Doi buni prieteni, Mihai şi
Gilă
Autor Ionel Cârstea
Capitolul I
Cu scârțit de frâne Mihai oprise mașina la semafor, era o intersecție
intens circulată, autovehicolele aveau mult de așteptat. Un puști de vreo 12
ani, cu cu un burete și o găletușă-n mână, a bătut în geamul
automobilului:
-Domnule, îmi dați voie să vă spăl
parbrizul?
-Lasă, nu-l spăla, ia banii ăștia!
șoferul i-a întins copilului o bancnotă de 5 lei.
-Nu-mi trebuie banii dumneavoastră, nu sunt cerșetor, dacă mă lăsați să vă
spăl parbrizul, primesc banii, altfel, nu-i iau.
Intrigat de comportamentul copilului, șoferul l-a lăsat să spele parbrizul,
apoi i-a dat bancnota de 5 lei, băiatul a luat-o și i-a dat rest un leu.
Șoferul din ce în ce mai uimit, l-a rugat să păstreze restul
-Mulțumesc, drum bun și o zi frumoasă
să aveți domnule!
-Urcă, te rog, în mașină! Vreau să
discutăm puțin! Ești un tip interesant.
- Nu mă duceți la poliție, nu am făcut
nici un rău!
-Nu te duc. Fii liniștit! Vreau doar
să vorbim, ca între afaceriști!
Copilul a ocolit prin spatele mașinii, apoi s-a așezat în față pe bancheta
din dreapta.
Culoarea verde a semaforului a dat drumul mașinilor să circule. În dreptul
cofetăriei ”Regata”, Mihai a tras mașina pe dreapta.
-Te rog, să cobori! Mâncăm câte o
prăjitură. Ești invitatul meu!
-Mulțumesc, pot să mănânc ”Amandină”?
-Da, Amandină vei mânca!
S-au așezat la una dintre mesele din
cocheta cofetărie, au comandat o prăjitură pentru copil și o cafea pentru
bărbat.
-Mă numesc Mihai, tu cum te numești?
-Toți îmi spun Gilă. Nu știu cine îmi
sunt părinții. Am nume de familie și de botez, dar nu cred că sunt numele mele
reale. Merg la școală, noaptea dorm în căminul pentru copii, orfelinat pe înțelesul
tuturor. Îmi dau voie ziua să vin să
câștig un ban, pentru asta trebuie să dau, seara, supraveghetorului de-o țuică
din banii câștigați.
-Spune Gilă, cât câștigi pe zi?
-În zile norocoase câștig până la 60
de lei, din care 30 îi dau pedagogului, altfel mă pedepsește.
-Primești bani și din cerșit?
-Nu, doar dacă prestez, nu-mi trebuie
bani nemunciți.
Mihai privea copilul bălai din fața lui, avea ochii mari, albaștri cu
sprâncene arcuite și gene lungi, părul și sprâncenele erau șatene și
contrastau cu fața albă și buzele roșii. Se vedea pe el, la aceiași vârstă,
într-un sat pierdut de lume așezat pe malul Ialomiței.
Rămăsese orfan de tată la vârsta de 5 ani, mamă-sa, femeie săracă, muncea
cu ziua pe la cine îi oferea o bucată de pâine să-și hrănească copilul. O
duceau greu, erau seri în care mânca două linguri de terci, în timp ce mama lui
întoarsă cu spatele la el, plângea în colțul basmalei ajunsă numai petice.
-Gilă, am fost și eu un copil sărac și oropsit , este drept, aveam mamă.
Când mă uit la tine, mă văd pe mine în urmă cu 55 de ani, grea viață am avut.
La ce școală înveți?
-La numărul 5, sunt în clasa a V-a. Am dirigintă pe doamna Mihaela Radu.
Învăț binișor, adică nu am note sub șapte.
- Pot să te ajut cu ceva?
-Nu, mă descurc, am ce îmbrăca și ce mânca. Afacerea merge bine vara, mai
rău este iarna, atunci greu mai scot un ban. Însă, mai păstrez din
cei câștigați vara. Am un loc sub parchet unde îi ascund, nu i-am spus nici lui
Piticu, care e cel mai bun prieten al meu.
Mă supără
supraveghetorul, el vrea să-i dau și iarna partea lui, i-am explicat că nu prea
merg afacerile, așa că i-am redus porția. Drept pedeapsă îmi mai dă câte un șut
în fund de nu pot sta pe scaun o săptămână. În zadar plâng și mă jelesc, mai rău
se înfurie :”tu să-mi aduci partea, strigă el la mine, ce-mi pasă mie că nu-ți
merg afacerile, cerșește, milogește-te, sărăntocule, copilul străzii, vagabondule!”
Nu poate să înțeleagă că este sub demnitatea mea să cerșesc.
-Cum își permite să
te lovească? Mihai era revoltat.
-De ce să nu-și
permită? Cine sunt eu? Un copil al nimănui. Îi pasă cuiva de mine? Nimănui nu-i
pasă dacă murim ori trăim. Săptămâna trecută a murit un băiețel, era mai mic ca
mine. A răcit, ardea foarte tare, am mers la pedagog să-l anunț că Vasilică e
grav bolnav, drept răspuns, Mareșalu` m-a tras de urechi și mi-a dat o palmă după ceafă. Am plecat urlând de
durere, nu atât pentru mine, ci pentru Vasilică, i se scurgea viața din vine,
din roșu la față devenise palid, fierbințeala se transformase în gheață, murea
prietenul meu, cui îi păsa de moartea lui, de moartea noastră? Nimănui. A murit
Vasilică, nimeni nu i-a cerut iertare, nimeni nu l-a plâns, nimeni nu i-a pus o
floare în sicriul sărăcăcios. Ăștia suntem noi, o povară pentru sistem. Nu sunt
vorbele mele, nici nu le-am înțeles pe director când le-a spus: „bă, a zis
directorul, voi sunteți o povară pentru sistem, pentru societate în general”.
Nu am înțeles ce a spus, însă am reținut cuvintele, apoi, la școală am întrebat
pe doamna dirigintă ce înseamnă, dânsa mi-a explicat. M-a durut când am înțeles ce a vrut să spună directorul.
Gilă a continuat, privindu-l în ochi pe Mihai, oare, noi copiii din orfelinat,
chiar suntem o povară pentru societate? Avem noi vreo vină că nu avem părinți? Eu cred, cu mintea mea de copil, că nimeni nu
ar trebui să ne bată, din contră, bine ar fi să fim priviți cu milă, suntem ai
nimănui. Gilă a oftat din adâncul
sufletului, din ochișorii lui curați, două lacrimi se rostogoleau spre
bărbie.
-Te superi, dacă am să te iau în weekend la mine acasă? Voi veni să vorbesc
cu directorul, sper să găsesc înțelegere.
-Mihai, dacă vrei să rezolvi problema, să vorbești cu Crinuța, ea conduce
căminul. Este secretara directorului. Cred că te va ajuta, „dacă te îmbraci
frumos”.
-Bine, acum te las, merg să rezolv problemele mele, dacă am timp, trec pe
la căminul tău. Bărbatul i-a întins mâna, Gilă i-a strâns-o cu seriozitatea
unui om de afaceri, care, tocmai a semnat niște contracte importante.
După despărțirea de copil Mihai a mers la birou, avea multe lucrări de
rezolvat, a luat primul dosar, l-a deschis, însă, gândurile i-au fugit cu 55 de
ani în urmă.
Își amintea când a venit la ei acasă, pentru a o peții pe
mamă-sa, o femeie trimisă de un bărbat, din sat, rămăs văduv cu 5 copii, patru băieți
și o fată.
”-Floare, m-a trimis Ion al Chirei, zice că ar vrea să se însoare, i-ar
plăcea de tine că ești tânără și ai putea muncii, nu-i pasă că ești săracă,
chiar îi convine cică, la o adică, dacă îți înmoaie oasele nu ai unde să pleci.
Știi bine că tac-tu mai are trei iepe de măritat și zac în vatră ajunse fete
bătrâne. Mi-a mai spus să lași copilul
la mă-ta, nu te vrea cu copil, că are el cinci și poate îi mai faci și tu, că
ești tânără.
-Țato, spune-i, că eu de copil nu mă
despart, așa cum voi îngriji de cei cinci copii ai lui, să aibă și el grijă de
copilul meu. Dacă acceptă condiția asta, sunt gata să merg la el. Altfel nu
intru pe poarta lui.
-Bine Floare, am să-i spun.
Două seri mai târziu, mama, cu o bocceluță într-o mână în care pusese cele
câteva boarfe, mai mult zdrențe, ale ei și ale mele și cu mine de cealaltă mână
am intrat pe poarta lui Ion al Chirei. Bărbatul cum a văzut-o pe mama i s-au
aprins ochii precum ai lupului când vede prada.
-Ai venit Floare?
Glasul lui Ion era dogit de mahorcă, când deschidea gura mă
amețea mirosul puternic de băutură.
Bărbatul avea treizeci și opt de ani, era: brunet tuciuriu, tuns zero, cu ochii
mari, negri, nas coroiat, cu privirea vulturească, buzele subțiri, cu un rânjet
permanent în colțul gurii; masiv, cu brațele puternice care se terminau cu
niște palme mari cu degete noduroase și boante.
-Vino să-ți arăt curtea și animalele, să ții minte, fiindcă nu îți mai arăt
încă o dată. Aici e grajdul unde sunt caii, acolo, grajdul cu cele
două vaci, iar dincoace este locul în care ținem cei trei porci. Tu te ocupi de
vaci și de porci, la cai să nu intri, de ei mă ocup eu. Aici, -Ion a arătat o
magazie din scânduri învelită cu șindrilă, găsești : mălai, tărâțe pentru porci
și grăunțe pentru păsări. Dimineața să dai la fiecare vacă câte un lighenaș cu
tărâțe, le faci curat, apoi le dai fân și le mulgi. Porcilor le fierbi dovleac
cu mălai și tărâțe, dimineața să le dai boabe, măsura o găsești în magazie. La
păsări să le dai grâu. Pentru mine, seara, după ce termin cu caii, să-mi aduci
din pivniță o jumătate de kil cu țuică. Să nu-mi pui întrebări, nu-mi place să
vorbesc mult. Când sunt băut, să nu fii în preajma mea, că te lovesc, mai bine
ocolește-mă! Fiul tău să nu-mi stea în picioare , să se pitească când mă vede.
Dacă vreunul dintre copiii mei te supără, ai voie să-l urechezi. Sper că m-am
făcut înțeles. Încă ceva, mămăliga să nu aibă cocoloașe că o arunc în mijlocul
curții, iar zeama să fie acră, nu-mi plac ciorbele dulci. Nu tai pasăre decât
sâmbăta, în cursul săptămânii mâncăm legume și zarzavat. Câteva zile mă mai
poți întreba ce nu ai înțeles, dar după această perioadă să nu-ți
mai aud glasul, ai să vorbești doar dacă te întreb. Niciodată, dar
niciodată, să nu-mi întorci vorba. Acum să mâncăm, pune tuciul și fă mămăligă.
După ce mâncăm, să dai la câine un boț
de mămăligă, să se învețe cu tine.
- Ce s-a întâmplat, de ce țipi Petre? -Ion și-a plimbat privirea
vulturească asupra copiilor.
-Care l-ați lovit?
-El, spuse băiatul cel mare, arătând
spre Mihai.
-De ce l-ai lovit? Ion era nervos.
-Întâi m-a lovit el, apoi am dat și eu. Nu are motive să plângă, nu l-am
lovit tare, dar e un plângăcios.
- Bine, să nu se mai întâmple și tu de ce i-ai lăsat mă, Ion s-a întors
spre fiul lui cel mare, Gheorghe, un copil de 13 ani .
De fiecare dată când un frate greșea, el răspundea în fața
tatălui său, deși, nu totdeauna era martor la certurile între frații mai mici.
Casa lui Ion era așezată în fundul curții cu fața spre sud, pe acolo trecea
și drumul satului care mergea în câmp. În casă, se intra după ce urcai cele
patru trepte cât avea scărița din lemn din fața prispei. Din prispă, printr-o
ușă prevăzută cu zăvor, se ajungea în tindă, două uși opuse se deschideau una
în camera de zi și alta în camera de ”dincolo”. Camera de zi era dormitor și
bucătărie pe timp de iarnă, vara era mai bine, căci dormeau pe prispă sau în
fânărie. Aici se găseau 2 paturi înalte și late, într-un pat dormeau copiii cei
mici cu părinții, iar în celălalt ceilalți copii mai mari. Tot aici era o sobă
din cărămidă, cu plită, pe care se gătea mâncarea. În camera de ”dincolo”
țineau așternuturile bune, lada cu zestrea pentru fată și hainele lor de sărbătoare.
Prispa era un fel de terasă, întinsă pe toată lungimea casei, lată de circa
1,5 metri, atât prispa cât și camerele aveau pământ pe jos. Din când în când
femeia casei făcea o mocirlă din argilă galbenă cu balegă de cal în proporții
bine stabite, iar cu acest amestec lipea pe jos. Pereții erau văruiți cu var în
care se punea puțină scrobeală. Când se tăiau porcii la Crăciun, bărbații
smulgeau părul de pe porc înainte de a fi pârlit, din acest păr gospodinele
făceau bidinelele cu care văruiau casele.
S-a trezit din visare, problemele curente trebuiau rezolvate. Era un avocat
de succes, muncise mult pentru asta, întâmpinase multe piedici, dar nu se
dăduse bătut, se luptase cu greutățile de tot felul.
Și-a amintit discuţia avută cu Gilă
şi faptul că urma să vorbească cu directorul Centrului pentru ca acesta să-l
lase în weekend să vină în vizită la el. A scos din sertar o sacoșă pentru
cadouri, iar din bar a luat o sticlă cu o băutură fină și un pachet cu cafea
boabe.
Cu sacoșa în mână a intrat în cabinetul directorului ”Centrului pentru
copii instituționalizați”. În anticameră la întâmpinat secretara, o fată de 30
de ani, blondă prin vopsire, machiată strident pentru acea oră din zi, l-a
întrebat scurt:
-Ce doriți?
-Vreau să vorbesc cu domnul director, am
o problemă de rezolvat.
-Îmi sintețizați mie solicitarea
pentru domnul director...
-Nu, prefer să vorbesc direct, pentru
dumneavoastră am altceva mai bun.
Mihai a pus sacoșa pe biroul
secretarei, apoi s-a îndreptat spre ușa capitonată.
-Stați puțin să vă anunț! Secretara a
deschis ușa biroului directorial:
-Domnule director, vă caută cineva...
Mihai, fără să aștepte să fie poftit,
a intrat în birou pe lângă secretară.
-Bună ziua, domnule director!
-Bună ziua, lasă-ne singuri Crinuța!
După ce secretara a închis ușa,
directorul l-a invitat pe Mihai să ia loc:
-Ce vânt vă aduce?
-Domnule director, aveți un copil
internat aici pe nume Pleșoiu Gheorghe?
-Da, avem, cunosc povestea lui, nu este chiar cel mai cuminte copil,
supraveghetorul se plânge mereu de el. În fiecare zi solicită bilet de voie
pentru a merge în oraș să cerșească. Voiam să-l chem la mine, să-i atrag
atenția să nu mai plece din cămin.
-Domnule director, părerea mea este contrară față de a dumneavoastră. Am
avut ocazia să-l cunosc, este cel mai corect om întâlnit de mine până acuma.
Aşteptam la intersecție, semaforul era roşu, când l-am văzut prima dată...
-A venit să cerșească, ce vă spun
eu...
-Nu domnule, a venit să-mi spele parbrizul, nu l-am lăsat, în schimb am
vrut să-i dau cinci lei...
-Ce v-am spus eu...
-Aveți răbdare!
Mihai începuse să se irite, totuși a povestit cu calm cum l-a cunoscut pe
Pleșoiu Gheorghe, zis Gilă.
-Informațiile mele sunt cu totul altele, nici cu școala nu merge bine.
Supraveghetorul care răspunde de el , în nota informativă pe care o întocmește
despre fiecare elev, după ce participă la ședințele cu părinții de la școală,
mi-a comunicat că este un elev slab și indisciplinat.
-Recunosc, nu am luat legătura cu școala, dar vă asigur că am să o fac.
Voiam să vă rog să lăsați copilul să petreacă weekendul la mine acasă. Vreau să
mă ocup de el, pentru asta am nevoie de aprobarea dumneavoastră.
-Nu cred că este o idee bună, copilul este considerat a fi o problemă.
Cadrele au numai plângeri la adresa lui...
-Domnule director, aș dori ca Gilă să fie audiat de dumneavoastră în
prezența mea, sper că nu vă deranjează! Dar pentru a fi oficial și legal, să-mi
spuneți ce acte trebuie să aduc pentru a-l reprezenta și pentru a-l putea lua
în familia mea la fiecare sfârșit de săptămână.
-Secretara vă va da tot ce vă trebuie, cred că este un demers sortit
eșecului, dar vă felicit pentru intenția bună! Cu aceasta întâlnirea a luat
sfârșit, sper să ne întâlnim și să îmi spuneți că vă înțelegeți bine cu
băiatul, deși, nu cred că veți reuși.
Capitolul II
Mihai stătea pe scaun în propriul birou cu hârtia dată de secretara de la Căminul
de copii în mână, citea și nu-i venea să creadă câte acte trebuia să prezinte
pentru a putea lua un copil să petreacă weekend-ul la el acasă. Era
decis să treacă peste orice obstacol, promisiunea făcută lui Gilă îl obliga, nu
putea să-l dezamăgească, voia ca de acum, acest copil, să capete încredere în
oameni.
După două zile în care a alergat pe la diferite ghișee, Mihai a intrat în
biroul secretarei în mână cu dosarul care cuprindea tot ceea ce i se ceruse
pentru a putea fi autorizată încredințarea minorului, Pleșoiu Gheorghe, lui
Mihai, pe perioada sfârșitului de săptămână. Aceasta cum l-a văzut, a afișat un
zâmbet oficial în colțul buzelor, mult prea rujate, apoi a zis:
-Domnul director este foarte ocupat
astăzi, nu vă poate primi!
-Revin mâine, Mihai a înțeles că era
ceva în neregulă.
-Mă tem că și mâine va fi ocupat, de altfel cred că pentru dumneavoastră va
fi tot timpul ocupat. Secretara vorbea sacadat, părea că este pe cale să-și
piardă cumpătul, calmul lui Mihai o surescita.
-Doamnă, nu ați înțeles! Sunt angajat de minorul Pleșoiu să-i apăr
interesele și o voi face cu sau fără voia dumneavoastră. Ați face bine să nu-mi
stați în cale, nu aveți de câștigat opunându-vă, vă înrăutățiți situația!
În timp ce vorbea cu secretara,
bărbatul s-a poziționat între ușă și biroul femeii.
-Voi intra la director și vă asigur că nu mă v-a da afară, iar pe
dumneavoastră vă scuz eu.
-Domnule, nu puteți face asta! secretara a sărit de pe scaun cu gândul să-l
oprească, prea târziu, Mihai intrase în biroul directorului.
-Mă scuzați domn* director, a forțat intrarea.
-Are dreptate, sunt vinovat! Însă, trebuie să rezolv problema pentru care
am venit, ori secretarea dumneavoastră este un adevărat Cerber, iar eu nu
puteam sta după ea.
-Ce doriți ? Parcă ați mai fost la
noi?
-Da am mai fost, mă interesează copilul
Pleșoiu Gheorghe...
-Da îmi amintesc și ce vreți să știți
despre derbedeul ăsta?
-După părerea mea, -Mihai a început
calm discuția-, acest copil nu este un derbedeu...
-Este! Nici cu școala nu merge bine,
supraveghetorul lui mi-a raportat situația școlară.
Directorul, din motive care îi scăpau
lui Mihai, părea să fie pornit împotriva copilului.
-Eu am altă părere, sigur este a mea și poate sunt subiectiv, nu vreau să vă
contrazic. Singura rugăminte pe care o am, este aceea ca vineri după ore să-l
pot lua la mine până luni la ora 8 când îl voi duce direct la școală. Am aici
toate actele pe care mi le-ați cerut, este și hârtia dată de secretară cu
necesarul de documente. Las dosarul la dumneavoastră, iar vineri mă voi
prezenta la școală să-l iau pe Gilă. Sunteți deacord?
-Să verific actele aduse, apoi mă
pronunț, veniți mâine!
-Domnule director, sunt avocat pledant, nu pot să mă plimb pe drum fără
rost, verificați actele acum, pentru ce să mai vin mâine?
-Acum nu am vreme!
Directorul voia să tragă de timp.
-Vă rog să vă faceți! Vreau să rămânem
în relații bune!
-Bine , reveniți peste o oră!
A părăsit biroul directorului cu inima strânsă, deranjase ceva sau pe
cineva cu faptul că se interesa de acest copil. Va trebui să afle ce se ascunde
în spatele acestei probleme.
Peste drum de cămin era o cofetărie, Mihai a intrat , s-a așezat la o masă,
o chelneriță cu fusta scurtă și decolteu mult prea generos a venit la masă și
i-a luat comanda, după puțin timp a revenit cu tava pe care se găseau ceașca cu
cafea, pliculețul cu zahăr și o linguriță.
Pierdut în gânduri, amesteca zahărul
în cafea, lingurița se rotea în dezordine prin mica ceșcuță.
Se vedea în primul an când a mers la școală din casa lui Ion al Chirei.
Toți copiii lui Ion erau îmbrăcați cu haine noi, doar pentru el nu se mai
găsise bani, mamă-sa fusese nevoită să
cârpească hainele de la unul dintre băieții mai mari și să-l îmbrace pe el. În
zadar s-a jelit că vrea și el haine noi, nimeni nu l-a luat în seamă, doar Ion
i-a tras o palmă după ceafă, să numai urle ”ca un apucat”. Mamă-sa plângea și
cosea, avea burta la gură, era borțoasă cu copilul bărbatului de acum, a făcut
hăinuțele cât mai plăcute, chiar dacă erau peticite, barem erau curate.
Așa a petrecut anii de școală, doar
ghionturi și înjurături și mamă-sa se răcise de el, avea un alt
copil cu Ion și ținea mai mult la el. După terminarea școlii îl dusese la
internat la ”Centrul Școlar” să învețe meserie. Degeaba se rugase și el și
dirigintele de mamă-sa și de Ion să-l
lase la liceu, nu a fost chip să-i înduplece:
”Lasă-l la meserie, îl întreține statul și-i pune o meserie-n mână să-și
câștige pâinea.” Era prin *65.Lumea era în schimbare.
S-a uitat la ceas, trecuse o oră de când se afla în cofetărie. S-a ridicat
de la masă a plătit cafeaua, apoi a traversat drumul pentru a intra în cămin.
La secretariat i-a fost înmânată o hârtie ștampilată prin care era
autorizat să-l poată lua pe elevul Pleșoiu Gheorghe pe timpul weekend-ului
acasă la el.
Vineri la ora 12 s-a prezentat la secretariatul școlii pentru a vedea
situația la învățătură a lui Gilă, dar să anunțe și școala despre ce urma să
facă.
S-a nimerit să fie în cancelarie printre alți profesori și diriginta lui
Pleșoiu. Aceasta, amabilă și bucuroasă că se interesează cineva de copil, i-a
prezentat situația școlară a elevului. Cuvintele profesoarei erau de admirație
pentru copilul singur pe lume, crescut în orfelinat fără nici-o mângâiere
părintească.
Gilă, după spusele dirigintei, era un copil cuminte care învăța destul de
bine, nu era premiant, era un elev de mijloc . Foarte atent la ore și cu o
memorie auditivă bună, reușea să învețe lecția din clasă. Temele pentru acasă
nu și le făcea, dar profesorii înțelegeau că nu prea are vreme, toți știau cu
ce se ocupă în timpul liber.
-Doamna dirigintă, cine s-a interesat
de situația școlară a copilului până acum?
-Nimeni, absolut nimeni. La ședințele cu părinții din partea lui nu a
participat nimeni.
-Nu m-ați înțeles. Nu vine
supraveghetorul lui de la cămin?
-Nu, niciodată. Sunt sigură pentru că am discutat situația elevului Pleșoiu
în consiliile profesorale.
-Am să trimit elevul de serviciu, să-l
aducă la cancelarie.
După puțin timp elevul de serviciu s-a
întors fără Gilă.
-Unde este elevul pe care ți-am spus
să-l chemi? Diriginta era intrigată.
-L-am învoit eu, s-a auzit glasul unei profesoare, a venit la mine
supraveghetorul de la cămin și m-a rugat să-l învoiesc pe elevul Pleșoiu fiindcă
îl caută cineva din familie.
-Ați auzit? Ar trebui să fie la cămin. Diriginta era nedumerită în legătură
cu plecarea elevului din școală.
Mihai a plecat de la școală la cămin, a încercat să ajungă la director,
directorul plecase, secretara s-a arătat dispusă să-l ajute doar că nu știa
cum.
-Unde îl găsesc pe supraveghetorul lui
Pleșoiu?
-A plecat acasă.
-Aveți numărul lui de telefon?
-Nu, nu-l am, secretara se simțea
încolțită, ar fi vrut să fie departe de acest birou.
-Cine răspunde de copii acum?
-Nu știu exact, dar pot să dau un telefon. Crina a format un număr : ”alo,
spune-mi te rog, elevul Pleșoiu a ieșit pe poartă? -Da, a ieșit cu bilet de
voie”.
Băiatul nostru a ieșit pe poartă, așa spune portarul.
Mihai a salutat secretara, apoi a plecat . Drumul lui a ținut drept la
baroul de avocați, aici a completat formularul prin care era angajat de Pleșoiu
ca avocat al lui să-l poată reprezenta în fața reprezentanților ”Căminului” ,
dar și să-i găsească familia.
Mihai a plecat cu mașina să-l caute pe Gilă prin locurile unde obișnuia să
lucreze. Băiatul era de ne găsit. Ceva îl intriga pe avocat, nu înțelegea de ce
îl luase supraveghetorul pe Gilă cu puțin înainte de a ajunge el la școală?
Răspunsul era clar: ”directorul
dădu-se ordinal ca supraveghetorul să ia copilul de la școală pentru ca el,
Mihai, să nu ajungă la Gilă”. Întrebarea era: de ce?
Luni dimineața s-a înființat la cămin la prima oră, a mers direct
la secretariat în speranța că va ajunge să vorbească cu directorul. După multe
parlamentări a reușit să intre în biroul directorului. Acesta ,cum l-a văzut,
l-a întâmpinat amabil:
-A, domnul Mihai Iordan, ce mai faceți? Am o veste bună să vă dau,
copilul de care vă interesați dumneavoastră a fost luat de familie, mai precis
un unchi din partea mamei. Avea toate actele, inclusiv o hotărâre
judecătorească. Nu am avut timp să vă informăm.
-Îmi puteți spune, în ce localitate au dus copilul?
-Îmi pare rău, dar astea sunt secrete pe care nu vi le pot
dezvălui. Directorul îl privea pe sub ochelarii cu dioptriile mari.
-Gilă mi-a spus că nu are familie.
-Așa i se spusese, cel care îl adusese la Centru ne rugase să
păstrăm secretul cu privire la părinții lui. Provenea dintr-o familie foarte
săracă și dezmembrată. Nu avea sens să-i caute. Asta era cauza de nu știa nimic
despre rude. În sfârșit, nu vreau să vă mai rețin, mai ales că prea multe date
nu vă pot da.
Mihai l-a
salutat pe director, apoi a plecat. Nu înțelegea ce secrete sunt legate de
nașterea lui Gilă. Acum, după discuția ultimă cu directorul, înțelesese că
totul este învăluit în mister, că îi va fi greu să pătrundă tainele acestea,
dar era hotărât să facă lumină în acest caz.
În
drum spre birou s-a oprit la școala lui Gilă. Diriginta băiatului tocmai avea o
”fereastră”, a găsit-o în cancelarie.
-Sărut
mâinile! Ce mai știți de elevul Pleșoiu?
-Bună
ziua! Știu că a fost retras de la școala noastră. Am primit de dimineață o
adresă de la Cămin prin care eram anunțați că va urma cursurile unei alte școli,
de aceea a fost nevoie să-i eliberăm foaia matricolă. Nu ni s-a spus școala
unde urma să învețe. L-am întrebat pe curier, era portarul, acesta mi-a spus că
nu știe, însă noi să o eliberăm, urmând ca familia lui Pleșoiu să o prezinte la
noua școală unde va urma să învețe.
-Ce părere
aveți despre această grabă? Nu vi se pare nimic în neregulă? Mihai încerca să
găsească un fir de unde să înceapă ancheta.
-Ba
da, sincer mi s-a părut intempestivă toată această mutare. Dar fiind vorba de o
instituție a statului nu am avut motive de îngrijorare.
-Vi
s-a mai întâmplat vreodată asemenea faptă?
-Nu,
sunt profesoară de 32 de ani, o mutare așa de enigmatică și de rapidă nu am
întâlnit.
Mihai a tresărit când a auzit că este în învățământ de atâta timp,
a privit mai atent femeia din fața lui. A remarcat ochii mari căprui cu ape
limpezi, sprâncenele groase, frumos pensate, genele lungi, părul castaniu lung
până la umăr,îmbrăca fața albă, cu nasul în vânt și buze voluptoase. Femeia nu
arăta a avea mai mult de 40 de ani, era plinuță, fără să fie grasă, cu sânii
rotunzi, bine ascunși în bluza fără decolteu.
-Aș vrea să ținem legătura, e posibil să aflați vreo veste despre
Gilă. Doamnă, i-am promis că în weekend îl voi lua la mine acasă, iar faptul că
nu l-am luat, îl poate face să își piardă de tot încrederea în oameni.
-Nu credeți, că este luat de o rudă de-a lui?
-Nu, nu cred, faptele sunt cusute cu ața albă, însă nu am dovezi.
Aștept să facă o greșeală, sunt convins că vor face, doar că nu știu cum și nu
știu unde se va produce. De aceea am nevoie să colaborăm, e ceva ocult la
mijloc, va trebui să ținem în secret legătura noastră și nici să nu facem
vorbire pe față despre acest copil. Nu știu ce este la mijloc, dar cred că e
vorba de cineva important și cu bani mulți.
Cap. III
Trecuseră trei zile de când Mihai îl
căuta pe Gilă prin locurile pe unde știa că venea copilul să-și câștige un ban.
A întrebat de el pe ceilalți tovarăși de muncă ai băiatului care prestau în
aceleași intersecții, nimeni nu știa nimic. S-a întors la birou dezamăgit, a
încercat să pună faptele cap la cap, toate indiciile duceau spre director și
spre supraveghetor ori aceștia răspundeau tot timpul că totul a fost făcut
legal. Știa din practică că numele celor care adoptau pot fi secrete. Ele
puteau fi scoase la lumină doar cu un ordin judecătoresc. Nu putea cere acel
ordin, deoarece nu avea o împuternicire notarială din partea vreunui membru al familie.
Tot gândindu-se cum să rezolve problema și-a amintit că Gilă îi
povestise despre un prieten foarte bun căruia îi spunea Piticul. A
luat telefonul și a sunat-o pe dirigintă:
-Doamna profesoară? Sărut mâinile! Ce
mai faceți?
-Sunt bine! Bună ziua! Nu am aflat
nimic până acum.
-Aveți un elev cu numele, sau porecla,
de Piticu?
-Da, am, e prieten cu Pleșoiu, de ce?
-Trebuie să stați de vorbă cu el,
poate a văzut, sau știe ceva despre Gilă.
-Voi discuta cu el. Ați putea veni și dumneavoastră , am să-l duc la
cofetăria de lângă școală , va fi ușor să ne găsiți, pe la ora 12 vom fi acolo.
-Vă mulțumesc! Voi veni negreșit!
După ce a salutat, Mihai a închis telefonul. Spera ca discuția cu acest
copil, să-i dea un fir pentru a putea demara cercetările. Era convins că Gilă
se afla în alt Cămin de copii, nicidecum nu fusese luat de familie. Întrebarea
era: ”de ce directorul nu lăsa pe nimeni să se apropie de băiat, cine este
Gilă, cine-i sunt părinții? Un mare mister era legat de familia copilului, aici
va trebui să pătrundă, dar pentru asta îi trebuia un punct de
plecare. Directorul reușise să rupă orice legătură care ar fi existat între el
și copil".
Aproape de prânz a plecat spre cofetăria unde trebuia să se întâlnească cu
profesoara. A căutat îndelung un loc de parcare; era păcatul începutului de
mileniu trei, multe mașini, puține locuri unde se putea lăsa mașina în
siguranță.
A intrat în cofetărie, s-a uitat prin salon, diriginta încă nu venise cu
băiatul. A luat loc la o masă de unde putea observa bine ușa, apoi a
comandat cafea.
Și-a amintit de momentul în care a băut el întâia oară licoarea venită la
noi în țară din Turcia , era în primul an de școală profesională. Primise de la
pedagogul școlii, care răspundea de internat pe perioada sfârșitului de
săptămână, un bilet de voie care îi permitea să iasă în oraș; era sâmbăta, ai
lui îi trimiseseră vorbă să nu vină acasă, să economisească banii. În buzunar
cu cei câțiva bănuți, pe care îi dăduse mamă-sa pe furiș de Ion, a plecat în
oraș cu gândul de a-l cuceri, era la fel de determinat ca și cel mai mare
nabab. Privea cu superioritate la oamenii obosiți și zoriți cu care se întâlnea,
toți se grăbeau, toți aveau o țintă precisă, unii mergeau la serviciu, alții să
facă cumpărături, apoi, să-și hrănească familia. Doar el, Mihai, nu avea nicio
treabă, era liber să se ducă unde voia, nimic nu-l oprea să meargă până la
marginea orașului, marginea lumii sau, să intre într-o cofetărie și să mănânce
o prăjitură. De multe ori se uitase cu jind la vitrinele cofetăriilor unde erau
expuse mulaje din ghips care imitau cele mai apetisante preparate. Acum intrase
hotărât să-și satisfacă hatârul de a mânca o ”Savarină”. Când a auzit cât
costă, s-a uitat la mărunțișul din buzunar, apoi la vânzătoare și cu un oftat
din toți rărunchii a renunțat la prăjitură și a cerut în schimb o cafea ”mică”.
Așa a ajuns să guste licoarea neagră și puternic aromată, a băut-o tacticos
sorbind cu grijă fiecare gură de lichid fierbinte, nu cum a procedat primul
român care a băut cafea.
Legenda spune că:” în 1504 după moartea lui Ștefan cel Mare, fiul său,
Bogdan al III-lea, l-a trimis pe logofătul Tăutu la Istanbul să închine Moldova
turcilor și să plătească tribut. Bucuros că Moldova nu se mai răzvrătește,
sultanul a pus să fie ospătat trimisul moldovean, la sfârșitul mesei i s-a adus
o ceașcă plină cu cafea fierbinte. Tăutu neștiind ce băutură este și cum se
bea, a închinat spre sultan și vizirii cu vorbele :”să trăiești
luminăția ta o mie de ani”, apoi a dat peste cap felegeanul cu
licoarea opărită”.
El, Mihai, a fost mult mai prevăzător, deși bea pentru prima dată cafea
turcească, a gustat-o cu reținere, nu voia să o bea prea repede, ar
fi vrut să fie admirat de colegii care s-ar fi întâmplat să intre în cofetărie.
-Bună ziua!
Mihai s-a ridicat în picioare:
-Sărut mâinile!
-El este Tatu, zis Piticu. Profesoara
a prezentat elevul cu toată seriozitatea, voia să-i dea cât mai multă
importanță, spera astfel să scoată cât mai multe secrete de la copil.
Mihai a strâns mâna întinsă bărbătește
de copil:
-Mihai Iordan, pentru prieteni Mihai,
dacă tu crezi că vom fi prieteni, să-mi spui simplu : Mihai.
Piticu s-a uitat atent la bărbatul cu
păr grizonat și început de chelie, era fascinat de ochii mari și inteligenți ai
lui Mihai, apoi s-a adresat celor doi:
- Vreți să vă dau informații? Dacă
știu ceva, vă spun, însă trebuie să plătiți, pe lumea asta totul costă.
-De unde știi tu asta? Ești un copil.
Profesoara s-a arătat surprinsă de maturitatea în gândire a băiatului.
-Nu mai sunt copil de când am fost adus la Casa de Copii când aveam 4 ani,
atunci m-am maturizat, trebuia să mă feresc tot timpul. Viața în Cămin este
plină de capcane la tot pasul. Am răbdat de multe ori pentru că nu am fost
atent și mi-au furat mâncarea. Am luat bătaie des de la
pedagogii-supraveghetori, dar și de la ceilalți copii mai mari; până într-o zi
când aveam 7 ani, atunci m-am decis să mă bat pentru bucata mea de pâine cu
unul mai mare decât mine cu 3 ani. Am fost bătut până la urmă, dar prin faptul
că m-am revoltat, mi-am câștigat respectul. De atunci am primit porecla de
Piticul. Nu contează că ești înfrânt, important este să le arăți celorlați că
îți pasă de tine, că lupți pentru libertatea ta.
Piticul se încinsese, era îmbujorat la
față avea pumnii strânși și buzele crispate, cei doi îl priveau cu admirație,
erau cuceriți de gândirea copilului, de revolta lui interioară.
-Băiete, vreau să te...
-Nu sunt ”băiete”, mă numesc Florin, așa să-mi spuneți-copilul era
revoltat, toată ura acumulată în cămin se revărsa asupra lui Mihai și a
profesoarei.
-Florine, nu am vrut să te jignesc, nu vreau să aduc nici o atingere
demnității tale, vreau să discutăm despre prietenul tău, Gilă. A dispărut, știi
unde ar putea fi?
-Îmi pare rău-copilul s-a întristat auzind numele prietenului său-nu știu
nimic despre el. Am întrebat pe Mareșalu* unde este, drept răspuns m-a înjurat
și mi-a băgat un șut în fund și-o palmă după ceafă.
-Cine este Mareșalul? Mihai simțea că
începe să se irite.
-Cum cine? Dumnezeul căminului, în fața lui tremură și îngrijitoarele, dar
și ceilalți supraveghetori. Când țipă ăsta pe hol, trebuie să ne pitim toți,
altfel ne omoară. Este o brută, directorul îl susține, nimeni nu poate să zică
nici un cuvânt. O dată a lovit o îngrijitoare pentru că aceasta i-a zis să nu
mai meargă pe hol, fiindcă ea a spălat și el lasă urme. Când a auzit, s-a
repezit la ea și a tras-o de păr. Femeia l-a raportat la director, iar acesta a
pedepsit-o pe ea cu nu știu ce ”mustrare”. Voi vreți informații pe degeaba?
Nu-mi luați o prăjitură?
-Ba da Florine, iartă-mă!-Mihai s-a înroșit ca un copil care vrea să
trișeze-ce prăjitură preferi? Dumneavoastră doamna profesoară ce doriți?
-Vreau o ”Amandină”, mie și lui Gilă din astea ne place să mâncăm, e drept
că o facem foarte rar, sunt scumpe, iar noi strângem fiecare bănuț. Mihai,
prietenul meu ținea la tine, mi-a spus că urma să-l iei acasă,
ce s-a întâmplat de nu l-ai mai luat?
-Aduceți două cafele și o ”Amandină”- Mihai a dat comanda chelneriței, apoi
a continuat adresându-se lui Florin-în ziua când am vrut să-l iau, Gilă a
dispărut, mi s-a spus că l-a luat un unchi de-al lui.
-Nu cred. Avea o comoară ascunsă sub parchetul din vestiar, pentru a ajunge
la ea trebuia îndepărtat dulapul cu haine din acel loc. Gilă făcea singur
această muncă, deși eram cel mai bun prieten al lui, nu mi-a spus niciodată
despre comoară. L-am descoperit într-o noapte, m-am trezit și nu l-am văzut în
patul de lângă mine, am ieșit afară să văd unde ar putea fi. Din vestiar, pe
sub ușă, se strecura o fantă slabă de lumină, am mers acolo, am deschis ușa cu
grijă să nu scârție, îmi era teamă, puteam să-l găsesc pe Mareșalu’, cu pași de pisică m-am apropiat de
locul unde era Gilă, atunci am văzut comoara lui și locul unde o ținea. Am
plecat tot pe furiș, prietenul meu nu știe nici în acest moment, că eu i-am
descoperit comoara.
-Te-ai uitat vreodată în ce constă
comoara?
-Nu, nu m-am uitat, era secretul lui, nu aveam de ce să-mi bag nasul, dacă
el nu îmi arăta. Piticu era foarte serios când vorbea, semn că prietenia pentru
el era ceva sfânt.
-Cum putem afla unde este Gilă? Tu ai
vrea să știi, unde este prietenul tău?
-Sigur că da, acum chiar am început să mă îndoiesc că amicul meu este în
siguranță. Nu am înțeles de ce m-a pocnit Mareșalu’, e adevărat, că el așa de ”bună ziua”
îmi mai scăpa câte un șut, dar se vedea că nu era cu răutate, ci doar din
obișnuință, dar acum când am întrebat de Gilă m-a lovit cu dușmănie
și m-a înjurat cu ură. Știe ceva și nu trebuie să aflăm noi. Asta trebuie să
descopăr eu. Mihai nu dai și un suc?
-Ba da, adu-mi te rog o sticlă cu suc, Florine-bărbatul s-a întors
spre copil după ce a comandat ospătariței- ai vrea să te uiți în comoara lui
Gilă? Mă interesează ce este acolo în afară de bani, poate găsim o pistă. Vrei
să ne ajuți?
-Da vreau, cu o singură condiție.
-Care?
-Vrei să mă iei în weekend acasă la tine?
Mihai s-a uitat cu
atenție și drag la copilul din fața sa. Își dorise mult să aibă copii, singurul
copil îi murise la o vârstă fragedă, de atunci se despărțise și de nevastă. O
acuzase de rele tratamente aplicate copilului, nu o deferise justiției, dar
nici nu a mai acceptat-o în casa lui. Trecuseră mulți ani de atunci, nu se mai
însurase. A fost de câteva ori tentat să o facă, dar nici una din posibilele
neveste nu a acceptat să-i facă un copil. Atunci a hotărât să rămână singur.
Copiii abandonați, aflați în grija statului au fost în atenția lui, a ajutat
orfanii de câte ori a putut. Acum îl privea pe Pitic, era atras de chica lui
blondă, de ochii albaștri, de nasul cârn și pistruii de pe pomeții
obrazului.
-Da, sper să am mai mult noroc cu tine.
-Doamna profesoară,
vă mulțumesc, sunt convins că detectivul nostru, mă refer la Florin, va
descoperi lucruri importante. Florine, întreabă și printre copii,
poate știe cineva de unde este Gilă, dacă are părinți, frați, orice altă rudă
este importantă în situația de acum.
Vineri după cursuri vin să te iau acasă, ne descurcăm
amândoi cu gătitul.
-Tu nu ai nevastă?
băiatul era dezamăgit, ar fi vrut să spună cuvântul mama, nu îl pronunțase
niciodată. Voiam să-ți spun ție tată, dar mamă cui îi spun?
-Mie. Surprinși,
amândoi au întors capul spre profesoară. Da, mie îmi vei spune mamă, dacă
domnul Mihai îmi va da voie ca în weekend să vin la voi acasă. Așa aș putea să
vă ajut să gătiți.
Vineri, aproape de
ora de închidere a cursurilor, Mihai s-a prezentat la școală să-l ia pe Florin.
În cancelarie îl aștepta Mihaela Radu. Avocatul o sunase să-i spună
că făcuse toate formalitățile pentru a-l putea lua acasă pe Pitic. Îi povestise
că directorul Căminului fusese amabil cu el și chiar îl lăudase pe Tatu cum că
este un elev sârguincios și disciplinat.
La intrarea lui în
cancelarie diriginta a avut o tresărire, deși știa că va veni ,faptul că erau
față în față a făcut-o să roșească. S-a uitat repede în oglinda
ascunsă după cuierul cu haine, cu mâna și-a aranjat o buclă rebelă; părul
castaniu cu puține fire de păr alb, lung și prins în coc, îi dădea o notă de
distincție și ușoară severitate. Nasul finuț- subțire arăta firea ei
aristrocratică și încrederea ce se putea avea în ea; ochii verzi –smarald,
sprâncenele frumos arcuite, buzele cărnoase și bărbia rotunda completau tabloul
unei femei frumoase și distinse. Mulțumită de imaginea din oglindă s-a întors
spre bărbatul care tocmai intrase:
-Bună ziua!-profesoara afișa o față veselă, bucuroasă de revedere.
-Sărut mâinile! Așa
cum am promis, am venit să-l iau pe Florin, bineînțeles că sunteți invitată și
dumneavoastră, vreau ca împreună să-i facem copilului o ședere cât
mai plăcută.
-Vă mulțumesc! Merg
cu placere, este un privilegiu să-mi petrec weekend-ul alături de doi barbați
șarmanți, inteligenți și educați. -Profesoara Mihaela Radu
se uita cu admirație la bărbatul din fața ei, o atrăgea mai ales privirea lui
caldă, fața blândă cu bărbia pătrată și gura mică. Peste 10 minute se va suna
de ieșire, am vorbit cu Piticul să vină în parcare imediat cum aude clopoțelul.
După ce a semnat în condică, Mihaela și-a luat geanta
care era agățată de speteaza scaunului, apoi s-a adresat lui Mihai:
-Să mergem în
parcare, Florin va veni acolo. Cei doi au ieșit pe ușă și împreună au
mers în locul unde garase. Femeia s-a urcat în mașină pe scaunul din
dreapta șoferului, iar bărbatul a rămas să-l aștepte pe băiat.
-Salut Mihai!
Surprins bărbatul s-a întors spre băiat, acesta venise dintr-o
direcție opusă.
-Te așteptam să vii dinspre școală, iar tu apari din direcția
opusă.
-Am făcut un ocol
să-mi piardă urma eventualii urmăritori. -Copilul era mândru de isprava lui-
nu-i așa că sunt deștept?
-Ești, acum urcă în mașină!
-Să mergem!-spuse
Mihai în timp ce își punea centura de siguranță-acum ajungem, nu stau departe.
După câteva minute
de mers prin orașul aglomerat, mașina a oprit în fața unor porți înalte din
fier forjat. Din interior se auzea lătratul unui câine. Au coborât cu toții din
mașină, Mihai a scos o cheie din geantă și a descuiat poarta. Câinele, un
ciobănesc german, a venit și s-a gudurat la picioarele bărbatului după ce
acesta îi strigase să fie cuminte.
Au intrat în casă
printr-o ușă din lemn masiv întărită cu platbandă din fier, de afară
au intrat în camera de zi care era și casa scării. Livingul era mare de șase
metri pe șapte, din centru pornea scara spre etaj, sub scară se găsea
dresingul. Prin cele două uși opuse,
paralele cu scara, se intra în partea stângă în bucătărie, iar ușa din dreapta
livingului se intra în baia de serviciu. Bucătăria corespundea cu sufrageria printr-o
ușă interioară. Printr-o ușă aflată pe peretele stâng, aproape de ușa bucătării
, se intra din living în sufragerie, aici se găsea o masă lungă păzită de jur
împrejur de 12 scaune tapițate cu
spătare înalte, deasemeni mai era într-un colț o masă joasă, dreptunghiulară,
așezată între canapea și două fotolii.
Pe peretele din
dreapta livingului era o ușă prin care se intra în baia de serviciu,
iar a doua ușă dădea în biblioteca-birou, din această camera se putea intra și
în baie.
Cei trei au luat
loc pe canapeaua din living. Pe lângă canapea la fel ca și în sufragerie se
găsea o masă dreptunghiulară cu blatul din sticlă și două fotolii.
-Merg să pregătesc o gustare, sunt mort de foame și bănuiesc că și
voi sunteți la fel.
-Vă însoțesc –spuse Mihaela ridicându-se de pe canapea-sper să nu
vă supărați.
-Nu, din contra,
chiar îmi este de folos un ajutor în bucătărie, mai ales că eu am două mâini
stângi, deși sunt dreptaci.
Ajunși în bucătărie, Mihai i-a arătat femeii
unde găsește fiecare lucru și unde era combina frigorifică pitită. Aceasta se
găsea într-un fel de nișă săpată în peretele dinspre stradă.
-Acum am să vă rog, să mă lăsați singură.
-Cu o singură condiție, dacă acceptați să ne tutuim. Mihai a
privit-o în ochii ei ca smaraldul așteptând răspunsul.
-Cu drag! Te rog să mergi la Florin, nu vreau să se plictisească!
În
living băiatul se uita pe pereții împodobiți cu câteva picturi de
Grigorescu și Aman. Era prima dată în viața lui când vedea o casă de om bogat,
pe Mihai îl considera un adevărat bogătaș.
-Te-ai plictisit?
-Nu, nu m-am
plictisit, admiram casa tatălui meu, îmi dai voie să-ți spun așa? Copilul îl
privea rugător, din ochi îi curgeau două lacrimi.
Bărbatul l-a strâns la pieptul lui cu toată dragostea părintelui
care nu avusese noroc de copii.
-Așa să-mi spui, sunt mândru să fiu tatăl tău, copil minunat ce
ești!
Florin și-a șters lacrimile, apoi s-a adresat lui Mihai.
-Aseară m-am uitat în comoara lui Gilă.
-Și, ce ai găsit acolo?
-Bani, mulți bani,
cred că sunt 1500 de lei. Pe lângă bani am găsit o poză a unei femei elegante
și un lănțic fin din aur pe care se află un medalion prevăzut cu un mic
dispozitiv cu ajutorul căruia se deschide , curios, l-am deschis, în el am
găsit o mica poză și două litere gravate pe partea interioară a capacului :M și
P. Toate lucrurile le-am lăsat acolo.
-Bine ai făcut! Totuși medalionul va trebui să-l iei, este foarte
probabil să ne ajute.
-Acum gata, mergi în baie să te speli, apoi vom mânca!
Capitolul
IV
Au mâncat în tăcere, erau stânjeniți, pentru prima oară se
aflau împreună; Florin era stângaci în folosirea tacâmurilor, pe furiș se uita
la profesoară, o vedea cu câtă ușurință folosea cuțitul și furculița, încerca
să o imite, totul îi ieșea pe dos. La cămin a fost o supraveghetoare care
încercase să-i învețe să folosească tacâmurile, a fost văzută de Mareșal în
timp ce le explica, acolo în sala de mese a apostrofat-o : ”sunt niște
lepădături, crezi că ai să faci tu domni din ei? Să nu te mai prind cu fițe de
astea”! De atunci femeia nu le-a mai dat lecții. Acum i-ar fi prins bine.
-Florin, dacă îți este mai ușor, mănâncă cum ești obișnuit, totuși, ar fi
bine dacă ai încerca să folosești tacâmurile, mai târziu îți va fi de folos.
-Aș vrea, dar nu știu, îmi este rușine de mine când mă văd așa nepriceput.
-două lacrimi au apărut pe obrazul copilului.
-Nu te rușina, suntem între noi, tu ești copilul nostru. Uite îți pun sub
fiecare braț câte o carte, ai grijă să nu-ți cadă în timp ce folosești
tacâmurile. Și mie mi-a fost greu, eram chiar mai mare decât tine când am
învățat să folosesc cuțitul și furculița. Nu te rușina, peste câteva zile vei
râde de nepriceperea ta de acum.
-Așa va fi tată? –Florin se uita în ochii bărbatului, spera ca acesta să-l
încurajeze. Vizibil emoționat de cuvintele băiatului, Mihai l-a mângâiat pe
cap, apoi a început să-i povestească din copilăria lui:
-După ce mama a rămas văduvă, s-a măritat cu Ion al Chirei, așa am ajuns să
ne mutăm în casa lui. Noul soț al mamei mai avea din prima căsătorie 4 copii,
trei băieți și o fată, mama lor murise, de acum cu mine număram cinci copii.
