Mierea amară. Cap XII

Nu departe de Tribunal, pe o străduţă liniştită cu trotuare înguste şi duzi, cu coroană mare, pe marginile drumului, casele vechi, construite în stiluri arhitectonice orientale, aşezate una lângă alta, aproape identice ca aspect, erau depăşite în înălţime de un palat construit în stilul brâncovenesc cu elemente moderne, palatul avea două etaje şi domina întreaga ulicioară care se înfunda în atelierele de tinichigerie care aparţinuseră proprietarului impozantei clădiri. După 1948 atât atelierele cât şi uriaşa casă au intrat în posesia statului. Proprietarul apucase să fugă peste graniţă. Din luxul de odinioară, care făcuse ca palatul să fie vizitat cu drag de prietenii proprietarului, nu mai rămăsese nimic. Construcţia suferea din cauza lipsei de îngrijire, pe afară varul începuse să cadă, la colţul clădiri în partea de nord, se desprinsese o bucată mare de tencuială din zidul casei. Atât parterul cât şi etajul erau închiriate tinerilor burlaci, doar la parter, sub scară, era un mic apartament unde locuia o familie cu doi copii mici şi gălăgioşi. În această clădire Gabriela şi Emilia închiriaseră, când sosiseră în oraş după absolvirea facultăţi, o cameră mare şi o altă cămăruţă mai mică care fusese cândva baie, dar pe care, noile autorităţi, o dezafectaseră. După nunta Emiliei, Gabriela rămăsese singură. Mult timp i-a fost greu, mult timp a tânjit după prietena ei cu care împărţise mulţi ani aceeaşi cameră.

Acum, după ce plecase de la Adrian, Emilia, revenise în micuţul apartament din vila naţionalizată care aparţinuse fugarului grec. Faptul că îl părăsise pe Adrian îi lăsase un gust amar, nu tânjea după iubirea pierdută, o durea nesimţirea oamenilor, superficialitatea şi ipocrizia lor. Îl iubise cu patima tinereţii,  cu dorinţa femeii-fecioare, al tinerii care descoperea viaţa în adevăratul sens. Din păcate, experienţa ei fusese catastrofală, găsise o soacră, nu doar ostilă, ci cu idei învechite şi de ne reconciliat. Încercase tot ce depinsese de ea şi de mama ei să o aducă pe Amalia Păsculescu la sentimente mai bune faţă de ele. Totul a fost zadarnic, zadarnică a fost şi intervenţia socrului său, soţul Amaliei, soacră-sa rămăsese de neclintit. Se poziţiona întotdeauna deasupra oamenilor, era o zeiţă neînţeleasă, ea era aceea care deţinea cheia de la cufărul tuturor lucrurilor lumeşti. Dacă Amalia saluta pe cineva, considera că bineţea ei este o investiţie în poziţia socială a acelui individ. Simplul fapt că te privea, trebuia să te consideri un norocos, Marea Amalia Păsculescu îşi aplecase privirea asupra ta, indiferent cine erai şi ce poziţie ocupai, până în momentul în care Amalia te privise, fuseseşi un tip insignifiant, după salutul ei intrai în rândul oamenilor cu poziţie socială înaltă.

În zadar încercase soţul, doctorul chirurg Victor Păsculescu, să-i spună că modul ei de a privi oamenii o face ridicolă, că nu ea era cea chemată să pună etichete, că până la urmă era o sărmană fată de la ţară, la fel ca mojoritatea intelectualilor, ajunsă, e drept, prin munca ei un medic priceput. Însă doar atât, faptul că îşi ascundea părinţii în veşnicia satului nu o ridica la rang de prinţesă. Rămăsese în adâncul inimii ei o ţărancă, emancipată, dar ţărancă. Ăsta era motivul pentru care ura tot ce venea de la ţară, pentru că în primul rând ura originea ei, considera că a avea rădăcini în vatra satului este un handicap. I se dăduse exemple de oameni de litere, de politicieni de anvergură, de artişti care proveneau din mediul rural şi care se mândreau cu rădăcinile lor. Amalia rămăsese de neclintit, se spăla cu spirt pe mâini de mai multe ori decât era necesar, îi era teamă că încă i se vedea pământul de sub unghii. Era chinuită de ideea rădăcinilor ei.

