Iohannis, Inundațiile și Drapelul României

     Astăzi este ziua drapelului național. Cu toții trebuie să fim mândrii de tricolorul nostru așa cum l-a cântat în muzica și versurile sale  magnificul compozitor și violonist Ciprian Porumbescu, un patriot bucovinean. Tricolorul a fost adus de către revoluționarii pașoptiști de la Paris, inspirat fiind după tricolorul francez. Doar culorile diferă. De-a lungul timpului a fost pavăză și spirit în luptele noastre pentru neatârnarea țării. Am fost mândrii când drapelul României a fluturat pe clădirile instituțiilor noastre ori, mai ales în Ardeal, pe casele și porțile românilor.

Ne spunea domnul Iohannis că este mândru când vede tricolorul românesc arborat pe clădirile Uniunii Europene și NATO. Și eu sunt mândru că suntem la grămadă cu toate aceste state membre. Însă mă tem că doar atât, doar suntem mândrii, fără alte foloase. Atât UE cât și NATO au găsit în România un soldat onest, gata de luptă. Fără a întreba pentru ce luptăm, împotriva cui și cine ne despăgubește pentru viețiile pierdute, pentru armamentul pierdut și mai ales ce dracu căutăm noi în Afganistan?

   Când am devenit dușmanii afganilor, ai irakienilor? Bine au făcut irakienii că nu ne-au mai returnat datoria din vremea lui Ceaușescu. ( Și dacă au returnat ceva din ea a fost în rate uluitor de mici și dacă nu mă înșeală memoria doar jumătate din sumă pe motiv că războiul a secătuit rezervele irakiene. SUA a uitat că inițial ne spuseseră că vom participa la reconstrucția Irakului. Am luat țeapă ca de fiecare dată.

În ce privește UE, acest club select în care se lăfăie Germania și Franța, un pic Italia și Luxemburg, poate Olanda și Belgia. Celelalte state sunt de umplutură, exp România doar bună să voteze ce ordonă mama cea grăsuță de la Berlin. România nu este nici măcar rebelă precum Polonia, Cehia, Ungaria, ori ceva mai dinamică așa cum a devenit Croația, Bulgaria.

  Nu pot să fiu mândru că staegul românesc flutură pe clădirile UE și NATO atâta timp cât nu-l mai văd fluturând pe clădirile: Uzinelor 23 August, Semănătoarea, Timpuri Noi, Automecanica Moreni, etc.,etc. Pentru a fi mândru de tricolorul românesc ar trebui să-l văd fluturând pe clădirea BNR din București și a sucursalelor din țară. Nu pe clădirile BCR, Pireus Bank, Reffeisen Bank, etc. Mă doare sufletul domnule Președinte când mă uit în jur și nu văd în afara instituțiilor de forță, a spitalor și școlilor, nimic românesc. Nici măcar armata. Din câte știu avem în jur de 80.000 cu generali și civilii care sunt lucrători ai MapN. Fără să avem rezerviști. Ce fel de țară suntem?

A strănutat un nenorocit de virus și ne-a dat peste cap, ne-a prins descoperiți.

Au venit viiturile, nu am văzut pe nimeni din conducerea țării acolo unde apele au dat pe afară, s-au revoltat așa cum poate ar fi trebuit să o facem și noi de multe ori, apele spumegă luând cu ele agoniseala oamenilor din calea lor, de multe ori vieți omenești, case, poduri etc.

Acolo trebuia să fie Iohannis, cu drapelul în mână aținându-se înaintea apelor precum episcopii cu crucea înaintea oștilor arabe ale lui Saladin în timpul cruciadelor. Nu am văzut pe nimeni, doar valurile Jiului înspumate gata să înghită totul în cale, la fel cum în cealaltă parte a țării Prutul face ravagii. Acolo, astăzi, trebuia să fie tricolorul țării cu Președintele și Primul Ministru împreună cu toți factorii de răspundere gata să ia cele mai bune măsuri pentru protejarea populației. Atunci aș fi fost fericit, chiar dacă Președintele și Premierul nu puteau opri urgia, cum nu a oprit nici crucea înaintarea li Saladin, oamenii ar fi înțeles că reprezentanții statului, aleșii lor, cei în mâna cărora ei și-au pus viețile sunt alături de ei în marea încercare prin care trec. Nu, domnul Președinte le-a transmis mesajul : „fiți vigilenți! Fiți prudenți! Nu vă deplasați în zonele afectate de inundații”. Mai spunea domnul Președinte că nu mai sunt suficiente digurile, ne trebuie împăduriri. Foarte corect! Însă domnul prezident uită că se află pe fotoliul de la Cotroceni de 6 ani, nu de 6 zile. Cel puțin de 6 ani știe de marile exploatări forestiere ale firmei unui cunoscut de-al său austriac. Ne mai spunea că e bine să luăm bani europeni din exercițiul bugetar 2021-2027 pentru a face împăduriri. Foarte bine!       Minunat lucru! Însă domnule Iohannis, românii se îneacă azi, li se inundă casele azi, le este distrusă agoniseala azi. Ce spuneți dvs cu împăduririle, întăresc că este bună soluția, însă va fi în stare să protejeze de inundați peste vreo 20 de ani. Până atunci ce fac românii, care este soluția? Credeți că ei aveau nevoie să le spuneți dvs. din biroul confortabil de la Cotroceni și cu șase case de rezervă să „fie vigilenți, să fie precauți?” Domnule Iohannis acești oameni nu au închis de mult ochii, nu au unde dormi, nu mai au case. Apa era la streașina caselor. Cu toată vigilența lor, apele au venit peste ei.     Treceți peste aceste chestii mărunte de genul :”spălați-vă pe mâini și fiți vigilenți”, parcă sunteți Pilat din Pont când s-a spălat pe mâini de sângele lui Hristos. Vă spun eu: „fiți vigilenți domnilor, că apele spumegate pot ajunge oriunde, chiar și la Cotroceni”.

Dumnezeu să apere România și drapelul românesc arborat în sufletul românilor!

Iubirea dintr-o primăvară fierbinte. Cap XI

        Lixandru a intrat în primărie, nu se vedea nimeni pe hol, doar din biroul notarului răzbăteau voci de bărbați ce păreau că se ceartă. Nu a dat importanță, în acel birou mereu sunt oameni nemulțumiți. A descuiat bătrâna ușa din stejar de la biroul său, a intrat în cămăruța rece și sărăcăcioasă, fostul primar, înainte să-l aresteze, cărase acasă mobilierul pe motiv că era proprietatea lui, a oftat privind geamul sculptat cu flori de gheață, s-a așezat pe scaunul din spatele mesei de lucru cu creionul în mână, voia să ia notițe din ultima circulară trimisă de prefectură.

      Ușa s-a deschis larg, în cadrul ei s-a oprit Dobrogeanu, secretarul județenei PCR, ceva mai în spate era Furtună, instructorul de partid. Amândoi aveau fețele mohorâte, nici urmă de zâmbet. Au dat mâna cu Lixandru, acesta s-a ridicat de la birou lăsând locul lui Dobrogeanu. Secretarul, după ce s-a așezat pe scaun, a privit câteva clipe în gol, apoi a prins a vorbi mai mult șoptit:

      -Lixandre, aici în sat este unul Belciug, un chiabur, are un fiu care a fost arestat pentru o tentativă de omor. Ei bine, fiul a reușit să evadeze din închisoare împreună cu alți deținuți, cei mai mulți legionari condamnați pe viață pentru crimele de la Jilava din 1940. Din informațiile noastre se pare că banda de fugari, ascunsă undeva prin munții Bucegi, a reușit să ia legătura cu bătrânul Belciug. Acesta le trimite alimente și bani, nu cunoaștem modalitatea prin care transportă în munți cele necesare bandiților. Acum urmează partea cea mai rea. Lotrii intenționează ca în noaptea de revelion să atace câteva case, vor să se răzbune, sau pur și simplu să jefuiască, deși mă îndoiesc de acest motiv, nu riscau ei să vină tocmai până aici pentru a jefui, erau sate bogate aproape de munți. Sunt convins că este vorba de răzbunare.

      -Cred, că ești unul dintre cei vizați, au destule motive să te omoare, mai sunt câteva persoane care ar putea face obiectul răzbunării lui Belciug cel tânăr.

      -Mă vei întreba, a continuat Dobrogeanu, de ce s-ar complica Belciug cel tânăr să se răzbune când pedeapsa lui este una mică și pentru el cel mai bine ar fi fost să se predea. Nu mai poate, tocmai din acest motiv colegii lui, bandiții, îi înfierbântă sângele răzbunării, să-l lege de ei. Am adus cu mine doi băieți, lucrează la „Siguranța” statului, îi vei ține pe lângă primărie, cine te va întreba ce este cu ei le spui că sunt refugiați de război din Moldova. Vor căuta de lucru prin sat, cel mai bine ar fi să doarmă pe unde muncesc, poate reușim să ajungem la bătrânul Belciug. Ai trei, patru prieteni buni în care să ai încredere deplină?

      -Am tovarășe secretar, e Lazăr al Samfirei, Vasile Titirez, din cauza lui, Spirache Belciug este în pușcărie și acum fugar, pe el l-a tăiat, îl mai am pe Stan Matei pe care l-am avut și în Comisia de Împroprietărire.