Mama ne punea ciorbă într-o strachină mare din care mâncam toți, erau cinci
linguri din lemn care luau o dată din strachină, eu eram mai lent, apoi când am
văzut că rămân nemâncat, dacă nu mă învrednicesc să plimb mai repede lingura de
la strachină la gură, am băgat tupeul la înaintare și devenisem cel mai
vrednic, așa de vrednic că Ion mereu mă apostrofa : ”mai ușor mă că nu ești
singur la masă!”
Când făcea mama tocăniță, punea câteva linguri cu mâncare în strachina în
care fusese ciorba, apoi noi luam mămăligă în mână, o frământam până ce făceam
un fel de cârnat mai mic, ascuțit la vârf, cu vârful acestui
cârnat-mămăligă întingeam în tocăniță. Doar murdăream mămăliga cu tocăniță,
dacă vreunul ar fi lățit vărful cilindrului să-l facă ca pe o mică lopățică
pentru a lua mai multă mâncare, ar fi intervenit Ion , el stătea la pândă și ne
urmărea ca un vultur, ne-ar fi certat imediat, mai ales pe mine care nu eram
copilul lui: ”nu vă mai săturați, sunteți în stare să mâncați untura cu
lingura, ce se va alege de voi în viață, dacă sunteți așa nesăbuiți?”
Abia mai târziu când am ajuns la profesională, am început să mă obișnuiesc
a folosi cuțitul și furculița. Tu, copilul meu, nu te rușina de noi, pe lângă
faptul că suntem părinții tăi, nici noi nu eram mai breji când am fost ca tine.
Mihai s-a oprit din povestit, l-a privit lung și cu drag pe Florin, apoi
într-un gest de tandrețe emoționantă a cuprins mâna Mihaelei și împreună l-au
mângâiat pe băiat. Le jucau ochii în lacrimi la toți trei, fiecare avea un
motiv al lui, dar mai presus de toate motivele era întâlnirea lor, era emoția
de a fi toți trei la aceeași masă. Mihai lăcrima pentru copilul mort, Mihaela
plângea pentru fetița ei pe care nu o mai văzuse de atâta amar de ani, iar
Florin plângea pentru părinții lui pe care nu-i știa și mai lăcrima de bucurie
pentru familia ce tocmai se năștea.
-Florine, să nu uit, ai grijă să umbli din nou în ascunzătoarea lui Gilă,
să iei caseta de acolo, apoi să i-o dai Mihaelei . Nu este bine să mai rămână
în acel loc, posibil să dea cineva peste ea. Mai bine o ținem noi, iar când
apare băiatul, i-o dăm. Vreau să privim cu mai multă atenție lucrurile care
sunt în cutie. Mihaela, bărbatul o privea în adâncul de smarald al ochilor , va
trebui să mergem pe la diferite magazine cu specific de ”bijuteri” să vedem
cine a lucrat medalionul și lănțicul, dar să descifrăm și cele două inițiale.
-Da Mihai așa vom face, după ce avem
caseta.
Mihaela se uita cu drag la copil, avusese pentru el tot timpul o anumită
atracție, nu și-o putea explica, poate unde îl știa un copil al nimănui. Din
prima căsătorie avea o fată, la divorț, soțul ei, care era un bărbat bogat,
câștigase copilul. Fostul soț o păcălise să-și dea acordul, pentru ca el să
poată pleca cu fata în străinătate să petreacă vacanța, nu mai revenise
niciodată în țară, de atunci trecuseră peste 15 ani. A făcut multe
demersuri să-și găsească copila, nu a reușit, acum se resemnase, dar undeva,
inima ei lăcrima neîncetat după copilul pierdut. Probabil ăsta fusese motivul
ascuns, pentru care Florin îi intrase la suflet. Când a auzit că
Mihai îl invită pe băiat în weekend la el acasă, s-a bucurat, ar fi vrut să fie
și ea cu ei, doar că nu știa cum, prilejul s-a ivit când Florin a constatat că
nu are cui să spună mamă, atunci s-a oferit cu tot dragul să țină ea loc de
mamă pentru copil. Este drept că și Mihai, prin prezența lui agreabilă, a fost
un alt motiv pentru care a acceptat jocul.
Weekend-ul a trecut repede, singurul
scop al lui Mihai și Mihaelei a fost acela de a îi face șederea cât mai plăcută
și instructivă totodată lui Florin.
Marți după amiază, afându-se în apropierea școlii unde învăța Florin, a
oprit mașina, a stat câteva minute în cumpănă, în cele din urmă, decis a intrat
în cancelarie. Mihaela era la ore, s-a hotărât să aștepte până sună de
recreație. A ieșit pe hol cu gândul de a se plimba până când va suna
clopoțelul. Un bărbat aflat cu spatele spre el, privea exponatele dintr-o
vitrină închisă cu geam, dar în același timp trăgea cu coada ochiului spre ușa
clasei în care învăța Piticul.
Pentru început nu a dat importanță, credea că este un părinte care-și
așteaptă copilul să iasă de la ore, ceva i-a atras atenția, parcă îl urmărea
mai mult pe el, atunci a hotărât să se apropie și să-l abordeze:
-Așteptați copilul să iasă de la ore?-bărbatul s-a întors cu spatele la el,
eschivând răspunsul, dintr-o dată clopoțelul a început să sune. Profesorii,
sobrii, cu cataloagele sub braț, ieșeau din clase, pe lângă ei alergau copiii
bucuroși că mai scăpaseră de încă o zi de școală. Printre ultimii elevi care au
părăsit clasa, era un elev adânc cufundat în gânduri, cum l-a văzut, Mihai s-a
repezit la el:
-Ce faci Florine?
Prea târziu, bărbatul care era pe hol l-a prins de mână pe Pitic și l-a
tras spre el, apoi s-au îndreptat spre ușă. Florin se zbătea să scape din mâna
matahalei care-l târa spre ieşire, cu un ultim efort a mai apucat să strige:
-Tată, nu îmi mai dau voie să vin la
tine, în fiecare zi mă iau de la școală.-în glasul copilului se simțea
suferința și disperarea-.
-Stai liniștit, voi veni să te caut. Mihai era revoltat și tulburat, simțea
cum nervii lui începeau să se revolte, atunci a simțit o mână care l-a prins cu
blândețe de cot. S-a întors brusc, fața i s-a luminat când a
văzut zâmbetul Mihaelei.
-Să mergem Mihai, tocmai voiam să te
anunț despre noua situație a lui Florin.
Au părăsit școala, jumătate de oră mai târziu erau în bucătăria lui Mihai.
-Mergi în sufragerie, așteaptă-mă, aduc eu ceva să mâncăm, acum știu toate
pe unde sunt puse!
Bărbatul, cu mâinile adânc înfipte în buzunarele pantalonilor, se plimba agitat
prin încăpere. Nu înțelegea ce vrea directorul, despre ce este vorba, pe cine
deranja, cât de puternic era acel cineva? Înțelegea că nu se dorea ca el să
ajungă la Gilă, atunci, unde este băiatul? Înseamnă că nu este dat familiei,
este în altă parte?
-Gata, hai să mâncăm. Pe masă, Mihaela pusese o tavă cu gustări reci și un
ibric din aramă plin cu cafea a cărui aromă, plăcută și incitantă, umpluse
camera. Vrei un deget de whisky?
-Da, mi-ar prinde bine. Stai la masă, te servesc eu!-Mihai a luat din bar
două pahare din cristal, mari cu fundul greu, apoi a turnat câte un deget de
băutură maronie cu miros plăcut. A întins un pahar femeii, apoi au ciocnit, el
a dat de dușcă băutura, în timp ce ea abia și-a înmuiat buzele în licoarea
bahică.
-Mihai, ce vrea directorul? Cine este
în spatele lui? Cine îl ține de mână?
-Nu știu Mihaela, dar voi afla. Ai
apucat să vorbești cu Florin? Ce ți-a spus?
-Văd că ești îngrijorat, am vorbit astăzi cu el, mi-a spus că diseară va
lua caseta, iar mâine o voi lua de la el. O dată ce avem caseta, poate vom avea
și o pistă pe care să mergem. Acum mănâncă, te rog! -Femeia a pus palma ei
peste mâna lui, bărbatul a tresărit, îi făcea bine mângâierea femeii, simțuri
de mult adormite se trezeau încet la viață. A pus și el palma peste a femeii,
ochii lui mari se scăldau în apele verzi ale ochilor femeii.
Privirea lui caldă o învăluia plăcut într-un gest de abandonare a propriei
ființe, a pus capul pe umărul bărbatului. Era obosită, trecuse secole de când
nu mai simțise sprijinul unui bărbat, uitase cât este de bine să uite pentru o
clipă de ea și să vadă în jurul ei doar afecțiune plină de gingășie. Îi venea
să-i strige cât de mult îl dorește, cât de mult vrea să fie a lui, nu voia sex,
voia să știe că este a lui și că se poate baza pe ea și mai voia să-i spună
bărbatului, că inima ei bate pentru el. Ce sentiment înălțător, câtă puritate
în trăirile ei, mai ales că uitase că mai pot exista asemenea clipe. Parcă le
citea dintr-o carte, iar ea era actrița care le dădea viață. Nu voia să se termine
aceste momente atât de pline de iubire. Faptul că el o ținea de mână i se părea
cel mai mare jurământ de dragoste curată. O, clipă rămâi, te rog să devii
eternă. Fii veacul meu de fericire! Mihaela nu-l mai vedea pe Mihai, era în
lumea ei, trăia clipele tulburate doar de răzvrătirea fluturilor în stomac și
mai era ceva plăcut, o ușoară durere percepută în sânii neatinși de mână de
bărbat de mulți ani de zile, era ca o răzvrătire a întregului organism care
voia să evadeze spre o nouă viață, una plină de zbucium și iubire erotică.
Simțea că Mihai, deși nu-i vorbise niciodată despre dragoste, este bărbatul pe
care și l-ar dori să-i fie alături pentru tot restul vieții.
-Mihai, ce vom face?-Mihaela se uita la el ca la un zeu, în privirea ei se
vedea iubirea.
-Voi lua legătura cu directorul căminului, dar nu înainte ca Florin să
aducă lucrurile ascunse ale lui Gilă.-bărbatul ocolise răspunsul.
-Nu asta te-am întrebat, ce vom face
noi? Ce se va întâmpla cu noi?
-De ce? S-a întâmplat ceva?
-Simt, că îmi este greu să stau
departe de tine. Tu mă înțelegi?
-Nu numai că te înțeleg, dar sunt la fel ca tine. -Mihai era fericit că
Mihaela răspundea iubirii lui nedeclarate-. Din prima clipă în care te-am văzut
m-am îndrăgostit. Sunt sigur, că vom putea merge amândoi la braț fericiți prin
viață.
Au discutat ca doi iubiți până seara
târziu.
-Mihai, trebuie să merg acasă.
-Te rog, să rămâi...!
-Nu, voi merge acasă, încă nu sunt pregătită pentru o relație, iar
aventurile le-am ocolit.
-Bine, te conduc.
Ajunși în fața blocului unde locuia
profesoara, Mihai a oprit mașina.
-Gata, am ajuns, ne vedem mâine la prânz, de dimineață merg la instanță, am
două procese, apoi vin la școală.
-Ar fi bine să nu vii tot timpul la școală, nu vreau să mă deconspir, să se
afle că fac legătura între tine și Florin. Cred că este bine să nu se știe că
ne cunoaștem. Voi veni eu la tine. Dar înainte vorbim la telefon.
Femeia l-a sărutat în fugă pe obraz, apoi a coborât din mașină, înainte de
a închide portiera s-a uitat languros la Mihai:
-Vrei să urci?
Mihai a mângâiat-o pe mâna care ținea
ușa deschisă:
-Nu, mâine am câteva spețe grele și vreau să revăd dosarele. Aștept
telefonul tău! Noapte bună! Sărut mâinile!
Puțin nervoasă că a fost refuzată, Mihaela a trântit portiera. Mihai a
pornit mașina și s-a pierdut în noapte. Femeia a rămas nemișcată până când
luminile bolidului s-au pierdut în noapte.
A doua zi după ședințele de la instanță, a plecat spre Căminul de Copii. Secretara
s-a schimbat la față când l-a văzut pe Mihai intrând în birou, instantaneu
roșeața a apărut pe obrajii încărcați cu pudră ai femeii.
-Ce doriți? –se citea ușor ostilitatea
în glasul femeii.
-Vreau să vorbesc cu directorul.
-Este ocupat, nu vă poate primi, am ordin să nu vă las să intrați.
Secretara se ridicase de pe scaun și se postase în dreptul ușii anticipând
astfel mișcarea pe care urma să o facă Mihai.
-Nu vreau să mă cert cu dumneavoastră, este în interesul tuturor să pot
discuta cu domnia sa, mai bine îl anunțați că sunt aici.
-Îmi este teamă, nu știți cât rău îmi
poate face.-secretara era cu adevărat îngrozită.
-Bine vom face așa, eu am să vă îndepărtez cu forța din dreptul ușii, după
aceea dvs vă veți cere scuze în fața directorului că nu m-ați putut reține.
Bineînțeles că eu voi confirma totul. Vreți?
-Da, vă mulțumesc!
Mihai a dat-o la o parte din dreptul
ușii, femeia a țipat chiar în momentul în care bărbatul pătrundea în birou.
-Ce-i asta? Ce se întâmplă aici? Directorul s-a făcut stacojiu la față ca
un rac fiert când a văzut ce s-a întâmplat și cine intrase în cabinetul
directorial.
-Ce doriți? Vă rog să-mi spuneți repede că nu am timp de stat. Sunt
convocat la prefect, după care trebuie să merg la Președintele Consiliului
Județean, așa cum vedeți sunt foarte ocupat.
-Nu vă rețin mult, vă rog să-mi răspundeți la o întrebare: de ce îmi
interziceți să-l iau pe Florin Tatu
acasă la mine în weekend?
-Domnule Iordan, mi-ar fi plăcut să
nu-mi puneți această întrebare!
-De ce domnule director, există vreo chestiune delicată, dacă da, care este
legătura cu mine?
-Domnule, dacă insistați vă răspund: am primit o reclamație prin care
sunteți incriminat că ați avea un interes deosebit în a lua minori la
dumneavoastră acasă...-pe fața directorului apăruse un rânjet.
-Ce vreți să insinuați?
-Domnule Mihai Iordan, aș prefera să nu continui, trageți dumneavoastră
concluziile, nu mă obligați să spun ceea ce aș vrea să rămână sub
tăcere. –viclean directorul pândea reacția avocatului.
-Domnule, vă jucați cu cuvintele și de ce să neg și cu nervii mei! Spuneți
lucrurilor pe nume, nu mai insinuați, nu am nimic nici de ascuns, nici să-mi
reproșez. Vă somez, să-mi spuneți despre ce este vorba în reclamație și cine a
făcut-o!-Mihai era calm, înțelegea că era o lucrătură a directorului, chiar se
bucura că acesta ieșise la atac pe față-.
-Domnule, îmi cer scuze, dar în reclamație se scrie negru pe alb că sunteți
pedofil și că ăsta ar fi motivul pentru care vreți să luați acasă, în timpul
weekend-ului, copiii de la orfelinat.
Capitolul V
-Sunteți
sigur? Vă întreb: reclamantul este de încredere, este credibil?
-Nu vă mai agitați, reclamația este foarte bine documentată, iar dacă vă
mai apropiați de copiii de la acest cămin, vă voi acționa în justiție. De
altfel, trebuie să recunosc, reclamația nu mai este în posesia mea, am înaintat-o
poliției, nu puteam risca să vă mai las în apropierea băieților de la
orfelinat. Ca director al acestui stabiliment mă consider un părinte
pentru cei internați aici, din acest motiv oamenii ca dumneavoastră vor fi tot
timpul disprețuiți de mine și totodată alungați din preajma copiilor
,considerându-vă factor nociv pentru sănătatea lor morală și
psihică.
-Bine domnule, am ascultat destul, va trebui ca în instanță să dovediți
încriminarea făcută deoarece vă voi acționa în justiție.
-Nu aveți nici o dovadă că eu v-am
acuzat.
-Ba da, am înregistrat această convorbire , calomnia ați făcut-o fără nici
un fel de susținere, reclamația de care vorbiți, eu cred că nici nu există.
-Faceți cum vreți domnule Iordan, eu v-am avertizat, de altfel
avertismentul rămâne valabil, nu vă apropiați de copiii internați în acest
cămin!
-Bine, așa voi face!
După ce l-a salut pe director, cu o vagă mișcare a capului, a părăsit
cabinetul, cu mâna pe clanța ușii de la ieșirea din clădire, s-a întors spre
secretară:
-Apropo, directorul dumitale face foarte multe lucruri urâte, încearcă să
nu fii părtașă la matrapazlâcurile lui să nu pățești ceva rău. Te așezi de care
parte a baricadei vrei, eu îți întind mâna să urci în barca mea, îți las cartea
de vizită, mă poți suna oricând dacă ai ceva urgent de comunicat.
Secretara a luat cu mâna tremurândă micuțul cartonaș din mâna avocatului. O
transpirație abundentă croise zeci de drumuri prin fardul gros al femeii, teama
pusese stăpânire pe ea, de mult îl bănuia pe director că nu ar fi tocmai curat.
Două zile mai târziu, era într-o vineri pe la prânz, abia ce sosise de la
tribunal, întins pe pat se gândea la situația lui Gilă și la faptul că nu
făcuse nimic pentru a îi îmbunătăți situația. Zgomotul telefonului a spart
liniștea apăsătoare din cameră. De la celălalt capăt al firului nevăzut,
profesoara îl anunța că are vești importante și va sosi la el în cel mai scurt
timp.
Nu după multă vreme ușa s-a deschis și în prag a apărut Mihaela cu fața
luminată de un zâmbet larg.
-Sărut mâinile!-o întâmpină Mihai, apoi o sărută prietenește pe amândoi
obrajii, lucru care se vedea că profesoarei îi făcea plăcere fiindcă nu se
dădea dusă din brațele lui.
-Ia loc! Spune-mi despre ce este
vorba!
- Piticu a adus caseta, de fapt doar conținutul, cutia a oprit-o el. Mi-a
înmânat un plic în care am găsit 1572 de lei, o poză și un lănțic din aur cu un
medalion. Totodată mi-a întins și o chitanță scrisă de mână, cu inventarierea
lucrurilor predate mie, pe care am semnat-o; mi-a plăcut rigurozitatea lui.
Banii sunt la mine, îi voi păstra. Vreau să îți spun că mi-a atras atenția
lănțicul și poza din interior. Inițialele de pe bijuterie M și P îmi sunt
cunoscute, sau ar putea să-mi fie. Mă gândesc să merg pe la toate bijuteriile
din oraș, să văd dacă vreun bijutier recunoaște lucrarea și mai ales monograma.
-profesoara îi raporta cu drag tot ce găsise și cum voia să acționeze, se vedea
pe fața ei bucuria de a fi alături de el.
-Foarte bine Mihaela, de aici trebuie să pornim. Ce face Florin? Să-i spui
că nu l-am uitat nici pe el nici pe pe prietenul lui și mă voi bate pentru ei.
Mă gândesc la un lucru: dacă Gilă a fost dat spre încredințare unei rude de-a
familiei, de ce nu și-a luat mica lui comoară? Nu cred că totul s-a petrecut
așa de repede și nu a avut timp! Încă o dată mă face să
cred, că el nu este dat la rudele lui, ci pur și simplu transferat cu forța la
alt cămin și nu a avut timp să scoată comoara de unde era ascunsă. Este
posibil, dacă directorul nu a mințit, să fiu chemat la poliție. Există o reclamație
că aș fi pedofil și de aceea mi s-a retras dreptul de a primi vizita lui Florin
în weekend. Evident că voi nega reclamația, este posibil să te citez ca martor,
voi ruga organele de anchetă să nu deconspire prezența ta la mine.
-Indiferent ce se va întâmpla voi fi alături de tine, mai ales că eu știu
că nu ești vinovat.
Au mai discutat un timp analizând toți pașii care trebuiau făcuți pentru a
avansa în cercetarea lor.
-Rămâi la mine peste noapte?
-Nu, până nu lămurim povestea asta atât de încâlcită, nu voi rămâne, sunt
marcată de ce este posibil să i se fi întâmplat lui Gilă. -profesoara s-a
ridicat de pe fotoliu și la prins pe Mihai după gât, apoi s-a aplecat și a
sărutat fruntea înaltă a bărbatului care, cuminte, aștepta și alte
desmierdări. S-a ridicat și el de pe scaun și i-a sărutat mâna.
-Atunci să mergem, te conduc acasă.
-Lasă Mihai, chem un taxi, e mai
simplu, rămâi și te odihnește.
-Nu, nu voi lăsa comoara mea pe mâna altora. Eu te conduc acasă, să fiu
sigur că ai ajuns în condiții bune.
.................................................................................................................................
În cabinetul lui, directorul se plimba nervos, pe un scaun,
așezat pe jumătate, stătea Mareșalul, se vedea pe fața lui că îi este frică de
amenințările directorului.
-Cum a ajuns Iordan să-l cunoască pe Florin Tatu? Tu unde ai fost? Ce ți-am
spus să nu se apropie nimeni de Pleșoiu? Doar calicia ta l-a trimis pe copil în
stradă să producă bani. Nu te mai saturi! Să fim atenți la Mihai Iordan! Pentru
o vreme am reușit să-l îndepărtez de cămin, dar nu știu pentru cât timp. Ai
vreo veste de la ”Unchiul”? Trebuia să te întâlnești cu el să-ți dea ”mălaiul”.
Nu mi-ai spus nimic, ce ai discutat cu el?
-E mulțumit domn director, e foarte mulțumit, știe că l-am mutat pe Gilă,
adică pe Pleșoiu. Mi-a dat ”dreptul”, aici aveți partea dumneavoastră-Mareșalu
a scos din buzunar un plic umflat pe care l-a întins directorului. Acesta a
luat plicul, a tras banii și i-a răsfoit ascultând cu urechea fâșitul lor
într-o numărătoare aproximativă. Tocmai în acel moment secretara a intrat în
birou cu ceștile cu cafea, când a văzut scena, s-a oprit buimacă, neștiind ce
să înțeleagă.
-Ce te uiți ca proasta? Lasă cafele și ieși mai repede. Auzi, -i-a mai
strigat directorul tocmai când secretara părăsea biroul- să-ți ți gura!
-Asta mai lipsea, să intre și asta
tocmai acum, Șofroane, să fii cu ochii pe ea! Nu ar strica să-i faci o vizită,
să discutați ”aprofundat” despre cele văzute astăzi!
-Cred că ar fi mai bine să nu-i dăm importanță deocamdată. Să ne prefacem
că nu s-a întâmplat nimic, iar ce a văzut nu ne-a deranjat.
-Cum crezi că nu a înțeles că aici e
ceva necurat, când în mâna mea erau câteva mii de lei?
-Da, dar speriind-o este mai rău. O
urmăresc, să văd cum se comportă.
-A mai venit avocatul după Tatu?
-Nu, niciodată. Nici copilul nu-l mai
caută din priviri, deși în primele zile era tot timpul atent, doar, doar, avea
să-l vadă.
-De ce crezi că nu l-a mai căutat? Mi se pare ceva suspect, cred că ține
legătura cu Tatu, dar nu știu cum. Pe de altă parte el are toate actele pentru
a-l putea lua în week-end, dar nu o mai face. Să se fi speriat de amenințarea
mea? E avocat , cunoaște legile. Mai repede cred că nu vrea să planeze asupra
lui o suspiciune atât de gravă. Ai fost tare când ai venit cu asemenea idee. Să
știi că am trimis reclamația la poliție...
-De ce? -Mareșalul a sărit de pe scaun, era un tip potrivit de statură ,
bine legat, cu vorba repezită-Pot fi acuzat de calomnie! Nu trebuia s-o
faceți! Convenisem că doar îl veți speria. Să știți că
ați făcut o mare greșeală, de aici poate ieși o dandana.
....................................................................................................................................
Cu citația în mână avocatul Mihai Iordan s-a prezentat la ofițerul de
serviciu al poliției municipale:
-Sunt chemat pentru ora 4 p.m. la camera 22, vă rog să mă anunțați.
-Ofițerul de serviciu a format un număr interior a schimbat câteva cuvinte cu
persoana de la celălalt capăt al firului , după un „ am înțeles!” milităresc,
s-a adresat avocatului:
-Urcați la etajul unu, faceți stânga pe culoar, apoi undeva pe dreapta este
camera 22. Luați loc pe canapea, veți fi invitat în cel mai scurt timp. De
prisos să bateți în ușă, între hol și camera de anchetă există un mic cabinet,
așa că nu veți fi auzit dacă ciocăniți.
Mihai s-a uitat lung la ofițerul de serviciu, din practică știa ce înseamnă
asta, trebuie să fie pregătit pentru o lungă așteptare. Anchetatorul îl va lăsa
să fiarbă în suc propriu, pedofilii erau infractorii cei mai detestați de
organele de anchetă. Și-a luat inima-n dinți, a urcat la etaj, a găsit camera,
apoi a luat loc pe banca de lângă ușă. Timpul trecea greu, părea o clădire pustie,
o liniște grea, apăsătoare, plutea asupra clădirii. Într-un târziu un țipăt
puternic de durere care venea dintr-una din încăperi, a sfâșâiat acalmia care
pogorâse asupra clădirii, părea că liniștea ruptă-n fâșii se pierdea în neant.
Al doilea țipăt mai puternic ca primul a rupt definitiv pacea din clădire. Un
fior la străbătut pe șira spinării.Dintr-o dată ca la un semn ușile birourilor
au început să se deschidă, oameni preocupați mergeau pe hol cu dosare sub braț.
Ușa de la camera 22 s-a deschis, un bărbat în jur de 35 de ani, blond cu ochii
de un albastru-spălăcit, atletic și potolit la vorbă l-a invitat înlăuntru.
