Fenomenul Piața Universității.
Pentru a înțelege mai bine ce s-a întâmplat
în Piața Universității în urmă cu 30 de ani, trebuie să cunoaștem cu adevărat
situația României din primăvara lui 1990.
Cu doar câteva luni înainte picase, în urma unei revolte populare,
dirijate sau nu de „agenturili străine”, Ceaușescu Nicolae, împușcat în ziua de
25 decembrie 1989.
În
România din 1945 se instaurase un regim cu influențe comuniste, având ca prim
ministru pe dr. Petru Groza. De fapt, până în decembrie 1947 regele încă fusese
pe tron, abia după această dată putem spune că regimul comunist a fost la
putere.
Până în decembrie 1989 orânduirea
socialistă a existat în țara noastră, cu bune și rele, cu mulțumiți și
nemulțumiți, ca în fiecare altă perioadă istorică.
Cei mai mulțumiți de activitatea Partidului
Comunist Român au fost muncitorii, țăranii și în general toate păturile
sociale. Toate persoanele peste 16 ani erau fie într-o formă de învățământ, fie
salariați. Toți aveam un loc de muncă asigurat, eram chiar obligați să muncim
conform doctrinei comuniste:„nici pâine fără muncă, nici muncă fără pâine”,iar
pentru ca doctrina să fie și mai convingătoare fusese dat Decretul 153/ 24
martie 1970, în baza lui, cetățeanul român, care nu putea demonstra că are un
loc de muncă, era arestat și condamnat la urgență cu până la 6 luni închisoare
contravențională și obligat să muncească pe unul din șantierele patriei. Țara a
trecut prin perioade de dezvoltare foarte bune, cu retribuții bune pentru
salariați. Muncitorii își petreceau concediul de odihnă la munte și la mare,
sănătatea și învățământul erau gratuite, iar corupția cea mare încă nu apăruse.
Însă, mulți dintre intelectuali se simțeau
încorsetați din cauza faptului că nu puteau călători prin lume așa cum și-ar fi
dorit. Cărțile care apăreau erau cenzurate, deasemeni filmele și piesele de
teatru. Cultura trebuia să fie în slujba PCR, a ideologiei comuniste.
Marea majoritate a populației nu resimțea
cenzura, pentru ei în România nu se mai trăise la fel de bine ca atunci,
vorbesc de perioada de până în 1982.
Perioada de după 1980, atunci când
Ceaușescu s-a hotărât, ori a fost determinat, să plătească datoria externă, a
devenit foarte grea. Am strâns cu toții din dinți, am fost scoși din confortul
nostru, de unde până în 1982 alimentările erau pline cu alimente diversificate,
dintr-o dată ele s-au golit, lăsând o perspectivă sumbră asupra lipsurilor
alimentare. Sigur, a început să se vândă mărfurile, la speculă, pe sub mână.
Relațiile cu un măcelar te făcea să fii încrezător. Mijeau zorii corupției, a
micii corupții. Doctorul nu se mai mulțumea cu un cartuș de Kent, Snagov, Amiral,
voia, de acum, o găină de curte, ouă, brânză, lapte, cafea. Toate acestea erau
valută forte.
În martie 1989 datoria externă a fost
plătită, românii se așteptau la o relaxare, la o aprovizionare mai bună cu
alimente. Voiau ca energia electrică să fie 24 de ore, gazul să nu se mai
oprească. Deasemeni căldura și apa caldă să nu lipsească, iar la televizor
programul să fie non stop, nu doar două ore și alea despre vizitele lui
Ceaușescu.
Nenorocirea a fost că după achitarea
datoriei externe nu s-a schimbat nimic în bine. Gazul a continuat să fie oprit,
curentul electric la fel, televizorul avea program tot două ore, iar alimentele
nu au reapărut în magazine.
În noiembrie, la al XIV-lea Congres al PCR,
Ceaușescu a fost reales Secretar General.
Decembrie 1989 încep evenimentele din
Timișoara, apoi se extind în toată țara, poporul întreg era alături de
revoluționari.
25 decembrie 1989, poporul
jubilează, Ceaușescu a fost asasinat, mă rog împușcat în urma unei sentințe
judecătorești.
Stop.
Poporul a vrut ca Nicolae Ceaușescu să fie
împușcat, îndepărtat, ars pe rug, nu conta, poporul îl ura, îl considera capul
tuturor răutăților. Însă, poporul nu voia schimbarea regimului, voia să aibă căldură,
alimente în magazine, gaz în sobe și curent electric neîntrerupt. Poporul nu
voia capitalism.
Sunt povești cu muncitorii care voiau
desființarea proprietății de stat. Nici vorbă, muncitorii și țăranii voiau să
se păstreze relațiile de producție și forma de proprietate asupra mijloacelor
de producție intacte.
Cetățenii care aveau 60 de ani la revoluție
fuseseră educați în spiritul partidului unic, în ideologia comunistă. Tot
timpul ni se spusese că liberalii și țărăniștii au făcut rău poporului. Filmele
ne scoteau în evidență atrocitățile partidelor istorice. După 45 de ani de
ideologie comunistă, era foarte greu să fie acceptate partidele istorice la
conducerea țării.