În acţiunea de divorţ, Emilia îl învinovăţise pe Adrian că este egoist şi s-a lăsat condus de mama lui.

Ar fi vrut ca viaţa ei alături de Adrian să fie o continuă aventură. Şi -ar fi dorit să fie pentru el soţia calculată şi amanta fierbinte gata să-i satisfacă toate fanteziile sexuale. Îşi amintea cât te greu trebuie să-i fi fost mamei ei care dormise cu soţul şi cu ea în acelaşi pat pe timpul ierni din cauza lipsei de spaţiu, fără intimitate, fără libertate de mişcare. Ea îşi dorise o evadare, visase să fie altfel. Îşi dorise să-şi alinte bărbatul, să-i transmită toată dragostea ei. Îşi dorea să-i lase iluzia că el este şeful, bărbatul, forţa din casă. Îşi imaginase cum, îmbrăcată provocator în cămăşuţă de noapte scurtă şi dantelată, i-ar fi dus micul dejun la pat. O dată cu ceşcuţa plină cu cafea fierbinte şi aromată, iar fi dat sărutul buzelor şi parfumul trupului  de femeie tânără.

Nimic nu rămăsese din visele ei, soacră-sa le spulberase, din prima zi intrase cu bocancii în viaţa lor, le distrusese intimitatea şi liniştea, armonia şi pacea. În locul lor se instalase ura şi dispreţul.

După audierea martorilor s-a dat cuvântul avocaţilor.

În cuvâtul său Emilia a încercat să nu-l înfiereze prea tare pe Adrian, aruncând vina pe mama lui.

-Onorată instanţă! Astăzi, după o căsătorie pe care o vedeam dusă până ce „moartea ne va despărţi”, mă văd nevoită să cer divorţul de soţul meu, Adrian Păsculescu, după doar câteva luni de mariaj.  Tovarăşe preşedinte, sufletul meu iese ciobit din această căsătorie eşuată, precum un animal marin pe uscat. L-am iubit, recunosc, însă prefer să-mi ling rănile singură, decât să le adâncesc. Am încercat să fiu pentru soacra mea fiica pe care nu a avut-o, un copil tandru şi iubitor, nu s-a putut. Mă visam cerându-i sfatul ,atunci când doream să fac o mâncare deosebită, ori o prăjitură la ceas de sărbătoare, nu pentru că aş fi neîndemânatică ori nepricepută, ci din dorinţa de a mă fi apropiată de ea afectiv. Iubindu-l pe el, voiam să-i respect şi să-i iubesc părinţii. Nu a fost posibil. Încă din prima dimineaţă, de după nuntă, a venit soacra, precum o maşteră şi, fără a mă întreba ceva, a mers în bucătărie să-i pregătească copilului ei micul dejun şi să potrivească temperatura apei din cadă pentru baia lui Adrian. Nu a fost o simplă întâmplare, totul a continuat zilnic, iar în zilele de sărbătoare venea şi la prânz să pregătească masa pentru Adrian. Nu am avut linişte, nu m-am putut bucura de bărbatul pe care îl alesesem, nu am avut intimitate. Mama şi tata au dormit , timp de iarnă, cu mine în cameră, era un lucru asumat din lipsă de spaţiu. Însă aici, formal, aveam casa noastră unde ne-am fi putut bucura de confortul de a fi doar noi doi şi iubirea noastră. Nu a fost aşa, totul se izbea de Amalia Păsculescu, era peste tot ca o fantomă, ca un duh rău: în bucătărie, în baie, în dormitor, în patul nostru, dormea între mine şi Adrian. Îl văd că se agită, încearcă să-mi spună că mint, fiindcă niciodată mama lui nu a dormit între noi. Ai dreptate Adriane, doar fantoma ei era, în loc să-mi spui cuvinte de dragoste îmi vorbeai de măicuţa ta, în loc să mă săruţi căci eram proaspăt căsătoriţi şi voiam alintul tău, îmi vorbeai despre cina mamei tale, în loc să-mi alinţi trupul înfierbântat de dorinţă, de dorul de peste zi, îmi spunea-i că mama ta nu mă poate suferi fiindcă sunt o ţărancă proastă. Într-un moment nefericit, Amalia Păsculescu, soacra mea, a suferit un accident teribil, a rămas infirmă pentru perioada cât era cu mâinile şi picioarele în gips. Am rugat pe mama, la cererea socrului meu, să vină să o îngrijească, cât timp doctoriţa se afla imobilizată la pat. Din omenie mama a acceptat. Ei bine, onorată instanţă, în loc să audă mulţumiri din partea ei, infirmă fiind, atât mama cât şi eu, auzeam doar jigniri, apostrofări şi înjurături.

