Mierea amară cap. XI

  Amalia a privit cu atenţie pe femeia care îi aducea cina. Când a văzut zâmbetul, de pe faţa luminoasă şi încă frumoasă a Marinei, i-a pierit pofta de mâncare. Un nor ameninţător s-a aşternut pe faţa ei, a scrâşnit măselele, din ură, în gura strânsă cu colţul buzelor pungite. Doctoriţa era cu moralul la pământ. A vrut să scoată un cuvânt, i s-a oprit în gât ca un nod care nu o lăsa să respire, plânsul era gata să o cuprindă. Strângea din dinţi să nu-i vadă ţăranca slăbiciunea. De multe ori, în lungul zilelor când rămânea singură  imobilizată în pat, se gândise ce ar fi făcut ea dacă cuscră-sa ar fi fost în locul ei. Oricât s-a chinuit să găsească un sentiment de milă , de înţelegere pentru cuscră, nu a găsit. Răspunsul pe care i l-ar fi, dat dacă i s-ar fi cerut ajutorul ar fi fost un refuz categoric. S-a întrebat în lungile ore de meditaţie de ce nu poate fi caldă, blândă, gata să ajute semenul aflat în suferinţă De ce, chiar şi atunci când consultă un copil, o gravidă, un bătrân care provin din mediul oamenilor simpli, pălmaşi ori salariaţi în uzine ca muncitori, îi priveşte cu dispreţ, cu dezgust, abia dacă îi atinge? Îi consideră inferiori, nedemni să-şi ridice privirea până la faţa ei, a Amaliei Păsculescu. A făcut o comparaţie între părinţii ei şi aceşti oameni simpli, i-a găsit pe toţi la fel. Atunci a urmat întrebarea dureroasă. Ea cine este? Răspunsul a fost pe măsură, este o fiinţă aleasă zămislită de nişte oameni sănătoşi biologic. Mulţumea în gând părinţilor pentru că au adus-o pe lume, pentru că se sacrificaseră pentru ca ea să ajungă doctor, doar atât, când a văzut că părinţi îi pot da de gol obârşia, i-a alungat.

O ura pe Marina, o considera o prefăcută, nu credea că un om poate avea sentimente în afară de prefăcătorie, ce este aia să fii bun? Da, se considera un medic bun, un profesionist, consulta pe oricine călca pragul cabinetului unde lucra. Pe toţi îi detesta, se considera un zeu printre muritori. Pe oamenii cu dare de mână şi spilcuiţi îi trata cu oarecare deferenţă, pe cei săraci cu dispreţ, chiar dacă îi aduceau plocon, poate, ultima găină din bătătură.

Îi plăcea să o chinuie pe Marina, observa că, deşi nu-i răspundea întotdeauna, suferea. Ea, Amalia, doctoriţa Păsculescu, adora momentele când putea umili pe cineva, prin asta îşi savura vanitatea.

-Ce ai rămas cu tava în braţe? Stai ca toanta şi te uiţi la mine ca boul la poarta nouă! Îmi dai să mănânc ori îţi place să mă chinui acum când sunt neputincioasă?

Marina, fără să scoată un sunet a aşezat măsuţa în pat peste picioarele Amaliei apoi a început să o hrănească. După ce Amalia a terminat de mâncat, cu un prosop a şters-o delicat la gură, a luat măsuţa, a pus-o pe un fotoliu, apoi a tras un scaun lângă pat. Marina s-a aşezat pe acel scăunel, cu mare grijă a pus mâna pe mâna ghipsată a Amaliei:

-Cuscră, de ce te chinui? Ce năbădăi nu te lasă să trăieşti liniştită? Gândeşte-te că prin voinţa lui Dumnezeu, al lui Satana, ori a altor forţe, eşti imobilizată, condamnată ca aproape două luni să nu te poţi mişca din pat. Femeie, dă slavă Domnului, fiindcă am vrut să vin să stau cu dumneata, altfel, pereţii îţi cântau simfonia nebuniei.

-Lasă-mă dragă cu poliloghia ta, ai început să mă agasezi. Îţi place să fii cuscră cu o doctoriţă, prin mine vrei să intri în lumea mare, să fii cucoană, să-ţi zică ţăranii  din satul tău „madam”. Amalia şi-a smucit mâna, o grimasă de durere a apărut în coţul gurii.