      Dobrogeanu s-a uitat îngrijorat la tânărul din fața sa, el îl pusese primar, din cauza lui era expus acum gloanțelor celor care luptau împotriva comuniștilor:

      -Tovarășe Lemnaru, dacă vrei să te retragi, eu te înțeleg și nu îți voi reproșa niciodată. Lupta va fi grea, ferească Dumnezeu, cum spune marxistul, vor fi morți, vor fi răniți, însă, în final, victoria va fi a noastră. Aș aduce o companie de jandarmi, însă nu vreau să-i sperii, vreau să-i ademenesc aici în sat, să punem mâna pe ei, apoi să-i aducem în fața justiției  să dea socoteală pentru faptele lor criminale.

      -Nu mă retrag tovarășe secretar, voi apăra cu arma în mână reforma agrară și directivele PCR. Am să vă rog să-mi aduceți de la județ câteva arme automate și muniția necesară. Voi găsi aici, în sat, destui tovarăși care să mă ajute, să ne ajute, până la urmă să se ajute să pășim pe mai departe în drumul construirii unei societăți mai bune.

      -Vei avea tot ce dorești, mai ales ce ai nevoie. Cei doi de la Siguranță vor executa ordinele tale, iar tu ne vei ține la curent pe noi în tot timpul. Nu ezita să mă cauți indiferent de oră, sunt lucruri grave și va trebui să le remediem. Nimeni nu trebuie să știe cine sunt cei doi, nici măcar familia ta, ori prietenii tăi. Aici nu se pune problema că nu ai avea încredere, trebuie să păstrăm secretul pentru siguranța misiunii. Te vei purta dur cu ei, nu trebuie să le faci concesii, stai liniștit, nu-ți vor reproșa niciodată nimic, sunt oameni încercați și în plus de toate sunt membrii ai Partidului Comunist. Acum te las, când vei primi armele să le dai pe bază de tabel, cu nume pronume și celelalte date de stare civilă, nu ne putem juca cu armamentul.

      -Îti voi trimite o mașină cu lemne pentru primărie, atunci vor veni și armele cu muniția. Dragul meu, îți doresc succes! Dobrogeanu s-a ridicat de la birou i-a strâns mâna bărbătește lui Lixandru și-a îndesat pe cap căciula rusească cu apărători de frig pentru urechi, apoi a plecat urmat îndeaproape de Furtună.

........................................................................................................................................................................

      Cum l-a văzut pe Lixandru intrând pe poartă, Gheorghe i-a ieșit în întâmpinare, după față se vedea că este îngrijorat. Își spusese în gândul lui: „ce boier pleacă de acasă pe o asemenea vreme dacă nu-l mână din spate probleme de viață și de moarte?” Pentru bătrânul Lemnaru, Dobrogeanu era tot un boier, unul pe stil nou.

      -Ce veste poveste ai aflat fiul meu? Bărbatul căta într-o parte la băiat, nu voia să-l preseze să-i spună ce a discutat cu secretarul, poate erau taine și el nu trebuia să le afle.

      -Mai nimic tată, m-au făcut să înot prin zăpada asta degeaba până la primărie, noroc cu cizmele din piele până la genunchi. Acu s-a văzut ce bine le-a prins când le-am dat cu untură înainte să plec, picătură de apă nu s-a strecurat prin piele. Nu știi cum sunt ăștia? Să faci aia, să faci ailaltă, de ce nu ai făcut, de ce nu ai dres. I-am zis de la obraz:„cu ce tovarășe să fac dacă județul nu mă ajută? Știți doar să-mi cereți, însă să-mi dați, nu știți. Îngheț cu funcționarii de frig în primărie, noroc că mai beau câte-o gură de trăscău să se mai încălzească”. „Auzi tovarășu, nu le mai da să bea în timpul serviciului, mai bine vă trimit o mașină cu lemne de la ocol.” Asta am reușit să scot de la ei, o mașină cu lemne. Lui Vasile îi îngheață creionul în mână când buchisește în registrele cele mari. Tată, Vasile mă întreabă mereu dacă am hotărât ceva.

      -Ce să hotărâm băiete? Ce vorbe-s astea? Nu s-a liniștit? Acum e ditamai perceptorul? Are leafă, șaretă la scară, se mai uită la Didina mea? Gheorghe voia să-și ia vorba înapoi și să-i dea fata lui Titirez, însă nu știa cum să facă să nu fie prejudiciată imaginea lui.

      -Tată, ia-l pe Vasile de ginere, e băiat bun, părinții lui, acum că s-a liniștit și neica Anghel, sunt oameni vrednici și la locul lor. Doar Vasile, din satul ăsta, este capabil să o apere și să o iubească pe Didina noastră. Hai în casă să bem o gură de țuică din glaja de pe poliță. A cam intrat frigul în mine.

      Filofta, când a văzut bărbații intrând în casă a dat poruncă Didinei să pună masa că „acuși se face noapte”. 

      Cei doi bărbați s-au așezat pe scăunele în jurul mesei rotunde, având fiecare ceașca cu țuică în față.

      -Femeie, a început vorba bătrânul Lemnaru, domn primar, aici de față, zice să ne dăm fata, pe Didina, după perceptorul satului, zice Lixandru că ar fi om de omenie, acum a ajuns și un mic boier cu șaretă la scară și leafă de la stat. Poate o domnește și pe Didina, mai știi, avem să o vedem cu geanta de umăr, cu nădragi bărbătești pe ea și cu capul descoperit, ca Aneta lu* Zuluf ce ajunse moașă la oraș.

      -Nu râde omule, e fiica ta, și eu zic să o dăm lui Vasile, nu greșim, are părinți cumsecade, mai ales după ce i-a picat nasul lui Anghel. Va aduce vorba Lixandru, că nu se cade să-l cerem noi de ginere, îi va da la ureche că este posibil ca noi să ne schimbăm părerea în favoarea lui. Să facă bine ca de sfântul Ion să vină să logodim, să ne prindă primăvara cu lucrurile încheiate în ce-i privește pe ei. Mai am o piatră pe inimă pentru Lixandru, nu-l văd dornic să-și pună pirostriile, să intre și el în rândul lumii, fiindcă nu mai este așa de tânăr și dacă mai zăbovește, e posibil să-l însoare babele.

      -Ai dreptate mamă, m-am gândit și eu la ceea ce-mi spui mata. Voi merge la Ciovlică să-i cer fata de nevastă, sper să nu mă refuze. Mi s-au aprins călcâiele după ea. E frumoasă, harnică și nu este proastă. Scoasă din casa lui Ciovlică, spălată și puse niște țoale curate și frumoase pe ea, va fi o zână.

      Gheorghe se uita la Lixandru și nu-și credea urechilor ce auzeau, era negru de supărare. Lemnaru nu era printre bogații satului, era pe la mijloc. Cu toate acestea era un om mândru, mai bine răbda cu familia lui, decât să fi cerut ceva cu împrumut. Nu voia să i se știe casa. Nu era un stâlp al cârciumii și nici fumător înrăit, când avea ce să bea, bea, când nu avea, răbda, la fel și cu tutunul, când avea fuma, când nu răbda, chit că suferea enorm din lipsa tutunului. Asta îl făcuse un om respectat, nu făcuse politică, deși în poartă îi bătuseră și liberalii și țărăniștii. Se păstrase neutru. Când se supăra îi înjura pe toți, doar pe rege îl ocolea. Odată a fost întrebat de ce nu-l înjură și pe rege, iar el a răspuns că: „nu mă lupt cu un copil mințit de șulfe bătrâne”. Cunoscându-și poziția, destul de consolidată, în sat fiind respectat și de săraci și de bogați, ar fi vrut pentru copiii lui ce era mai de neam, ginere cu casă și avere pentru fată și noră cu zestre bună pentru Lixandru, mai ales acum de când îi primar.

      -Filofto, așa vor copiii noștri, să nu mai scoatem în lume capul de rușine? Să fim cuscrii cu Titirez și Ciovlică, unul mai sărac decât altul, amândoi, dacă este să fiu cinstit, sunt oameni harnici, doar banul nu s-a lipit de ei cum nu se lipește apa de gâscă. Lixandre, de ce vrei tu să intri în neamul ălui mai sărac om din sat și să nu intri în neamul lui Ghinescu, om cu stare, 30 de hectare, icră de pământ, spun muierile, la ceas de seară când se dau pe marginea șanțului la bârfă, că ar avea trei lăzi vârfuite cu zestre și chichițele lor pline cu galbeni sunători. Ai avea cu ce să faci primii pași în lumea bună.

      -Tată, nu-mi place fata lui Ghinescu, e frumoasă, însă nu este pe placul meu. Îmi este dragă Smărăndița, pe ea o vreau. De voi fi capabil voi face avere cu ea. O avere cinstită, din munca mea și a nevestei. Nu vreau să strige socrul după mine că am fost un sărăntoc, dacă nu ar fi fost el să mă scoată la lumina aș fi umblat tot cu pantalonii rupți în fund. Partidul ne învață să muncim cinstit, să respectăm pe toată lumea, să nu tolerăm hoția și minciuna, a zis tovarășul secretar să izgonim ipocriții și ipocrizia, nu știu ce înseamnă asta, însă musai îl voi întreba, vreau să mă lumineze și pe mine.

      Acu, într-o seară, cerul era nefiresc de senin, gerul pictase ferestrele, eu, afară, fumam și priveam cerul, erau niște stele mari cât ochii boilor. Una clipea și parcă îmi zâmbea, îmi făcea semne, strălucea, cu toate acestea nu o știam, nu puteam pătrunde taina ei. M-am văzut pe front în ploaia gloanțelor, în mocirla tranșeelor, în gerul iernii aspre de munte. Cerul era sumbru, nu se vedeau stelele, între noi și cer era un nor subțire de ceață, era ca un văl peste ochii mei. Seara trecută acel văl mi s-a luat de pe față, nu steaua o căutam eu, ci femeia care strălucea mai puternic decât acea luminiță de pe cer și totodată  este mai enigmatică decât toate stelele. Mamă, tată, Smărăndița pentru mine este acea stea strălucitoare plină de mister.