Emilia s-a oprit o clipă, a privit în hârtiile de pe masă, apoi s-a uitat la Adrian, după care a continuat:

-Am fost învăţată să respect oamenii, să fiu alături de ei când sunt în suferinţă, să le aduc zâmbetul pe buze bucurându-i cu o mică atenţie. Am să vă dau un exemplu. Mergeam spre tribunal dimineaţa, eram gânditoare, afară ploua mocăneşte, simţeam cum picurii ploii ajung în sufletul meu, era o vreme rece, mohorâtă, de un cenuşiu înspăimântător. La un colţ de stradă, o femeie cu un copil în braţe aştepta, nu ştiu ce şi nici pe cine, copilul, o fetiţă blondă cu ochii albaştri precum azurul cerului, plângea. Lângă ei era o „gogoşerie”, am cumpărat două gogoşi, am dat una fetiţei, una mamei, amândouă au zâmbit, fata mă privea cu ochii mari, curioşi şi frumoşi, printre suspinele ei am văzut bucuria în stare pură, neprefăcută, necizelată. Sufletul a alungat stropii de ploaie, dintr-o dată soarele a răsărit, deşi, încă mai ploua, iar vremea era la fel de mohorâtă şi rece. Atunci am realizat ce puţin ne trebuie să fim fericiţi, dacă sufletul ne este curat şi conştiinţa nu-şi reproşează nimic. Din acel moment am hotărât să-mi reiau libertatea, nu-mi trebuie casa mare şi luxoasă construită de familia Păsculescu, am nevoie de o cămăruţă în care să fac ce vreau, fără să fiu controlată, fără să fiu jignită şi fără să mi se reproşeze că nu am adus zestre pe măsura averii soţului.  Amalia Păsculescu, mama lui Adrian, nu a coborât din turnul ei de fildeş decât pentru a mă împroşca cu noroi şi a-l alinta pe Adrian. Am căutat refugiul, aşa cum era normal, în braţele soţului, nu l-am găsit. Adi al meu încă era sub fustele mamei sale.

Spunea, în cuvântul său Adrian, că nu vrea să se despartă de mine, fiindcă mă iubeşte şi vrea să fiu fericită. Asta vreau şi eu, să fiu fericită, iar dacă Adrian mă iubeşte aşa cum susţine, să fie de acord cu desfacerea căsătorie astfel îmi voi putea găsi  liniştea şi, poate, de ce nu, fericirea.

Onorată instanţă, iubim cu adevărat atunci când fericirea noastră este dată de fericirea celui iubit. În situaţia dată îi doresc lui Adrian să fie fericit departe de mine, voi fi bucuroasă să ştiu că el este bine. Nu-l urăsc, este o victimă nevinovată a unei mame tiranice, a unei mame care nu înţelege că a venit momentul să –l la să-şi facă singur un drum în viaţă. Onorată instanţă, nu sunt perfectă,  aş fi luat hotărâri greşite împreună cu soţul meu, ni le-am fi asumat, am fi învăţat din ele, nu le-am fi repetat. Suntem la început de drum, nu mergem pe o cărare bătăturită de noi, exista posibilitatea să ne rătăcim, o luam de la capăt , aveam forţa necesară să îndreptăm greşelile. Nu am fost lăsaţi să ne încercăm forţele, să lăsăm iubirea noastră să ne călăuzească paşii. Greşeam un mic dejun şi ardeam omleta, ei şi? Îl sărutam , îl îmbrăţişam, iar el m-ar fi iertat. A doua oară nu mai greşeam. Doi tineri pot privi viaţa în joacă, uşor, uşor ne-am fi maturizat, deveneam părinţi şi lucrurile s-ar fi schimbat. Aş vrea ca această pledoarie să fie o lecţie pentru toate soacrele care se amestecă în casele copiilor. M-am întrebat: de ce Amalia Păsculescu, doctoriţă, până la urmă, indiferent din ce mediu ar fi provenit, este, totuşi, o femeie educată, consideră că nora e mică şi proastă şi nu ştie cum să se poarte cu fiul ei crescut în puf, încă legat de ea ombilical şi pitit sub fusta de mamă? Putea să găsească o punte de legătură între noră şi ea pentru binele propriului copil. Nu a fost să fie, mi-am dorit o mamă care poate fi soacră în mod constructiv, am găsit o scorpie.