-Mâine aş pleca de aici, dacă nu mi-ar fi milă de dumneata. Nu te strâmba, Amalia avea o schimonosire a feţei în semn de batjocură,  mila este un sentiment uman, iar pe dumneata acum, după cum arăţi, trebuie să  te compătimesc. Închipuieşte-ţi că ies  pe uşă şi nu mă mai întorc, ai să rămâi privind în urma mea, la început cu bucurie că ai scăpat de mine, apoi cu îngrijorare, mai târziu te vei panica. Toţi dracii, care, te împing împotriva mea, vor veni şi te vor chinui cu cele mai rele chinuri. Te vor purta în anii copilăriei din satul moldovean, unde, părinţii tăi, oameni simpli, omenoşi şi cu bun simţ, te-au învăţat să respecţi pe ceilalţi, să-i saluţi şi să-i întrebi de sănătate, nu să-i dispreţuieşti. Ştiu că nu te vei îndrepta, însă vreau să-ţi spun că pierzi multe lucruri când uiţi să fii om. Iar dumneata ai uitat! Priveşte la soţul dumitale, chirurgul Victor Păsculescu, un mare medic, un mare om. De ce nu iei exemplul de la el?

-Sunteţi nişte proşti! Marina, ascultă-mă pe mine, nu amestecaţi grâul cu neghina pentru că făina va fi neagră şi otrăvitoare. Vezi tu, noi, intelectualii, suntem grâul, voi neghina. Când priveşti un lan de grâu macul se vede frumos, însă cu trecerea timpului devine, nu doar nefolositor, ci de-a dreptul otrăvitor.

Am să te şochez, sunt o fată de la ţară, crescută într-o casă cu pământ pe jos, mirosul de bălegar şi de animale era specific, nu ne şoca, eram obişnuiţi. Părinţii mei au muncit mult să mă poată ţine în şcoală, să ajung doctoriţa Amalia Păsculescu, eram mândră de ei. Totul a fost bine până în ultimul an de facultate. Un coleg mai mare, era deja rezident, coleg cu Victor, a vrut să mergem într-o iarnă de Crăciun la părinţii mei, era orăşean, nu fusese niciodată la ţară. Când am intrat cu el în casă, pe plita încinsă a sobei din cărămidă fierbea mămăliga şi o oală cu ciorbă de fasole, era în ajunul Crăciunului, cum spuneam, când am intrat în casă direct din gerul de afară, un val de abur cu miros pestilenţial ne-a izbit în plină faţă. În sobă duduia focul din lemne. Tata, care, tocmai intrase în casă, după ce dăduse mâncare animalelor, avea un miros înţepător de balegă. Aerul era fierbinte, cu mirosuri amestecate şi umed. Prietenul meu mi-a cerut să mergem în altă cameră, abia atunci am înţeles că nu aveam unde să-l duc în altă parte, că eram în singra cameră locuibilă pe timp de iarnă. Odaia în care mă aflam era dormitor, bucătărie şi sufragerie. În acel moment s-a căscat prăpastia între mine şi părinţii mei. Am plecat în aceeaşi seară înapoi la oraş.  Nu mă condamna, nu mai aveam nevoie de ei, mi-am luat serviciu ca soră medicală, lucram mai mult de noapte, ziua mergeam la facultate. Aşa am reuşit să-mi termin studiile, recunosc, rar îmi trimiteau şi ai mei bani din puţinul lor.

- Amalia, nu trebuia să-ţi repudiezi părinţii, tu spui că s-au jertfit pentru ca tu să fii o „Cineva”. Aşa îi răsplăteşti? Alungându-i?

-Pentru că am devenit patetică nu trebuie să devi familiară cu mine, obraznico! Ştii ceva, se încăpăţânează să trăiască, pentru ce? Abia îşi târâie picioarele pe bătătură. Trebuie să rup din salariul meu să le trimit medicamente şi bani de cheltuială. Au fost înstăriţi, însă de când cu colectivul, nu au mai putut munci, abia au după ce să bea apă. Gata, m-am săturat să-i tot ştiu în viaţă! Dacă erau ţărani cu bun simţ, aşa cum se pretind, trebuiau să moară, să nu mai facă degeaba umbră pământului. Să nu-şi chinuie unicul copil.