Pe ea o vreau, sper să mă vrea și ea. Trimite-ți vorbă lui Ciovlică că vreau să-i pețesc fata. Dacă vor accepta, vom pregăti noi tot și vom duce la casa lor, nu vreau să taie, pentru noi, ultima orătanie din bătătură.

      -Vino să te strâng în brațe, băiatul tatii, ești un om hotărât, adevărat lemnar. Se vede că războiul te-a călit, iar bucuria faptului că ai scăpat sănătos acum cumpănește mult. Tu vei ajunge departe, ești stâncă. Așa te vreau. Tot nu mi-ai spus ce ai discutat cu secretarul județenei. Bătrânul căsca ochii mari la Lixandru, de când ajunsese primar îl privea cu mai mult respect.

      -Ți-am spus tot tată, în afară de ce ți-am împărtășit afară, mi-a mai spus să mă însor cu fata ce-mi este dragă să aibă satul o nevastă de primar, să nu-mi iasă vorbe că înnoptez pe la văduvele satului, a fost voia  Domnului să fie multe și frumoase.

........................................................................................................................................................................

      În seara de revelion Lixandru se întorcea de la primărie, mergea atent să nu cadă, zăpada se bătuse și devenise alunecoasă, mai ales acum că înghețase. Se înserase, zăpada lumina destul de bine, se zărea omul la câțiva metri. Primarul mergea adâncit în gânduri, primise telefon de la județ că era posibil ca în acea seară să fie atacați de către banda lui Belciug. Se gândea să treacă pe la prietenii lui să-i alarmeze și să se sfătuiască cu ei cum vor anihila atacul. Știa drumul, nu privea în lungul lui, ci doar în adâncul sufletului său, deodată a simțit că picioarele îi zboară de pe pământ, a plutit puțin în aer apoi a căzut cu o bufnitură asemănătoare cu a unui sac cu cartofi. Nu mică i-a fost mirarea când a simțit lângă el un trup cald, o fată care căzuse odată cu el.

      -Ce-a fost asta, Lixandru striga la fătuca care încă era întinsă pe zăpadă. S-a aplecat, a ajutat-o să se ridice, apoi a scuturat-o de zăpada care se așezase pe basmaua ei. Cum dracu ai reușit fată să mă dai jos?

      -Nene Lixandre, nu mă bate, te rog, veneam de sus de pe deal în târliuș la vale, știi ce alunecă opincile astea? Nu te-am văzut, priveam în jos, de aceea ne-am ciocnit și am căzut amândoi ca doi bolovani. Așa s-a întâmplat, nu am vrut, mă ierți, domn primar? Fata când vorbea își dădea ochii peste cap, era clar că îi plăcuse ciocnirea cu Lixandru.

      -Ia stai, tu ești Smărăndița, așa-i? Ce naiba cauți acum, noaptea, prin sat? Așa face o fată mare? Se preumblă ca bețivii la ceas de seară pe ulițele pustii ale satului?

      -Nu, neică, de fapt m-a trimis mama la nașa Fira să ne dea niște mălai să facem mămăliguță să mâncăm în seara asta, mai avem o țâră de ulei și două cepe, o face mama o tocăniță să ne potolim foamea de seară. Mi-a spus nașa că nu are, că s-a gătat și mălaiul ei și că ar fi bine ca mama să pună din vară în pod cele de trebuință să aibă acum când afară vremuiește. Eram îngândurată, mergeam în târliuș și mă gândeam ce să-i spun măicuței, nașa era ultima noastră nădejde. Mă iartă că ți-am împuiat capul cu neroziile mele, dumneata ai alte belele pe cap de la primărie. Eu am plecat, mergi neică sănătos!

      Lixandru a rămas fără cuvinte privind în urma fetei care se pierdea în întunericul nopții.

     - Ai venit băiete? Șezi la masă, hai să bem o țâră de rachiu! Da, ce s-a întâmplat de ești așa supărat, ai primit vești proaste?

      Lixandru s-a așezat la masă, a dat ceașca cu țuică de dușcă, apoi a rămas un timp privind într-un punct fix. Nimeni nu a îndrăznit să-l scoată din gândurile lui.

      -Veștile de la partid sunt proaste, este posibil ca zilele astea să atace banda lui Belciug din munți. Am informații și de la niște băieți de aici din sat. Costică, după ce mâncăm mergi la Vasile Titirez, la Lazăr al Samfirei și la ceilalți, spune-le că la 12 din noapte îi aștept la primărie. Însă nu asta este vestea cea mai tristă. Venind spre casă m-am ciocnit de Smărăndița, am întrebat-o de unde vine la o oră așa târzie din noapte. Mi-a spus că o trimisese mamă-sa la nașa Fira a ei să-i dea un ceaun de mălai să facă o mămăliguță, ei aveau o țâră de untdelemn și două cepe să facă un pic de tocăniță. Se întorcea cu mâna goală, nu-i dăduse Fira nimic. Era supărată tare copila, nu aveau cu ce să-și astâmpere foamea. M-a marcat rău acest fapt. Și noi suntem săraci, însă nu am fost niciodată în situația de nu avea ce pune pe masă.

      -Filofto, nu putem rămâne nesimțitori la suferințele oamenilor. Pune într-o olcică câteva linguri cu untură, Costică, urcă în pod și adă o slănină și un cârnat. Mai pune o pâine din cele cât roata carului făcute de tine azi în țest. Pune o sită de mălai, o bucățică de carne și câțiva cartofi, toate dă-i-le lui Lixandru, iar el să le lase lui Ciovlică când se întoarnă la primărie. Numai ghinioane au avut oamenii ăștia, spuse Gheorghe scuipând cu supărare într-o parte.  Îți amintești femeie, erau oameni cu ceva pământ până când băiatul lor a fugit de pe front. A dezertat din cauza unui oltean, căprar, care îl chinuia cum era mai rău. Din cauza căprarului, Victor a dezertat, a fost prins, băgat în Curtea Marțială. Ciovlică a angajat un avocat, acesta i-a promis că-i scapă băiatul de glonț dacă plătește o sumă mare de bani. Cum nu avea bani, însă îl iubea din suflet pe Victor, a vândut pământul. Vreme de război, pământul fără căutare, au luat o sumă mică de bani. Avocatul a luat banii, Curtea la condamnat la moarte pe băiat. Avocatul a fugit cu banii, Victor s-a ales cu un glonț în cap, iar Ciovlică fără pământ. Așa au decăzut acești oameni. Îmi este milă de ei.

      -Nu trebuia nici Victor al lor să dezerteze. Copiii noștri cum au rezistat, e drept că pe Culaie Dumnezeu l-a chemat la El.  Trebuie să suporți, este o vorbă: „nu ne dă Dumnezeu cât putem noi duce”.

      -Mamă, e greu pe front când inamicul și vremea îți fac atâtea neajunsuri să mai ai și un căprar român de-al tău care te asuprește, te duce la disperare. Victor era o fire sensibilă, visătoare, nu ar fi făcut rău nici unei muște, olteanul, dornic să poruncească, l-a simțit și nu l-a lăsat, l-a chinuit până  l-a făcut să dezerteze. Disperarea, mamă dragă, este cel mai mare dușman, s-a văzut într-o situație fără ieșire. Nu putem condamna noi acum, fapte întâmplate unde nu am fost martori. Dă-mi bocceluța, merg la primărie, în drum mă abat și pe la Ciovlică. Mamă, pune într-o sticlă niște gaz, precis nu au pentru lampă, mai adaugă și câteva lumânări, le vor aprinde când s-o găta gazul. Eu am plecat, Costică, dă-i bătaie unde te-am trimis, după ce îi anunți așa cum ne-a fost vorba te întorci acasă. Sub nicio formă nu rămâi la primărie. Înțelesu-m-ai? La revedere! Ne vedem la anu!

      Cu bocceaua în mână călca apăsat pe zăpada bătăturită și înghețată care scârțâia sub greutatea lui. Mergea atent să nu mai pățească vreun pocinog, mai ales că avea în boccea și lucruri care se puteau deteriora. Însă mai avea un motiv pentru ca atenția să fie mărită, se aștepta la agresiuni din partea bandiților lui Belciug. Curând a ajuns la poarta lui Ciovlică. Gardul care fusese din scândură bună, începuse să se rupă pe ici pe colo. A împins portița, nu era încuiată, s-a deschis cu un scârțâit prelung ca un vaiet de copil. A pășit cu hotărâre în curtea plină de zăpadă, doar poteca ce ducea de la portiță la casă era curățată de omăt. A urcat treptele prispei, apoi a bătut în ușă. Din casă se auzeau discuții aprinse și plânsete de copii. Era întuneric beznă. Ușa s-a deschis, Ciovlică, înalt, ciolănos și cu arțag în vorbă a întrebat răstit:

      -Cine este la ora asta? Ce vrei domnule? Bărbatul s-a oprit în ușă, avea pe umeri un cojoc cârpit și în picioare niște opinci rupte.

      -Primește-mă în casă, sunt Lixandru Lemnaru, am o vorbă cu matale. Musafirul calm, cu vocea caldă, voia să-l îmbuneze pe nefericitul Ciovlică.

      -Nu pot omule, nu am gaz să pun în lampă, nu am lumină, spune aici ce vrei și mergi în drumul tău. Gazda s-a mai domolit auzind cine este în pragul casei lor, dar era rușinat de sărăcia lui.