-Luați loc, imediat terminăm, vă rog să mă iertați că v-am făcut să
așteptați, un telefon de la comandant, prin care îmi cerea o situație, a fost
de vină. Dați-mi buletinul , vă rog! Așa, cum vă numiți...
-Scrie în buletin-avocatul cunoștea procedura, dar tot timpul îl enervase
această verificare stupidă-.
-Știu, însă este o formalitate, vă rog
să vă conformați.
După ce Mihai a răspuns la întrebările
de identificare ale subcomisarului Veniamin Preda , a început ancheta
propriu-zisă.
-Mă uit la dumneavoastră și mă minunez, cum ați putut domnule să faceți
asemenea prostie? Sunteți avocat, un om cu oarece demnitate, cu trecere în
societate, cum să vă pretați la așa ceva? Auzi ,pedofilie! -ultimele cuvinte,
Preda le-a scuipat mai mult, își arăta scârba pe față.
-Nu sunt vinovat, nici o clipă nu m-am
gândit să fac așa ceva...
-Ei, lăsați, am mai văzut noi de astea! Domnule, de ce nu recunoști? E cel
mai simplu și pentru dumneata că nu te mai purtăm prin anchete și te trimit în
instanță cu recomandarea că ți-ai recunoscut fapta și completul de
judecată să țină cont la dozarea pedepsei, dar și pentru mine că nu voi mai fi
nevoit să suport greața, de a te avea în față.
-Domnule subcomisar nu știu ce vă
provoc, dar știu că nu sunt vinovat.
-Atunci vei merge la beci, să-ți amintești! Iar când îți va reveni memoria
să bați în ușă și să le spui gardienilor că ai mintea limpede. Ne-am înțeles?
-Nu, pentru că eu sunt nevinovat...
-Bine, mergi la beci!-Mihai nu observase când ofițerul de poliție acționase
soneria, imediat a apărut un agent-.
-Ia-l pe ăsta și du-l jos, spune-le că
vin eu imediat să fac formele de încarcerare!
-Nu-l vor primi este schimbul lui Nichifor, ăsta lucrează după carte, dacă
nu are toate hârtiile completate nu-l primește nici să meargă la toaletă,
d-apăi să-l cazeze.
-Bine, scoate-l afară că pute rău, să
aștepte pe canapea până fac formele.
Iordan s-a ridicat de pe scaun să-l
însoțească pe agent:
-Domnule subcomisar, am un martor care
a fost tot timpul în casă la mine cât a stat Tatu Florin. Poate
depune mărturie...
-I-a mai lasă-mă cu pedofilii tăi, -Preda l-a întrerupt brutal
pe Mihai -ia-l mă mai repede de aici, că dau cu tine de pereți!
-Cer să-mi vină avocatul, observ că mă
acuzați de pedofilie.
-Du-l mă la beci, că îi aduc eu avocat
din oficiu.
-Trei ore mai târziu un gardian a tras cu zgomot zăvorul celulei în care
fusese încarcerat:
-Hai bă că te cheamă anchetatorul, cum dracu ai intrat în mâna lui Preda,
altul mai al dracu nu ai găsit? Ascultă la mine, spune tot că ăsta-ți mănâncă
ficații!
-Ce să spun dom-le, dacă nu sunt
vinovat?
-Treaba ta, dar nu e bine, asta înseamnă că ne mai întâlnim.-conchise
filozofic gardianul.
-Nu cred, voi pleca acasă. -Dintr-o dată Mihai a realizat că dacă se lasă
încălecat de poliție, va pierde, s-a decis să joace tare pentru că până la urmă
era nevinovat.
Contrar obiceiului, cum a ajuns la ușa camerei a fost chemat imediat în
cabinet. Pe un scaun, la o masă separată de birou, stătea Mihaela. Cum l-a
văzut s-a ridicat și a venit la el să-l îmbrățișeze.
-Mihai ce ți-au făcut?
-Nimic, stai liniștită!
-Domnule Iordan, vă rog să îmi iertați lipsa de politețe, aici toți spun că
sunt nevinovați, pentru noi e greu să știm care minte și care spune adevărul.
În cazul dumneavoastră mărturia doamnei profesoare este suficientă pentru noi.
Este clar că reclamația urmărește să vă discrediteze, prin urmare este
calomnioasă. Sunteți liber!
-Mulțumesc! Să mergem Mihaela!
-Domnule Iordan, ce interes au cei de
la Căminul de Copii să vă discrediteze?
-Nu știu, asta vreau să aflu și eu.
Mihai cu Mihaela la braț au părăsit clădirea de poliție, bărbatul încă era
traumatizat de aventura trăită.
-De ce nu ai spus polițistului despre
suspiciunile tale?
-Nu am putut, nu știu care este
legătura directorului cu poliția. Cum m-ai găsit?
-Te-am sunat și nu ai răspuns, am tot insistat până când Preda, nervos, a răspuns
la telefonul tău. A încercat să mă intimideze, nu i-a reușit, atunci,
văzându-mă hotărâtă, s-a decis să mă audieze. Așa am reușit să te scot de
acolo. Noroc că știam de la tine că vei fi audiat, altfel cred că mă speriam.
Acum hai acasă să sărbătorim!
Capitolul VI
Trecuseră câteva zile de când fusese anchetat
de poliție. Încă nu înțelegea care este legătura dintre directorul căminului de
copii, Vax Zbierea, și copilul Pleșoiu Gheorghe. Ar fi putut să alerteze
poliția în legătură cu dispariția băiatului , însă nu avea multe probe. Și-ar
fi dorit ca în aceste momente, de incertitudini, de căutări, Mihaela să-i fie
alături , avea nevoie de prezența caldă, de sfatul și mângâierile femeii. Nu
putea să lase o zi să treacă fără să nu o vadă ori în cel mai rău caz, să
vorbească cu ea la telefon.
S-a urcat în mașină, apoi a pornit spre școală. Cu vreo 200 de metri până-n
clădirea înaltă care era locul de instruire al elevilor, a oprit automobilul, a
scos telefonul din torpedou, apoi a sunat pe Mihaela. Din celălalt capăt al
firului nevăzut, profesoara l-a asigurat de toată dragostea ei și totodată l-a
rugat să aibă răbdare că în 10 minute sosește.
Bucuros, a dat drumul radioului din
mașină, relaxat, și-a întins picioarele, a rabatat scaunul și cu mâinile sub
ceafă asculta o melodie zgomotoasă ce semăna cu răpăiala ploii de
vară pe acoperișul unei casei.
-Salut, pot să urc ?!-Mihaela privea cochetă și puțin alintată la omul din
fața ei. Se vedea din privire cât de mult îl iubește.
-Urcă prințesă! Spune-mi spre ce stea
vrei să zburăm?
- Astăzi, am o misiune mult mai prozaică, ieri am fost la trei bijuterii,
am discutat cu patronii, nimic până acum, în schimb unul dintre meșterii aurari
mi-a spus că el cunoaște lucrătura lănțicului și medalionului, când a studiat
cu lupa giuvaerul a văzut un mic semn ca o semnătură, așa a
recunoscut pe cel care a făcut podoaba.
Mi-a dat adresa, uite-o! -Mihaela i-a întins o carte de vizită pe care era
notată adresa cu un scris ce aducea a mâzgălitură.
-Mergem, știu unde este. -În capul străzi Mihai a semnalizat stânga apoi a
întors mașina pe sensul giratoriu. –Uite, magazinul este acolo. Să oprim! Aici
este un loc de parcare! Au coborât din mașină , apoi au pășit pe trotuarul
pavat cu piatră cubică, multă uzată de trecerea anilor și a oamenilor. Era un
cartier muncitoresc cu blocuri înalte de 8 etaje, la parterul blocurilor erau:
magazine, ateliere destinate diferitelor confecții, frizerii și coafuri, după
câțiva pași au pătruns în prăvălia a cărui vitrina plină cu odoare de preț îți
lua ochii. Au intrat pe rând, ca două persoane care nu se cunosc.
-Bună ziua!
-Bună ziua!-a răspuns un bărbat mărunt de statură, cu o chelie pronunțată,
puțin aplecat de spate, în timp ce vorbea, își freca mâinile de parcă le avea
înghețate- cu ce să vă servesc?
-Am găsit această bijuterie, aș vrea să o înmânez persoanei care a
pierdut-o. Am fost îndrumată să vin la dumneavoastră, un confrate în ale
bijuteriei v-a recunoscut opera. Vreți să o priviți? Mihaela a scos din geantă
lănțicul cu medalion. Bijutierul ,cu mâna tremurândă de emoție, a luat podoaba
din mâna femeii, apoi cu ajutorul unei lupe a început să studieze lucrătura.
Da, e făcută de mine această minunată podoabă.
-Îmi puteți spune ce înseamnă
inițialele M.P?
-Stați puțin. -Aurarul a scos dintr-un sertar un registru mare în care erau
înscrise fel de fel de nume și comenzi de podoabe.- Nu știu să umblu cu tehnica
asta nouă, -bătrânul se scuza pentru nepriceperea lui- băiatul meu se ocupă cu
evidența pe calculator, eu o țin așa cum am învățat din străbuni. M.P din câte
îmi amintesc înseamnă Manuela Pleșoiu, apoi cu atenție și migală a răsfoit
registru până a găsit data inscripționată în marele registru. Vedeți aici?
-bijutierul i-a arătat cu mâna în registru
”Manuela
Pleșoiu, strada Dorului, numărul 45.
Comanda
numărul 456 din 15 iulie 20... un lănțic
din
aur cu medalion, pe interior să aibă inițialele MP”
Da, este vorba de comanda făcută de doamna Manuela Pleșoiu, știți, avea un
lanț de magazine, dacă nu mă înșel se numeau ”Augustina”, chiar am întrebat-o
de ce a botezat afacerea cu acest nume, mi-a răspuns că are patroană pe sfânta
Augustina. Acum am să vă spun un lucru dureros, am aflat că atât ea cât și
soțul ei, au murit într-un stupid accident de circulație cu vreo 8 ani în urmă.
-Știți cumva, dacă aveau copii?
-Nu, nu știu. Vă mai pot ajuta cu
ceva?
-Nu, mulțumesc! Îmi sunt de mare ajutor informațiile primite. La
revedere!-Mihaela a părăsit magazinul, un minut mai târziu a ieșit și Mihai
după ce a cerut o informație banală bijutierului.
În mașină cei doi discutau despre cele
aflate.
-Cum facem să aflăm mai multe? -Femeia
prinsese gustul de a face pe detectiva.
-Va trebui să mergem unde locuiau soții Pleșoiu, pentru a afla mai multe
date despre ei de la vecini. Te las tot pe tine să te descurci, am văzut că ai stofă,
dar mai ales inspiri încredere, pe lângă faptul că ești femeie, ființa ta arată
bunătate și sinceritate. Acolo e casa, nu este un viloi, nu au apucat să-l
facă. Eu opresc aici, mergi 300 de metri pe jos să nu facă nimeni legătura cu
mine.
Mihaela s-a oprit la prima poartă, în curte se vedea o femeie măturând în
fața casei, cum era aplecată asupra măturii, nu a observat când profesoara a
intrat pe portița descuiată, doar lătratul unui câine a făcut-o pe gospodină să
ridice capul și să privească spre poartă. Când a văzut că o femeie a intrat în
curtea ei și-a legat mai bine basmaua la spate, apoi, ștergându-și mâinile pe
șorțul pus în față peste rochia din velur, a înaintat spre oaspetele nepoftit.
-Bună ziua!
-Bună ziua! Ce vânt vă aduce?
-Doamnă, am fost plecată mult timp în străinătate, ieri m-am întors, știam
că aici pe strada Dorului locuia o verișoară a mea, Manuela, nu știu exact
unde, nu-mi mai amintesc adresa, plus că în ultimii 10 ani nu am mai ținut
legătura cu țara. Îmi puteți spune care este casa în care stă?
Gazda a privit cu atenție musafira din fața ei, privirea caldă și blândă,
ochii rugători ai profesoarei a făcut ca femeia să scoată un oftat
din tot sufletul, iar în ochii ei căprui să apară câteva lacrimi de durere.
-Draga mea, -femeia își reținea cu greu plânsul-în urmă cu opt ani un
stupid accident de mașină a curmat viețile celor doi soți Pleșoiu, Manuela și
Vasile.
-Îmi pare rău, cum s-a întâmplat o
asemenea nenorocire?
-Nimeni nu își explică cum, într-o intersecție o mașină cu mare viteză a
intrat în ei, nu au fost cu nimic vinovați, s-a zvonit chiar că ar fi fost
vorba de un atentat. Șoferul criminal, îi pot spune astfel fără nici o
reținere, a făcut doi ani de pușcărie, apoi a fost eliberat.
-Au avut cumva copii?
-Da, aveau un băiețel tare frumușel și isteț. S-a pierdut la înmormântarea
părinților. A fost multă lume și multă jale, țoți plângeau după tinerețea celor
care urmau să fie înmormântați; fata mea-, femeia o privi în ochi pe
Mihaela-plângeau păsările și florile din sutele de coroane, plângea
și cerul prin ploaia mocănească ce începuse să cadă în momentul în care mașina mortuară a plecat spre cimitir.
-Se mai știe ceva de copil?
-Nu, din câte știu eu. Acum, aici locuiește un frate de-al Manueli, el a
rămas moștenitorul întregii averi. Dacă ar fi găsit copilul, ar pierde averea.
Sora lui, pe patul de moarte în spital, a cerut să vină un notar, a
întocmit actele prin care Florea Corcoduș, fratele ei, era împuternicit să
administreze averea soților Pleșoiu și în același timp să fie și tutorele
copilului Gheorghe Pleșoiu. Putea moșteni averea, doar dacă, copilul deceda din
cauze naturale fără să existe nici un fel de suspiciune că ar fi fost ”ajutat”
să moară.
-De la înmormântarea părinților
copilul nu a mai dat nici un semn de viață?
-Nu, din câte știu eu!
-Cum de știți atâtea lucruri despre
ei?
-Am ajutat atât pe Manuela cât și pe Florea la diferite treburi prin casă,
tot eu m-am ocupat de parastasele lor până la șapte ani.
-Ce fel de om este Florea Corcoduș?
-Greu de spus. Pare un om bun, dar câteodată răzbate din interiorul lui și
i se întipărește pe față o umbră de răutate, atunci, preț de câteva secunde
ochii lui negri aruncă fulgere, după care fața i se liniștește și devine
impenetrabilă.
-Credeți că știe ceva de copil?
-Nu știu ce să zic, -Lăzărica, așa se numea gazda, a rămas un timp pe
gânduri-,orice e posibil. Da, cred că este posibil să știe, dar nu se dă
niciodată de gol. Când se întâmplă să-l întreb îmi răspunde calm, însă apăsat :
”nu știu, crezi că dacă aș ști, nu l-aș aduce acasă?” Oamenii sunt neoameni,
iar aici unde este vorba de bani mulți, hiena din om iese și mai bine la
suprafață. Se spune că Florea ar avea nevastă și copii prin Italia, nimeni nu
știe precis dacă este adevărat. El călătorește mult cu afacerile, cine-i ține
socoteala, dacă merge în Italia să se întâlnească cu familia lui? Când pleacă,
mă anunță să dau la păsări, are 100 de găini de diferite rase. O fac cu
plăcere, -spuse femeia privind complice spre musafiră-mai ales că nu este
degeaba, câteva boabe iau și pentru păsările mele, plus că el mă plătește.
Mihaela a rămas gânditoare cu ochii la mama Lăzărica, era o femeie
potrivită de statură, plinuță, cu ochii căprui și față plăcută, putea avea 60
de ani, era în putere și avea vorba blândă.
-Aș vrea să-ți arăt ceva-profesoara a scos medalionul și i l-a arătat
femeii-îl cunoști?
Lăzărica a luat bijuteria în mână, s-a uitat atentă la lănțic și la
medalion, a deschis medalionul, atunci a văzut poza, la vederea ei a avut un
ușor tresărit:
-Acesta e Gigi, băiatul lor, pe el îl chema Gheorghe, dar ei așa îl
alintau, Gigi. -Femeia a început să se uite bănuitoare la Mihaela-. De unde
aveți bijuteria?
-Vă răspund, dar mai întâi spuneți-mi
cine este în această fotografie ?-Profesoara i-a întins poza urmărind cu
atenție mimica feței femeii din fața sa.
-Este Manuela și Vasile, cei dispăruți
în accident, acum îmi spuneți cine sunteți?
-Da, nu sunt verișoară cu Manuela, am găsit această bijuterie și voiam să o
înapoiez proprietarei, așa am aflat trista lor poveste.
-Vă las, nu înainte de a vă mulțumi
pentru toate informațiile!
-Plecați? Păcatele mele, nu v-am servit cu nimic, stați să vă aduc o
dulceață de trandafir și un pahar cu apă.
-Cu multă plăcere aș fi mâncat, mai ales că mie îmi place foarte mult, dar
ce să fac, sunt la cură și nu am voie dulce. Vă mulțumesc! O zi frumoasă! Vă
las numărul meu de telefon, dacă vreodată aflați ceva de copil să-mi spuneți,
vreau să-i dau personal medalionul cu lănțicul.
-Mergeți sănătoasă! Lăzărica a condus-o până în stradă pe Mihaela, apoi a
intrat în curte și a zăvorât portița.
Ajunși acasă, Mihai a mers în
sufragerie, iar Mihaela direct în bucătărie:
-Te rog să te relaxezi, aduc o cafea și ceva de mâncare căci îmi este tare
foame. Nu după mult timp femeia a intrat în sufragerie cu un platou uriaș pe
care se găseaua diferite preparate reci și un ibric mare plin cu licoarea
neagră și plăcut aromată.
-Să mâncăm, astăzi este pentru prima dată, de când a dispărut Gilă, când
sunt convinsă că vom descurca ițele. Deja avem informații multe și prețioase.
-Da, dar în același timp trebuie să fim foarte atenți să nu-i alertăm pe
cei care sunt implicați în dispariția băiatului, pot fi periculoși și riscăm să
acționeze asupra copilului. Iubita mea, suntem pe un drum bun, dar anevoios și
plin de capcane, cea mai mică greșeală îl poate costa viața pe băiat. Sunt bani
mulți în joc, foarte mulți bani, iar acolo unde banii vorbesc moralitatea și
cinstea tac, bunătatea și iubirea faţă de aproapele nostru dispare, în locul
lor apare ura, lăcomia și crima. Da Mihaela, crima ca armă de represiune
împotriva eventualilor adversari, unii, cum e cazul lui Gilă,
dornici să pună mâna pe acei bani, alții, de a trage foloase din munca
altora, iar pentru a-și atinge acest deziderat sunt gata să ucidă. În această
ultimă categorie se înscrie unchiul lui Gilă, Florea Corcoduș, și acoliții săi,
directorul și supraveghetorul de la Casa de Copii.
-Ești sigur că sunt mână-n mână Corcoduș și Vax Zbierea?-Mihaela asculta
raționamentul dezvoltat de Mihai cu multă atenție, pe măsură ce acesta reușea
să pună faptele cap la cap nesiguranța băiatului i se părea mai mare. A
pus capul pe umărul bărbatului, cu mâna a început să-l mângâie peste pieptul
îmbrăcat într-o cămașă albă din mătase moale și plăcută la atins.
-Îmi este teamă Mihai, trebuie să fim
atenți, nu vreau să facem vreo mișcare bruscă care ar putea să-i pună în gardă.
Vor afla că noi am cules informații, faptul că tu nu te-ai arătat până acum îi
vor face să stea liniștiți.
-Mihaela-bărbatul a prins-o în brațe,
a sărutat cu drag buzele cărnoase și obrajii rotunji, apoi a continuat:
Mihaela, va fi o muncă grea care va avea și riscuri, dar dacă vom face
lucrurile ca la carte, vom reuși. Tu vei fi alături de mine iubita mea, bărbatul
se uita în ochii ei în timp ce mâinile neastâmpărate se plimbau pe întregul ei
corp. Ușor a întins-o pe canapea.
Femeia nu a opus nicio rezistență, s-a lăsat dirijată de el, îi plăcea cum
o săruta pe ochi, pe buze și pe gât. Un fior urmat de mii de ace i-a străbătut
trupul când el, ca din greșeală, i-a atins sânii mult prea întăriți de dorință.
S-a lăsat mângâiată pe tot corpul, nici nu se putea opune, corpul nu îi mai
aparținea, era urcat pe culmile cele mai înalte ale extazului. Trăia un vis
frumos, îi era teamă să deschidă ochii, știa că totul era real, că
furnicăturile trupului sunt adevărate , că trăiește o poveste în
care era personajul principal, însă frica de efemer era mare. Ar fi vrut să
rămână în brațele lui pentru totdeauna, să fie a lui, să-l facă fericit, așa
cum spera să fie și el alături de ea. Simțea că este la capătul puterilor, că
nu se va mai putea opune dorințelor, încet s-a desprins cu un oftat din brațele
lui:
-Încă nu a sosit momentul să
fiu a ta, să rezolvăm problemele cu
Gilă, apoi mă voi dărui ție cu toată dragostea, cu toată ființa mea, voi fi a
ta pentru totdeauna!
Capitolul VII
Era în sala de judecată când a sunat telefonul, în receptor s-a auzit un glas de femeie:
-Domnul Iordan?
-Da, la telefon.
-Sunt secretara de la cămin, am ceva important să vă comunic. Vă
rog să veniți diseară la ora 8 la cofetăria „Casata„ voi fi acolo și vom putea
vorbi.
-Mulțumesc, altc...-nu a mai apucat să spună tot cuvântul, s-a auzit când
femeia a închis telefonul.
Seara la 8 a parcat mașina, a deschis ușa cofetăriei, a făcut
doi pași în interior, apoi a aruncat o privire prin tot salonul cu
mese elegante și scaune înalte, două candelabre cu ciucuri din cristal tronau
din tavanul camerei, într-un colț mai întunecat al încăperii, o doamnă era
așezată cu spatele spre centru salonului la o masă mascată de un stâlp de
susținere. Mihai s-a îndreptat spre acea masă.
-Sărut mâinile!-a privit cu atenție femeia din fața lui, îi
lipsea machiajul, se putea observa frumusețea ștearsă a feței,
trupul plinuț fără a fi gras, sânii fermi și mari făceau să fie o
prezență agreabilă.
-Bună seara! Domnule Iordan am vești pentru dumneavoastră. Am intrat într-o
zi, parcă joia trecută, în biroul directorului, acolo mai era Șofron Pacoste,
amândoi s-au speriat când am deschis ușa, aveau și de ce, Zbierea era cu un
teanc uriaș de bani în mână pe care îi răsfoia la ureche, cum numără mafioți
banii prin filme. Când m-au văzut, au înnebunit, directorul m-a jignit și m-a
dat afară din birou. Nu știu să apreciez, dar cred că erau peste zece mii de
lei.
-Altceva ai mai văzut sau auzit?-Mihai
era numai ochi și urechi, era sigur că banii aveau legătură cu Gilă.
-Da, am prins o frântură de discuție,
spunea Mareșalu* că:” banii vin de la Unchiu*”.
-Mulțumesc! Sunt niște informații foarte importante. Ai grijă că pot fi
foarte periculoși, nu te hazarda, ia-ți toate măsurile de precauție. Înainte de
a pleca, să-mi spui dacă pot face ceva pentru tine.
Femeia a privit atentă bărbatul din fața ei, când i-a văzut privirea caldă
și încurajarea din ochi a zis:
-Dacă mă vor da afară, credeți că mă
puteți ajuta cu un nou serviciu?
-Stai liniștită, vom găsi ceva. -ar fi vrut să-i promită că o angajează la
biroul lui ca secretară, tot nu avea una în acel moment, însă din egoismul de a
afla mai multe despre director, a răspuns evaziv.
-Vă mulțumesc! Acum plec, când voi avea vești vă contactez. La
revedere!-Femeia a plecat, în timp ce Mihai, în semn de respect, se ridicase de
pe scaun.
Nici unul dintre ei nu observaseră, că
de afară cineva îi urmărea prin geam.
O dată cu plecarea Crinuței a dispărut și bărbatul care urmărise momentul
întâlnirii ei cu Iordan. Femeia și-a văzut de drum fără să știe, nicio clipă,
că este urmărită. Drumul spre casă trecea printr-un gang întunecos dintre două
blocuri. Mersese de multe ori prin acel loc fără să se întâmple ceva rău și acum
pășea fără grijă, era chiar bucuroasă că-l informase pe avocat cu ce se ocupa
directorul și supraveghetorul. Aproape de ieșirea din gang o siluetă s-a
desprins de lângă perete a prins-o cu o mâna pe după gât, ținându-i
cu forța bărbia în sus , iar cu cealaltă mână i-a astupat gura. A încercat să
se zbată, să scape din strânsoarea individului. Orice zbatere a fost fără
folos, era prinsă ca într-o menghină, nu se putea mișca, dar nici striga. S-a
calmat, rămânând în alertă.
-Nu ai făcut bine în seara asta, când te-ai întâlnit cu avocatul. Dacă se
mai întâmplă încă o dată, vei avea mult de suferit tu, dar mai ales o anume
prințesă mică pe care o ții la mămica ta. Uite poza ei!Am făcut-o astăzi când a
ieșit de la școală, nu-i așa că e frumoasă? -Bărbatul rânjea în timp ce îi
ținea poza în dreptul ochilor.
Când a văzut cât sunt de puternici și de răi, Crinuța a fost gata să
leșine. Puțină lume știa că are o fată de care se îngrijea mama ei într-un
sătuc izolat de lume din zona muntoasă a județului Vâlcea.
-Nu faceți nici un rău copilei, fac
tot ce veți spune!
-Sigur că ai să faci! Ce i-ai spus lui
Iordan?