-Femeie, nu eşti sănătoasă! Pentru Marina camera devenise dintr-o dată prea mică, nu mai avea aer, în timp ce Amalia părea să crească în hidoşenia sufletului ei. Mergi la nebuni, doar acolo te poţi face bine, dacă vei mai reuşi vreodată...Un strigăt de bărbat a oprit vorba Marinei.

-Îi spui mamei că este nebună? O trimiţi la balamuc? Fulgere ţâşneau din ochii tânărului, cu pumnii strânşi şi faţa congestionată s-a repezit în direcţia Marinei. Fiică-ta este nebună şi de moravuri uşoare, ştii unde am găsit-o? În cârciumă era doamnă, bea cot la cot cu toţi beţivii, asta ai crescut, o depravată!

Cerul s-a prăbuşit pe Marina, nu credea o iotă din ce spunea Adrian, însă faptul că o ponegrea în faţa ei o făcuse să se cutremure. Pe moment a înţeles că punţile între cele două familii s-au rupt.

-Mamă, ce voi spune acum, nu o fac pentru a mă scuza, nu am greşit cu nimic. Era plăcut afară, ningea frumos. Am hotărât cu Gabriela să bem o cafea la cârciuma unde merg toţi avocaţii după proces. Câţiva colegi şi-au manifestat dorinţa de a ne însoţi. Fac o paranteză, de ceva vreme sunt considerată un fel de prinţesă a baroului, în jurul meu roiesc toţi colegii tineri care vor o sugestie, o idee, o îndrumare. Nu sunt atât de deşteaptă, însă sfaturile mele sunt gratis, iar ale avocaţilor cu experienţă costă, de aceea am mai tot timpul un alai care mă însoţeşte. Acolo, cu prietenii, am fost găsită de dragul de Adrian, care, nu s-a lăsat până nu s-a dat în spectacol. Să nu uit, sunt avocat că şi soţul meu, prin urmare nu consider că doar el are voie să fumeze, să intre în cârciumă şi duminica să meargă la fotbal, am aceleaşi drepturi ca şi el.

-Auzi la ea, obraznica! Obrajii Amaliei erau stacojii, se îneca când vorbea, în colţul gurii îi apăruse o dâră subţire de spumă. Cum îţi permiţi să ridici vocea la soţul tău, avocatul Adrian Păsculescu, fiul doctorilor Amalia şi Victor Păsculescu, tu o ţărancă cu o obârşie atât de umilă? Nu te dor ochii când ne priveşti? Nu te orbeşte lumina, care vine din fiinţele noastre?

-Recunosc că nu. Ştii de ce? Pentru că eu vă privesc de sus în jos. Sunt o fiinţă nevinovată, cu cuget curat, venită de la ţară, nu cunosc ipocrizia, înfatuarea, trufia şi parvenirea. Am muncit susţinută de părinţii mei pe care îi iubesc şi de care sunt mândră. Într-un fel, mamă soacră, carierele noastre se aseamănă până la un punct şi dumneata şi eu, venim de la ţară, suntem fii unor ţărani şi dumneata şi eu am fost susţinuţi de părinţii noştri să ajungem ceea ce suntem. Spre deosebire de dumneata, care ai preferat să-ţi alungi părinţii, eu îi voi păstra lângă mine, în inima mea şi vor fi icoanele mele la care mă voi ruga câtă viaţă voi avea. Ţi-ai distrus rădăcinile. Eşti handicapată, nu din cauza nenorocirii care a dat peste dumneata când ţi-ai rupt membrele, ci din cauza că ţi-ai omorât sufletul. Mamă soacră, tu şi Adrian sunteţi nişte insecte târâtoare, fără suflet, fără inimă, sunteţi nişte maşini, nişte roboţi prost programaţi. Sunt foarte atentă când merg prin casă, pentru că sunteţi aşa de mici, încât îmi este teamă să nu vă strivesc, voi nu luminaţi, din contră, sunteţi întunecaţi ca iadul.

-Mamă, cum poţi să asculţi toate porcăriile spuse de fetiţa asta obraznică pe care am adus-o cu lăutari în curte şi de care se pare că nu vom mai scăpa niciodată? Adrian era gata să sară asupra Emiliei, doar teama de Marina îl oprea.

-Adrian, scumpule, ne întâlnim la divorţ, până aici a fost căsătoria noastră. Nu are rost să prelungim o agonie. Nu merge puiule, tu eşti prea însurat cu maică-ta. Încă eşti sub fusta ei, când vei reuşi să ieşi la lumină şi să tai cordonul ombilical care vă leagă, atunci vei fi fericit, până atunci, nu încerca să te mai însori, fetele s-au deşteptat, nu mai vor să fie nişte animale docile, bune de sex, de făcut copii, să spele, să facă mâncare şi să calce. Femeile din ziua de astăzi vor să fie libere, egale cu bărbaţii, nu slugile lor.

Deşi, mamă soacră, eşti ţărancă prin origine, îţi renegi părinţii, ce exemplu crezi că vei da lui Adrian şi nepoţilor tăi? Te vor întreba cine eşti, de unde vii? Ce le vei spune? Că ai picat din cer? O, femeie bătrână şi fără minte, mergi, când te vei vindeca, să-ţi saluţi părinţi, cere-ţi iertare de la ei. Te vei simţi uşurată şi-ţi vei găsi locul sub soare. Vei fi tot doctoriţa Amalia Păsculescu, însă una cu totul schimbată, una care v-a înţelege care-i sunt rădăcinile.

-Faceţi-mi plăcere şi plecaţi din camera mea, aerul a devenit irespirabil, miroase a balegă de vacă, nu-mi transformaţi camera în grajd. În lipsa argumentelor, Amalia ţipa la cele două femei, se sufoca cu propriile cuvinte ţipate cu disperare. Ieşiţi!

-Cine să iasă dragă? Bună seara! Cuscră, ce se întâmplă aici? Victor, calm, jovial şi elegant îşi plimba privirea la toţi cei prezenţi.

-Îţi spun eu! Se întâmplă că trebuie să alungi matracucele din casa mea. M-am săturat să suport mojiciile unor muieri parvenite care îmi iau şi bruma de oxigen pe care îl am în camera asta. Victore, dacă mă iubeşti, dacă ţii la familia ta, la copilaşul nostru, alungă ţărăncile din casa noastră, din cuibul nostru.

-Ce s-a întâmplat? Cu ce au greşit? Ce rău ţi-au făcut? Cuscră, nu înţeleg nimic. Lămuriţi-mă! Victor nu înţelegea, nu putea să condamne, însă nici să respingă acuzaţiile. Adriane, spune-mi tu copile, ce s-a întâmplat?

-Tată, astăzi când am plecat de la barou, obosit şi puţin friguros, am intrat în cârciuma noastră, o ştii, aia peste drum de ICIL, la bar am luat un coniac, apoi cu paharul în mână am căutat o masă, m-am aşezat, cu gândul, să savurez aromata băutură. Liniştea mi-a fost tulburată de gălăgia care venea de la una din mesele aşezate la geam, pitită cumva după stâlpul de susţinere a salonului. M-am uitat atent să văd cine erau mesenii zgomotoşi, ei bine tată, nora dumitale era acolo, în cârciumă, alături de câţiva petrecăreţi. Se distra alături de bărbaţi străini, nu era singură, era lângă ea, cealaltă poamă, Gabriela. Acum  înţelegi cine îţi este noră? Cine sunt femeile care sunt aici, în casa noastră?

-Nu înţeleg, să recapitulăm, tu ai intrat în cârciumă să bei o tărie, erai obosit şi friguros. Aşa este?

-Da, tată!

- De ce crezi tu, Adriane, că Emilia nu avea dreptul să guste un păhărel de coniac, ea nu era obosită şi friguroasă? Era la masă cu alţi bărbaţi. Ei şi? Puteau fi clienţi, colegi, poate dezbăteau ceva, poate nu înţelegeau un articol de lege şi-i căutau înţelesul ori înţelesurile. Cine te-a învăţat să fii misogin şi obtuz? Aşa m-ai văzut pe mine? Am controlat-o eu pe mamă-ta vreodată? E un om matur, are o diplomă, asta presupune că ştie cum să rezolve problemele vieţii. Maturizează-te, Adriane! Băiete, femeia îţi poate fi cel mai bun prieten, menajera cea mai atentă, soţie şi cea mai drăgăstoasă amantă, însă pentru asta nu trebuie să semeni cu mamă-ta. În viaţă, copilul meu, trebuie să ştii să oferi, pentru a putea cere. Nimic nu este gratis, nimic nu ni se cuvine, faptul că soarta a hotărât ca noi să fim bărbaţi, nu este suficient pentru a pretinde ca femeile să ne fie sclave. Îmi pare rău Adriane că nu am stat mai mult cu tine, că nu te-am pregătit pentru viaţă. Dragul meu, o furtună pornită, niciodată nu ştii câte ravagii face. Dacă poţi, în viaţă să preîntâmpini asemenea intemperii. Nu te vor  ajuta!

-Victore, tu auzi ce spui? Cum poţi să-ţi umileşti băiatul, singurul tău copil, în faţa unor ţărănci obraznice? Tu, doctorul Victor Păsculescu, să-ţi pui cenuşă în cap în faţa unor parvenite?

-Amalia, nici tu, nici Emilia, nici cuscra, nu sunteţi parvenite, atât tu cât şi Emilia aţi muncit pentru ceea ce sunteţi, iar cuscra nu încearcă să treacă de condiţia de ţărancă emanicipată. În ce-l priveşte pe Adrian, dacă nu-l alungi de la sânul tău, nu va avea nevastă o femeie capabilă, va avea o prostănacă pe care să o puteţi     manipula cum vreţi. Eşti incurabilă Amalia, din câte văd, Marina şi Emilia ne vor părăsi, ce vei face de mâine în colo, mai ai de stat cel puţin o lună în ghips?

-Un singur lucru îmi doresc în acest moment, a spus Amalia calmă, apoi cu un ţipăt isteric:

-Să iasă dracului astea mai repede din casa mea! De mâine poate se scufundă pământul din cauza proştilor, tare s-au mai înmulţit.

-Este adevărat Amalia, drept ai grăit...

-În sfârşit, îmi dai o dată în viaţă dreptate. Mă bucur fiindcă, într-un târziu, te-ai convins de adevărata faţă a mironosiţelor. Victore, ele vor să distrugă armonia din casa noastră, pacea care există de zeci de ani. Vor să alunge căldura din căminul nostru conjugal, să ne facă să ne urâm, să bage zânzanie între noi până când ne vor vedea încăieraţi.

-Nu Amalia, nu ai înţeles, prostia este în capul tău şi nu a fost suficient că te împopoţionezi cu ea, ai inoculat-o şi în capul copilului. Apoi, întorcându-se spre Adrian a continuat: de ce crezi băiete că ar trebui ca Emilia să-ţi fie slugă docilă? Ai merite deosebite? Ai făcut multe pentru ea şi, acum, a venit momentul să-ţi plătească?

-Da, slugă ar trebui să ne fie tuturor, am adus-o din umila lor casă, în care mirosul de grajd era parfumul  preferat, într-un mic palat, iar ca socrii are doi dintre cei mai buni medici din oraş. Tăcerea ei, când suntem singuri în casa noastră, mă loveşte cu bolovani în moalele capului. Simt în sufletul meu dune din nisipul  pustiului când întrebările mele rămân fără răspuns.

-Tată socrule, Doamne, cu câtă dragoste ţi-am spus aşa, nu mai există cale de împăcare, drumul meu şi al lui Adrian, pe care, Dumnezeu mi-e martor, l-am iubit cu toată iubirea copilei naive de la ţară, a ajuns în intersecţia vieţii, fiecare o va lua pe altă cale. E mai bine aşa, îi las liberi pe el şi pe mama soacră să poată respira în voie şi să se bucure de soarele care nu ne-a putut încăpea pe mama şi pe mine.

Ne întâlnim la divorţ! Să mergem mamă!