Destinul cap. XII

Așa cum ți-am promis, îți voi spune povestea avocatei Elena Georgescu. Așa a început discuția Domnica, după ce mâncaseră micul dejun la masa din curte. Vlad, cu ochii în ochii femeii, era nerăbdător să audă povestea. Domnica a început să povestească, în timp ce palma ei mângâia mana lui care era sprijită pe masă.

-          Elena era închisă pentru omor. La reconstituirea faptei care s-a făcut „pe bune”, nu ca în cazul meu, apărătorul ei a constatat, apoi a insistat că Elena a fost în „legitimă apărare”. Însă, pentru că era luptătoare kung-fu, centura neagră, 3 dany, se considerase că acceptase provocarea fiind convinsă că îl va învinge. Faptele au fost clare. Ea împreună cu amantul ei erau la masă. El băuse un păhărel de tărie, însă, se pare, că undeva, până să ajungă acasă, se cinstise bine pentru că, analiza ulterioară a sângelui a arătat o alcoolemie mare.

La masă au discutat nimicuri, atmosfera era destinsă, glumeau și râdeau, nimic nu prevestea tragedia care urma să vină. Ea îl mângâia în timp ce el îi șoptea cuvinte care o înfierbântau.

Din senin, a întrebat-o cine este Florin. Elena l-a privit amuzată, chiar l-a pupat pe obraz înainte de a îi răspunde. S-a uitat în ochii lui și cu candoare și liniste sufletească i-a spus cine era. „Florin, a spus Elena, este un băiat abuzat, fără familie, căruia încerc să-i fac dreptate în instanță. Va fi greu, pentru că agresorii, cei care l-au abuzat, sunt polițiști.” Nu a fost mulțumit cu răspunsul ei și, fără să o atenționeze, i-a spart o farfurie în cap. A acționat deliberat, știa că într-o luptă dreaptă, corp la corp, ar fi fost învins. În urma loviturii primite, Elena s-a prăbușit leșinată pe gresia rece din bucătărie. Deși era căzută, amantul a continuat să o lovească cu pumnii și picioarele. Dumnezeu a vrut ca în acele momente să-și revină. Repede a rezumat situația în care se găsea, a înțeles că intenția bărbatului era să o omoare. Printr-o mișcare fulger l-a prins cu picioarele ca într-un clește, bărbatul a căzut cu o bufnitură puternică. Acum ea deținea controlul. Aici judecătorii au considerat că putea să înceteze lupta, superioritatea ei era evidentă. Însă Elena nu s-a mai putut opri, faptul că iubitul ei o atacase fără veste, fără motiv, mai mult chiar, încercase să o omoare, o făcuse să-și piardă cumpătul, furia a luat locul rațiunii. A acționat instinctual, ca un animal care se apără. Cu mâinile i-a prins capul, apoi i l-a rasucit ca unui pui de găină. Bărbatul a murit instantaneu. A avut un moment de satisfacție, apoi totul s-a prăbușit în jurul ei. Din marea avocată rămăsese doar animalul.

A fost condamnată la 10 ani de închisoare cu executare. Se considera vinovată. Știa că putea fi o mașină de ucis. Își reproșa că nu reușise să se înfrâneze, să se autocontroleze, însă, crima, în sine ei, nu o regreta.

Ar fi putut să-l imobilizeze fără să-i ia viața. Însă teama că oricand el ar fi putut ucide alte femei, a determinat-o să-l execute. De acum faptele erau istorie.

O condamnase depoziția ei dată în fața instanței de judecată: „o clipă am ezitat să-l omor, apoi am făcut-o, nu pentru mine, ci pentru alte posibile victime”. Considerase de datoria ei să-l elimine, suporta rigorile legii cu o liniște nefirească. Fusese un justițiar în slujba femeilor abuzate.

Elena era un suflet deosebit. O frumusețe caldă, lumina din interiorul ei răzbătea prin fruntea înaltă, prin ochii ca două mure, mici și migdalați, prin nasul în vant și buzele voluptoase. Când o priveai părea că o poți citi ca pe o carte deschisă. În realitate lucrurile nu erau așa de simple. Datorită orelor îndelungate de exerciții pentru kung-fu reușise să aibă un echilibru perfect. Nu lăsa pe nimeni să vadă în interiorul ei, decât atâta cât voia ea să arate. Avea un autocontrol de invidiat. Gardiencele ne urau pe noi *telectualele. Se foloseau de noi doar cand aveau nevoie, însă, nu uitau niciodată să pună deținutele din cameră să ne provoace, pentru ca noi să ripostăm, apoi să fim pedepsite.