În general mamele de băieţi consideră că dacă îl lasă pe fiul să trăiască împreună cu nevasta, fără ca ea, soacra, să dirijeze, să canalizeze paşii tinerilor, vor ajunge în sapă lemn.

Natura ne învaţă cum se perpetuează viaţa fără intervenţia omului. Iarna plantele mor, pentru ca primăvara devreme, înainte chiar ca zăpada să-şi dea obştescul sfârşit, ghiocelul să scoată capul şi să ne anunţe cu clopoţelul său renaşterea naturii. Trebuie să avem încredere în tinerele familii care să formează, trebuie să fie lăsate să zboare în viaţă, să-şi croiască singuri drumul. Chiar dacă va fi greu, se vor căli luptând, cu cât greutăţile şi obstacolele vieţii  vor fi mai mari, cu atât vor ieşi întăriţi din aceste încercări. Dacă tinerii căsătoriţi vor continua să se pitească după fustele propriilor mame, nu vor deveni oameni puternici. În momentul în care părinţii vor îmbătrânii, ori vor părăsii lumea aceasta, ei vor fi debusolaţi, dezorientaţi, şi o perioadă de timp nu vor ştii să acţioneze, nu vor şti să se descurce în viaţă. De aceea, trebuie ca părinţii să dea tinerilor libertatea de a se afirma singuri. Chiar dacă vor cădea sau viaţa îi va îngenunchea cu  greutăţile ei, vor găsi resurse în interiorul lor să meargă mai departe.

Onorată instanţă, nu am greşit când m-am căsătorit cu Adrain, am crezut în iubirea mea, în iubirea lui, în dorinţa noastră de a întemeia un cămin, în voinţa noastă să prindem aripi pentru a ne descurca în noua noastră ipostază, aceia de oameni la casa noastră, stăpâni pe  libertatea noastră de a hotărî împreună ce dorim să facem. Cu sufletul greu şi inima sfărâmată vă cer să desfaceţi căsătoria noastră, urmând să-mi reiau numele de fată.

A privit în ochii lui Adrian cu drag şi regret, era ultima oară când îl vedea ca soţ. Şi-a strâns hârtiile cu migală, le-a pus în servietă, apoi a luat loc în bancă.

Pronunţarea instanţei a fost dată după amiaza aceleiaşi zile şi hotăra desfacerea căsătoriei.

Plecase de la instanţă cu capul plecat, nu era fericită chiar dacă câştigase procesul, nu-şi dorise divorţul el apăruse ca o soluţie fortuită. Ceva se rupsese în ea, îi dispăruse zâmbetul feciorelnic, era o femeie divorţată. Acum avea un statut incert, orice discuţie cu un bărbat îi putea agăţa o etichetă de gât: „trăieşte cu el, e curvă”. În dreptul barului în care avocaţii mai pledau o dată cauzele din sălile de judecată, a ezitat o clipă, ar fi vrut să intre, apoi a făcut un pas să meargă mai departe, în acel moment cineva a prins-o de braţ, a fost o atingere blândă ca o mângâiere. A întors capul, un bărbat înalt, frumos şi elegant o privea cu drag.

-A, bună ziua domnule Demostene! Ce faceţi? Faţa Emiliei s-a luminat când a văzut bărbatul, cu ochii mari şi verzi ca smaraldul, care o sorbea din priviri.

-Sărut mâinile, Emilia! Ţi-am urmărit pledoaria, ai fost magistrală, se simţea în cuvintele tale tristeţea, regretul şi dorinţa, totodată, de a pune capăt unei căsătorii aflate în impas.

-Nu este cel mai fericit moment din viaţa mea. Nu aşa îmi imaginam că se vor petrece lucrurile în urmă cu câteva luni. Mergeam pe drumul împodobit cu speranţele viitorului, a fost doar o himeră, totul s-a transformat în ghimpi. Căsnicia cu Adrian a fost o cupă de pelin în care cineva a strecurat câteva picături de cucută...