Venirea în țară a lui Câmpeanu, Ion Rațiu,
apoi ieșirea la lumină a lui Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Quintus, liberali
și țărăniști, a fost o lovitură pentru muncitori, țărani și în general pentru
majoritatea populației.
Cunosc faptul că Ion Iliescu promisese la o
întâlnire cu „sula în coaste„ la care au participat câțiva fruntași liberali și
țărăniști, că nu va transforma FSN-ul în partid politic. Acum după 30 de ani am
curajul să afirm că indiferent ce partid ar fi constituit Ion Iliescu tot el ar
fi câștigat și tot cu același procentaj. El, Iliescu, la acea vreme era văzut
ca „salvatorul ” României. Poporul are, în asemenea momente, nevoie de un idol,
tandemul Iliescu-Roman era idolul perfect.
În 22 aprilie 1990 a început manifestația
din Piața Universității, a continutat nederanjată de nimeni până în 20 mai când
au avut loc alegerile generale și pentru Președintele României. Iliescu și FSN
au câștigat într-un mod categoric, zdrobitor. Alegerile au fost recunoscute de
către organismele internaționale ca fiind corecte. România avea conducere
aleasă în mod liber și democratic.
În 21 mai manifestația ar fi trebuit să
înceteze, nu-și mai avea sensul. 80% dintre români se pronunțaseră, prin votul
lor, implicit împotriva acestei manifestații.
Românii atunci voiau continuarea
comunismului și la dracu, nu greșeau. Încet, încet societatea a devenit una de
consum, capitalismul își făcea apariția. Fabricile, uzinele, băncile, totul
începea să dispară.
Revin la manifestația din Piața
Universității. De la balconul Universității se auzea la difuzoarele instalate
în piață despre inițiativa privată, despre venirea capitalului străin, despre
România și „mormanul de fier vechi” (ultima Roman a spus-o).
Pe muncitorii de la IMGB, de la 23 August,
de la Semănătoarea, de la APACA, pe minerii din Valea Jiului, etc. îi treceau
sudori reci pe șira spinării când auzeau de inițiativa privată și investițiile
de capital străine. Vedeau aievea cum vor rămâne fără locuri de muncă. Era
perspectiva sumbră a nesiguranței zilei de mâine. Au intuit bine, așa s-a
întâmplat până la urmă. Marile lor uzine au fost dărâmate, iar muncitorii
siliți să ia drumul bejeniei, la fel au fost închise minele, iar mineri dați pe
poartă afară în cel mai brutal mod.
Nici
o țară din lumea democrată nu ar fi acceptat o manifestatie fără autorizație
timp de mai bine de o lună și jumătate. Forțele de ordine ar fi intervenit de a
doua zi. În România era democrație, studenții și intelectualii care au avut
ceva de spus s-au adresat liber poporului din 22 aprilie până în 20 mai-ziua
alegerilor. Cu toate acestea poporul într-o majoritate zdrobitoare au spus
altceva la urne, decât se spunea în Piață. Din 21 mai manifestația ar fi
trebuit să înceteze. Ea a continuat până în 13 iunie atunci când forțele de
ordine au intervenit pentru eliberarea pieții. Au apărut violențele. Violența
naște altă violență. Manipularea a început să-și spună cuvântul. Muncitorii au
venit în piață să apere instituțiile statului proaspăt alese. Minierii au venit
să-și apere locurile de muncă.
În România se întrezăreau distrugerile ce
au urmat. Vânzarea României la bucată. Furtul mijloacelor de producție. Bejenia
muncitorilor români, destrămarea familiilor, părăsirea copiilor. România
devenise altceva, o țară nesigură, cu funcționari corupți până la cele mai
înalte niveluri, miniștrii, președinți, etc.
Manifestanții din piața Universității au
avut ocazia, de-a lungul timpului, să guverneze, au făcut-o în cel mai bun fel
pentru ei-au furat tot. Sunt mulți care se laudă că au participat la fenomenul
Piața Universității, exp: Vlad Nistor, Marian Munteanu, Emil Constantinescu, ei
și? Când au ajuns la putere nu au făcut nicio ceapă degerată.
Fenomenul Piața Universității a reprezentat
doar un mic segment din populația României, cei mai mulți erau reprezentați de
muncitorii de la IMGB, APACA, Semănătoarea, minerii din Valea Jiului, etc.
Condamn cu fermitate atrocitățile comise de
către mineri, securitate, polițiști, dar și de către manifestanții din 13
iunie.
Acum putem avea liniștiți un nou Fenomen al
Pieții Universității. Nu mai avem mineri, nu mai avem muncitori, nu mai avem
uzine, de fapt nu mai avem decât resturile manifestanților din Piața
Universității din apr-mai-iunie 1990 care acum sunt la putere și conduc România
în pas de defilare spre prăpastia cea mare.
Dumnezeu să apere România!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu