrian o privea cu vinovăţie, ochii mari şi căprui erau umezi ca ai unui ied rătăcit de mama lui. Îmi placi mult, te-am căutat, nu te-am găsit, am uitat să te întreb în ce grupă eşti şi din acest motiv mi-a fost imposibil să iau legătura cu tine. Mă bucur că întâmplarea a făcut să ne întâlnim acum. Ce faci?
-Am terminat cursurile, merg la masă, o aştept pe colega Gabriela, a rămas puţin în urmă, mai avea ceva de scris. Dacă te grăbeşti, mergi, nu te reţin!
-Acum când, abia, te-am găsit, să te părăsesc! Nici vorbă. Doar dacă nu-mi permiţi să te însoţesc. Atunci te voi urma la trei paşi în spate să mă pot bucura de urmele lăsate de tine pe asfaltul umed.
Milica a întors capul pentru o clipă, vorbele Lui Adrian îi merseseră la inimă, o bucuraseră

3 comentarii:

Copiii Țării sunt cea mai bună investiție

    Am ascultat puțin, aș fi vrut să ascult tot discursul din Parlament al lui Orban, mi-a fost imposibil să ascult tot speech-ul. Urmăres...