      -Adă lampa afară să-i pun gaz, apoi o poți aprinde. Nu te speria, am venit să te ajut. Ați avut mari necazuri în viața asta amărâtă, vreau să vă bucurați de noaptea dintre ani. Lixandru a pus băgăjelul lângă el, a scos sticla cu gaz, a turnat în rezervorul lămpi pe care Traian o adusese din casă, a scăpărat un chibrit cu care a aprins fitilul. Cu lampa aprinsă au intrat în tindă.

      Din tindă Traian Ciovlică a deschis ușa din stânga, lumina lămpi arăta o cameră sărăcăcioasă însă curată, mirosea a busuioc și gutui coapte. Pe patul din stânga erau cei trei copii, fata și doi băieți unul de cincisprezece și altul de șaisprezece ani. Pe patul din dreapta stătea Floarea, mama copiilor.

      -Bună seara! Vă rog să nu vă supărați pe mine fiindcă am dat buzna în casa voastră, dar mi-a șoptit o păsărică la ureche să vin aici. Nu am venit cu mâna goală, am adus câte ceva de-ale guri, acum e iarnă și este mai greu cu munca. Lixandru a pus bocceluța, cu tot ce pusese mamă-sa în ea, în poala Floarei. Fiindcă tot am venit în casa voastră, nu vreau să fac două drumuri, așa că aș vrea să fiți de acord să-mi dați pe Smărăndița de nevastă. Iertați-mă că nu am sucit vorbele, însă nu am timp, trebuie să merg la primărie, sunt așteptat de mai mulți oameni.

      Traian Ciovlică și nevastă-sa au rămas stană de piatră, nu se așteptau la o asemenea cerere, mai ales din partea lui Lixandru Lemnaru în fața căruia, atunci când se întâlneau pe ulița satului, Traian își scotea căciula. Femeia rămăsese înțepenită cu bocceaua în mână. Doar Smărăndița a tresărit, inima a început să-i bată repede ca la iepurele pus pe fugă. A privit pe sub sprâncene la bărbatul frumos din fața ei, se gândea că este o glumă, că vrea să se răzbune pentru că-l răsturnase cu ceva timp în urmă.

      -Vă las timp să vă gândiți, poate aveți alt flăcău care v-a pețit fata, spuneți-mi, nu-i cu supărare. Dacă aveți nevoie de timp să vă sfătuiți, înțeleg. Vă las sănătoși! Îmi trimiteți unul dintre cei doi flăcăii cu răspunsul, apoi vom cumpăni, vom discuta și ne vom înțelege noi. Lixandru nu ar fi vrut să plece fără un răspuns, totuși nu voia nici să-i forțeze.

      -Lixandre, nu te supăra că îți spun pe nume, suntem onorați de cererea ta, cu toate acestea nu sunt sigur că voi fi de acord cu ea. Noi suntem oameni foarte săraci, fata nu are zestre, nu avem cu ce vă sta în față. Dacă ai vrut doar să ne rușinezi, nu ai reușit, suntem așa de săraci că nici o umilire nu ne mai atinge, mândria mea a murit demult. Fata este harnică, cinstită și curată. Asta este singura ei avere. Gheorghe Lemnaru nu va primi în casa lui o fată săracă așa ca Smărăndița mea. Traian a terminat de vorbit, din ochi lacrimile curgeau pe obraji, erau lacrimile neputinței, mult ar fi dat ca fata lui să ajungă noră în casa Lemnarilor.

      -Vorba mea este una sănătoasă, o vreau pe Smărăndița de nevastă. Este harnică, frumoasă și cinstită, asta este zestrea ei, cu zestrea asta o iau. De vă învoiți, după sfântul Ion vin cu părinții la dumneavoastră să o cer de nevastă așa cum este datina. Atunci vom stabili toate cele, după ce vă veți socoti dumneata și cu tata ca și mama și mama soacră, pentru că lele asta vei fi de acum înainte.

      -Tu ce zici fata mea? Ai vrea să fii nevastă lui Lixandru și noră Filoftei? Dacă nu poți răspunde acum, nu te grăbi, o viață întreagă vei fi măritată, așa că poți zăbovi cu răspunsul dacă nu-i știi rezolvarea. Traian își ascundea cu greu bucuria, de multe ori, în nopțile fără somn, se gândise la copila lui, la soarta grea pe care o va avea. Cererea venită de la Lixandru îi dădea aripi, cu toate acestea nu ar fi vrut să-i arate în față.

      -Tată, sunt gata să mă mărit cu Lixandru, îmi este drag de la Crăciun de când am fost în curtea lor. Dacă mă vrea, îi voi fi roabă pe viață.

      Fericit de răspunsul fetei, Lixandru s-a adresat părinților:

      -Acum trebuie să plec, vă las să vă bucurați de ceea ce v-am adus. În prima duminică după sfântu Ion voi veni cu părinții în pețit, să nu vă pregătiți cu nimic, vom aduce noi tot ce trebuie. Mă grăbesc, sunt așteptat la primărie. Lixandru nu ar mai fi vrut să plece, îi plăcea atmosfera caldă, îi simțea pe Traian și Floarea aproape de sufletul lui. Cu inima strânsă și-a îmbrăcat haina groasă, apoi a pășit în gerul de afară după ce Ciovlică i-a deschis ușa.

........................................................................................................................................................................

      Așa cum îi poruncise fratele mai mare, Costică a mers pe la toți ce-i pe care îi numise Lixandru, le-a adus la cunoștință zisele fratelui său, toți au răspuns că se vor întâlni la miezul nopții la primărie.

      Lixandru a fost abordat de unul dintre băieții de la Siguranță când mai avea puțin să ajungă la Primărie.

      -Tovarășe Primar, bandiții au sosit la casa lui Belciug încă decuseară, abia ce intrase noaptea în sat că ei și-au făcut apariția. Au venit cu o mașină până în capul satului, de acolo au venit pe jos, au intrat câte unul în sat, la distanță de 50 de metri. Sunt 10 inși înarmați până în dinți. Damian a rămas de pază să aflăm mișcările lor, ce ordonați?

      -Va trebui să stăm în urma lor, să-i vedem ce face, doar așa îi putem lua ca din oală. În curtea lui Belciug nu putem intra, are garduri peste tot și câini de pază, ne descoperă, nu-i putem lua prin surprindere, așa am avea pierderi de vieți omenești,  vreau să-i luăm din oală. Întoarce-te la punctul de observație, eu merg la Primărie să mă întâlnesc cu ceilalți, apoi furișați, vom veni spre voi, dacă pleacă să-mi dați de veste. Înțeles?

      -Da, să trăiți! Ofițerul a plecat spre casa lui Belciug pentru a continua, împreună cu celălalt tovarăș, supravegherea bandei.

      În primărie 15 tineri îl așteptau pe Lixandru, printre ei era și Costică, tras undeva mai în spatele celorlalți să nu fie văzut de fratele său.

      -Bună seara, prieteni! V-am mobilizat pentru că, așa cum v-am informat încă din zilele Crăciunului, banda lui Belciug a venit în sat, momentan se află în casa tatălui său împreună  cu camarazii săi. Nu știm precis ce intenții au, însă toți sunt dați în urmărire generală ca deținuți condamnați și evadați din închisoare. Trebuie să fim foarte atenți, acești oameni nu au nimic de pierdut, sunt deznădăjduiți, s-au înfrățit cu moartea, singura lor dorință, înainte de a muri, este aceea de a lua cu ei în Hadesul etern pe cât mai mulți dintre noi. Vasile, întocmește un tabel cu toți cei prezenți, în frunte cu mine, care vor primi arme. Faci tabelul ca în armată. Executarea! Nu avem timp de așteptat.

      Treizeci de minute mai târziu, cu pistoalele mitralieră în bandulieră, se furișau pe ulița întunecată a satului, doar la nivelul solului zăpada lăsa să se ghicească niște umbre.

      În apropierea casei lui Belciug unul dintre ofițerii siguranței s-a desprins din umbră și clătinându-se ca un om beat s-a apropiat de Lixandru:

      -Încă sunt în casă, colegul meu a făcut un ocol și pândește curtea dinspre grădină. Nu am nici un semn de la el. Consemnul este un țipăt de cucuvea. În liniștea de acum precis se aude. Mai ales că Sofron este meșter mare, îl poți confunda cu adevărat cu o cucuvea.

      -Bine, stai la locul tău, cred că vor ieși prin grădină, de acolo vor face un ocol să ajungă la casa lui Vasile Titirez, el este cel mai aproape.

      -Nu tovarășe primar, bandiții vor ieși pe poartă, îi interesează primăria întâi, apoi celelalte persoane, acești oameni ascultă ordinele oamenilor politici aflați în opoziție cu comuniștii, vor da întâi foc primăriei, o consideră simbolul stăpânirii noastre, apoi vă vor căuta pe dumneavoastră, ceilalți vor fi omorâți pentru distracția lor, nu prezintă o miză. Ofițerul vorbea hotărât încercând să dea greutate ideilor sale.

      -Bine, voi merge pe mâna ta. Care îți este planul? Lixandru se lăsa pe mâna ofițerului de siguranță știind că este pregătit pentru lupte de gherilă și de stradă.

      -Zece dintre prietenii noștri să se refugieze la primărie, să aprindă lumina, însă să tragă draperiile să nu se vadă în interior. Să se adăpostească după garduri și corpul clădirii. Noi îi vom urmări din spate, așa vom ști tot timpul ce urmează să facă, îi vom avea sub control. Nu-i vom lăsa să intre în clădire, acolo vom închide cercul și-i vom ataca fără somație, nu se vor preda, îi cunosc bine.

      După discuția cu ofițerul, Lixandru s-a apropiat de oamenii lui, le-a făcut semn să se apropie, apoi le-a explicat planul de luptă:

      -Să nu trageți până nu auziți focul de la arma mea, vor fi trei focuri în rafală, atunci să trageți fără somație, dacă se predau, îi luați prizonieri. Lazăre, tu preiei comanda, vă găsiți locuri de supraveghere în jurul primăriei, atenție să nu ne împușcăm între noi. Acum, gata, dați-i bătaie, mergeți la locurile voastre, nu vor mai întârzia mult și vor ieși, mai sunt câteva ore până se luminează, trebuie să aibă timp să plece de aici.

      Mica trupă condusă de Lazăr al Samfirei, ocrotită de întuneric, s-a pierdut în negura nopții.

      Gerul începuse să le dea de furcă oamenilor ce stăteau la pândă, un lătrat scurt al unuia dintre câini, liniștit de gura lui Belciug bătrânul, a fost suficient pentru Lixandru să înțeleagă că musafirii nocturni, ai chiaburului, vor pleca. Dorința lui Lemnaru era ca bandiții să iasă pe poartă pentru a merge la primărie, aceasta fiind aproape de casa lui Belciug.

       Portița s-a deschis, în cadrul ei a apărut burta lui Dumitru, acesta s-a uitat în susul drumului, apoi în jos, după care s-a tras într-o parte din portiță, să lase locul liber pentru ca ceata de bandiți să treacă.

........................................................................................................................................................................

      Câteva cuvinte despre modul în care s-a desfășurat întâlnirea dintre bandiți și familia Belciug.

      Dumitru și Aritina se pregăteau de culcare când zăvozii au prins a lătra cu putere, apoi au tăcut, s-a auzit doar un schelălăit, câinii se gudurau la picioarele cuiva. De când îl știa pe fiul său în munți, înhăitat cu acei derbedei, el liniște nu a mai avut. De la prima vizită a lui David Bercovici, nu a mai dormit în pat cu Aritina, o ura, aproape că nu-i vorbea, o înjura de fiecare dată când o întâlnea pe bătătură, nu de puține ori a bătut-o cu biciul doar pentru aș ostoi năduful ce simțea că-l înăbușă din cauza geloziei și a bicisniciei oferite de Aritina și amantul ei. Nu-i vorbă, de câte ori venea în „vizită” David Bercovici Aritina îl pâra în față pe Dumitru, îi spunea amantului toate rele pe care le suporta de la bărbat. David punea mâna pe bici și-l altoia pe Belciug până ce obosea, apoi el împreună cu Aritina, sumar îmbrăcată, se așezau la masă, iar Belciug trebuia să le pună în față tot ce aveau trebuință. Omenit și odihnit două ceasuri după ce mânca, David o chema lângă el în pat pe Aritina, iar pe Dumitru îl obliga să asiste cum el îi iubește nevasta.

      Mult chin trebuie să fii fost în sufletul chiaburului când își vedea nevasta în brațele altuia, de multe ori își amintise de el, flăcău, când făcuse cu Aritina în fața lui Iosif exact ce făcea acum Bercovici cu nevasta lui în fața sa. Pic de rușine nu era pe chipul ei zălud, părea o nebună venită din alte vremuri, din altă lume.

      -Cine-i acolo? Dumitru, speriat, stătea la adăpostul casei nu îndrăznea să se arate celor intrați în curte, mai ales că păreau a fi mulți.

      -Eu sunt taică, nu te speria, sunt cu câțiva prieteni, am venit să cinăm cu dumneata în noptea dintre ani. Veniți camarazi! Tata este o gazdă ospitalieră. Așa, intrați în casă!

      Musafirii, cu pistoalele mitralieră sub cojoacele groase din piele mițoasă de oaie, au intrat în casă. În sobă duduia focul, cele două paturi din cameră arătau că soții Belciug dormeau în paturi separate. Aritina, doar în cămașă de bumbac, cu râuri cusute la piept și la mâneci care se încheia cu un șnur de mătase la piept, și-a luat copilul în brațe și la pupat pe amândoi obrajii, a dat seară bună celorlalți căutând din priviri pe cineva pe care se aștepta să-l regăsească printre musafiri.

      Bercovici a înțeles că este dorit, după ce a îndemnat pe ceilalți să ia loc pe unde pot, el s-a apropiat de femeie, a luat-o în brațe, apoi a sărutat-o pe gură. Spirache s-a cutremurat când a văzut ce se întâmpă, a dat să se repeadă la David, Dumitru abia a apucat să-l tragă de poala cojocului, i-a șoptit la ureche:

      -Stai cuminte, te omoară Bercovici, apoi cățelei îi place hăndrălău tânăr. Nu provoca scandal.

      Îndemnat de tatăl său, Belciug tânărul s-a făcut că nu vede ce se întâmplă între David și mama lui, însă a jurat atunci, pe loc, că îl va omorî pe David.

      Ca unul de-al casei, Bercovici a ordonat lui Dumitru să le pună masa, să aducă de băutură și tot ce vor avea de trebuință fiindcă noaptea va fi lungă. A fost adusă o masă mare și scaune de sub polată unde le aveau depozitate. Toți s-au așezat la masă în afară de Dumitru, Aritina îmbrăcată tot în cămașa de noapte, deși Belciug îi atrăsese atenția să se schimbe în haine de zi, însă Bercovici hotărâse să rămână doar în cămașă, iar pentru amuzamentul celorlalți trăsese de șnurul care încheia cămașa în dreptul sânilor, lăsând să se vadă jumătate din țâțele pline și grele încă frumoase ale gazdei. Nerușinată, nu a încercat să ascundă, privirilor hulpave ale bărbaților aproape sălbăticiți care nu mai văzuseră de mult o muiere, sânii care stăteau să dea pe afară, ba le-a mai făcut și ea loc, mișcându-și trupul, să se vadă mai mult.

     

   

Iubirea dintr-o primăvară fierbinte. Cap X

      Ninsese trei zie fără contenire, zăpada se așternuse în strat gros, era ca o plapumă albă, imensă și rece.

Nu bătuse vântul, nu viscolise omătul proaspăt așezat peste câmp și peste case. Fulgii de zăpadă căzuseră alene, fără nici o grabă din norul albicios ce plutea lin pe cer de parcă voia să-l mângâie.
 Drumul sătesc, neumblat de care, avea zăpada netedă ca-n palmă, doar în marginea drumului era o potecă îngustă făcută de câinii țăranilor, sloboziți să nu înghețe de frig.

      Gheorghe Lemnaru împreună cu cei doi băieți curățaseră zăpada din staul, făcând de jur împrejurul oborului un mal circular din omăt. Împreună cu Lazăr al Samfirei se pregăteau să taie porcul. Era ziua de Ignat, în noaptea, care tocmai se gătase de vreun ceas, porcii visaseră sânge, semn că în acea zi urmau să fie sacrificați. Ca orice animal și porcul simțea primejdia de moarte. Porcul familiei Lemnaru, înalt, lung, lat pe spate, era negru cu un guler alb în jurul grumazului. Gheorghe îl cumpărase din târg de la un sas din Sighișoara care pusese la vânzare mai mulți purcei din aceiași rasă, îi spunea Bazna. Sasul făcea mare reclamă purceilor și în același timp ținea la preț. Nu lăsa un leu din cât ceruse, nu se tocmea, zicea că porci ca ăia nu fuseseră în zona lor. Lemnaru a cumpărat purcelușul, care era ceva mai mare decât o pisică, cu inima îndoită, până anul trecut crescuse doar porci mangalița cu părul lung și creț. Bătrânul Lemnaru s-a uitat la porcul care se plimba agitat prin coteț, a îndepărtat pe ceilalți bărbați din raza vizuală a porcului, a intrat în cotețul râtanului având în mână o sforicică nu groasă, însă rezistentă, care la un capăt avea făcut un ochi ca un laț. A vorbit cu animalul, l-a scărpinat pe spate și pe burtă, așa cum făcea ori de câte ori îi punea mâncare în troc, apoi iute, cu meșteșug, i-a agățat lațul de piciorul din față. A deschis ușa cotețului, a mânat porcul de la urmă până ce l-a văzut în afara cocinii, apoi a tras vârtos de sfoară, luat prin surprindere, porcul a îngenunchiat, a fost momentul în care ceilalți trei au tăbărât asupra râtanului să-l țină cu mâinile lor vânjoase. Lixandru a prins piciorul drept din față, l-a ridicat puțin, apoi, cu cuțitul, făcut dintr-o baionetă, lung și bine ascuțit pe care i l-a pus în mână Didina, a pătruns beregata animalului. Porcul s-a cutremurat, bărbații s-au așezat și mai vârtos peste porc, au strâns și mai tare picioarele animalului rănit, zbaterea era puternică, porcul era mare, tânăr și puternic. Gheorghe simțea că dacă nu va face ceva cât mai repede aveau să scape animalul din mână și asta nu ar fi fost bine, un animal rănit este periculos.

      -Lixandre, vezi că mai are vreo venă netăiată, nu te uita, cum ai obiceiul, doar să faci o gaură cât este lama cuțitului, taie bine arterele, ne scapă porcul. Lixandru a băgat cuțitul prin gaura deja făcută în beregata porcului, cu mlădierea mâinii a făcut ca vârful cuțitului să caute venele rămase. Un moment cuțitul s-a opintit, a manevrat cuțitul, din rană a ieșit spumă de sânge, apoi, cu o ultimă suflare, porcul s-a întins, fiorul morții pusese stăpânire pe el.

      -Puternic ai fost băiete, a lăudat Lazăr forța porcului, mulțumit că terminase partea cea mai grea.

      Filofta cu un ibric plin cu țuică fiartă, în care pusese două lingurițe de zahăr și câteva boabe de piper, pe care le păstrase special pentru zilele de Crăciun, a turnat fiecăruia în ceștile de pământ pe care le aveau în mână împărțite mai din vreme de Didina.

      Lazăr ca străin de casă, a urat celorlalți:

      -Să trăiți, să fiți sănătoși și pe dânsul, a continuat bărbatul arătând spre porcul din care încă mai ieșea abur, să-l mâncați sănătoși!

      -Să fii sănătos și să ne ajuți și anii ce vor veni! Gheorghe, a mulțumit bărbatului, apoi i-a poftit pe toți la treabă. Costică, adu paie, Didino, dați zor cu apa, Lixandre puneți paiele pe porc, dă-le foc!

      -Stai Gheorghe! Să smulgem păr de pe el suficient cât să facem două bidinele să avem cu ce vărui casa când vom face curățenie de paști. Ajută-mă și tu, că acuș se face prânzul și voi încă nu sunteți gata cu treaba!

      Lixandru a aprins chibritul, paiele uscate s-au aprins vâlvătaie, părul porcului a început să sfârâie, mirosul s-a răspândit până hăt departe la casa lui Ciovlică, om sărman cu mulți copii și fără animale pe bătătură.

      -Smărăndițo, ia fă-te încoa, fata tatii! Ciovlică a continuat după ce fata s-a apropiat de el, mergi pe la Didina, parcă sunteți prietene, doar îți va da și ție o țâră de șorici că tare poftă am și noi în acest an nu avem cu ce ne amăgi pofta.

      -Nu acum fată, lasă-i să gate, apoi fă-te că le ceri ceva, și poate te va milui Filofta, căci nu-i femeie rea.

      În curtea lui Lemnaru munca era în toi, tocmai terminaseră de pârlit porcul, aruncaseră niște apă caldă pe el, apoi îl înveliseră cu o țoală să se înmoaie jegul, să poată fi spălat mai bine. Cât stătuse porcul în baia de aburi, bărbații mai băuseră câte o ceașcă de țuică fiartă să nu înghețe de frig. Se întâmplase să fie o zi geroasă.

      Gheorghe a ridicat țoala de pe porc, apoi a ordonat scurt:

      -Luați-vă cuțitele și haideți să-l ferchezuim. Didină, tu să torni apă fiartă bărbaților, vreau să fie coală de hârtie, să-mi fie drag să mănânc șoriciul de pe el.

      Bărbații s-au apucat de treabă, după ce l-au spălat și răzuit bine pe o parte, l-au întors pe cealaltă parte, având grijă să așeze porcul cu partea spălată pe scânduri curate.

      -Ei, acum că l-am văzut spălat, să-l  tranșăm. Lazăre, ca invitat, te rog să tai piciorul din dreapta față. Gheorghe a luat cuțitul și a tăiat piciorul drept din spate. Lixandru a tăiat celălalt picior din față, iar Costică, supravegheat de tată-su a tranșat piciorul din spate.

      După ce picioarele au fost îndepărtate, porcul a fost pus pe burtă, Lazăr a făcut cu cuțitul două tăieturi în formă de cruce pe fruntea porcului, apoi a pus mălai cu sare pe semnul făcut:

      -Să-l mâncați sănătoși!

      Urarea o dată făcută, s-a trecut la tranșarea propriu-zisă a cărnii pe care o așezau în coșuri curate din nuiele să se răcească după care urma să-i dea sare și să o prăjească în grăsimea porcului care, după cum spunea Gheorghe, era mai groasă de un lat de palmă. Carnea prăjită urma să fie mâncată în vară la munca câmpului.

      -Filofto, adă un tuci, vreau să pun niște carne în el, iar tu să o prăjești ca drept pomană pentru porcul care își sfârși zilele pentru a ne hrăni pe noi. Gheorghe cu cuțitul curăța carnea fragedă, împănată cu grăsime de pe plăticile de slănină, apoi bucățile le punea într-o parte tot pe plătică, erau alese să le pună l-a prăjit pentru masa de prânz.

      -Gheorghe, nu se cade să mâncăm carne astăzi, suntem în săptămâna mare și e păcat, ne bate Dumnezeu! Filofta s-a închinat cu privirea la răsărit, cerând îndurare Domnului Dumnezeu pentru îndrăzneala bărbatului.

      -Femeie, tu să faci ce spun eu, nu este păcat ce băgăm în gură, e păcat ce flencăriți din gură pe la poartă, seara, când vă strângeți ciopor muierile și bârfiți lumea din sat. Fă bine și ia carnea asta și dă-i mulțumire Domnului fiindcă suntem sănătoși și avem în mijlocul nostru acești doi tineri întorși cu bine din iadul războiului. Dumnezeu să-l ierte  pe Culaie pe care l-a luat la Dreapta Sa!

      Filofta a pus capul jos, a mai bombănit încet să nu o audă bărbatul, apoi a pus carnea în tuci care, nu a așteptat prea mult să împrăștie aroma de carne prăjită. Didina a curățat usturoiul, rupt de pe funia împletită-n vară, l-a pisat într-un ceaun cu buzele aduse spre interior, apoi usturoiul pisat împreună cu o cană de vin alb l-a turnat peste carnea care începuse să prindă culoare. A acoperit tuciul cu un capac, lăsând-o să fiarbă la foc domol. Când bărbații au fost pe gata cu porcul tranșat și carnea pusă peste plăticile întinse pe niște snopi de coceni curați, păstrați special pentru a fi așternut porcului tăiat, Filofta a pus ceaunul să facă mâmâliguță.

      -Băieți, dați-vă oleacă la masă să bem câte o ceașcă cu țuică și să-ți mulțumesc Lazăre pentru ajutor, ești strajnic fecior și priceput în toate, de mult te urmăresc. Aș vrea, de nu te vei supăra, să-ți încreștinez eu copilul, o fac din drag pentru voi fără pretenții din nicio parte, nu trebuie să ne cheltuim, ci doar să ne rugăm de sănătate pentru băiat, eu sunt gata oricând după botezul apelor.

      -Nene Gheorghe, îți mulțumesc, matale să fii nașul copilului, dacă asta îți este dorința!

      Didina a răsurnat mămăliga pe un fund din lemn așezat în mijlocul mesei joase și rotunde. A luat ața de la toarta coșului aninat la grinda camerei și cu ea a porționat mămăliga în felii nici groase nici subțiri. A împărțit fiecăruia câte o felie de mămăligă, apoi, în mijlocul mesei a pus o strachină mare cu murături asortate și o altă strachină cu carnea prăjită. Țuica, frigul și munca le deschisese o teribilă foame bărbaților care, nu au așteptat prea multe îmbieri pentru a se repezi cu poftă în bunătățile de pe masă.

      Pe un colț al plitei mâncau Filofta și Didina. De afară s-a auzit lătratul câinelui și o voce firavă de femeie.

      -Uită-te Didina și vezi cine este? Poate vreun călător rătăcit prin aste meleaguri caută adăpost.

      Didina s-a uitat pe fereastră, apoi a întors capul spre cei din casă:

      -Tată, e Smărăndița lui Ciovlică, ce-o fi vrând? Doamne, că tare zdrențăroasă este!

      -Mergi și adă fata în casă, o puneți să mănânce cu voi, precis îi este foame. Apoi Didina, când va să plece, să-i pui o bucățică de șorici să ducă celor de-acasă. Va fi pomană cu ei, chiar de vor mânca în zi de post, mai rău ar fi și mare păcat ar face ei, dacă noi nu le-am da nimic, căci atunci mult ne-ar mai bârfi, iar asta nu va fi plăcut lui Dumnezeu.

      Didina a intrat în casă împreună cu Smărăndița, o fetișcană de vreo 19 ani, murdară și cu părul nepieptănat ce-i ieșea de sub basmaua ruptă. Fata, speriată de bărbații din casă, s-a tras în spatele ușii după o haină groasă agățată într-un cui.

      -Vino fată aici lângă mine și ia o bucățică de carne cu mămăliguță, spune bogdaproste să fie de sufletul lui Culaie, fiindcă mult aș fi vrut să fie și el aici printre noi. Filofta s-a tras mai spre pat, Didina spre ușă și astfel au primit-o pe Smărăndița între ele.

      Cu poftă s-a repezit fata la bunătățile din strachină, nu a mai așteptat încă o invitație, doar se gândise tot timpul pe drum la venirea spre Lemnari, că mult și-ar fi dorit să fie poftită la masă.

      -Mănâncă încet fata mamii, nu îți ia nimeni din față, să nu ți se aplece, carnea e cam grasă, iar tu cred că mult ai postit. Filofta a mângâiat-o pe spate în timp ce i-a vorbit. O simțea agitată ca pe o ieduță rătăcită de mamă.

       Smărăndița, deși murdară pe față se vedea a fi o fată frumoasă, avea părul auriu ca razele soarelui la răsărit, ochii senini și albastri, fața albă cu buzele cărnoase, fragede și roșii, nasul fin și bărbia rotundă. Sprâncenele, frumos arcuite, separa fața de fruntea înaltă, palidă și netedă. Părul era în onduleuri mari, când îl scotea din basma cădea în valuri pe umeri. Înălticuță de stat cu sânii în formare ca două mere mari pitite sub ia înflorată și roasă pe la mâneci, slăbuță, fără a fi scheletică, avea picioarele lungi și trupul ca două trapeze unite cu baza mică la buric.