-Nimic, ce să spun, când a fost la noi la birou îmi făcuse puțină curte,
cum sunt în pană de bani, m-am gândit că nu mi-ar strica să încerc să scot ceva
de la el. Doar că nu prea s-a lăsat al dracului zgârcit, d-aia am și terminat
discuția repede. Îi cerusem 200 de lei pentru o noapte de foc, mi-a răspuns că
nu se poate, că are oarece probleme de sănătate, poate altădată, așa că l-am
lăsat baltă și am plecat. Dar problema cu lipsa banilor tot nu am rezolvat-o.
Femeia, deși aproape ștrangulată de mâna violentului agresor, vorbea continuu,
spunea tot ce-i trecea prin cap.
-Bine iubire, te cred, -i-a șuierat agresorul la ureche-uite o hârtie de
200 de lei să nu-ți mai vină alte idei, dacă te mai contactează, îl refuzi. Ai
înțeles? Nici nu este greu, gândește-te la prințesă!
-Rămâi așa cum ești, nu întoarce capul. Dacă îmi vezi fața, te omor!
-Bărbatul, după ce a amenințat-o încă odată, i-a dat drumul din strânsoare, apoi
a plecat.
Femeia a rămas nemișcată, până ce
pașii individului s-au pierdut în noapte.
Speriată a alergat spre casă, a urcat în fugă scările până la etajul trei
al unui bloc cu 8 etaje, a descuiat ușa, apoi s-a rezemat de peretele interior
și s-a prăbușit în fund. A înțeles că de când a descoperit secretul
directorului, este în mare pericol. Acum, în liniștea propriei locuințe,a
recunoscut vocea agresorului, era a lui Șofron. Mareșalul o
intimidase de când îl cunoscuse. Avea un fel mitocănesc și brutal de
a se comporta cu tot personalul, singurul pe care îl respecta era
directorul Zbierea. Neliniștită a luat telefonul, apoi l-a sunat pe
Iordan:
-Am fost urmărită, iar fetița mea amenințată cu moartea dacă spun ceva
despre director.
-Un timp nu mai vorbim, dacă se va întâmpla să ai ceva să îmi comunici o
vei face prin telefon, nu cred că au mers atât de departe încât să poată urmări
telefoanele, sau îmi vei scrie un raport pe care îl pui la poștă. Cum se
termină totul, te voi lua la mine ca secretară, până atunci rămâi acolo, e mai
bine pentru tine.
-Îmi este frică, nu știu ce se va întâmpla-Vocea femeii era tremurată gata
să izbucnească în plâns.
-Mergi la serviciu liniștită ca și cum nu s-a întâmplat nimic. Povestea pe
care i-ai spus-o lui Șofron e bună mergi pe ea. Dacă directorul te ia la rost
răspundei cu tupeu, e viața ta privată și faci ce vrei. Salariul e mic și nu ai
cum să te descurci, iar atunci când te-ai culcat cu el nu ți-a dat niciun ban,
deși aveai mare nevoie.
-De unde știți dumneavoastră că m-am culcat cu directorul-pentru prima dată
femeia avea impresia că umblă goală prin lume, că toată lumea știa ce face,
când face și cu cine face.
-Am observat privirea familiară dintre tine și director când am venit prima
dată la voi, după aceea lucrurile se mai răciseră, pentru că îți dispăruse
luminița din ochi când vorbeai despre Zbierea. De fapt astea sunt și motivele
pentru care îl trădezi, faptul că te-a abandonat și teama de a nu deveni
complice. Pentru mine motivele tale sunt mai puțin importante, important este
să mă ajuți, iar pentru viitor să știi că voi fi prietenul și apărătorul tău.
Clar ?
-Da, am înțeles! Sunteți un om de onoare și mă bazez pe cuvântul
dumneavoastră. Crina a închis telefonul, s-a întins pe canapea cu ochii pironiți
în tavan, se gândea la ce va urma, îi era teamă, însă avea încredere în Mihai, se vedea ocrotită de el.
După întâlnirea cu Crinuța a dat telefon Mihaelei, i-a răspuns robotul că
nu poate fi contactată. Inima bărbatului a tresărit, era pentru prima dată când
îi era respins apelul. În general profesoara nu închidea telefonul, în condiții
deosebite când nu voia ca sunetul lui să deranjeze îl dădea pe silențios, dar
acum era închis. Oare de ce? Să se fii descărcat bateria și ea nu știe? Ori pur
și simplu s-a defectat? Să nu vrea să fie deranjată? Pentru asta îl putea da pe
silențios și muta în altă cameră. Ar fi vrut să meargă la ea acasă, să se
convingă că este totul în regulă, dar nu avea acceptul ei și nu voia să dea
buzna peste ea. Până la urmă nu sunt căsătoriți, fiecare poate avea viața lui
privată, inima lui Mihai s-a strâns când a ajuns la această concluzie, a
înțeles că o iubește mult, că din nou este îndrăgostit.
Cu inima cât un purice a apelat din nou pe Mihaela, același refuz spus cu
voce neutră de robotul societății de telefonie.
Ajuns acasă a vrut să descuie ușa, nu a reușit, în schimb când a apăsat pe
clanță s-a deschis. Cu puțină teamă a intrat în casă, nu avea arma la el,
rămăsese închisă în nișa din peretele livingului făcută în spatele tabloului cu
anemone de Luchian, unele voci ziceau că nu ar fi original ci o copie reușită.
Intenția lui era să ajungă la nișă, nu a aprins lumina, a mers direct spre
locul unde avea arma, când a mișcat tabloul, s-a luminat încăperea, imediat s-a întors să vadă
cine a manevrat comutatorul.
S-a liniștit când a văzut fața veselă
a Mihaelei, nu înțelegea de unde avea cheia, dar nu mai conta, toate
temerile lui dispăruseră o dată cu vederea ei.
-De ce nu mi-ai răspuns la telefon?
Te-am sunat de câteva ori, de fiecare dată a intrat robotul, din glasul lui
Mihai răzbătea un reproș blând.
-Telefonul? Nici nu știu unde este, am venit la tine acum trei ore, trei
ore și jumătate, geanta am dus-o în sufragerie, iar eu m-am apucat să gătesc.
Am uitat că e posibil să mă suni.-Mihaela era sinceră și fermecătoare în
sinceritatea ei, era clar că nu adăuga nimic față de cum se petrecuseră
lucrurile. Tot vorbind au ajuns în sufragerie, femeia s-a uitat în geantă, a
scos telefonul, când l-a verificat a observat că este descărcat-. Uite telefonul,
e mort! Vino să te pup și să-mi cer iertare că nu am fost atentă! Nu se va mai
întâmpla! Tu ce ai făcut? - Femeia a pus întrebarea în timp ce își
încolăcea mâinile în jurul gâtului iubitului său.
-Nimic deosebit, am avut câteva spețe în instanță, apoi am băut o cafea cu
un coleg și am făcut politică.
În drum spre casă te-am sunat, însă tu nu ai răspuns, să nu ne certăm, mai
bine spune-mi ce ai pregătit de mâncare și să mergem la masă.
..........................................................................................................................................
După plecarea Mihaelei, Lăzărica a zăvorât portița, apoi a continuat să
măture prin fața casei. Era sâmbătă, făcuse focul sub pirostria pe care pusese
un tuci mare plin cu apă, voia să-și facă baie, se umpluse de praf cât robotise
toată ziua. Își construise o baie dar nu era gata, mai avea puțin de lucru la
instalația de scurgere, până atunci se va spăla tot în copaie cum se spălase toată
viața. Când apa s-a fiert, a adus albia sub șopron unde era ferită de eventualele priviri
indiscrete ale curioșilor. A mers la poartă, a verificat zăvorul, s-a asigurat
că portița este încuiată, s-a întors sub șopron, s-a dezbrăcat de haine, apoi a
început să se spele.
Era în picioare în albie, cu o oală
își turna apă să se limpezească, îi plăcea să simtă cum scârție pielea după ce
se spăla, tocmai își limpezea sânii albi, plini și destul de fermi , când s-a
auzit o voce bărbătească:
-Încă ești frumoasă mamă Lăzărico!
Cu ochii plini de apă, luată prin surprindere, femeia nu știa ce să își
acopere mai repede, mâinile se plimbau pe corp fără a acoperi ceva.
-Stai liniștită femeie! Te urmăresc de când ai început să te speli, nu te
mai rușina, am văzut tot ce se putea vedea și, trebuie să recunosc, încă ești o
femeie frumoasă.
-Lasă-mă în pace! Pleacă! Cum ai
intrat în curtea mea?
-Am dat zăvorul la o parte, iar câinele nu știi că eu ți l-am dat, așa că
nu mă latră. Nu aveam intenția să rămân când am văzut că îți faci baie, dar
recunosc că trupul tău, mamă Lăzărico, nu m-a mai lăsat să plec. De mult nu am
mai avut o priveliște așa frumoasă.
Lăzărica își îngrijise cu dăruire soțul, care zăcuse la pat mai mult de
cinci ani, iar acum era văduvă de peste zece ani. În asemenea condiții vorbele
lui Florea Corcoduș erau ca niște șoapte magice. Sufletul femeii, amorțit
de ani de zile, a început să se trezească. Fără să-l repeadă, l-a rugat să se
întoarcă cu spatele, fiindcă vrea să se îmbrace. Florea s-a retras din șopron,
lăsând-o singură pe Lăzărica.
-Vino, stai aici pe scaun la umbră, îți fac repede o cafea. -Gospodina se
purta ca o fată mare care are un pețitor în curte.
-Aveam poftă să beau o cafea, nu pune
mult zahăr, ești tu dulce destul.
Lăzărica s-a înroșit ca o codană când aude primul compliment, faptul că deja
Corcoduș îi vorbise cu ”tu„ o bucura și mai mult.
-Nu mai sunt ”tanti„ Lăzărica?
–întrebă femeia alintându-se.
-Nu, de astăzi ești iubita mea.
-Ce spui tu acolo băiete? –femeia pusese întrebarea cu jumătate de gură,
dar mai ales cu teama că bărbatul s-ar putea răzgândi.
-Ce-ai auzit, sunt singur de ani de zile, am nevoie de tine, tot timpul ai
umblat îmbrăcată cu haine de babă, lălâi și negre. Abia astăzi am reușit să te
văd în toată splendoarea ta. Nu te voi forța, când vei fi pregătită, atunci vei
fi a mea!
-Ești sigur că se va întâmpla asta? –Lăzărica simțea că nu mai are forță să
continuie discuția, tot trupul îi tremura, un fior aproape uitat a pornit din
zona sânilor, a trecut pe lângă buric și s-a oprit undeva mai jos. Sfârcurile
țâțelor împingeau cu putere în cămașa subțire din batist, sânii tari voiau să
evadeze, să iasă la lumină, să fie mângâiați, sărutați, pipăiți și masați; se
revoltau, își cereau drepturile ancestrale, uitate de prea multă abstinență. Nu
credea că acum după atâția ani de zile, să mai trăiască asemenea momente. Se
bucura ca un copil care a primit cea mai râvnită jucărie. Ar fi vrut să-l ia în brațe și să-l sărute
imediat, să nu mai amâne cu nici un minut plăcerea reală a atingerii unui
bărbat. Cu un efort uriaș a început să se liniștească, a intrat în bucătărie a
respirat adânc de câteva ori, s-a certat în gând pentru ideile nebune ce-i
trecuseră prin cap, apoi, calmă și stăpână pe ea, s-a întors la masă în mână cu
o farfurioară cu alune.
-Florică, ești un copil pentru mine și așa trebuie să rămâi, sunt o femeie
bătrână care a cam încheiat socotelile cu dragostea. De cinsprezece ani nu am
mai fost cu un bărbat, să o fac acum, mai ales cu unul mult mai tânăr decât
mine, mi-ar fi rușine de mine. Recunosc că m-am înfierbântat puțin, m-ai luat
pe nepregătite, dar gata, mi-am revenit și am redevenit mama Lăzărica, așa cum
îmi doresc să fiu pentru tine și de acum încolo. De fapt pentru ce ai venit? Că
ai avut un scop, nu știai că îmi fac baie.
-Am auzit că ai primit o vizită, cine era, dacă pot să întreb. –Corcoduș
pentru o clipă a avut în privire acele săgeți de care se temea femeia.
-O nepoată, a trecut în fugă pe la mine, nici măcar o linguriță de dulceață
și un pahar cu apă nu a vrut să ia. Ce vrei, este la cură! –Lăzărica mințea cu
seninătate, simțise de mult că Florea Corcoduș nu era tocmai curat.
-Dacă te întreabă cineva despre mine sau despre Gigi, te rog să-mi spui,
poate mă ajută să-l găsesc. Săracul băiat, eu cred că nu mai trăiește, altfel
îl găseam până acum. Mămă Lăzărico, cafeaua matale a fost foarte bună, doar
puțin amară, -apoi fără veste a prins-o pe femeie pe după gât și a sărutat-o pe
buze-, acum da, am simțit dulceața. Bărbatul a continuat să o strângă în brațe,
la început Lăzărica s-a împotrivit, apoi s-a opus din ce în ce mai puțin până
când s-a lăsat în voia lui, doar spunea printre gemete:”nu...,nu...„când nu s-a
mai opus, la prins ea în brațe strângându-l cu o forță de care nu putea fi
bănuită, iar buzele au șoptit cu un ultim geamăt de abandonare totală în brațele
lui:”te vreau„!
-Da iubita, ești a mea, vin diseară la
tine, acum plec să nu mai apară cineva pe aici. Florea a sărutat-o din nou,
apoi ușor s-a desprins din brațele ei și a plecat spre poartă.
După plecarea lui, Lăzărica s-a prăbușit pe scaun, nu înțelegea ce se
întâmplă cu trupul ei pe care și acum îl simțea întins ca un arc. Inima îi
bătea des, prin stomac se mișcau fel de fel de gâze într-o dezordine brauniană.
Dintr-o dată avea mai multă forță, parcă se și înălțase, hainele de pe ea nu-i
mai plăceau, s-a pipăit pe sânii pe care nu-i mai pusese de mult în sutien,
simțea nevoia să-i ridice, să-i scoată-n evidență. În trupul ei se petreceau
mari transformări, îi era teamă de metamorfoza propriului corp, dar era
hotărâtă să nu dea înapoi și să urmeze noile cereri ale ființei ei. Nu-i era
teamă că fata ei, plecată de mult în Spania, o va certa, din contră, o certa
când o vedea cum se îmbracă, îi zicea mereu că ”se băbește„.
Îl va refuza pe tinerelul Florea, dar
îl va încuraja pe Ilie care este apropiat de vârsta ei și îi face
curte de mult timp.
Capitolul VIII
Soneria zbârnîi puternic în biroul secretarei. Femeia a sărit de pe scaun
și-a așezat cu palmele fusta, apoi într-un gest de cochetărie și-a potrivit cu
mâinile eventualele fire de păr rebele. A băgat, destul de speriată, capul pe
ușă, semnul directorului a determinat-o să intre în cabinet, apoi cu
blocnotesul și pixul în mână a așteptat, docilă, ordinele directorului.
-Crinuța, sunt supărat pe tine! Când ai nevoie de bani, să vii la mine, să
nu mai aud că ai fost în altă parte. Ai înțeles?
-Da, domnule director!
-Poți pleca acasă, merg la o ședință la Consiliul Județean, nu mai am
nevoie de tine. Ne întâlnim dimineață.
Vax era preocupat, simțea că trebuie să facă ceva pentru a fi sigur de
câștig. Avea mare nevoie de bani, cei doi copii ai lui erau unul în
clasa XII-a și celălalt în a XI-a și trebuiau dați la școală în străinătate ori
acolo cheltuielile erau mari.
După plecarea secretarei, directorul a
sunat la telefon pe Mareșal; acesta în cel mai scurt timp a intrat în birou.
-Să trăiți!-era un salut mai mult
batjocuritor decât cu respect, Vax Zbierea s-a făcut că nu vede atitudinea
obraznică a subalternului.
-Ia loc Șofron, avem de discutat.
Trebuie să-l facem nevăzut pe Pleșoiu...
-Nu-l putem omorî, nu așa ne-am
înțeles-Șofron Pacoste era speriat de perspectiva crimei.
-Nu, nu-l vom omorî, trebuie să facem ceva să-i schimbăm numele, știi bine
că nici el nu crede că numele ăsta pe care-l poartă acum este real.
Prin prisma asta nu va fi greu. Cred că o familie picată din cer, gata să-l
înfieze, ar rezolva lucrurile. Te rog să cauți. Îi vom fixa o anumită rentă pe
an, pe care o va pierde imediat ce transpiră ceva despre această tranzacție.
-Sunt sigur că voi găsi amatori de
chilipir.
-Prefer să fie oameni cu oarece stare materială, chiar dornici să aibă
copii. Le vom spune că banii vin dintr-o moștenire a băiatului. La nevoie le
putem da chiar toți banii o dată. Suma nu va fi mai mare de optzeci de mii de
lei. În acest fel va dispărea numele de Pleșoiu și va apărea un altul. Dacă va
fi nevoie, vom scoate un certificat de deces pe numele lui Gilă, nu va fi greu,
cu ceva bani vom putea găsi oamenii de care avem nevoie. Corcodușă va putea
intra în posesia întregii averi, după ce se va declara decesul copilului din
cauze naturale. Ce inteligentă a fost și sora lui când a pus asemenea condiție!
Cred că îl cunoștea bine pe frățiorul ei, știa ce poate!
-Minunat domn director, sunteți genial!- Pacoste deja se vedea cu banii în
buzunar. De acum doar de asta mă voi ocupa. Cunosc o familie care vrea din tot
sufletul să înfieze un copil.
-Va trebui să se dea drept rudă a copilului, le explici că așa este mai
ușor și pentru ei să facă actele, sigur, cumva trebuie să știe cum au murit
părinții copilului.
-Vedeți domnule director cât ne-am complicat? Când Florea Corcoduș a adus
copilul, nu trebuia să-l înregistrăm cu numele real. De atunci am
zis să spunem că a fost abandonat, că l-am găsit fără acte asupra lui, acum
eram toți fericiți.
-Lasă bă, ce a fost, a fost. După ce găsim familia care ne trebuie, îl vom
transfera din nou pe Pleșoiu la noi, doar pentru 24 de ore, apoi trebuie să
plece cu familia care l-a înfiat. Să vedem unde-l vom ține să nu i-a legătura,
cu ceilalți copii, mai ales cu Tatu.
-Aveți încredere în mine, nu vă voi dezamăgi. -Pacoste era decis să rezolve
cazul, nu pentru a nu-l decepționa pe director, ci pentru banii care i-ar
reveni din rezolvarea cu bine a problemei.
-Să iei legătura cu Unchiu*, să aibă banii pregătiți pentru orice
eventualitate. Ne trebuie bani lichizi, fără CEC-uri sau carduri. De aceea
trebuie anunțat din timp, să poată strânge suma necesară.
Pacoste privea cu o falsă admirație spre uriașa statură a directorului. Își
amintea cum acest tip, cu ochii mici, albicioși, care priveau tot timpul pe
lângă interlocutor, cu nas acvilin, buze groase, bine proporționate și bărbia
lungă, lată, grea, ajunsese directorul Centrului de plasament. În 1990 la
revoluție era un simplu magazioner al Centrului. Într-o seară geroasă venise un
camion cu ajutoare din străinătate, era la începutul anului *90 prin februarie,
descărcase camionul noaptea cu câțiva copii în depozitul de alimente
care era aproape gol. Instigase băieții, erau destul de mari, aveau 16-17 ani,
împotriva directorului de atunci. Pentru o bună
reușită, Vax le umpluse buzunarele cu conserve și câteva ciocolate.
Băieții au vorbit cu ceilalți colegi ai lor și dimineața la ceai a fost o
adevărată răzmeriță, toți copiii băteau cu lingurile în mese și strigau : „jos
directorul, demisia”. Personalul căminului s-a
alăturat dorințelor copiilor și directorul a fost nevoit să-și
prezinte demisia. Vax Zbierea s-a înscăunat director și așa a rămas până
astăzi. O haină bărbătească din piele, din cele primite ca ajutoare
din străinătate și câteva conserve cu ton a rezolvat numirea lui oficială de
către Consiliul Județean al FSN. Între timp, cu ceva bani, a reușit să termine
și o facultate. O dată ce s-a văzut director și absolvent de ASE și-a luat o
nevastă nouă, a divorțat fără regrete de fosta soție, o considera incultă și
vulgară, iar locul ei de muncă, era strungăriță într-o întreprindere, era sub
nivelul lui de demnitate, sub poziția lui socială. Actuala nevastă lucra în
cadrul Consiliului județean în compartimentul ”Protecția copilului„ era într-un
fel șeful lui.
-Bine domnule director așa voi face!
Stați fără grijă!
-Sunt fără grijă Șofroane, nu suntem noi tovarăși la bine și la rău? Nu
uita că până acum doar tu ai luat legătura cu Corcoduș, iar probele în acest
sens sunt elocvente. Zbierea rânjea cu buzele lui groase de libidinos. Ești
liber, ai grijă la ce am stabilit. –Mareșalul a părăsit încăperea puțin adus de
spate, ultimele avertismente date de director îi dăduseră fiori pe șira spinării.
...................................................................................................................................
În biroul său, Mihai Iordan, se plimba cu mâinile la spate, simțea că este
pe cale să rezolve problema, nu știa cum să procedeze. Nu putea să meargă
direct la Florea Corcoduș și să-i spună că știe toată povestea, îi era teamă de
consecințe. Deasemeni nu putea să-l tragă de gâlci nici pe director, nu avea
probe împotriva lui. Trebuia să aștepte ca unul dintre ei să greșească.
Terminase procesele pe ziua aceea ar fi vrut să vorbească cu Mihaela, dar
profesoara era la ore. Afară începuse o ploaie mocănească de
toamnă; dintr-o dată vremea se răcise, nori negri și grei se
învârteau pe cer. Cerul era așa de întunecat, norii așa de jos încât Mihai avea
senzația că merge printr-un tunel întunecat dintre cer și pământ. Era o vreme
apocaliptică în ton cu știrile care veneau din Siria. Norii se învârteau
amenințători, păreau gata să înghită bruma de pace planetară. Mihai privea prin
geam, o teamă venită din străfundul sufletului său a pus stăpânire
pe el. Se confunda cu natura, cu starea ei, se vedea departe, acolo unde
oamenii mor fără vină, fără să-i întrebe cineva dacă vor să moară, sau să
trăiască, să procreieze , ori să avorteze. Străini de năzuința lor, armatele
multor state au venit să se omoare, dar mai ales să omoare populația civilă,
copiii de țâță, alții nenăscuți încă stând cuminți în burțile mamelor așteptând
ziua când aveau să vină pe lume, zi care pentru ei nu va mai veni niciodată.
Prea multă cruzime, prea mult sânge vărsat în numele unor doctrine nerespectate
de nimeni. Cu greu a ieșit din viziunea sumbră dată de norii de afară. S-a
hotărât să nu mai rămână nici o clipă, voia să meargă acasă, să bea o cafea
tare, să facă un duș fierbinte, apoi să se relaxeze citind ceva ușor, sau
privind la televizor. Mai era destul timp până avea să vină profesoara. Astăzi
avea ore până târziu în seară.
Nu plecase bine din parcare când
telefonul a început să sune, era Crinuța.
-Sunt udă și înghețată pe Aleea Mânăstirii, vă rog să veniți, dacă puteți, să mă luați de aici!
-Ce e cu tine, ce ai căutat acolo?
-Vă povestesc tot, când veniți!
Mașina mergea greu prin ploaia deasă, ștergătoarele de pabriz, pe viteza
maximă, abia făceau față. Când a văzut-o cum tremura cu apa
șiroind pe ea, i s-a făcut milă de biata femeie.
-Ce-i cu tine aici? Cum ai ajuns în
acest loc?
Crina a încercat să vorbească, nu a putut spune nici un cuvânt, frigul o
pătrunsese până în măduva oaselor, dinții îi clănțăneau în gură fără să-i mai
poată controla. Mihai a dat drumul la căldură, femeia tremura din toate
încheieturile.
O dată ajunși acasă, a luat-o în brațe
și a dus-o în sufragerie.
-Dezbracă-te, ia halatul ăsta pe tine, merg să umplu cada cu apă fierbinte,
apoi să faci baie să te încălzești! Te las acum! –Femeia nu a scos nici un
sunet, Mihai a ieșit din cameră. Când cada s-a umplut cu apă, a bătut în ușă:
-Hai Crina, vino, baia e gata! –nu a primit nici un răspuns, a mai bătut de
câteva ori, apoi a intrat în sufragerie. Femeia era întinsă pe
canapea într-o poziție nefirească, avea piciorul stâng îndoit sub
ea, o mână îi atârna inertă în afara patului, la fel și capul. Mihai nu a mai
stat pe gânduri a început să-i desfacă nasturii de la bluză, cu mișcări febrile
a continuat cu sutienul apoi fusta. Fără a admira prea mult trupul de zeiță din
Olimpul Greciei, a luat-o în brațe cu grijă și teamă pentru sănătatea ei, apoi
a plecat cu ea spre baie. În acel moment ușa s-a deschis și în
living a apărut Mihaela. La vederea lui Mihai cu o femeie goală în brațe,
profesoara a scos un țipăt, iar geanta și sacoșa i-au căzut din mână. Fără a se
opri, bărbatul a intrat cu femeia în baie, a lăsat-o ușor în cada plină cu apă
fierbinte. Pe măsură ce o cufunda în apă, femeia dădea semne că își revine.
Când a fost sigur că și-a revenit, bărbatul a ieșit din încăpere, din prag a
mai adăugat:
-Stai liniștită și încălzește-te, aici
ai prosoape curate și un halat pe care să-l îmbraci când ești gata!
Când a revenit în living a găsit-o pe
Mihaela care fierbea de nervi.
-Cine este domnule femeia pe care tocmai ai dus-o pe brațe în baie? Nu m-ai
spun că era și goală.
-Am să-ți povestesc tot.
-Ce să-mi povestești mai mult decât am
văzut eu?
-Lucrurile par așa cum le-ai văzut, dar realitatea e alta. Mihai încerca să
explice situația, e greu să te faci înțeles de o femeie geloasă și plină de
nervi. Mai repede potolești un taur în arenă în timpul coridei, decât o femeie
rănită în amorul propriu, în propria ei iubire.
-Nu mai rămân nici un minut sub același acoperiș cu o femeie de
stradă, pentru că numai o femeie de joasă speță, se lăsa purtată goală prin
casă. –Profesoara spumega, se plimba de colo până colo prin uriașul living, de
câteva ori s-a oprit în dreptul ușii de la baie de parcă ar fi vrut să intre
peste cealaltă. Bărbatul terminase toate argumentele, evidența era cu totul
alta, ori tocmai ceea ce văzuse nu putea să convingă pe Mihaela că nu este
adevărat.
-Vrei să spui, că femeia aia nu era goală în brațele tale protectoare, în
timp ce o duceai spre baie?
-Ba da, așa era, dar lasă-mă să-ți explic. Mihai credea că înnebunește,
argumentele lui erau fără forță, realiza că iubirea lui pentru femeia din fața
sa, se putea destrăma din cauza unei întâmplări stupide.
-Nu ai ce să-mi explici! Ce să-mi spui
mai mult decât am văzut?
Simțea că își pierde controlul, a făcut doi pași până-n dreptul
profesoarei, a prins-o de umeri și a scuturat-o zdravăn:
-Femeie, pe tine te iubesc, fii rezonabilă! Ascultă-mă! Este secretara de
la la Centrul de plasament, este, dacă vrei, spionul meu pe lângă director și
supraveghetor, am găsit-o mai mult înghețată încercând să-l spioneze pe
Pacoste. Ai înțeles? Șocată la început de brutalitatea cu care a fost zguduită
de bărbat, s-a trezit ca dintr-un vis urât, intrase în transă, gelozia o
orbise, nu accepta realitatea, nu voia explicații, simțul proprietății, prea
dezvoltat la ea, îi întunecase judecata. Ultimele cuvinte spuse de
Mihai a adus-o cu picioarele pe pământ, a început să gândească lucid, îi părea
rău pentru ieșirea ei. Îi venea să plece fără să mai arunce o privire înapoi,
doar dragostea, mare, pe care o avea pentru Mihai a făcut-o să rămână.
-Iartă-mă Mihai, nu am înțeles gestul tău omenesc, gelozia și egoismul
mi-au întunecat vederea.-Mihaela a prins mâna lui Mihai și a început să o
sărute, îi era rușine de slăbiciunea ei, trebuia să aibă mai multă încredere în
bărbat. Viața ei anterioară nu o îndrituia să aibă încredere în bărbați. Fostul
soț o înșelase cu cea mai bună prietenă a ei. Nu era prima femeie care lua
locul prietenei în patul acesteia, era prima femeie care îl vorbea de rău pe
soțul ei, aproape îl ura, cel puțin asta susținea ea. Viața a arătat
că lucrurile stăteau altfel. Apoi după ce s-a despărțit de soț a stat câțiva
ani singură. Într-o vară a cunoscut un profesor de fizică la niște cursuri
profesionale, relația lor a debutat furtunos, era o iubire năvalnică. Cum
locuiau în orașe apropiate au continuat întâlnirile până spre toamnă, apoi
brusc s-au oprit. L-a căutat de câteva ori la telefon, nu a primit nici un
răspuns, îngrijorată s-a decis să-l caute, mai ales că m-ai fusese la el acasă.
Într-o vineri seară a plecat spre locuința lui, cum avea cheia de la
apartament a descuiat și a intrat în casă. Pe hol a văzut câteva haine
aruncate, dar nu le-a dat prea mare importanță, cum dinspre dormitor se auzeau
șoapte, a mers acolo. Ușa fiind deschisă s-a oprit în prag și a privit tabloul
din fața sa. Sumar îmbrăcat, iubitul ei se giugiulea cu un tânăr la fel de
dezbrăcat ca și el. Când a văzut-o pe Mihaela în prag, iubitul nu s-a sfiit să
o invite să intre în joc. Scârbită, femeia a părăsit apartamentul ,după ce i-a
aruncat cheia pe pat. De atunci trecuseră câțiva ani, nici un bărbat nu mai
intrase în grațiile ei. Mihai reușise, cu felul lui de a fi, să o facă să se
îndrăgostească de el, acum, pentru o clipă, iubirea lor a fost pusă în pericol,
fericită că totul a fost doar un acces de gelozie, femeia a continuat să-l
sărute pe bărbatul vieții ei.
-Vă rog să mă iertați, sper că nu am cauzat neplăceri, datorită domnului
Iordan am reușit să-mi revin. Crina era conștientă de posibilitatea ca prezenta
ei să nu fie pe placul Mihaelei. Două femei într-o încăpere cu un singur
bărbat, sunt ca două săbii și o singură teacă.
-Stai liniștită, tu te afli aici, pentru că ai vrut să-l ajuți pe Mihai.
Vino cu mine să-ți dau de îmbrăcat, am înțeles că hainele tale sunt leoarcă.
-Așa este-spuse Crina mergând în
spatele profesoarei.
-Gata, ne-am îmbrăcat, putem sta de vorbă acum. Mihaela era veselă,
bucuroasă că totul a fost doar un coșmar, că nimic nu a fost real, iar iubirea
ei nu a avut de suferit.
-Fetelor luați loc, am să vă dau puțin
whisky să ne încălzim sufletele și oasele, apoi Crinuța ne va povesti ce a
aflat despre Pacoste și Zbierea. De acord?!
-Daaa!- Mihaela a răspuns cu toată
gura, era în vervă mare.
-Să te auzim! Dar întâi noroc, să ne ajute Dumnezeu să rezolvăm problema cu
bine! Mihai a ciocnit paharul cu paharele femeilor, apoi a luat o gură bună,
s-a scuturat după ce l-a înghițit, a pus paharul pe măsuță s-a așezat comod în
fotoliu, privind la cele două femei care stăteau pe canapea:
-Spune, te rog!
-Directorul astăzi m-a trimis acasă de la 12, a zis că nu mai are treabă cu
mine. Am plecat, aproape de casă am văzut că mi-am uitat telefonul la birou,
așa că am fost nevoită să mă întorc. Am intrat în biroul meu, ușa de la
cabinetul directorului era întredeschisă, am auzit ultimele cuvinte schimbate
de Mareșal și director. Pacoste tocmai îl asigura pe Zbierea că are o familie
care va fi bucuroasă să-l adopte pe Gilă. Am părăsit biroul și am așteptat
ascunsă să văd ce va face supraveghetorul. Când l-am văzut că a ieșit din birou
și mergea spre stația de taxi, care este în apropierea Căminului, am mers și eu ferită pe urma lui. A luat un
taxi, am luat și eu pe următorul și i-am spus șoferului să urmărească taxiul în
care era Șofron...
Capitolul IX
Mașina a mers spre ieșirea din oraș, a trecut podul Mihai Bravu , a lăsat în stânga drumul spre munte și a ținut-o drept pe Aleea Mânăstirii Dealu până în locul unde era odată o cârciumă, acum aici, ca în multe alte locuri, a răsărit un viloi uriaș. Am cerut șoferului să oprească taxiul. Am coborât din mașină, afară turna cu găleata, nu ploua cu apă, părea că plouă cu bucăți de gheață. Cu apa șiroind în spate, m-am apropiat cât am putut de mult de Pacoste. Acesta vorbea cu proprietarul vilei sub portalul de la intrarea în curte. Am mers pitulită până când am găsit o nișă în gardul gros din cărămidă, de aici nu puteam fi văzută, în schimb auzeam tot. Vorbeau destul de tare să acopere și zgomotul ploii, dar aveau și siguranța că nu sunt auziți de nimeni. Șofron îl punea în temă pe interlocutorul său cu toată istoria lui Gilă, cosmetizată pe ici pe colo. În concluzie, supraveghetorul negocia înfierea lui Pleșoiu, îi explica omului drumul cel mai scurt pe care urma să îl parcurgă, pentru a fi încheiată adopția rapidă a copilului. Am auzit când îi spunea că are oameni prin toate instituțiile și doar „mișcând puțin din urechi” se rezolvă dosarul fără să se pună prea multe întrebări.
După 15 minute de discuții, Șofron s-a urcat în taxiul care îl adusese și
căruia nu-i dăduse drumul, iar eu am rămas în ploaie. Am scos telefonul să sun
după un taxi, când m-am uitat în geantă, am văzut că nu mai am bani la mine, am
pus telefonul la loc și am așteptat cu speranța că se va ivi un cunoscut cu
mașina și mă va lua de acolo. Ploaia era așa de deasă, că șoferii abia vedeau
drumul, dar să mă vadă pe mine făcând autostopul. Abia când au început dinții
să-mi clănțăne în gură, iar apa care trecuse prin piele îmi inunda
organele interne, am decis să vă sun pentru ajutor. Restul îl știți.
-Trebuia să mă suni imediat, să nu mai aștepți. -Mihai cu glas blând o
dojenea pe Crinuța pentru că își riscase viața-.Acum suntem trei. Crinuța
alătură-te nouă să scăpăm acest copil din mâinile bandiților, indiferent cum am
privi lucrurile sunt niște infractori.
-Deja sunt implicată.-Tânăra femeie
era bucuroasă să fie în anturajul unor oameni de talia lui Mihai și ai
Mihaelei.
-Vreau să iei legătura cu Piticul și
să-l aduci la mine, sau să ne întâlnim într-un loc ferit să vorbim. Nu cred că
îl mai ia Șofron de la școală.
În Căminul pentru copiii instituționalizați din
orașul T lucrurile erau departe de a fi grozave, dar cum personalul din
conducere și cel de deservire era bine sudat, nimic nu transpira în afara
căminului din matrapazlâcurile care se întâmplau acolo. Pentru a nu fi prinși
cu sacoșele cu alimente furate din bucătărie, sau alte obiecte ce puteau fi
sustrase, s-a luat hotărârea ca tot ce putea fi sustras
să fie de la început transformat în bani care apoi erau împărțiți fiecărui
salariat. Erau bani netrecuți pe ștat, prin urmare nefiscalizați, dați în mână
de administrator. Cu toate aceste măsuri oamenii tot cârcoteau pe la colțuri,
erau nemulțumiți că unii ar lua mai mult decât alții. Mâncarea la cantină era
foarte proastă. Copiii mâncau ceva dulce doar la Crăciun sau la
Paști, când se îndura câte un îmbogățit care a furat din
averea Țării să aducă câteva pachete, întotdeauna mai puține decât
necesarul, în speranța că îl va ierta Dumnezeu pentru că furase din averea
celorlalți. Mai venea, însoțit de toate televiziunile, câte un politician dornic de afirmare, ăsta, cu
lacrimi în ochi pentru banii cheltuiți, le împărțea mai mult vorbe și mai
puține dulciuri. Cearșafurile erau rupte, păturile roase și murdare, arcurile
paturilor se rupseseră demult, niște scânduri puse-n curmeziș susțineau
salteaua. Mizeria era la ea acasă, bătăile între copii erau frecvente.
Educatorii acceptau aceste bătăi, se foloseau în supravegherea și
timorarea copiilor de cei mai puternici dintre ei. Existau șefi incontestabili,
duri, egoiști, ticăloșiți până-n măduva oaselor. Mediul în care trăiau îi
obligau să devină aspri, doar așa puteau supraviețui. Cei slabi erau abuzați
sexual de către cei puternici, erau înfometați, puși să facă cele mai grele
munci.
În acest mediu a fost adus Gilă. A intrat, în camera în
care a fost repartizat, cu fruntea sus. S-a uitat atent la cele 10 paturi care
erau în cameră, cinci pe o parte, cinci pe cealaltă, de la ușă până
la ferastra care se afla în partea opusă era un mic coridor care trecea pe la
capătul paturilor. Și-a pus bagajul pe masă, apoi a mers pe interval să-și
caute un pat, a ocolit cu abilitate un picior întins pentru a-i pune piedică,
s-a uitat cu dispreț la cel care voia să-l doboare și și-a continuat drumul
până când a găsit un pat liber.
-Tu ăla care ai venit acum, vino la mine! Mișcă-te o dată! -Glasul răgușit,
de adolescent cu vocea-n schimbare, care se dorea să sune a poruncă,
nu l-a impresionat pe Pleșoiu.
-Ce vrei?
-Vino bă aici, când îți spun! Vrei să sparg pereții cu capul tău?-Tânărul
începuse să se agite, nu înțelegea cum un nou venit nu aleargă la ordinul lui.
-Bine, vin, nu te mai opări atâta! -Gilă nu voia să întindă prea mult
coarda, îi transmisese un semnal, acum îi putea face pe plac.
-Ești șmecher mă? –Tică, așa se numea șeful neoficial al camerei, i-a
întins mâna, Pleșoiu a strâns-o bucuros ca unui prieten, doar că șeful îi prinsese
mâna ca într-o menghină și nu părea să vrea să-i dea drumul. Gilă a strâns din
dinți cât a putut, dar adversarul lui, fiind mult mai mare decât el, îl
strângea din ce în ce mai tare. Și-a înăbușit un oftat, în colțul ochilor a
strivit o lacrimă de durere, dar nu a cedat. Într-un târziu când a simțit că
este la limita suportabilității, băiatul i-a eliberat-o. Gilă a băgat mâna,
aproape paralizată, în buzunar, în schimb privirea i-a rămas țintită în ochii
mari și căprui ai lui Tică. În sinea lui știa că poate juca o carte
necâștigătoare, dar nu avea de ales, dacă își arăta slăbiciunea era un copil
mort. Cunoștea bine mersul lucrurilor, învățase de la Piticu*, prietenul lui,
multe despre modul în care se putea supraviețui printre micii rechini.
Tică privea atent la băiețandrul din fața sa, știa că dacă voia îl putea face
una cu pământul, îl oprea doar privirea curată, netemătoare a băiatului. Juca
tare, chiar dacă putea fi bătut își asuma riscul. A fost ca o înfruntare între
doi cocoși, s-au măsurat, s-au rotit unul pe lângă altul întinzându-și fiecare
aripa, cel mai bătrân dintre cocoși a privit cu îngăduință spre cocoșul tânăr,
considerând în sinea lui că junele nu poate fi un pericol pentru el.
-De astăzi ești prietenul meu, ați auzit mă, a strigat spre ceilalți copii
care erau în cameră. El este Gilă, nimeni nu are voie să se apropie de el.
Datorită prieteniei cu Tică viața lui Gilă nu a avut de suferit în plus,
față de mizeria în care trăia din cauza condițiilor oferite de
sistem, dar și a furăciunilor făcute de angajații Căminului.
Patru luni mai târziu după ce a ajuns
în orașul T, a început să se intereseze de el o familie de oameni tineri și
educați. Lăsau să se înțeleagă că sunt rudă cu tatăl lor, iar numele de Pleșoiu
nu ar fi corect, numele adevărat ar trebui să fie Pleșoianu, așa cum se numeau
”neamurile„ lui.
Angajații căminului
începuseră să se poarte frumos cu Gilă, de când familia aceasta de oameni cu
dare de mână îl vizita. De fiecare dată ”rudele„ aduceau 2-3 pachete
cu țigări, un pachet de cafea, pe toate le lăsau supraveghetorului, acesta le
împărțea „frățește„ cu ceilalți colegi.
...........................................................................................................................
Mama Lăzărica tocmai se sculase, apucase să se spele pe
față, să-și spună rugăciunea și să înghită o gură de aghiazmă, când telefonul a
început să sune. I s-apărut că în acea dimineață telefonul suna mai tare, parcă
era nervos din cauza cuiva nevăzut. Cu teamă a luat telefonul să răspundă, o
săgeată îi trecuse prin inimă, se gândea la fata ei care era plecată în
străinătate, a spus un „alo” moale, în receptor s-a auzit un glas slab de
bărbat:
-Mamă Lăzărico vino repede la mine!
-Tu ești Florică mamă? –Femeii îi venise inima la loc, când a auzit că nu e
vorba de copila ei.
-Da, eu sunt. Vino repede, sunt
bolnav!
-Imediat mamă, vin acu*!
Cum toamna își intrase bine în drepturi, afară bruma era groasă, mama
Lăzărica și-a pus o broboadă pe cap, a luat o oală cu apă care se încălzise pe
aragaz, a ieșit cu ea afară și a pus-o în piua găinilor și cratița câinelui.
După ce le-a dat să mănânce a ieșit pe portiță și a apucat drumul spre casa lui
Corcoduș, dar nu înainte, de a încuia bine portița.
A intrat în casă fără să mai bată la ușă, după ce a trecut de livingul unde
praful era destul de vizibil pe fotolii și măsuța din furnir de nuc, a intrat
în dormitor. Cum a deschis ușa a izbit-o un miros greu de aer stătut și de
boală, a mers la geam și la deschis larg, apoi s-a apropiat de pat și l-a
învelit bine pe Florea pentru a-l proteja de aerul rece și proaspăt ce venea de
afară.
-Ce s-a întâmplat? Lăzărica a prins,
cu dragoste de mamă, mâna bărbatului.
-Nu știu, vomit de aseară continuu, nu
am putere, nu pot sta în picioare.
-Stai liniștit, îți fac un ceai.
După 10 minute a venit cu o cană de ceai în care storsese o jumătate de
lămâie, apoi îl îndulcise cu o lingură de miere de salcâm.
-Bea asta! O să-ți facă bine, e cam amar, e din anghinare, dar e sănătos.
Femeia îi întinse cana cu ceai pe care îl răcise. Florea a prins cana și a băut
cu înfrigurare tot lichidul.
-Mai ai? Mult m-a răcorit!
Bucuroasă Lăzărica s-a dus și a mai pregătit o cană, fiersese ceai într-un
ibric mare, i-a dat-o și pe aceea, bolnavul a băut-o cu înghițituri mici, parcă
voia să-i simtă aromele.
-Sărut mâna! Mă simt bine, plec la
birou.
Femeia a pus mâna pe fruntea lui, atunci a văzut că avea febră, dintr-o
dată a început să tușească, o tuse rea, seacă, convulsivă, care-l făcea pe
Florea să se înconvoaie și să se înece.
-Nu pleci nicăieri, sun la„Salvare”,
ești foarte bolnav. Unde este termometrul?
-Vezi în sertarul de sus de la noptieră, bărbatul vorbea greu, accesele de
tuse erau tot mai frecvente.
A scos termometrul din sertar, dar și două pastile antitermice, i-a pus cu
grijă termometrul sub braț, apoi a plecat la bucătărie de unde s-a întors cu o
cană cu ceai. După un timp, a luat cu grijă termometrul și s-a uitat
la el 39,7, foarte mult, fără ezitare i-a dat să înghită cele două pastile de paracetamol
și să bea cana cu ceai. Trebuia bine hidratat la o asemenea temperatură. Era
roșu la față, broboane de sudoare își făcuseră apariția pe fruntea lui,
începuse să vorbească neinteligibil. Fără să intre în panică femeia a sunat la
112. Cincisprezece minute mai târziu o mașină „Smurd” a oprit în dreptul
porții, Lăzărica a deschis ușa și le-a făcut semn să intre în curte.
Doi bărbați și o femeie, medic, au intrat în casă, au mers la patul
bolnavului, între timp Florea devenise înconștient.
-Ce s-a întâmplat? –A întrebat medicul în timp ce asistenții îi măsurau
temperatura și tensiunea.
-M-a chemat acum o oră la el că se simte rău, că a vomitat și că are o
stare generală proastă. I-am făcut ceai din anghinare cu lămâie multă și miere
de albine, inițial s-a simțit bine, chiar spunea că pleacă la birou, apoi s-a
declanșat febra, sau chiar era, că nu am măsurat-o mai înainte. Temperatura
când am măsurat-o era 39,7 și tot atunci au pornit aceste teribile accese
spasmodice de tuse.
-Cum este, care sunt valorile?
-Temperatura 39, iar tensiunea 170 cu
110.
-I-am dat două pastile de paracetamol.
-Foarte bine, mai ai ceai făcut? Va trebui să-l hidratăm bine. Îmi este
teamă de cei mai rău, l-am ascultat cu stetoscopul, „fierbe” ceva în zona
plămânilor, partea cea mai rea este că se aude la ambii plămâni. Îl luăm cu
noi, pregătiți-l, dar mai înainte puneți să-i mai face-ți ceai.
Câteva minute mai târziu, Florea Corcoduș era scos cu targa pe ușă și dus
la ”Salvare„.
Mama Lăzărica îi pusese într-o sacoșă o
pereche de pijamale și sticla cu ceai.
-Vin eu imediat cu mai multe la el, astea să aveți la dumneavoastră, dacă
va fi nevoie, să fie schimbat până sosesc eu la spital.
După plecarea mașinii, a mai rămas în casă să facă puțină ordine, să
șteargă praful și să aerisească dormitorul, dar să pregătească și schimburi
pentru el.
Căutând prin sertare pentru a găsi lenjerie de corp curată, a găsit o
agendă rătăcită prin rufe, curioasă a încercat să citească ce scrie, cum nu
avea ochelarii la ea, s-a apropiat de geam și cu eforturi mari a reușit să
înțeleagă câteva cuvinte care i-a făcut inima să tresară. După ce a făcut
bagajul pentru Florea, a plecat acasă luând cu ea și agenda.
Acasă a început să citească ce scrie în carnet după ce și-a pus ochelarii
pe nas, acum înțelesese că nu fusese rătăcit acolo printre rufe, ci era pitit
în acel loc.
Era un fel de proces-verbal încheiat între Florea Corcoduș și Șofron
Pacoste, prin care cel din urmă se angaja că-l va rătăci pe copilul Pleșoiu
Gheorghe, fără să-l omoare, dar îi va aduce lui Corcoduș un certificat de deces
pe numele copilului din care să rezulte că a murit de moarte naturală. Pentru
toate acestea, Pacoste se angaja ca împreună cu Vax Zbierea directorul
Căminului să aducă totul la îndeplinire.
Alăturat era și o chitanță din care reieșea că Pacoste primise suma de
100.000 de euro avans, urmând ca după ”rezolvarea problemei„ să primească și
restul de bani, adică 200.000 de euro. După ce a terminat de citit, femeii i-a
căzut agenda din mână, apoi s-a prăbușit în genunchi cu lacrimile
șiroind.
Acum a înțeles de ce Florea era nervos de ori de câte ori venea vorba de
Gigi, cum era alintat copilul. O ură cumplită din sufletul ei curat de mamă,
hrănise cu laptele și sângele ei un copil care acum era la casa lui, pornise
împotriva lui Corcoduș . Îi venea să-l lase să moară în spital, să
nu mai știe de el, îl privise cu ochi de păcătoasă, apoi când își revenise din
mica rătăcire, îl avusese la suflet ca pe copilul ei.
E drept că nici el, din acea călduroasă zi de vară, nu mai adusese vorba
despre întâmplarea cu baia.
Se simțea bulversată, dintr-o dată omul pe care îl crezuse în tot ce
spunea, este adevărat că ea avusese oarece rețineri față de cinstea lui, dar
niciodată nu avusese dovezi, a apărut în fața ei cu chipul hidos al turpitudinii.
Nu știa cum să procedeze, nu avea cu cine să se sfătuiască, tot chinuindu-se
cum să rezolve problema și-a amintit de femeia cu lănțicul care o întrebase de
Manuela Pleșoiu. S-a gândit să o sune să stea de vorbă cu ea, i se păruse o
femeie la locul ei și bine intenționată, dar chiar putea avea încredere în ea?
De acum începea să se îndoiască de toți oamenii. După ce s-a gândit mai bine, a
căutat numărul de telefon, apoi a sunat-o, rugând-o să treacă pe la ea. Față de
Florea s-a hotărât să se comporte ca și cum nu ar ști nimic de agendă. Va duce
toate lucrurile luate din sertar la locul lor, le va pune cum au fost, la fel
va proceda și cu agenda după ce o va arăta profesoarei.
În fața focului din cămin Mihai stătea cu
picioarele întinse, fusese la un accident de circulație făcut de unul dintre
clienții lui, ploaia îl pătrunsese până-n măduva oaselor, simțea căldura cum îl
toropește, era ca iubirea unei unei femei dezlănțuite, care-l încălzește cu
trupul ei.
Privind la limbile focului care se jucau ca Ielele în noaptea de Sânziene,
gândul s-a dus cu ani în urmă. Venise dimineața de la un bal, prevăzătoare
mamă-sa făcuse focul, s-a așezat pe scăunel la gura sobei cu
picioarele pe vatră, simțea cum îl înmoaie căldura, avea vreo 23 de ani, era în
anul doi la facultate la seral. Ion al Chirei, tatăl vitreg, l-a simțit și din
căldura așternutului i-a zis:
-Mihai, se vede că ai început să te domnești, nu mai reziști la frig, uite
frații tăi cum dorm, au venit uzi, s-au schimbat și s-au băgat în așternut, tu
nu, trebuie să-ți usuci părul, să –ți încălzești tălpile, boier ce să zic. -Îi
plăcea să-l tachineze, însă era mândru de el, deși nu era copilul lui. Îl iubea
mai mult decât pe cei făcuți de el, mereu îl dădea exemplu:„Uitați-vă la Mihai
și luați exepmlu, târlă de proști ce sunteți!”
Soneria de la poartă l-a smuls din
gândurile lui.
Capitolul X
S-a uitat pe
monitorul camerei, printre picăturile dese de ploaie se
vedea la poartă un copil, fără a mai sta pe gânduri a dat drumul porții și, îngrijorat,
a ieșit pe verandă să-l aștepte. Cum a intrat , Piticu a rupt-o la
fugă spre casă. Mihai a deschis ușa de la living și împreună cu Florin a intrat
în cameră, băiatul era ud până la piele, l-a pus să se dezbrace de
hainele înmuiate în apă, cu un prosop mare de baie l-a șters bine,
apoi i-a adus să îmbrace un pulover lung din lână care îi venea
aproape de genunchi.
-Ce faci Florine? Ce-i cu tine afară
pe timpul ăsta câinos?