Au fost zile groaznice, mai ales pentru mine care, la capitolul stăpânirii nervilor, eram corijentă. Într-o seară, după ce sunase „stingerea”,  avocata s-a dat cu grijă jos din pat, s-a asigurat că deținutele dormeau buștean, a mers ușor, cu pași de pisică la patul deținutei care părea a fi capul răutăților. A apăsat cu degetul undeva în zona gatului pe artera jugulară și i-a șoptit încet: „dacă apăs mai tare, mori. Dacă asta vrei, continuă să mă șicanezi.” A fost lecție de învățătură. Deținutele niciodată nu ne-au mai deranjat.

Cu Elena, după ce făcuse liniște în cameră, am început să disec dosarul, să-i explic ce probe nu au fost luate în considerație de procuror în timpul anchetei. Am găsit modalități prin care, la recurs puteam să cer casarea sentinței și completarea anchetei.

Tot ce am  discutat cu avocata, am reluat în întâlnirile cu avocatul meu care, de fiecare dată, mă felicita pentru ideile mele. Nu puteam suporta niște elogii pe care nu le meritam, am fost nevoită să o deconspir pe avocata mea din umbră. Apărătorul meu o cunoștea din vâlva care se produsese în lumea avocățească în momentul arestării Elenei Georgescu pentru făptuirea crimei.

A fost o luptă grea. Eram pe cale să pierd recursul, când, plângerea penală pentru „rele tratamente” făcută de mine împotriva procurorului a dus la deschiderea unui dosar penal pe numele celui care mă anchetase.

A fost o gură de oxigen pentru judecători, nu știu din ce cauză păreau a fi timorați, nu aveau vlagă. Știrea că există un dosar penal pe numele procurorului le-a adus zâmbetul în colțul gurii și profesionalismul în suflet. Judecătorii, din câte se șoptea pe la colțuri, erau ținuți în șah de către procurori cu dosare penale deschise pe numele lor, adevărate ori false. În asemenea circumstanțe era greu ca un judecător să se gandească la dosarul meu pe care îl avea în față pentru soluționare, ori să se gandească la dosarul lui de la procuratură.

-Vlad, în cazul meu era un om înjunghiat, a cărui viață eu o pusesem în pericol.

Însă, am văzut o întreprinzătoare, patroană, din zona Galațiului. Reușise afaceri în agricultură. Nu cumpărase pământul sătenilor, deși ar fi putut să-l ia mai mult pe degeaba. Luase pământul în arendă. În câțiva ani făcuse o fermă prosperă care reușise să mulțumească sătenii cu produsele pe care le luau în schimbul pământului și, în același timp să-i rămână și ei un bun profit. „Este drept, spunea Ioana, așa se numea fermiera, că pământul era unul dintre cele mai bune”. Femeia nu făcea agricultură după ureche, făcuse facultatea de agronomie, apoi lucrase într-un institut de cercetare până când institul se desființase, în locul lui se construise un mall. După ce fusese pusă pe liber din institut un timp nu a găsit de lucru în meseria ei, însă acceptase să lucreze într-un restaurant ca ajutor de bucătar. Îi plăcea munca, dar faptul că începuse să se îngrașe a determinat-o să plece. Era nostimă când povestea:

„-Dragă, spunea Ioana, dimineața după ce îmi făceam duș, ieșeam goală pe hol unde aveam o oglindă mare. La început, cand intrasem în restaurant, îmi plăcea să mă privesc, mi se măriseră sânii, piciorele se rotunjiseră, iar pielea se catifelase. Prinsesem un pic de culoare în obraji. Însă pe zi ce trecea se simțea surplusul de grăsime și, ceea ce la început mă făcuse frumoasă, acum trecuse în cealaltă extremă. Fundul mi se lățise, începuse să-mi crească burta, picioarele se îngroșaseră, aveam bărbie dublă. Atunci am zis:stop! Am plecat de la restaurant, cu regret pentru colectiv și chiar pentru salariu.

Într-una din zile eram la APIA, mai mult să casc gura. Am auzit un funcționar care amenința un arendaș că nu îi va mai da subvenție dacă nu va face o școală agricolă. Astea erau noile norme și el trebuia să se încadreze în ele. Arendașul, cătrănit de ceea ce a auzit, a început să înjure și să lovească scaunele din sală, l-am lăsat să se calmeze, apoi l-am întrebat dacă nu are nevoie de un asociat.

-Nu, nu am nevoie. Am tot ce îmi trebuie.

-Ba nu ai, i-am raspuns, spre exemplu nu ai diploma de specialist în agricultură. Mă uitam calmă și cumva dezinteresată.

-Văd eu cum fac, mi-a raspuns arendașul, suntem dracului în România, trebuie să existe o rezolvare.

-Domnule, am insistat, mai mult să-l enervez, fii atent la mine, sigur te vei descurca, însă nu anul acesta.

-Cred că ai dreptate, e posibil să pierd acest an. Ce pot să fac? Bărbatul era puțin derutat.

-Să mă iei pe mine asociată cu diplomă cu tot. Înțelegi domnule, facem actele de asociere, apoi vii și îți încasezi banii. Te înscrii la facultate, după ce vei fi inginer, tragem linie, ne socotim cinstit și fiecare merge pe drumul lui.

Am bătut palma cu arendașul. Era un bărbat frumos în jur de 40 de ani, văduv, așa își spunea el, în fapt era divorțat. Avea doi copii măricei, erau mai tot timpul la el, deși, formal, erau încredințați fostei soții pentru „creștere și educare”. Doi băieți alintați, năzdrăvani și obraznici. Mă împiedicam de ei peste tot. Într-una din zile curtea fermei era plină cu sătenii veniți să-și ridice drepturile cuvenite de grâu pentru pământul arendat. Erau căruțe și mașini, oamenii vorbeau tare. Strigau unii la alții, se crease un vacarm.

Am ieșit din depozit, acolo unde supravegheam umplerea sacilor cu cereale, m-am urcat pe un plug și de acolo am cerut mulțimii să păstreze ordinea sosirii. Lucram în stil „primul sosit, primul servit”.

După ce i-am asigurat că nu voi pleca acasă până când nu vor primi toți drepturile ce li se cuvin, au făcut liniște. Era o liniște nefirească după zgomotul infernal de mai înainte. Pe acest fond de calm, băiatul cel mare a strigat la mine tare, să se audă, era urcat pe capota unui tractor defect: „Auzi fă, tu ești metresa lu* tata?” Aproape am amețit, așa de tare fusese lovitura. Nu am zis nimic, am intrat în depozit cătrănită. M-am abținut să nu plâng, nu voiam să vadă muncitorii, care încărcau sacii cu grâu, cât de mult mă afectase.

Seara când Ivan, asociatul meu, s-a întors de la câmp, i-am relatat întâmplarea cu băiatul.

-Ai dreptate să te superi, însă, nu cred că pot face ceva. Dacă îi interzic să te mai șicaneze, va face mai rău, dacă îl bat, va fugi la mamă-sa și mă vor acuza că imi maltratez copiii. Singura soluție, nu-l băga în seamă. Acestea sunt răutăți de-ale fostei soții.

Ivan s-a apropiat de mine, m-a mângâiat pe obraji, simțeam, instinctiv, cum iau foc. Din interiorul meu flăcările dorinței au aprins sobița, sânii se întăriseră, buzele se uscaseră. Toată ființa mea îl voia. L-am cuprins în brațe, îmi era drag. L-am sărutat cu dor pe buzele arse de soare. Bărbatul a primit sărutul ca pe un dar ceresc. Mâinile lui febrile au început să mă mângâie peste tot. Mă cercetau ca pe un bibelou fin, au ajuns între coapse, acolo unde, căldura la temperatură maximă, devenise o văpaie. Am făcut dragoste pe masa plină cu hârtii cu drepturile fiecărui proprietar de pământ, am fost a lui cu toată ființa mea. Niciodată nu m-am simțit mai bine ca atunci.

-Ce se va întâmpla cu noi? Întrebarea mea era firească.

-Vrei să te căsătorești cu mine? Să fii nevasta mea cu acte în regulă?

-Vreau, însă nu vom amesteca afacerile. Tu ai copii, nu vreau să încurcăm lucrurile, nici să ne judecăm în caz de divorț. Căsătoria dintre doi oameni în care fiecare are copii din altă relație, ori doar unul dintre soți are copii din alt mariaj este cea mai complicată problemă. Greu cei doi soți vor găsi echilibrul între copiii lor. Fiecare soț îl va suspiciona pe celălalt că dă bani mai mulții copiilor lui, ori îi hrănește mai bine pe copiii lui în dauna copiilor celuilalt soț. Chiar dacă lucrurile nu stau așa, suspiciunea nu va dispărea.

Ivan a respirat ușurat, și el voia același lucru. „Socoteala curată prietenie lungă!” Așa avea obiceiul să spună arendașul.

Seara, m-a ajutat să-mi mut cele cateva lucruri, pe care le aveam la gazdă, în casa lui. Am fost surprinsă să văd că nu locuiește singur.

Curtea era largă cu o deschidere la drum de peste 80 de metri, am aflat mai tarziu că atunci cand a proiectat casa a cumpărat și căminul vecin care era de vanzare, așa ajunsese să fie curtea atât de lată.

Gardul care împrejmuia proprietatea pe toate părțile era înalt de peste 2 metri construit din bolțari tencuiți și frumos modelați. Privită din exterior gospodăria semăna cu o mică cetate. Porțile mari și portița de intrare erau din fier forjat arămit. Pentru a nu se vedea în interiorul curții, porțile erau dublate cu plexiglas mat.

De la portiță pornea o alee care era străjuită de flori de o parte și de alta. În partea stangă era o casă stil „vagon”, bine întreținută, deși modelul părea a fi vechi. Casa avea o tindă din care se intra în două camere opuse. Pentru a intra în casă trebuia să urci cele cinci trepte din ciment ajungeai pe o verandă, un fel de mic balcon și de aici printr-o ușă cu geam în sala, ori tinda casei cum i se spunea acolo.

Aici locuia mama lui Ivan, o femeie micuță de statură, plinuță, vioaie, cu vorba repezită, însă calculată.

Se putea aprinde ca un foc de paie și potoli la fel de repede cum începuse.

În față era o construcție uriașă. Acolo era casa lui Ivan. Așezată cu fața spre drum, semăna cu o potcoavă pătrată. Casa avea două corpuri despărțite între ele de o poartă prin care intrau utilajele și mașinile în curtea din spate. Corpul din partea stangă avea la parter o baie, biroul arendașului și livingul destul de mare din care pornea scara care urca la etaj. Corpul din dreapta avea o bucătărie modern utilată, baie de serviciu și livingul cu scara interioară pavată cu gresie antiaderentă și balustradă din lemn de nuc sculptat, la fel ca lambriul care îmbrăca peretele pe înălțimea de un metru și pe toată lungimea scării.

La etaj erau patru dormitoare, baie de serviciu și un mic oficiu unde se putea pregăti un ceai sau o cafea.

Etajul se prelungea pe deasupra portalului unind cele două corpuri. Podul era compartimentat, în caz de nevoie ar fi putut fi transformat în locuință. Acum era folosit ca uscător, iar lumina pătrundea prin patru lucarne montate direct în acoperiș.

Curtea din spate era foarte mare, aici se aflau garajul pentru automobil, garajele pentru tractoare și celelalte utilaje, dar și un mic atelier de reparații prevăzut cu un strung și o mașină de rectificat universală. Din curtea garajelor se intra în grădina de zarzavat unde se afla un mic solar și mai multe straturi cu legume  în diferite stadii de maturizare.

Ioana, după ce a văzut întreaga gospodărie, a lăsat bocceluța jos, minunându-se de averea care se găsea acolo.

Din spatele perdelor, de la ferestrele casei bătrânești, o privea, cu ochii ei vioi, Saveta. Mama lui Ivan a măsurat-o pe Ioana din cap până în picioare. La prima vedere nu i-a plăcut fata. Știa de la Ivan că este ingineră agronomă. L-a atenționat atunci:

„-Ai grijă băiatul mamei că te va ține de prost. Se va crede mai deșteaptă ca tine. Saveta îl privea în ochi cu drag, poate se gandea undeva în urmă cu mulți ani, la bărbatul ei.

-Apăi mamă, la noi în casă este obișnuit ca femeia să fie capul casei, iar bărbatul boul care trage carul încotro îl mână stăpâna. Că doar așa ai fost. Nu-mi amintesc ca tata, Dumnezeu să-l țină la Dreapta Sa, să fi ieșit vreodată din cuvântul tău. A mâncat și a băut doar cand ai încuviințat tu. Acum mă înveți să fiu taur, după ce ucenicia mi-am făcut-o știindu-te pe tine ca fiind stâlpul casei? Ușor mămucă, am mai dat-o în bară o dată, iar dumneata nu ai fost străină de plecarea primei mele neveste. Te rog să-ți pui frână la gură. Dacă mă va patrona, înseamnă că este deșteaptă și merită să mă conducă, așa cum ai făcut și mătăluță cu tătâne-miu până nu de mult. Ivan îi vorbea calm, cu drag, dar ferm.

-Cum spui tu, fătul meu, văd că dintr-o dată țâșniși de sub fusta mea, apăi asta nu-i a bună. Să nu care cumva să înstrăinezi averea, să-ți rămână copilașiii pe drumuri, ori să-ți facă asta vreun plod să te îndepărteze de copiii tăi drepți. Saveta căuta cu ochii încrâncenați la feciorul ei, pe care, până ieri, ea îl dirijase cum știuse mai bine, acum îl vedea scăpat din brațele ei protectoare.

-Ce spui mătăluță acolo? Dacă Ioana îmi va face un copil, nu va fi tot al meu? Ia gandește bine?

-Al tău, al tău, dar cam de pripas, doar copiii din prima căsătorie sunt demni să moștenească averea.

-Nu ai dreptate mamă, și copiii soției de acum sunt tot ai mei, dacă Dumnezeu ne va bucura cu ei. Și dacă tot a venit vorba despre copiii și neveste, noi avem, dragă mămucă, o discuție neîncheiată, cred că a venit ziua să terminăm acea discuție. Spre exemplu, dragă mamă, de ce mi-ai izgonit nevasta cu care eu aveam doi băieți și, sincer să fiu, cu mici incidente, chiar ne înțelegeam bine? Ivan, cu un zâmbet abia perceptibil, încremenit în colțul gurii, aștepta răspunsul mamei sale.

- Băiete, ai îmbătrânit degeaba. Nu mă asculta fosta noră. Venea de la școală, după ce se zbenguia cu copiii în clasă...

-Îi învăța carte mamă, era învățătoare.

-Lasă că știu eu mai bine, cum îți spuneam, după ce venea acasă, în loc să vină la mine să mă salute, să zică așa: „sărut mâna, mamă! Am venit acasă, ce treburi ai randuit pentru mine? Mănânc acum, au după ce termin ce te vei îndura să-mi dai să lucrez?” Așa trebuia să facă. Ea, nici vorbă de ascultare. Venea acasă, mânca singură în bucătăria voastră, se odihnea, apoi pe seară ieșea și făcea câte ceva în grădină, dacă nu, mergea la coafor, ori să-și facă unghiile. Așa trebuia să se comporte o noră? Eu nu am suportat-o. Poate îngăduiam toate câte le făcea, dacă îmi cerea mie voie. Dragul mamei, te-am văzut tantălău, îngenunchiat de femeie, am plâns când mi-am dat seama cât ești de slab, mi-am amintit de bietul tac-tu, la fel era de prost. Nici surcele, sub polată, nu făcea, până nu mă întreba pe mine cat să fie de mari, cât de subțiri și din ce lemn să le facă.

-Prost, deștept, nu îți mai permit să te bagi în familia mea, de voi fi prost, eu voi suporta. Ai de grijă mamă, dacă continui să mă superi, vezi pironul ăla bătut în grinda polatei de afară? Acolo te agăț, dacă te bagi peste mine. Clar, scumpă mamă?

-Ei băiete, băiete! Bravo! Așa te vreau! Să fii hotărât, chiar dacă greșești, să nu plângi, să nu te jelești, să stai și să gândești cum poți să îndrepți ce ai greșit. Iar dacă nu poți, taie acel rău, suferă  în tăcere și ia-o de la capăt! Când te voi vedea făcând așa, voi muri fericită, abia atunci voi ști precis cine ți-a fost tată.

Ivan a privit-o pe mamă-sa perplex, auzise el cate ceva de la o mătușă din partea tatălui său, însă nu luase în seamă, mai ales că acea rudă era în ceartă cu mamă-sa.

-Cum vine asta mamă? Ce ai vrut să spui? Este vreun secret bine păstrat? Ori o vorbă aruncată în vânt?

-Poate vom vorbi altă dată, sau, poate, nu vom discuta niciodată. Lasă firul vieții să meargă înainte și de va fi vreun nod pe el, atunci îl vom desface, de vom putea...! Mamă-sa a rămas cu gândul dus departe, părea să nu-l mai vadă pe Ivan.

Băiatul a ieșit din cameră, lasând-o pe bătrână cu gandurile sale.