      După ce au mâncat, bărbații și-au aprins țigările și s-au pus pe taină.

      -Costică, după ce ne odihnim o țâră, să faci curat la animale. Ogrinjii, care nu au fost mâncați de vite, să-i legi în snopi și să-i pui sub polatră, în primăvară facem focul cu ei în soba de afară. Ai grijă să nu rămână amestecați prin bălegar că putrezesc greu și ne vor încurca când vom duce gunoiul de grajd în câmp. Lixandre, tu ce program ai după amiază?

      -Trebuie să merg mintenaș la primărie , tată, după amiază aștept să vină un tovarăș de la județ, are să-mi aducă nu știu ce porunci. Încă nu m-am obișnuit să fiu primar, parcă era mai bine când eram liber, însă așa a hotărât partidul, iar eu curmeziș porunci nu m-am pus. Așa că, va trebui să învăț din mers. Primarul liberal este arestat, încă nu l-au condamnat pentru că s-a opus în primăvară reformei, iar mai apoi s-a dovedit că pactiza cu unii care s-ar fi retras în munți să lupte de-acolo împotriva comuniștilor.

      -Dumnezeu să ne ajute! Spuse Gheorghe ridicându-se de la masă și făcându-și o cruce mare în fața icoanei. După el s-au ridicat toți, mulțumind Domnului pentru sănătate, cerându-I în schimb iertare pentru dedulcirea din post. Femeie, a continuat Gheorghe vorba, să pui niște carne într-un pachet pentru Lazăr, să ducă acasă la copii să guste și ei din carnea porcului. Căci nu ne-om pricopsi și nici nu avem să ajungem în sapă de lemn dacă gustă și Samfira cu ai ei o țâră de șorici și un dram de carne.

      -Cumetre, așa îți voi spune de acum înainte, dacă te-ai hotărât să-mi dai în rândul lumii păgânul cel mic, azi e joi, sâmbătă voi tăia porcul, vă rog să veniți cu toții să mă ajutați, va fi o bucurie să vă avem ca oaspeți și ajutoare în casa mea.

      -Vom veni negreșit, deși noi vom fi cam mulți, însă toți buni de muncă, Filofta a continuat, sunt și eu gata să botezăm copilul, când vreți voi după sfântul Ion.

      Gheorghe s-a uitat atent la Smărăndița care, după ce mâncase, să trăsese într-o parte să nu încurce pe nimeni din cei ai casei. Didina strânsese resturile de mâncare, iar masa o pusese la capul patului.

      -Fata mea, a început vorba Filofta privind atent la Smărăndița, ce vânt te aduse la noi? Cu cine ai treabă, ori cu ce poruncă ai venit? Femeia căuta atentă la fata speriată și încurcată de întrebare.

      -Am venit într-o doară, am auzit când a guițat porcul, am bănuit că aici va fi rost de mâncare, așa că mi-am făcut drum să vă intru în casă. Puteți orice să-mi faceți, ăsta este adevărul, așa să-mi ajute Dumnezeu! a spus fata printre lacrimi, bătând, pe piept, cruci mari.

      Vorbele fetei musafire ia cam luat pe nepregătite pe toți din casă, de unde se așteptau să îndruge o minciună, fata a spus adevărul crud. Toți au fost mișcați de vorbele Smărăndiței, însă cel mai tare părea să-l afecteze pe Lixandru. Acesta o privea cu ochi iscoditori, căutând să vadă dincolo de aparența murdară a copilei.

      Lazăr, în mână  cu pachetelul dat de Filofta, a ieșit pe ușă urmat de Smărăndița:

      -Vă las sănătoși! Să ne întâlnim cu bine când vom tăia alți porci aici în ograda  dumneavoastră, poate după Paști când or țâțâi lăutarii la nunta Didinei.

      După plecarea celor doi, în casă s-a așternut liniștea. Era o liniște nefirească, mai ales că toți ai casei, chiar și Didina, gustaseră oleacă de țuică fiartă, bine dreasă cu piper și o țâră de zahăr.

       Lixandru era preocupat de ceva, se tot frământa în mintea lui, fuma dus pe gânduri, parcă nu era în cameră, plutea într-o altă lume, o lume pe care nu o trăise până atunci, în stomac simțea fluturii alergând bezmetic. O clipă s-a speriat, era ceva nou, ceva ce îl ațâța, îi dădea brânci să iasă din casă să alerge în urma Smărăndiței. A tras un fum adânc din țigara care arsese singură, jarul l-a ars la degete, s-a cutremurat ca atunci când trece un curent electric prin trup:

      -Ce părere aveți de Smărăndița? Întrebarea a căzut ca un bolovan în capul soților Lemnaru.

      Gheorghe s-a uitat mirat la Filofta, o întreba din priviri cum să răspundă și mai ales de ce a pus băiatul lor, acum ajuns primar, o asemenea întrebare.

      -De ce mă întrebi? Nici noi nu o cunoaștem bine. Sunt dintr-o familie de oameni săraci, foarte săraci, cred că sunt cei mai săraci din sat. Pentru tine am găsit fete de familie cu zestre bună și ceva capital la ciorap să poți urni  la drum căruța vieții.

      -Mamă, sunt surprins să văd că dumneata categorisești oamenii după pogoanele de pământ și mahmudelele de la gât. A fi sărac nu înseamnă că este un om prost, a fi sărac nu înseamnă că este hoț, a fi sărac nu este o rușine, atâta timp cât luptă cu sărăcia. Oamenii săraci nu trebuie să fie niște paria, nu trebuie să fie ocoliți de ceilalți oameni. A venit timpul, ne spuneau instructorii de partid în timpul ședințelor de instruire la sediul județenei PCR, să ajutăm oamenii săraci să scoată sărăcia din casă, iar noi toți să o dăm afară din sat. Partidul a făcut strategii, a făcut analize pentru a găsi cele mai bune soluții de a alunga lipsurile de tot felul din întreaga țară. Uită-te, să-ți dau doar un exemplu, uită-te la Vasile Titirez, ce om deștept este, a fost pus de partid să strângă dările, adică să fie perceptor. Întâi l-au chemat la Județeană, a dat un examen, l-au pus să scrie, să facă socoteli, s-a descurcat foarte bine, acum are un birou al lui în cadrul primăriei. Să-l vezi cu registrul cel mare cum scrie în el, cu creion chimic, în dreptul fiecărui cap de rol cu nume și pronume sumele datorate. E dat naibii, mai ales cu chiaburii, nu-i slăbește de loc, mulți au datorii de câțiva ani, a spus că nu se va lăsa până nu le ia toți banii.

      Partidul i-a pus la dispoziție o șaretă și un cal. Se plimbă prin sat ca un boier cu geanta de piele în mână, cu creionul după ureche, pe cap cu șapcă și îmbrăcat cu costum și cravată. Îi dă mâna, are salariu bun, iar pentru cal nu plătește nimic, îi asigură statul banii să cumpere nutreț. Ei ce mai ziceți acum de săraci?

      -Bine Lixandre, însă tot nu ai spus, ce treabă ai tu cu Smărăndița? Nu cumva...

      -Ba da mamă, i-a întrerupt vorba băiatul, îmi place mult Smărăndița. M-a săgetat prezența ei...

      -Să nu te aud, auzi băiete, să nu te aud spunând prostii. Niciodată, bagă bine de seamă, niciodată fata lui Ciovlică nu va intra în curtea mea ca noră. Ce mă, s-au terminat femeile? Ai ajuns la nespălata satului?

Ți-a găsit mă-ta fată frumoasă cu ceva zestre. P-aia să o aduci acasă, înțelesu-m-ai? Și tu și soru-ta doar sărăcii știți alege?

      -Tată, te respect prea mult să-ți răspund după cum ai merita. Am făcut războiul, am fost frate cu moartea și văr cu păduchii și  foamea. Am degerat, am răbdat, m-am bătut, am văzut degradarea umană în cea mai hâdă formă a ei. Ajuns acasă mă consider ca fiind în rai. Zăpada, care acum este aproape de genunchi, nu mă mai sperie, dacă ciubotele se udă, nu vor mai îngheța în picioarele mele. Vin acasă, mă schimb, mă încalț cu alte opinci. Pentru mine asta este o mare fericire. Eu văd în Smărăndița o fată sărmană, văd o frumusețe dincolo de murdăria de pe fața ei. Nu este murdară pentru că este o leneșă, pentru că este hârlavă, ci din cauza sărăciei. Îmi place fata, va fi nevasta mea, dacă și ea va consimți, să-mi fie mireasă.

      -Mamă, eu o cunosc bine pe Smărăndița, am fost colege în școală, învăța foarte bine, de multe ori venea la școală cu rochița udă, o spăla seara și nu avea timp să se usuce până dimineața. Eu cred că dacă am reuși să o aducem în casă de noră, mult ai să fii mulțumită. De bucurie, fiindcă a reușit să scape de sărăcie, te va iubi mai mult decât pe mama ei. Lasă-mă pe mine să discut cu ea, așa pe departe, să văd în ce ape se scaldă. După anul nou, o voi chema pe la mine să facem păsat și să-și aducă și lucrul cu ea.

      -Bine, fata mamei, îmi place ce ai spus, cine știe, poate că este un bulgăre de aur pitit în sufletul fetiței murdare și sărace.

........................................................................................................................................................................

     

     

Fenomenul Piața Universității. Altă viziune.

    Fenomenul Piața Universității.