-Mi-a fost dor de voi și azi Mareșalul, crezând că nu voi ieși din curte
căminului din cauza ploii, mi-a semnat un bilet de voie și iată-mă!
-Mă bucur că ai venit, am să o sun pe Mihaela să vină, să fim toți aici .
Când trebuie să te întorci la cămin?
-Nu scrie pe bilet, asta înseamnă că
pot sta până luni, mă găzduiești?
-Cum să nu, gândește-te doar să nu ai
probleme. Nu vreau să suferi.
-Nu, am aflat că Pacoste va fi plecat câteva zile, ceilalți educatori nu
sunt așa de stricți, e suficient să le dau un telefon să le spun că sunt bine.
Știi, din banii lui Gilă mi-am cumpărat un telefon de ocazie.
-Cum din banii lui, nu i-ai dat pe
toți profesoarei?
-Nu, am oprit câțiva pentru a-mi cumpăra telefonul și cartela, mai precis
80 de lei. Este un telefon vechi, dar merge. Îi voi returna banii, ăștia sunt
toți, nici un leu în plus nu am oprit, uite, mă jur :„să-mi sară ochi, dacă
mint”! Copilul era măreț în seriozitatea lui.
-Nu te jura, nu-i frumos, oamenii trebuie să spună adevărul, nu să mintă.
Cuvântul tău este suficient pentru mine. Să nu mai minți!-Se simțea bunătatea
în apostrofările lui
-Nu am mințit, nu am spus toată suma, am spus că sunt cu aproximație, voiam
să-i returnez.
-Te cred! Altfel nu ai fii spus acum. Îți dau eu banii să-i dai Mihaelei
când vine, clar?
-Da, am înțeles! Dar dacă îi voi spune că sunt de la mine, nu o să mint?
–băiatul pusese capul jos, vorbele lui Mihai îl lovise în adâncul sufletului
său de copil, lacrimile jucau în ochișorii lui albaștrii ca azurul cerului.
-Ba da, de aceea îi vei zice că eu ți-am dat suma de bani pentru
a completa banii pe care Gilă îi avea în casetă și din care tu ai luat 80 de
lei.
Mihaela a intrat în casă bucuroasă că
are vești, la vederea lui Florin a izbucnit:
-Vino-n brațele mele copil iubit, în sfârșit ai reușit să vii! -Femeia l-a
îmbrățișat și sărutat pe amândoi obrajii, bucuria era atât de mare încât ochii
nu au putut reține două lacrimi care începuseră să curgă pe obrazul ei ca două
minuscule pârâiașe. Merg la bucătărie să vă pregătesc de mâncare. Jucați-vă,
povestiți, face-ți tot ce vă place! Când voi termina treaba mă voi alătura cu
tot dragul jocului vostru, nu însă, înainte de a vă da să mâncați.
Ca o adevărată mamă ce și-a regăsit copilul Mihaela s-a pornit pe treabă,
mâinile îndemânatice se mișcau cu precizia chirurgului și în ritmul
metronomului. În câteva mișcări a pregătit gustări, pe un platou a pus o
farfurie unde erau bucăți din piept de pui la grătar, iar pe o altă
farfurie a pus fasole verde, conopidă, boabe de porumb, roșii și câteva felii
de castravete toate stropite cu puțin ulei de măsline și oțet balsamic. De
asemeni mai erau câteva feliuțe de brânză din lapte de capră și brânză veche
din lapte de oaie.
-Poftiți la masă! -Femeia a pus platoul pe măsuță, iar bărbații
înfometați au onorat cum se cuvine bucatele aduse cu dragoste de
femeie, cu mare poftă au mâncat tot ce a fost în cele două farfurii. Abia după
ce și-au potolit foamea, iar Florin s-a încălzit, au început să vorbească
despre problemele lor.
Într-un târziu copilul s-a retras în dormitor, îl plictisiseră discuțiile
iscoditoare cu bătrânii, voia să se uite la televizor, preferatele lui
erau desenele animate. După plecarea băiatului, Mihaela a început
să-i povestească noutățile.
-Alaltăieri, am fost sunată la telefon de mama Lăzărica. Știi femeia, la
care am fost cu lănțicul ,vecină cu Corcoduș. Era agitată, m-a rugat să trec pe
la ea. Azi am fost la ea, înainte să înceapă ploaia. Mi-a povestit
cum i-a fost rău lui Florea, cum a chemat ”Salvarea„, dar și cum a găsit o
agendă prin sertarele lui, în timp ce căuta lenjerie de corp să-i ducă la spital.
Ei bine, am văzut și eu carnetul, în el există o înțelegere scrisă
între Corcoduș și Pacoste, dar este menționat și numele lui Zbierea ca girant
al înțelegerii. Am făcut fotografii cu telefonul la tot ce era scris acolo.
Iată-le!- Femeia a deschis telefonul și i-a arătat pozele cu procesul verbal în
care era stipulată înțelegerea și suma restantă de bani , dar și chitanța în
care era menționată suma de bani încasată de Mareșal în numele lui și al
directorului Căminului. Ce părere ai?
-Grozav, femeia a dus agenda la loc?
-Da, așa a rămas stabilit, de altfel pentru ca Florea să nu observe că s-a
umblat acolo, Lăzărica a cumpărat lenjerie de corp nouă și i-a dus-o la spital.
A motivat în fața lui că i-a fost rușine să-i caute prin lucruri.
-Cum se simte acum Corcoduș?
-Prost, are pleurezie specifică TBC în fază avansată. Este sub tratament
intensiv. Lăzărica merge zilnic la el îi duce mâncare gătită, se poartă cu el
ca și cum nu ar știi nimic despre răutățile lui.
-Se precipită lucrurile, dacă ăsta
moare ce se va întâmpla cu Gilă?
-Cine îl va recunoaște? Cum vor reacționa Pacoste și Zbierea? Sunt multe
întrebări. Trebuie să ții legătura cu Lăzărica, apropo, cine i-ai spus că ești?
-Am recunoscut că vreau să-l ajut pe Gilă să-și intre în drepturi, s-a
bucurat tare mult, deși la început nu înțelegea cine este Gilă, când s-a
dumirit m-a luat în brațe și m-a pupat. Ce facem acum?
-Așteptăm, mă gândeam că ar trebui să-l anunțăm pe polițistul Ciupercă, să
se implice el ca autoritate a statului, dar nu aș vrea să-i bag în pușcărie pe
nenorociții ăștia, deși ei m-ar fi băgat cu dragă inimă.
Cât timp Mihai vorbise, femeia se uitase numai în ochii
lui, îi prinsese mâna dreaptă și într-un gest de tandrețe a lipit-o de obrazul
ei, apoi cu iubire amestecată cu pioșenie a depus un sărut lung pe ea. Mișcat
de gestul ei, bărbatul a prins-o în brațe, a strâns-o la piept, i-a sărutat
buzele una câte una, nici gâtul fin și catifelat nu a rămas nesărutat de buzele
calde ale iubitului. Bărbatul simțea că trăiește când săruta fiecare părticică
din pielea mătăsoasă a femeii, prin porii ei el își lua hrana spiritului, nu
înțelegea viața fără ea. Își punea mereu întrebarea: ”cum a putut trăi viața
searbădă și dezordonată când aproape de el, dar nevăzută, trăia această ființă
care acum devenise parte indestructibilă din el?„
.....................................................................................................................................
Zbierea turba, se plimba furios prin birou, în drumul lui dus-întors,
pentru a-și potoli furia arunca tot ce prindea, fie că era scaun, scrumieră sau
dosare. Vestea internării lui Corcoduș îi dăduse planurile peste cap.
Investise bani în mituirea celor care trebuiau să facă formele de
adopție, mai era nevoie de o singură semnătură, iar el nu vedea cum va primi
banii. Nu voia să-l trimită pe Pacoste la Corcoduș, nu credea că e momentul.
S-a hotărât să mai țină actele pe loc, să nu încheie adopția. Voia să fie sigur
de bani. Avea promisiunea fermă de la un polițist, care aranjase cu un medic
legist, că îi va face rost de certificat de deces pe numele lui Pleșoiu, iar
motivul morți va fi din ”cauze naturale„. Pentru toate acestea avea
nevoie de bani. El lucrase curat, iar ăsta, Corcoduș, nu avusese altă treabă
decât să se îmbolnăvească de TBC și apă la plămâni. Ce ghinion!
Din biroul ei, Crinuța urmărea zbuciumul lui Vax Zbierea, a băgat capul pe
ușă să se convingă de nervozitatea directorului, dacă nu-l trăgea repede,
scrumiera aruncată de acesta i-ar fi spart capul.
Nu înțelegea de ce este așa de furios, însă putea face legătura cu Gilă și
adopția lui. Ieri Vax îi dictase un email pentru Căminul din orașul T, prin
care, îi ruga să-l trimită de urgență pe Pleșoiu înapoi.
Astăzi se aștepta venirea lui, iar Pacoste luase toate măsurile ca Tatu să
nu se întâlnească cu el. De altfel chiar voiau să-l țină izolat 48 de ore câte
mai rămăseseră până la încheierea adopției.
....................................................................................................................................
Mașina lui Mihai se strecura greu prin traficul intens, de după amiază,
când toți oamenii se întorceau acasă de la serviciile lor. Privită de sus,
deplasarea mașinilor bară la bară, era un șarpe uriaș , iar la intersecții
uriașa reptilă părea a avea mai multe capete care trăgea corpul în
altă direcție.
Telefonul lui Mihai a sunat scurt și tare cu o mică pauză, apoi
soneria a revenit. A răspuns, Crinuța îi solicita imediat o întâlnire, cerea ca
și Mihaela să ia parte la discuții, lucrurile se precipitau, nu mai puteau
întârzia, trebuia să se ia măsuri urgente. Mihai a rugat-o să vină la el acasă
la ora 4, atunci va sosi și profesoara.
La ora convenită secretara a sunat la poartă, imediat Mihai a poftit-o
înăuntru.
Toți trei s-au așezat în jurul măsuței din linving, aroma de cafea
proaspătă îmbia la calm și pace.
-Spune Crinuța despre ce e vorba?
-Astăzi Zbierea s-a purtat ca un turbat, a dărâmat tot ce a găsit în cale,
în plus, ieri a trimis un email la Căminul din orașul T să fie trimis înapoi
Gilă, iar Pacoste a luat măsuri să fie ținut separat pentru a nu putea lua
legătura cu nimeni. După părerea mea-a continuat secretara-actele de adopție
sunt gata, dar faptul că Florea Corcoduș este în spital îl înfurie pe director
pentru că se încheie înfierea iar el nu și-a primit ”mălaiul„.Au până și un
certificat de deces pregătit pe numele lui Pleșoiu.
-Aș vrea să-i faci o vizită la spital, tu nu ești cunoscută, să-i spui că
știi totul despre aranjamentul lui cu Pacoste și Zbierea. Că e păcat să-l
scoată pe Gilă de la suflet, în fața lui să-i spui Gigi copilului, așa îl știe,
să se gândească la faptul că, sora sa atunci când i-a
încredințat copilul era tot pe un pat de spital. Totodată, împreună
cu copilul ,i-a dat întreaga ei avere, care s-a dovedit a fi foarte mare.
De ce să dea atâția bani unor
nenorociți în loc să-i folosească el împreună cu Gigi. Băiatul îi poate da
fericirea pe care nu a cunoscut-o până acum. Să-i mai spui că Gilă dacă ajunge
să fie înfiat, va merge într-o familie foarte bogată. Deasemeni aș
vrea să-l asiguri că nu i vei face nici un rău, indiferent de hotărârea pe care
o va lua.
Cu trei trandafiri superbi în mână,
unul alb, altul roșu, iar cel de-al treilea frez, toți boboci care începuseră
să se deschidă, a intrat sfioasă pe ușa salonului în care era încă la pat
Florea Corcoduș.
-Bună ziua! Crina era nemachiată, doar puțin fond de ten îi făcea fața
luminoasă, cu păru blond, vopsit proaspăt, pieptănat cu cărare pe o parte și
lăsat să cadă pe umeri, avea figura inocentă, însă atentă la orice detaliu.
-Bună ziua! Cine sunteți?
-Pentru dumneavoastră zâna Măseluță, -femeia urmărea atentă ce
se întâmplă cu bărbatul ai cărui ochi negri cu două luminițe ce păreau că
aruncă fulgere, contrastau puternic cu fața palidă și buzele lipsite de orice
roșeață. Am venit să vă opresc să deveniți criminal.
-Ce tot spui acolo? –Bărbatul a încercat să se ridice într-un cot,
organismul slăbit nu l-a ajutat prea mult, s-a prăbușit la loc.
-Nu vă agitați, nu vă ajută cu nimic. Din întâmplare știu toată povestea cu
Gigi, Pacoste și Zbierea, vă este de ajuns sau vreți detalii?
-Ce tot bălmăjești acolo? Ce dracu vrei să spui? -Corcoduș devenise și mai
palid, iar privirea tot mai rea.
-Domnule, în primul rând îți vreau binele și dumitale și acelui copil
nevinovat pe care l-ai aruncat pe uși străine. Termină cu ipocrizia, nu am
venit aici să-ți râzi de mine! Cunosc întreaga tărășenie, iar dacă tu nu o
recunoști, te privește, asta nu înseamnă că mă convingi, doar te minți. De
altfel, vreau să-ți mai spun că eu nu voi face nici o presiune asupra dumitale,
iar discuția aceasta nu va transpira de aici, din acest salon. Nu voi informa
autoritățile despre ticăloasa înțelegere dintre dumneata și ceilalți doi
complici, vreau doar să trezesc în sufletul tău, hainit, simțăminte
umane, care, se pare, că acum sunt adormite. Apropo Florică, îmi dai voie să-ți
spun pe nume, sora ta când ți-a încredințat întreaga ei avere, adică propriul
copil și lanțul de magazine, era ca și tine pe un pat de spital, nu-i așa? Doar
că ea a părăsit patul pentru a merge la cimitir. A plecat liniștită la cer,
știind că a lăsat copilul pe mâini bune, deși în sufletul ei avea unele
îndoieli. Acum, pe același pat ești tu, într-o situație mai bună decât a surori
tale, dar nu mult mai bună. De o lună de zile zaci aici, te refaci greu, dacă
te refaci, medicii încă mai au rețineri în ce privește evoluția stării tale de
sănătate. Nu sunt dură cu tine-Crina se așezase pe un scaun lângă pat și îl
ținea pe Florea de mână, îi simțea fierbințeala și lipsa de vlagă,- sunt
corectă, încerc să te fac să înțelegi, în ce mocirlă ești pe cale să intri.
Crezi că se merită să distrugi un copil, pentru a o face fericită pe Sophia,
iubita ta din Italia? Ai anunțat-o încă de la internarea în spital unde ești și
cât ești de bolnav, nu a venit, de ce nu a venit? Pentru simplul motiv că nu o
mai interesezi, ea vrea un bărbat sănătos care îi poate asigura luxul, sau unul
cu un picior în groapă, cum ești tu, dar să fie sigură că îți moștenește
averea.
Corcodușă privea femeia din fața lui și nu înțelegea cine este, de unde
știe totul și mai ales ce voia de la el, din spusele ei nu părea să vrea să-i
facă vreun rău și totuși, cine este femeia această frumoasă care a venit ca o
adevărată Themis la patul lui?
-Nu-l găsesc pe Gigi, l-am căutat ani
de zile, da este adevărat că Pacoste mi-a spus că ar fi în Căminul lor de
copii, dar eu nu cred, nu am nici o dovadă.
-Domnule, fii atent la ce îți spun, cunosc povestea de-a fir a păr, nu
încerca să mă prostești, dacă o dată mă vei mai minți, plec, iar cine va veni
în urma mea nu va mai fi la fel de bună ca mine. Fă-ți următoarea socoteală:
dacă știu eu, nu crezi că mai știe și altcineva? Ieși din jocul ăsta, ești om
tânăr, trăiește împreună cu Gigi și fii fericit! Alungă-l și vei ajunge în
pușcărie. Acum plec! -Crina s-a ridicat de pe scaun, a luat un prosop care se găsea
pe rama de la capul patului, apoi a șters broboanele mari de transpirație de pe
fruntea bolnavului. Cu un fluturat de mână în semn de „adio„, femeia a părăsit
salonul lăsând pe pat o hârtiuță cu numărul ei de telefon.
Capitolul XI
După plecarea femeii, Florea Corcoduș a
rămas în transă, nu se aștepta să vină cineva să-i arunce-n față tot ceea ce el
credea că este bine ascuns. A luat telefonul iar după apelarea
numelui s-a auzit un ”si„în receptor.
-Sophia sunt tare bolnav, mi-ai face o mare bucurie dacă m-ai vizita, am
nevoie de tine în aceste clipe.
-Ai rezolvat cu moștenirea ? Trăiește
copilul?
-Nu, nu am rezolvat problema, dar avem
bani suficienți.
-Plec în Haiti, am bagajele făcute, te rog să nu mă suni decât atunci când,
averea e pe numele tău, iar pe numele meu există un testament. Sper că m-am
făcut înțeleasă! Pa! Te pup!
Florea a încercat să protesteze, dar în telefon s-a auzit un clic, semn că
femeia închisese telefonul. Cerul s-a prăbușit în capul bietului bolnav, nu se aștepta
ca femeia, pe care o iubea mai mult decât propria lui viață, să-i întoarcă
spatele într-un moment atât de critic. Dintr-o dată s-a văzut singur, fără
familie, fără prieteni, fără iubită. Vorbele Crinei începeau să germineze în
capul bolnavului, să-l ia lângă el pe Gigi, copilul surorii lui, sânge din
sângele lui. Nu știa cum să procedeze, îi era teamă de Pacoste și Zbierea,
exista un act scris, o înțelegere între ei prin care el își dădea acordul ca
băiatul să fie făcut pierdut.
Un acces puternic de tuse la oprit din
meditație, suferința l-a făcut să se îndoaie de mijloc, fiecare repriză îi
provoca dureri ale pleurei și ale diafragmei.
Un ciocănit ușor, ușa s-a deschis fără zgomot, pe ea a
intrat mama Lăzărica, s-a apropiat de pat, a pus pe masă sacoșa, +apoi s-a așezat
pe scaunul pe care puțin mai înainte șezuse Crina. A oftat, l-a
prins de mână și l-a privit în ochi.
-Spune Florică mamă, ești mai bine?
- Sunt ceva mai bine. Mamă Lăzărico, ai căutat prin sertarele mele? Îmi
trebuia o agendă, mă gândeam dacă ai găsit-o, să mi-o aduci aici, am nevoie de
ea.-Pentru o clipă femeia s-a pierdut și-a luat privirea din ochii lui care o
fixaseră cum fixează leul prada.
-Nu, maică, nu am căutat, mi-a fost jenă, tot ce ți-am adus am cumpărat din
magazin, dar dacă ai neapărată nevoie de ceva, cu mare drag încerc să te ajut,
ești singur nu are cine să fie lângă tine. Dacă îl găseai pe Gigi te-ar fi
ajutat el, acum trebuie să aibă vreo 12 ani. -Lăzărica vorbea continuu, nu voia
ca bolnavul să observe schimbarea din privirea ei.
-Ei și dumneata, știi bine cât l-am
căutat!
-Eu nu știu, păcatele mele, știu doar
ce mi-ai spus tu.
Ochii negri ai lui Corcoduș începuseră să arunce săgeți prin cele două
luminițe jucăușe.
-Acu’ te las, vrei să-ți dau să
mănânci?
-Nu, lasă că mănânc mai târziu. Sunt
obosit, vreau să dorm!
Dintr-un gest
matern femeia s-a aplecat și l-a pupat pe frunte. Apoi cu pași ușori, la fel ca
la venire, a părăsit încăperea.
……………………………………………………………………………………….
Florin Tatu aflase
că prietenul lui sosise de două zile în cămin, deși încercase toate
posibilitățile, nu reușise să vorbească cu el. Când se aștepta cel mai puțin,
un educator care nu îl suporta pe Mareșal, l-a chemat la el.
-Vrei să vorbești cu Gilă?
-Nu neapărat, dar dacă aș avea ocazia să schimb câteva cuvinte cu
el, ar fi bine.
-Te costă 50 de lei!
-De unde bre? Ai
auzit că am spart vreo bancă în noaptea asta? –Florin ținea la preț, îi
cunoștea bine pe supraveghetorii căminului, le știa prețul.
-Bine, cât ai?
-15 lei, niciun leu
mai mult, să mor dacă te mint!-întotdeauna când se jura, Piticu ținea degetul
mijlociu de la mâna dreaptă încălecat peste arătător, așa credea el
că nu se prinde jurământul.
-Ok! . –Supraveghetorul a luat banii, după aceea a descuiat ușa
unde se afla Gilă.
Când s-au văzut, cei doi prieteni au stat o clipă în cumpănă, apoi
s-au aruncat unul în brațele celuilalt.
-Ce bine-mi pare că te-am regăsit, vor să te înfieze unii, știi
ceva de povestea asta?
-Da, știu, îmi pare
bine, sunt oameni cumsecade și cu dare de mână. Am vorbit cu ei când
eram în orașul T, nu am înțeles de ce m-au adus aici și mai ales, de ce mă țin
izolat.
-Nici eu nu știu mai multe, îți va explica Mihai despre ce e
vorba.
-Mihai Iordan?-Gilă era nedumerit, crezuse că prietenul lui îl
abandonase.
-Da, chiar
el.-Piticu a scos telefonul, a apelat-o pe profesoară, nu voia să vorbească
direct cu Mihai.
Florin a informat-o
că este în camera lui Gilă și cerea instrucțiuni.
Profesoara nu știa
ce să-i spună, i-a cerut să închidă telefonul pentru ca ea să ceară instrucțiuni de la Mihai.
După 10 minute,
timp în care băieții își împărtășiseră din aventurile lor, telefonul lui Florin
a început să sune, când a răspuns, profesoara l-a informat că a luat legătura
cu Iordan și că îl roagă să-l scoată pe Gilă din cămin și să-l ducă acasă la
secretară.
Piticu a ieșit din
camera prietenului său, a mers după supraveghetor și i-a spus să încuie ușa. O
oră mai târziu cu o pungă în mână în care se găsea o sticlă cu
coniac contrafăcut și un pachet de țigări l-a abordat pe educator:
-I-a uite aici, ce părere ai de bunătățile astea?-La vederea lor, supraveghetorului
i s-au mărit pupilele, sticla de coniac a trezit bețivul din el:
-Ce trebuie să fac pentru astea?
-Nimic, vreau să
plec cu Gilă-n oraș să mâncăm o prăjitură, o oră, nu mai mult, apoi venim și ne
băgăm cuminți în camerele noastre.
-Bine mă, de ce nu
spui așa, ia-l și pe derbedeul celălalt și dați-i drumul. Gorila, așa era
poreclit educatorul din cauza faptului că avea capul turtit de sus în jos, iar
nările erau lățite ca la maimuță, era bucuros că pusese mâna pe așa bunătăți
pentru un lucru ușor de rezolvat.
Cum s-a văzut cu
biletele în mână, Florin Tatu a alergat la ușa prietenului său, a descuiat-o cu
cheia pe care i-o dăduse Gorila, apoi amândoi de mână au zburat spre poarta de
ieșire.
Piticu l-a ocolit
pe tot felul de străduțe până când s-au oprit în dreptul scării unui bloc
uriaș. Avea 8 etaje și se întindea foarte mult, scara unde ei opriseră era„ N„,
au intrat în bloc, au privit în sus până unde era etajul 5, apoi au început să
urce în fugă scările. În dreptul ap 64 s-au oprit și-au tras sufletul, apoi au
sunat. Crinuța, care fusese pusă în gardă despre venirea lor, a deschis
imediat. La vederea ei, Gilă s-a tras un pas înapoi, nu știa despre implicarea
Crinei în povestea lui.
-Stați cuminți
copii, sunteți pe mâini bune, Mihai mi-a spus despre venirea voastră. Gilă va
rămâne la mine, tu te vei întoarce la cămin. Vezi cum te descurci cu
educatorul, îi spui că Pleșoiu a fugit într-o aglomerație din piață și nu l-ai
mai găsit.
-Lăsați pe mine, mă descurc eu cu ei. Ascult-o Gilă, este de
partea ta!
-Va veni și Mihai
în cel mai scurt timp, sau va da telefon, nu știu cum va proceda. Tu încearcă
să nu te faci văzut, mergi printre blocuri, iar aproape de cămin ia-o la fugă
ca și cum ai fi alergat după Gilă.
-Am înțeles, prietene rămâi cu bine! -Florin după ce a bătut palma
cu prietenul său a zbughit-o pe ușă. Din sufragerie, mascată de
perdea, femeia l-a urmărit cum dispare printre blocuri.
-Vreau să te pun în
temă cu ceea ce se întâmplă. Provii dintr-o familie foarte bogată, numele tău
este cel adevărat. Părinții au murit într-un accident stupid de mașină, pe
ultimii metrii ai vieții mama ta a apucat să facă un act notarial prin care ai
fost încredințat unui frate de-al ei, unchiul tău, să te crească și îndrume
până la vârsta de 18 ani. Întreaga avere a fost lăsată unchiului să o
administreze în numele tău până ce vei ajunge la majorat. Unchiul nu s-a
mulțumit doar să administreze averea, a vrut să pună mâna pe tot. Pentru aceasta
s-a înhăitat cu Pacoste și Zbierea pentru ca ei să te facă pierdut.
-Familia care vrea să mă adopte este minunată. A venit la mine să
mă vadă, mi-a adus tot felul de dulciuri și îmbrăcăminte extrafină. Nu cred că
vreau să merg la acel unchi nenorocit care e gata să-mi ia viața, prefer un
străin dacă mă iubește. -Copilul cu lacrimi în ochi privea pe Crinuța, voia o
aprobare, ar fi vrut să știe cum e mai bine să facă, mai mult, nu știa dacă
poate avea încredere deplină în secretară.
Dimineața femeia a
plecat la serviciu, înainte de a ieși pe ușă l-a atenționat pe Gilă să nu se
depărteze de bloc dacă iese la joacă.