    Pentru a înțelege mai bine ce s-a întâmplat în Piața Universității în urmă cu 30 de ani, trebuie să cunoaștem cu adevărat situația României din primăvara lui 1990.

   Cu doar câteva luni înainte picase, în urma unei revolte populare, dirijate sau nu de „agenturili străine”, Ceaușescu Nicolae, împușcat în ziua de 25 decembrie 1989.

    În România din 1945 se instaurase un regim cu influențe comuniste, având ca prim ministru pe dr. Petru Groza. De fapt, până în decembrie 1947 regele încă fusese pe tron, abia după această dată putem spune că regimul comunist a fost la putere.

    Până în decembrie 1989 orânduirea socialistă a existat în țara noastră, cu bune și rele, cu mulțumiți și nemulțumiți, ca în fiecare altă perioadă istorică.

    Cei mai mulțumiți de activitatea Partidului Comunist Român au fost muncitorii, țăranii și în general toate păturile sociale. Toate persoanele peste 16 ani erau fie într-o formă de învățământ, fie salariați. Toți aveam un loc de muncă asigurat, eram chiar obligați să muncim conform doctrinei comuniste:„nici pâine fără muncă, nici muncă fără pâine”,iar pentru ca doctrina să fie și mai convingătoare fusese dat Decretul 153/ 24 martie 1970, în baza lui, cetățeanul român, care nu putea demonstra că are un loc de muncă, era arestat și condamnat la urgență cu până la 6 luni închisoare contravențională și obligat să muncească pe unul din șantierele patriei. Țara a trecut prin perioade de dezvoltare foarte bune, cu retribuții bune pentru salariați. Muncitorii își petreceau concediul de odihnă la munte și la mare, sănătatea și învățământul erau gratuite, iar corupția cea mare încă nu apăruse.

    Însă, mulți dintre intelectuali se simțeau încorsetați din cauza faptului că nu puteau călători prin lume așa cum și-ar fi dorit. Cărțile care apăreau erau cenzurate, deasemeni filmele și piesele de teatru. Cultura trebuia să fie în slujba PCR, a ideologiei comuniste.

    Marea majoritate a populației nu resimțea cenzura, pentru ei în România nu se mai trăise la fel de bine ca atunci, vorbesc de perioada de până în 1982.

    Perioada de după 1980, atunci când Ceaușescu s-a hotărât, ori a fost determinat, să plătească datoria externă, a devenit foarte grea. Am strâns cu toții din dinți, am fost scoși din confortul nostru, de unde până în 1982 alimentările erau pline cu alimente diversificate, dintr-o dată ele s-au golit, lăsând o perspectivă sumbră asupra lipsurilor alimentare. Sigur, a început să se vândă mărfurile, la speculă, pe sub mână. Relațiile cu un măcelar te făcea să fii încrezător. Mijeau zorii corupției, a micii corupții. Doctorul nu se mai mulțumea cu un cartuș de Kent, Snagov, Amiral, voia, de acum, o găină de curte, ouă, brânză, lapte, cafea. Toate acestea erau valută forte.

    În martie 1989 datoria externă a fost plătită, românii se așteptau la o relaxare, la o aprovizionare mai bună cu alimente. Voiau ca energia electrică să fie 24 de ore, gazul să nu se mai oprească. Deasemeni căldura și apa caldă să nu lipsească, iar la televizor programul să fie non stop, nu doar două ore și alea despre vizitele lui Ceaușescu.

    Nenorocirea a fost că după achitarea datoriei externe nu s-a schimbat nimic în bine. Gazul a continuat să fie oprit, curentul electric la fel, televizorul avea program tot două ore, iar alimentele nu au reapărut în magazine.

    În noiembrie, la al XIV-lea Congres al PCR, Ceaușescu a fost reales Secretar General.

    Decembrie 1989 încep evenimentele din Timișoara, apoi se extind în toată țara, poporul întreg era alături de revoluționari.

25 decembrie 1989, poporul jubilează, Ceaușescu a fost asasinat, mă rog împușcat în urma unei sentințe judecătorești.

    Stop.

    Poporul a vrut ca Nicolae Ceaușescu să fie împușcat, îndepărtat, ars pe rug, nu conta, poporul îl ura, îl considera capul tuturor răutăților. Însă, poporul nu voia schimbarea regimului, voia să aibă căldură, alimente în magazine, gaz în sobe și curent electric neîntrerupt. Poporul nu voia capitalism.

    Sunt povești cu muncitorii care voiau desființarea proprietății de stat. Nici vorbă, muncitorii și țăranii voiau să se păstreze relațiile de producție și forma de proprietate asupra mijloacelor de producție intacte.

    Cetățenii care aveau 60 de ani la revoluție fuseseră educați în spiritul partidului unic, în ideologia comunistă. Tot timpul ni se spusese că liberalii și țărăniștii au făcut rău poporului. Filmele ne scoteau în evidență atrocitățile partidelor istorice. După 45 de ani de ideologie comunistă, era foarte greu să fie acceptate partidele istorice la conducerea țării.

    Venirea în țară a lui Câmpeanu, Ion Rațiu, apoi ieșirea la lumină a lui Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Quintus, liberali și țărăniști, a fost o lovitură pentru muncitori, țărani și în general pentru majoritatea populației.

    Cunosc faptul că Ion Iliescu promisese la o întâlnire cu „sula în coaste„ la care au participat câțiva fruntași liberali și țărăniști, că nu va transforma FSN-ul în partid politic. Acum după 30 de ani am curajul să afirm că indiferent ce partid ar fi constituit Ion Iliescu tot el ar fi câștigat și tot cu același procentaj. El, Iliescu, la acea vreme era văzut ca „salvatorul ” României. Poporul are, în asemenea momente, nevoie de un idol, tandemul Iliescu-Roman era idolul perfect.

    În 22 aprilie 1990 a început manifestația din Piața Universității, a continutat nederanjată de nimeni până în 20 mai când au avut loc alegerile generale și pentru Președintele României. Iliescu și FSN au câștigat într-un mod categoric, zdrobitor. Alegerile au fost recunoscute de către organismele internaționale ca fiind corecte. România avea conducere aleasă în mod liber și democratic.

    În 21 mai manifestația ar fi trebuit să înceteze, nu-și mai avea sensul. 80% dintre români se pronunțaseră, prin votul lor, implicit împotriva acestei manifestații.

    Românii atunci voiau continuarea comunismului și la dracu, nu greșeau. Încet, încet societatea a devenit una de consum, capitalismul își făcea apariția. Fabricile, uzinele, băncile, totul începea să dispară.

    Revin la manifestația din Piața Universității. De la balconul Universității se auzea la difuzoarele instalate în piață despre inițiativa privată, despre venirea capitalului străin, despre România și „mormanul de fier vechi” (ultima Roman a spus-o).

    Pe muncitorii de la IMGB, de la 23 August, de la Semănătoarea, de la APACA, pe minerii din Valea Jiului, etc. îi treceau sudori reci pe șira spinării când auzeau de inițiativa privată și investițiile de capital străine. Vedeau aievea cum vor rămâne fără locuri de muncă. Era perspectiva sumbră a nesiguranței zilei de mâine. Au intuit bine, așa s-a întâmplat până la urmă. Marile lor uzine au fost dărâmate, iar muncitorii siliți să ia drumul bejeniei, la fel au fost închise minele, iar mineri dați pe poartă afară în cel mai brutal mod.

    Nici o țară din lumea democrată nu ar fi acceptat o manifestatie fără autorizație timp de mai bine de o lună și jumătate. Forțele de ordine ar fi intervenit de a doua zi. În România era democrație, studenții și intelectualii care au avut ceva de spus s-au adresat liber poporului din 22 aprilie până în 20 mai-ziua alegerilor. Cu toate acestea poporul într-o majoritate zdrobitoare au spus altceva la urne, decât se spunea în Piață. Din 21 mai manifestația ar fi trebuit să înceteze. Ea a continuat până în 13 iunie atunci când forțele de ordine au intervenit pentru eliberarea pieții. Au apărut violențele. Violența naște altă violență. Manipularea a început să-și spună cuvântul. Muncitorii au venit în piață să apere instituțiile statului proaspăt alese. Minierii au venit să-și apere locurile de muncă.

    În România se întrezăreau distrugerile ce au urmat. Vânzarea României la bucată. Furtul mijloacelor de producție. Bejenia muncitorilor români, destrămarea familiilor, părăsirea copiilor. România devenise altceva, o țară nesigură, cu funcționari corupți până la cele mai înalte niveluri, miniștrii, președinți, etc.

    Manifestanții din piața Universității au avut ocazia, de-a lungul timpului, să guverneze, au făcut-o în cel mai bun fel pentru ei-au furat tot. Sunt mulți care se laudă că au participat la fenomenul Piața Universității, exp: Vlad Nistor, Marian Munteanu, Emil Constantinescu, ei și? Când au ajuns la putere nu au făcut nicio ceapă degerată.

    Fenomenul Piața Universității a reprezentat doar un mic segment din populația României, cei mai mulți erau reprezentați de muncitorii de la IMGB, APACA, Semănătoarea, minerii din Valea Jiului, etc.

    Condamn cu fermitate atrocitățile comise de către mineri, securitate, polițiști, dar și de către manifestanții din 13 iunie.

    Acum putem avea liniștiți un nou Fenomen al Pieții Universității. Nu mai avem mineri, nu mai avem muncitori, nu mai avem uzine, de fapt nu mai avem decât resturile manifestanților din Piața Universității din apr-mai-iunie 1990 care acum sunt la putere și conduc România în pas de defilare spre prăpastia cea mare.

    Dumnezeu să apere România!