Rămas singur,
băiatul s-a uitat prin casă, voia ceva să se joace, negăsind , a ieșit afară cu
gândul de a se întâlni cu copii de vârsta lui. Toți erau la școală. Atunci a
hotărât să meargă la fosta școală să vorbească cu băieții, îi era dor de ei,
pentru prima dată se simțea liber să meargă oriunde.
Cum a ajuns în
preajma școlii a fost înhățat de Mareșal care îl căuta de când dispăruse din
cămin. În zadar s-a zbătut să scape, în van a cerut ajutor, nimeni nu l-a
ajutat, a fost înghesuit în mașină, educatorul s-a urcat lângă el, iar Gorila,
care era la volan, a plecat în viteză cu roțile scrâșnind pe asfalt.
Mihai era bucuros
că îl recuperase pe Gilă, acum urma să trimită pe Crina cu copilul la unchiul
Florea. Lucrase cu spor, câștigase un proces de divorț în recurs, onorariul
fusese pe măsura averii foștilor soți, iar alt dosar în care încă nu pregătise
bine apărarea, reușise să-l amâne.
-Mihai, Mihaiiii!-Profesoara începuse să-l strige cum a intrat pe
ușă.
-Da, draga mea,
aici sunt, ce s-a întâmplat? –Bărbatul începuse să se îngrijoreze când a
văzut-o pe Mihaela cât este de agitată.-Ce s-a întâmplat?
-A dispărut Gilă, secretara nu l-a mai găsit acasă când s-a întors
de la serviciu.
-L-a prins Pacoste. Sunt sigur, nu știu cum a făcut-o.
-Îmi este greu să spun, dar mă tem că Florin nu și-a ținut gura.
-Exclus, băiatul
este de mare caracter, mai repede și-ar pierde o mână decât să-și trădeze un
prieten. E clar, a ajuns iar în mâna lui Vax Zbierea, acum chiar nu-l vom mai
putea smulge din gheara lui. Crina să meargă de urgență la Corcoduș, să se
intereseze de sănătatea lui, în realitate să vadă dacă știe unde este copilul
și ce are de gând în privința lui. -Mihai era agitat, într-un fel putea juca
având copilul, cu totul altfel când băiatul e în puterea lor.
A doua zi Crina, cu
o sacoșă și un trandafir mov în mână, intra în salonul lui Florea Corcoduș.
Bolnavul stătea la marginea patului, era palid și slăbit, doar ochii negri cu
cele două luminițe străluceau.
-Bună ziua! Ce
faceți? Cum vă simțiți cu sănătatea?-Crina vorbea aparent îngrijorată, cu coada
ochilor îl urmărea pe Florea să vadă cum reacționa.
-Sunt bine!-Corcoduș a răspuns morocănos.
-De ce sunteți
ciufut? V-am spus că vreau să vă ajut, aveți încredere în mine. Mergeți pe un
drum greșit, luați-l pe Gigi la dumneavoastră, renunțați la înțelegerea făcută
cu Pacoste și Zbierea. Trăiți liniștit! Bucurați-vă de nepot! Este singurul
copil rămas de la sora dumneavoastră. Cum puteți mânca din banii pe care-i
administrați, știind că adevăratul lor stăpân trăiește aproape în mizerie? Dacă
nu aveți conștiință, vă asigur că eu voi deveni un alter-ego al dumneavoastră.
Vă voi urmării toată viața…
-Stați, stați, nu
mă mai acuzați, am fost somat de Zbierea să-i trimit banii pentru că este
aproape gata adopția, m-am eschivat, i-am spus că sunt bolnav și să aibă
răbdare. Vor banii, nu mai pot ține documentele pe loc, lucrurile se precipită,
familia adoptatoare vrea să se termine totul.
-Sunteți gata
să renunțați la înțelegerea cu Zbierea și să vă recuperați nepotul?
–Tonul femeii era hotărât, aspru fără ambiguitate. Voia răspuns tranșant.
-Da, sunt hotărât,
chiar azi îi voi suna să le spun că denunț unilateral înțelegerea noastră și
voi lupta să îl iau acasă pe Gigi, el fiind moștenitorul de drept al părinților
săi.
-Vă las, nu uitați, pentru orice aveți nevoie contactați-mă! Nu
contează la ce oră o faceți. Voi veni imediat! Într-un gest de compasiune i-a
prins mâna a mângîiat-o, apoi cu un glas suav i-a urat însănătoșire grabnică.
……………………………………………………………………………………….
-Tatule i-a spune mă, unde a fost ascuns Pleșoiu?
-Nu știu domnu*
educator, „să-mi sară ochii, dacă te mint!”,-în sufletul lui, Piticu râdea,
știa că dacă ține degetele încălecate nu se prinde jurământul,- mergeam cu el
în piață când, într-o aglomerație de oameni, cred că se vindea pește proaspăt
de gârlă, știți, plevușcă ieftină din care cumpără săracii, eu am rămas să
discut cu un cetățean care mă întrebase ceva, o banalitate cred, că am și uitat
ce voia, atunci Gilă a dispărut. M-am uitat în stânga, în dreapta, în sus, în
jos, în față, în spate, nimic, prietenul meu, halal amic, dispăruse. Am alegat
peste tot, nu a fost chip să-l găsesc.
-Auzi mă Piticule, dar în sus și în jos de ce te-ai uitat mă?
Credeai că zboară?
-Da, acum cu aparatele astea sofisticate orice e posibil. Putea să
fii avut o sacoșă zburătoare-n buzunar cum a făcut românul nostru, nenea Capră,
Rucsacul Zburător. Te pui cu știința!
-Băi piciule, tu mă vrăjești pe mine, pe Mareșalu*?
-Nu domn educator,
cum să fac așa ceva? Nu sunteți dumneavoastră mama și tata pentru toți copiii
internați în acest orfelinat? Numai un copil care nu vă respectă,
știu eu câțiva din ăștia, ar putea încerca să vă ducă cu preșu*, deși nu cred
că le merge.
-Să stai liniștit
l-am găsit, mâine îl va lua familia care-l adoptă. Bună familie, așa ți-ar
trebui și ție una!
-Este adevărat, dar
pe mine cine să mă ajute? Pe el l-ați ajutat dumneavoastră și cum aveți relații,
l-ați băgat într-o familie bună, pentru mine cine să umble? Măcar de v-ar fi
recunoscător toată viața!
Ascult și eu la
televizor, nimeni nu mai ajută pe cineva pe degeaba, rar oameni așa ca dumneavoastră,
buni și cumsecade.
-Gata mă, dă-i drumul de aici, că m-ai umplut de praf!
Florin nu a mai așteptat ca Pacoste să mai zică odată, că a
și zbughit-o pe lângă el, bucuros că nu a luat nicio palmă după ceafă.
Ultimul capitol
Zbierea a plecat hotărât de la
serviciu, era ca un taur în arenă, cu ochii injectați, privirea furioasă ,
mâinile interminabile se bălăbăneau pe lângă corp, maxilarul inferior se
mișca ritmic de parcă tot timpul ronțăia ceva . Era decis să se întâlnească cu
Corcoduș pentru a lămuri problema adopției, ajunsese la capătul puterii, nu o
mai putea amâna. A intrat în salon, s-a apropiat de pat și l-a
salutat pe Florea .
-Bună ziua! Cine sunteți?-Florea a
privit cu teamă la namila furioasă care intrase în salon.
-Sunt omul din umbră care vă rezolvă lucrurile murdare,-directorul voia să
pară calm-,am nevoie de bani, am făcut multe cheltuieli, am mituit mulți
oameni, sunt gata să rezolv cu adopția, dar și cu certificatul de deces pe
numele băiatului așa cum ați cerut.
-Nu, m-am răzgândit, vreau copilul pentru mine, e nepotul meu, am fost pe
cale să săvârșesc o mare ticăloșie. Anulați adopția. -Glasul bolnavului era
slab, dar ferm, fruntea lui Corcoduș, albă fără pic de sânge în venele ei, s-a
ridicat semeață.
-Nu pot, am pierdut mulți bani, toate economiile mele le-am îngropat în
afacerea asta. Nu poți ieși din înțelegere așa cum vrei, ai să faci cum dictez
eu, altfel nu va fii bine de tine!-Zbierea începuse să se enerveze, a bătut cu
pumnul în noptiera de la capătul patului, sticluțele cu medicamente s-au
ciocnit unele de altele răspândindu-se prin salon.
-Sunt decis să nu mai fac nici un pas mai mult, v-am dat l-a început destui
bani care ar trebui să acopere tot ce ați pierdut. Dacă e cazul, am să vă mai
trimit câte 5.000 de euro la fiecare, nici un ban în plus. Clar? În ce privește
amenițarea ta, să ți-o bagi undeva, nu îmi este frică de tine. Îmi vreau
copilul, voi lupta pentru asta. –Cu ultimele forțe Florea s-a ridicat într-un
cot, părea eroul rănit din ”Atacul de la Smârdan” din pictura lui Grigorescu ,
era măreț în furia lui neputincioasă.
-Stai să-ți dau eu ție! -Directorul s-a aplecat asupra bolnavului i-a
pus o mână mare, cât o lopată rusească, peste gură și nas încercând să-l
asfixieze. Era așa de nervos încât nu înțelegea că, o dată Corcoduș mort
, el va avea și mai mult de pierdut. Florea s-a zbătut cu toată forța care îi
mai rămăsese, fără folos, namila era mare și pornită să ucidă. Un zgomot pe
coridor făcut de o infirmieră căreia îi căzuse ceva din mână, l-a făcut pe
Zbierea să se ridice de pe bolnav și să iasă precipitat pe ușă.
După plecarea vizitatorului, bolnavul a rămas nemișcat într-o poziție
nefirească, capul îi atârna în afara patului, aproape că nu mai sufla, o
asistentă care trecea pe hol a văzut pacientul prin ușa rămasă deschisă după
plecarea intempestivă a directorului. S-a apropiat de pat, a ridicat capul
bolnavului și l-a pus pe pernă, apoi i-a întins picioarele și l-a învelit. A
apăsat butonul de urgență, iar ea i-a montat aparatul pentru măsurat tensiunea.
Medicul a intrat imediat pe ușă:
-Ce s-a întâmplat?
-Nu știu, a avut un vizitator care nu a stat prea mult, apoi
l-am găsit leșinat cum este și acum. Tensiunea este 6o cu 4o, foarte mică.
-Faceți-i injecția asta să vedem ce se întâmplă, deja situația lui este
degenerativă, nu răspunde la tratament, parcă a renunțat să lupte cu boala.
Aduceți aparatul să-i faceți o electrocardiogramă, a avut un șoc, s-a întâmplat
ceva. Mișcați-vă repede să nu-l pierdem! -Doctorul era agitat, situația
medicală a lui Corcoduș era chiar mai rea decât o spunea el.
.....................................................................................................................................
Mihai în sufragerie discuta cu profesoara de ceva timp . Era îngrijorat, nu
știa cum să procedeze, ar fi vrut să nu implice organele de anchetă penală,
deși ce se întâmpla cu Gilă, era clar un caz penal. Pașii bărbatului abia se
auzeau prin mocheta groasă, se plimba agitat cu mâinile la spate. Dintr-o dată
s-a oprit brusc în dreptul Mihaelei, s-a aplecat, a pus mâinile pe picioarele
ei, apoi a sărutat-o, cu mâna dreaptă i-a îndreptat o șuviță rebelă de păr, o
rază roșiatică, din soarele aflat la asfințit, se juca în părul ei castaniu .
-Te iubesc femeie! Fii liniștită! Vom rezolva cumva această spinoasă
problemă, apoi ne vom ocupa de noi și știi ceva, chiar mi-aș dori să înfiez un
copil. În timp ce vorbea a sunat telefonul, era Crina, agitată, îl informa că
merge la spital, s-a întâmplat ceva acolo. A fost anunțată de o asistentă care
a găsit numărul ei de telefon în noptiera bolnavului.
Din ușă, secretara a văzut multe cadre medicale la patul lui Florea. Timidă
și cu teamă în suflet a intrat în salon. Cum a văzut-o, doctorul a început să-i
explice, că în urma unei vizite primite, bolnavul a intrat în șoc , valorile
bolii s-au modificat în sens negativ, este conștient acum, dar nu îi dă mari
șanse de supraviețuire.
Cadrele medicale au făcut un culoar pentru Crina, aceasta s-a apropiat de
pat și a prins mâna bolnavului. Începuse să prindă milă față de el. Florea a
strâns mâna femeii cu ultimele puteri, apoi i-a făcut semn să se apropie mai
mult , căci vrea să-i spună ceva. Crina strălucea, durerea pe care o încerca
pentru Corcoduș o făcea umană, dispăruse secretara machiată strident și parcă
tot timpul în căutarea de aventuri, în locul ei apăruse o femeie frumoasă.
Obrazul curat fără urmă de fard, era fin, cu tenul alb, buzele roși și senzuale
făcea din Crina o femeie dorită.
-A fost Zbierea aici, el a încercat să mă omoare, vreau să dau o declarație
prin care să-l recunosc pe Gigi drept nepotul meu, adică fiul surorii mele. Te
rog să scrii tu, eu voi semna, roagă pe medici să semneze și ei ca martori.
Luminițele din ochii bolnavului străluceau și mai puternic, erau ultimele
sclipiri de voință.
-Vă rog să-mi aduceți repede o hârtie, ar fi bună o coală, dacă nu, ori ce
aveți, am eu pix, vrea să facă o declarație și avem nevoie de dumneavoastră ca
martori! Vă rog să rămâneți!
-Poftiți ! -O asistentă a întins hârtia secretarei.
Crina a pus hârtia pe noptieră, apoi a început să scrie tot ce i-a dictat
cu voce muribundă Florea Corcoduș. După ce a terminat de scris, a ținut hârtia
să poată fi semnată de declarant. Cu mâna slabă abia a putut mâzgăli ceva,
pixul i-a căzut, s-a întins, apoi a închis ochii, undeva în colțul gurii s-a
instalat un zâmbet de bucurie. Pe rând doctorul și cele două asistente au
întărit prin semnătura lor autenticitatea celor scrise în declarație.
-Mă tem că nu mai aveți ce face aici, minutele lui sunt numărate, nu cred
că își va mai reveni. Vă vom ține la curent cu ceea ce se întâmplă.
A plecat de la spital într-o stare contradictorie. Era bucuroasă pentru
Gilă că își va intra în drepturi, dar în sufletul ei suferea pentru
viața lăsată în urmă pe patul spitalului și care abia mai pâlpâia.
.....................................................................................................................................
-Trebuie să iei legătura cu familia care vrea să înfieze copilul, am
înțeles că sunt oameni de toată isprava și au o situație financiară bună. Să vedem în ce ape se scaldă și dacă
sunt bine intenționați, îi sprijinim să-l adopte. Ești de acord Mihai?
-Da, ai dreptate, ăsta e pasul pe care trebuie să-l fac. Crina ai telefonul
sau adresa familiei Pleșoianu?
-Da, mă ocup eu să-i contactez, apoi tu mergi la întâlnire. Le voi spune că
se vor întâlni cu Zbierea. Vrei să vin și eu?
-Da, vino! Să faci o copie după
declarația lui Florea Corcoduș și să o ai la tine.
-Haideți la masă, suntem aproape de a rezolva cazul. Mihaela era bucuroasă
de mersul lucrurilor, deși o afectase agravarea bolii lui Florea
Corcoduș.
-Apropo, Mihaela să mă pui în legătură cu Florin, am să-i trasez o sarcină.
E isteț, se va achita de ea. Nu vă spun nimic despre ce e vorba! Cei trei aveau
un aer de conjurați, erau serioși și preocupați de sarcina lor.
Seara Mihai a discutat cu Florin în cofetăria din apropierea școlii. În
timp ce mânca o „Amandină”, Piticu asculta instrucțiunile pe care i le dădea
avocatul.
-Florine, în curând va răsări soarele și pe strada ta și în sufletul tău
chinuit. Mergi la „orfelinat„ și nu vorbi decât cu persoanele cele mai de
încredere, acționezi când îți voi da eu un„Bip„. -Piticul asculta cu
seriozitate și plin de importanță indicațiile avocatului, era fericit că i se
încredința o acțiune de așa importanță.
În restaurantul elegant, în care intrase, Mihai a căutat un loc retras
departe de muzică. S-a așezat la masă, cu spatele spre ușă, un ospătar a
răsărit ca din pământ, în așteptarea soților Pleșoianu a comandat chelnerului,
elegant și țeapăn ca un ficus frânt de mijloc, un deget de whisky fără gheață
și un pahar cu apă. Nu i-a fost lungă așteptarea, soții Pleșoianu, însoțiți de
Crina, s-au înființat la masă. Când l-au văzut pe Mihai, au încercat să plece,
scuzându-se că este o greșeală.
-Nu este nicio încurcătură. Cu dânsul trebuia să vă întâlniți, mă iertați
că nu am fost sinceră, nu știam cum veți reacționa. Să luăm loc pentru a putea
discuta.
Marian Pleșoianu părea să aibă în jur de 38-40 de ani, șaten, părul
pieptănat cu cărare într-o parte, ochii albaștri, sprâncene frumoase, frunte
senină fără riduri, arăta un om bun la suflet. Soția lui, Gabriela, părea a fi
sora geamănă așa mult semănau, doar ochii ei negri și pătrunzători
erau deosebiți.
-Cine sunteți? -O voce caldă care te strângea cu dragoste la
piept s-a auzit din gura soției.
-Sunt avocatul Mihai Iordan, prieten cu Gilă copilul pe care vreți să-l
adoptați. Apropo, ați semnat actele?
-Nu, nu le-am semnat. -Nu înțeleg de
ce se tergiversează, totul este pregătit.
-Ce v-a promis Zbierea? Sau ați vorbit cu Pacoste ?
-Mi-au notificat că este un copil orfan, părinții lui au murit într-un
accident de mașină și că nu mai are pe nimeni. Totodată au spus că băiatul are
o sumă de bani rămasă de la părinți pe care copilul îi va primi în rate, dar se
poate și toată suma o dată. Cred că au zis că este vorba de vreo 70-80 de mii
de lei. Sincer, nu mă interesează banii, suntem oameni de afaceri
prosperi și lucrurile ne merg bine. Dar dacă banii sunt ai copilului,
intenționăm să-i punem într-un cont până la majoratul lui când, singur va
dispune ce face cu acei bani. În mare așa stau lucrurile.
-Copilul este orfan, a fost lăsat în grija unui unchi împreună cu întreaga
avere a părinților săi, care, vă asigur, este uriașă. Unchiul s-a dovedit a fi
un excroc și a vrut să scape de copil, v-a găsit pe dumneavoastră amatori să-l
înfiați, iar pe numele copilului după ce devenea Pleșoianu, urma să se emită un
certificat de deces, din cauze naturale, care l-ar fi făcut pe unchi stăpânul
absolut al averii nepotului. O boală necruțătoare l-a pus la pat pe Corcoduș,
unchiul băiatului, din nefericire acum este într-o stare critică. Cu ultimele
forțe Florea Corcoduș a dat o declarație prin care recunoaște că Pleșoiu
Gheorghe este nepotul său și singurul moștenitor al averii. Crina, arată te
rog declarația!
Femeia a scos din geantă documentul
xeroxat și l-a înmânat viitorilor părinți.
-Ce doriți de la
noi? Suntem de bună credință, nu am
cunoscut matrapazlâcurile făcute de acești ticăloși. Noi îl vrem pe Gilă, deja ne-am atașat de el și nu concepem să
trăim fără acest copil, nu ne interesează averea lui. Noi vrem sufletul bun pe
care l-am întrezărit în Gilă,
cu banii faceți voi ce vreți.
Soții Pleșoianu
erau disperați, norii grei, amenințători, păreau să se apropie de ei cu fiecare
cuvânt al avocatului. Ochii negri ai Gabrilei striveau lacrimile una câte una,
cu greu putea reține șuvoiul ce părea să pornească în orice moment.
-Banii sunt ai copilului, nu putem noi să-l deposedăm de avere. Până la
majoratul lui averea o veți administra
dumneavoastră, dacă vreți, îl
puteți opri pe Corcoduș în funcția de director. Bineînțeles, dacă Dumnezeu îl ajută să scape
de boala care l-a încolțit rău de
tot. Este doar o părere, evident și Gilă are dreptul lui la cuvânt, este un băiat care
gândește cu mult peste copiii
de vârsta lui.
Un singur lucru mai vreau, să insistați ca Zbierea să vă dea renta promisă, nu va avea de unde,
dar dumneavoastră să insistați,
apoi ca și cum i-ați face un hatâr veți ceda. Mihai era mulțumit de înțelegerea pe
care o făcuse cu Familia Pleșoianu,
amândoi soții erau oamenii cu caracter, cu frica lui Dumnezeu și onoarea
nepătată. La despărțire
Marian și Gabriela aveau fețele luminoase, erau bucuroși de întorsătura care se
produsese.
Pedagogul șef Pacoste
tocmai întra în orfelinat când, un zgomot infernal venit din cantină, l-a făcut
să meargă spre sala de mese. La intrarea lui, s-a declanșat infernul. L-a început nu înțelegea nimic,
apoi copiii au început să strige organizat și să bată cu lingurile și castroanele în mese în același ritm, părea
că o mână nevăzută dirija tot vacarmul. Piticul după ce primise „bip-ul„ de la
Mihai, vorbise cu băieții de încredere care erau și liderii incontestabili ai
copiiilor, apoi declanșase demonstrația teribilă cu zgomot asurzitor. Mareșalul s-a uitat la
copii, la personalul de serviciu care striga împreună cu ei, imediat i-a apărut
în față momentul din *90, când copiii de atunci strigau
împotriva directorului și a supraveghetorului șef. A înțeles, deși era plin de
furie, că era ultima zi în care mai lucra în acest centru. A dat din cap a
nemulțumire, dar nu a vrut
să intre în conflict cu nimeni, niciodată nu se știe cum se termină un asemenea
incident. La ieșirea din
cantină colegii îl ocoleau ca pe un ciumat, până și Gorila, pe care îl
considera ca un fel de locotenent al lui, a întors capul când l-a văzut. A
înțeles care este nimicnicia vieții. Întodeauna există un revers, o plată a
ceea ce se face rău. Evenimentul din *90 se repeta la aceeași scară
A intrat în biroul secretarei, iar de aici fără să bată la ușă a năvălit în cabinetul directorului,
secretara s-a opus de formă, chiar voia să-i vadă încăierați.
-Ce e mă? Ce dai buzna peste mine! Zbierea nu știa nimic din ceea ce se întâmpla în
cantină.
-Până azi ne-a fost, copiii și personalul au pornit un protest și cer demisia
noastră, la amândoi. Mareșalul
era surescitat, ochii îi erau tulburi, iar glasul întrerupt de nervi.
-Nu se poate? Cum așa? Cine a declanșat toate astea?
-Domnule director,
familia Pleșoianu vrea să vă vorbească-secretara a băgat doar capul
pe ușă, nu voia să i se
citească satisfacția pe față.
-Nu am timp, să vină mâine, poimâine
sau niciodată, să mă lase în pace.
-Ba nu domnule, vorbim acum.-glasul lui Marian Pleșoianu era calm.
-Nu am timp de voi, am alte probleme mai importante de rezolvat. Zbierea
era ca un taur furios, gata să ia în coarne pe oricine îi stătea în cale.
-Ba da, poftiți
dosarul, semnați-l! Dați-mi cei 80 de mii de lei și plec cu copilul
acasă.
-Nu am banii, de unde să vi-i dau? -Zbierea se vedea încolțit, nu știa cum să iasă din
clinciul în care era prins, pe de o parte cei care îi cereau demisia, iar pe de
altă parte, familia care cerea ceea ce el, de altfel, promisese.
-Domnule Zbierea,
domnule Pacoste, ați promis că îi dați copilului ce-i aparține, eu nu țin să mi-i dați mie în mână, faceți un cont pe numele copilului și lucrurile
sunt în regulă. -Lui Pleșoianu
începuse să-i placă să-i frece pe director și pe locotenentul lui.
-Omul lui Dumnezeu,
s-au întâmplat niște lucruri care mă împiedică să mă țin de promisiunea făcută. Persoana
care se ocupa, sau trebuia să se ocupe de Gilă a plecat din țară, nimeni nu știe unde este. Vă voi da adresa, iar
dumneavoastră să luați legătura cu
el când îl veți găsi. Eu
semnez ce am de semnat, luați copilul să
vă trăiască și să fiți sănătoși!- Zbierea a smuls dosarul din mâna lui Marian apoi cu
mâna tremurândă de nervi și supărare, știa că semnează pentru ultima oară ca
director, a semnat dosarul prin care Gilă devenea copilul familiei Pleșoianu.
-Era să uit, ieri am fost la spital, am o rudă internată acolo, se vorbea
pe holuri că un anume
Corcoduș, patronul unui lanț de magazine, e gata să moară. Tot
gurile rele mai spuneau că leșinase după ce
fusese vizitat de o namilă cu numele de Zbierea. Nu cred că are legătură cu
dumneavoastră, nu-i așa?
Directorul îngălbenise, nu se aștepta să primească asemenea lovitură,
era prea mult pentru o singură zi.
Cerul căzuse pe el, s-a prăbușit fără vlagă pe scaunul de la birou. Și-a prins capul în mâini și a rămas așa câteva secunde bune. Cu un ultim efort
a reușit să bâiguie:
-Îmi dau demisia, acum, lăsați-mă! Am ajuns mai rău decât atunci când am organizat
căderea fostului director în 1990. Toate în viață se plătesc, cum să merg în fața copiilor și a soției să le spun că
sunt falit,- fără să-și dea seama
Vax gândea cu glas tare-. Sunt sigur că soția mă va părăsi, iar copiii mă vor urî. Pe fondul
lamentărilor lui Zbierea soții
Pleșoianu au părăsit biroul, în cabinet rămăsese Pacoste care privea cu dispreț la uriașul dărâmat de
propriile „inginerii„.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu