Referendumul pe justiţie praf în ochii electoratului.

  Iohannis vrea să facă referendum pentru justiţie. Am o nelămurire, face referendum pe justiţia lui, ori pe justiţia celorlalţi? Cei din partea stângă a eşichierului politic spun, şi din păcate s-a adeverit, că până acum anchetele penale şi condamnările în justiţie, nu toate, au fost viciate, fie prin întocmirea unor dosare „subţiri” ca probatoriu, dar care în instanţă au suferit condamnări pe ele prin şantajarea judecătorului de către procurori, fie prin intimidarea martorilor şi falsificarea de probe. De cealaltă parte, Iohannis şi ai lui spun cu voce tare că justiţia şi anchetele penale au fost corecte şi doar Dragnea şi PSD-ul vor să controleze justiţia.

Iohannis, ca şef declarat al dreptei, aici fac o paranteză, de ce un şef de partid, chiar neoficial, însă recunoscut ca atare, primeşte salariul de Preşedinte? Spuneam că Iohannis, ca şef al dreptei şi vârf de lance în această confruntare pe care nu o înţeleg, nu este, cel puţin din motive morale, cel mai indicat om, dar demnitar, să vorbească despre fraude, hoţii, corupţii. Nu-mi place să readuc în discuţie motivele, sunt arhicunoscute, de aceea cred că nu are credibilitate.

Ce vrea să facă prin acest referendum? Doar un capriciu politic, referendumul, în afara faptului că va înghiţi mulţi bani, nu va rezolva ceva. Referendumul şi rezultatul lui vor fi teme de dezbatere în campania prezidenţială. Nu va face altceva decât să deturneze atenţia cetăţenilor de la adevăratele probleme ale Românie.

Prin divizarea ţării şi talibanizarea taberelor nu vom reuşi să punem pe masă în faţa tuturor factorilor de decizie din Parlament ceea ce România are nevoie. Orice idee spusă şi pusă în lege de Alianţa de la putere, este contestată de opoziţie. Orice spune opoziţia, contestă puterea şi, pe deasupra Preşedintele care distruge tot.

Oare Alianţa PSD-ALDE să lupte împotriva propriilor cetăţeni? Sau partidele de dreapta, PNL, USR, PMP sunt antiromâneşti? Care dracului este adevărul?

România este în război cu România, o tabără vrea să o distrugă pe cealaltă? Suntem sănătoşi la cap?

Mie mi se pare că politicienii au luat-o razna de tot.

Spunea un fost jurnalist, proaspăt liberal, Rareş Bogdan, că infractorii din PSD-ALDE distrug România. Îi atrag atenţia că din PNL au fost arestaţi mult mai mulţi infractori decât din PSD-ALDE. Nu mi se pare o chestiune relevantă, oameni politici care încalcă ori au încălcat legea sunt, au fost dintotdeauna, decând se face politică, nu este nimic nou. Sunt în China, unde pedepsele sunt foarte aspre. Nu depre asta vorbim, ci despre posibilitatea ca actorii politici de pe scena politică care au primit votul cetăţenilor să-şi dea mâna şi să pună în discuţie marile proiecte. Nu cu jelanii de babe vom urni România, ci cu discuţii pro şi contra în limita bunului simţ. S-a ajuns până acolo încât politicienii sunt acostaţi pe stradă şi înjuraţi, ameninţaţi etc. Violenţa nu este bună. Incitarea la violenţă nu este bună. Violenţa poate scăpa de sub control şi escalada, transformându-se în adevărate lupte. De ce? Pentru că oamenii politici în loc să găsească soluţii să vină cu idei , mai repede incită o masă de oameni gata a fi manevrată?

Opoziţia trebuie să stea în coastă puterii cu idei mai bune, cu proiecte, guvernele din umbră ale opoziţiei trebuie să aibă proiecte la îndemână cu care să combată puterea. Nu, mai simplu, fără muncă, au ura. Ură pe care o propagă cu multă largheţe. Nu uitaţi domnilor, într-o zi veţi ajunge la guvernare, tot ce acum faceţi se va întoarce împotriva voastră.

Domnul Preşedinte care ar trebui să păstreze echilibrul între instituţii, s-a urcat pe tas-ul din dreapta înclinând balanţa, neconstituţional, spre partidele din partea dreaptă. Nu ştiu dacă îi foloseşte electoral, însă în rândul cetăţenilor exemplul nu este bun.

Românii, dincolo de afinităţile politice, au votat pentru ca ţara să meargă bine, pentru ca aceia cărora le-au dat votul să muncească în Parlament pentru ei. Nu să se ia la mişto unii pe ceilalţi, miştoul lor fiind la adresa celor care iau trimis acolo să încaseze bani frumoşi şi pensii speciale.

Referendumul pe Justiţie. Un motiv de discuţii sterile. Poporul vrea cu adevărat o luptă clară împotriva corupţie, hoţiei banditismului. Întrebarea este retorică.

Nu de referendumuri pe justiţie e nevoie

Ci de o adevărată muncă a procurorilor şi judecătorilor care, slavă Domnului, câştigă căruţe cu bani nemunciţi. Dacă muncesc să ne spună cine a furat toate activele României? Uite o întrebare.

Destinul cap I

   

Drumul cobora şerpuind printre munţii ai căror vârfuri formau o umbrelă găurită pe diagonală, erau aşa de apropiaţi încât se puteau săruta. Pădurea de răşinoase îmbrăca ca o mantie înălţimile de jur împrejur. Vlad a oprit mașina, apoi a coborât, i se părea că ar comite un sacrilegiu dacă ar continua drumul cu mașina. A făcut câteva exerciții simple de gimnastică pentru aș dezmorți picioarele și a putea inspira mai profund, voia să-și umple plămânii cu acel aer ozonat şi pur. A lăsat maşina, după ce a încuiat-o, apoi a pornit spre nicăieri. Nu avea o ţintă precisă, destinaţia lui era mult mai departe, aici oprise doar pentru a se sătura să respire aerul curat neatins de poluare. Totodată să admire  pădurile sălbatice scăpate de criminala drujbă care chelise cea mai mare parte a munţilor.

După o lungă plimbare, cu bateriile încărcate, a revenit în locul în care lăsase maşina. S-a  hotărât să nu mai continuie drumul prin munţi pentru a nu polua atmosfera cu emisiile de gaze ale maşinii. A întors, deşi făcea un ocol de 50 de Km, a preferat ocolul, decât să vicieze aerul proaspăt şi răcoros al pădurilor de răşinoase.

Trebuia să meargă în  orăşelul C., prin pădurea de brazi erau 10 Km., a făcut un lung ocol de 50 de km, nu a regretat, într-un fel a prelungit momentul când avea să ajungă la destinație. 

    Cunoscuse o femeie pe o reţea de socializare. Vorbiseră mult timp, povestiseră de toate, însă cum de multe ori pe aceste reţele lucrurile nu sunt cum par, hotărâseră împreună să meargă la ea pentru a se cunoaşte mai bine şi, dacă totul era în regulă, să rămână împreună.

   În amurg, când soarele aflat la chindie îşi căuta loc de odihnă şi seara cobora în linişte peste urbea prăfuită, a ajuns în dreptul porţii cu numărul 5...de pe strada Principală. A intrat în curte fără să bată în poartă. Proprietara îi spusese, când stabiliseră întâlnirea: „intră în curte , câinele este legat în obor, doar va lătra să-mi anunţe sosirea ta.” Aşa a făcut. A intrat. O potecă din ciment despărţea un gard din lemn câinesc lat, des şi înalt de 60 de centimetri, de un şir de trandafiri precum soldaţii medievali cu buzduganele în mâini.

    Când a ajuns la usa casei, a întins mâna să bată, ca prin farmec s-a deschis, amfitrioana îl urmărise din spatele perdelelor. Apariţia a fost bruscă. Nu a apucat să zică nici un cuvânt. L-a luat în braţe şi l-a strâns frăţeşte la piept. Cu ochii scânteietori l-a privit de sus până jos, apoi, bucuroasă de ceea ce văzuse l-a pupat pe amândoi obrajii.

    -Intră! Ai  parcurs drum lung până aici, vei fii fiind obosit, spuse Domnica aranjându-şi cu degetele părul, mai mult din cauza emoţiei decât din necesitate, era un fel de tic când se găsea în situaţii sensibile.

    -Ia loc! Te rog! Uite aici pe canapea! Mintenaş voi veni lângă tine, îngăduie doar să aduc puţină cafea şi un pahar cu un pic de tărie să te înviorezi după truda drumului.

    Gazda, vioaie, unduioasă, în ciuda celor câteva kilograme în plus aşezate proporţional începând cu obrajii bucălaţi, sânii plini, potriviţi de mărime, fără burtă proeminentă, se mişca cu precizie, fără să facă un gest în plus. A adus pe o tăviţă două ceşti cu cafea şi două păhărele cu whisky dintr-o sticlă din care ea băuse, preţ de un deget, cu ani de zile în urmă, spera ca băutura să fie încă bună.

    -Sunt Domnica, am 46 de ani, ingineră, doi copii, băieţi gemeni. S-a prezentat fixând privirea în ochii lui verzi precum smaraldul, ar fi vrut să pătrundă dincolo de ei, să vadă o secundă mai devreme ce gândeşte bărbatul din faţa ei.

    -Ştiu toate astea, mi le-ai spus de multe ori în discuţiile noastre. Vlad avea un glas blând, venise cu gânduri mari, însă, totodată voia să aibă răbdare. I se părea că este la o vârstă când nu are voie să greşească. Nu îl speria cei 50 de ani care se apropiau. Până la urmă era vârsta lui. Nu voia să mai treacă prin divorţuri, despărţiri, partaje, toate acestea i se păreau urâte şi încerca să şi le alunge din minte.

    -Ai dreptate, însă, vreau să-ţi precizez, să-ţi amintesc de fiecare dată pentru ca tu să mă înţelegi că nu am minţit şi am spus tot timpul doar adevărul. Îmi voi dezbrăca sufletul în faţa ta.

    -Ştiu că ai fost sinceră, dovada stă în faptul că sunt aici. Vlad o privea blând, voia să o apropie, să prindă încredere în el, era convins că nu va fi uşor, însă venise să câştige. Vom avea timp să povestim, a continuat bărbatul, avem o viaţă înaintea noastră.

    -Nu, Vlad. Vreau să-ţi spun totul din nou, privindu-te în ochi. Vei observa că nu am fost un înger. Dacă, după ce voi termina de spus povestea vieţii mele, tu, încă, vei mai fi aici, aici vei rămâne! Cred că astăzi eşti foarte obosit, nu vreau să te torturez. Să lăsăm pe mâine mărturisirea secretelor, multe ferecate în inima mea. Aş vrea să-mi dai voie să-ţi cer o îngăduinţă, Domnica  mângâia palmele lui Vlad în timp ce continuă discuţia, deşi îmi eşti drag precum razele soarelui primăvara când încălzeşte petalele ghioceilor, nu ne vom bucura de iubirea trupească până ce nu voi spune întreaga poveste. Nu vreau să ierţi ceva, ci doar să înţelegi faptele, dacă poţi, dacă nu, nu mă voi supăra, e dreptul tău. Când a terminat ultimul cuvânt, din ochi o lacrima s-a scurs pe obrazul femeii înaintând până la bărbie, iar de aici a căzut fără zgomot pe mâna ei.

    -Voi asculta destăinuirile tale, eşti hotărâtă să-ţi pui pe tavă, în faţa mea, tot ce ai pătimit până acum? Scumpo, apreciez faptul că vrei să te spovedeşti, să deschizi tainiţele celor mai adânci sertare ale inimii, să aduci la suprafaţă păcate grele, poate, pe care le-ai zăvorât cu multe lacăte în adâncul tău. Vlad a băut o gură de cafea, apoi, cu paharul de tărie în mână a continuat: noroc, ceasul cel bun al destinelor noastre, acum să pornească! Dumnezeu să binecuvânteze casa aceasta! A băut o gură din tăria scoţiană. Nu sunt obosit, ci dornic să aflu cât mai multe despre tine, să-ți cunosc sufletul, să ajungem să ne cunoaștem în profunzimea ființelor noastre. Îmi doresc să vibrăm în aceleași acorduri ale lirei lui Apollo. Dacă vrei să-mi spui ceva eu te ascult, nu te voi întrerupe.

    -Bine! Voi începe cu începutul. Provin dintr-o familie de profesori. Am avut o educaţie strictă, spartană, pot să zic. Mama era profesoară de chimie, iar tata profesor de matematică. Erau amândoi reci, însă corecţi, uitaseră de mult să zâmbească. Nu am înţeles niciodată cum făceau dragoste, nu i-am văzut să-şi zâmbească unul altuia, ori să se ţină de mână. Îşi vorbeau doar atunci când aveau ceva de spus, în rest era fiecare cu activitatea lui. Nu se priveau în ochi, nu se mângâiau, pe scurt, în sufletele lor, în intimitatea lor, nu răsărea niciodată soarele. Părea că în sufletele acestor doi oameni, care erau părinţii mei, ploua mocăneşte, acea ploaie rece cu stropi mărunţi care te pătrunde şi instalează frigul în oase.

    Nu aveam voie să merg la joacă, locuiam la ţară. Aveam o casă frumoasă cu o grădiniţă de flori pe care o îngrijea mama. Tata o certa tot timpul, îi reproşa că numai femeile slabe se bucură de flori. Dacă tot stă cu mâinile în pământ, mai bine să pună ceapă şi usturoi, decât crini şi garofiţe. Tata îi privea pe toţi, începând cu învăţătorii şi terminând cu ultimul ţăran, ca pe nişte proşti şi inculţi. Nu se amesteca niciodată cu ei, nu le vorbea decât cu un dispreţ vădit, cuvintele le spunea de parcă cerea bani în schimbul lor. Din acest motiv nu eram lăsată să mă joc cu copiii din sat. În cursul primar, mă jucam cu fata vecinului, era fiica învăţătorului meu. O accepta tata, chiar şi cu el vorbea cu multă consideraţie, însă totul a mers până când am trecut în cursul gimnazial. Din acel moment tata a schimbat foaia cu domnu’ Stan, învăţătorul, nu-l mai trata ca pe un egal, de fapt nu-i mai vorbea de loc. Îmi amintesc că într-o seară, când amurgul încă nu pusese stăpânire peste sat, iar câinii nu începuseră să latre la lună, domnu’ Stan a intrat în curtea noastră. Cum afară era cald, tata se relaxa stând pe o bancă din lemn, aşezată sub bolta cu viţă de vie nobilă din curtea noastră. În faţa băncii era o masă făcută din scândură de brad geluită, apoi lăcuită, după ce înainte fusese băiţuită în nuanţa nucului. Când tata l-a văzut intrând pe poartă, s-a încruntat, a bâiguit câteva cuvinte neînţelese, apoi s-a ridicat şi i-a ieşit în întâmpinare:

    -Ce vânt te-aduce la o oră aşa de târzie în vizite neanunţate şi dinainte pregătite? Poate la ora asta îmi făceam baie, ori eram obosit de peste zi şi nu aveam chef de oaspeţi nepoftiţi. Vasilescu Vasile, era nervos, în adâncul inimii îl bucura vizita învăţătorului, însă îşi dorea ca Stan să cerşească privilegiul de a avea cinstea să vorbească cu profesorul de matematică.

    -Bine, dacă nu vreţi să vorbim, voi pleca. Scuzați deranjul...! Învăţătorul vorbea cu un glas de om mucalit, îl privea pe sub sprâncene pe tata, îl știa lacom când era vorba să-i pice ceva pleașcă. A continuat,  eu voi pleca în drumul meu, tot mă aşteapta prietenul de română. Păcat de pălincuţa asta veche, galbenă şi uleioasă, am gustat o gură până să vin la dumneavoastră, lunecă pe gât mai ceva ca slana. Lasă-l pe Gogu de română, căci va şti el să aprecieze. Terminând de vorbit, Stan a tras în faţă mâna pe care o ţinea la spate, în ea era o sticlă de un litru. A ridicat-o în faţa ochilor apoi a pus-o în zare la ultima rază de soare care încă nu scăpătase în abisul de la capătul pământului. Sclipiri de diamant au reflectat sticla.

    Vasilescu, cu balele şiroaie, a îngăimat:

    -Apăi dacă tot ai venit, fă bine şi ia loc aici lângă mine, în grabă voi aduce două păhărele să gustăm minunea bahică pe care ai lăudat-o. Vasile, gazdă subţire când era vorba să-i fie adusă o pomană, a plecat în casă şi rapid, din teamă să nu plece Stan cu băutura, s-a întors la masă. Ochii verzi spălăciţi ai gazdei, luceau de poftă.

    Tata nu era un cheltuitor, era mână strânsă. Fuma din ţigările altora şi nu bea din banii lui. Însă dacă era vorba să îi pice pe daiboj o băutură bună, o mâncare, ori ţigări, nu făcea nazuri şi nici nu se uita de la cine le lua. Dacă îi erau oferite de săteni, ori de învăţători, le lua ca pe nişte daruri de la vasali, iar dacă se întâmpla să fie de la superiori, le considera ca pe nişte premii, ca o recunoaştere a meritelor sale. Este drept, a continuat Domnica, tata era cel mai bun profesor de matematică din judeţ recunoscut de toţi.

    -Cum vi se pare licoarea? L-a întrebat învăţătorul după ce dăduse de duşcă paharul în care fusese o cantitate considerabilă de pălincă.

    -După prima gură nu m-am edificat, tata nu era un băutor de rachiuri tari, ori ăsta depăşea cu multe grade temperatura cloştii când clocește ouălele, de aceea doar gustase din rachiu.

   -Domn’ profesor, vinarsul se dă de duşcă, nu se gustă, învăţătorul îl călăuzea pe tata pe cărarea bahică. Trebuie să duceţi paharul la gură şi dând capul pe spate, să-i răsturnaţi conţinutul în fundul gâtului. Imediat veţi simţi căldura cum vă învăluie stomacul, apoi vă încălzeşte picioarele şi se ridică la cap. Veți avea un sentiment plăcut că vi se limpezeşte capul, vă veţi simţi mai odihnit. Al doilea pahar vă va da poftă de vorbă, ideile vor veni singure, veţi fi volubil şi gata să treceţi la acţiune, indiferent despre ce va fi vorba. Simţiţi domn profesor ce vă spun? Stan zâmbea mânzeşte în colţul gurii, parcă aştepta să se întâmple ceva hilar.

   -Mă simt foarte bine, recunosc, am să merg în casă să lucrez. Pentru prima dată tata avea un zâmbet pe buzele senzuale, se simţea bine, era măgulit de cinstea pe care i-o arăta învăţătorul.

   Au continuat să vorbească. Tata era gureş ca un canar în colivie. Nu-mi venea să cred ceea ce vedeam, se schimbase, spunea şi glumea, la un moment dat chiar a râs, a fost un râs zgomotos, de om speriat că poate să râdă. Era speriat de slăbiciunea lui. Stan punea în pahare, iar tata bea şi vorbea, nu se mai sătura de vorbă.

    -Acum, după ce aţi băut cel de-al treilea pahar, şi-a continuat învăţătorul lecţia, veţi observa, în cel mai scurt timp, că picioarele vi se vor înmuia de parcă nu mai aveţi control asupra lor, echilibrul dumneavoastră va deveni precar, iar pe mine mă veţi vedea dublu. Singura dorinţă pe care o aveţi acum, este să mai bem un păhărel, am dreptate Vasile?

   Stan îşi bătea joc de tata, cu scopul ăsta venise, ştiuse perfect cum să procedeze. Tata a întins  paharul cu mâna tremurândă, învăţătorul l-a umplut cu pălincă. Tata l-a dus la gură cu teama de a nu vărsa vreo picătură, nu l-a gustat, l-a vărsat pe gât cum pui apă într-o pâlnie.

    Învăţătorul şi-a luat sticla în care mai rămăsese un sfert din rachiu, apoi a plecat tiptil spre poartă, a ieşit din curte şi şi-a văzut de drum. Eu cu mama urmărisem de după perdea tot ce se întâmplase afară. Rămas singur tata a încercat să se ridice de pe bancă, nu a reuşit, părea că mii de kilograme sunt prinse de picioarele lui. Capul îi devenise greu, a căzut cu o bufnitură pe masă, după ce mai întâi se plecase mult pe spate.

    Mama a hotărât să-l lăsăm acolo până ce se va trezi, însă, să punem o pătură pe el, să nu răcească. O priveam cu coada ochiului. Nu-i plăcea situaţia, îl ura pe învăţător pentru că îşi bătuse joc de tata în curtea lui, îl ura pe tata pentru faptul că era nesăbuit când era vorba de băutură gratis. La o privire mai atentă, mama a văzut că în locul în care stătuse învăţătorul pământul era ud, a dat cu mâna prin iarba udă, apoi a dus la nas, mirosea a ţuică.

    -Al dracului nenorocit, porţia lui de băutură a vărsat-o, a venit chitit să-l îmbete pe tac-tu, a mizat pe lăcomia ăstuia. Dacă mai intră Stan în curtea noastră, îl încing cu mătura de curte. Scârba!

    Ăsta era tata, de atunci vorbă, cu fostul meu dascăl de primară nu a mai scos. Învăţătorul a râs de tata prin cancelarie, l-a făcut milog şi apucător. Totul a culminat până în ziua în care, Stan ştiind că tata e liber, făcea băşcălie de el în cancelarie. Când tata a intrat pe uşă a auzit ultimele cuvinte, fără să spună ceva, ori să dea vreun semn de enervare, a mers la învăţător şi cum era un om slăbuţ şi micuţ de statură,  l-a prins de guler cu mâinile lui mari cât lopeţile, apoi l-a ridicat, fără mare efort, cu gândul să-l arunce pe fereastră. Doar intervenţia, în ultimă instanţă, a celor din jur a făcut ca Stan să scape de furia tatei. I-a dat drumul din mâini ca unui sac cu cartofi, bietul învăţător făcuse pe el de frică. Avea şi de ce. Cancelaria era la etajul unu, jos era o alee din ciment, nu era grozavă perspectiva unei căzături. Tata a rezolvat problema pentru care venise la şcoală, apoi a salutat ceremonios, cum făcea de fiecare dată, de parcă nu se întâmplase nimic, a ieșit pe ușă și și-a văzut de treburile lui. Din acel moment învăţătorul Stan nu a mai adus niciodată vorba despre tata, nici de bine, nici de rău. Am uitat să îţi spun, tata era un munte de om, cu ochii verzi spălăciţi, faţa încruntată, întotdeauna ras proaspăt, răspândea un miros de lavandă. Avea nişte palme uriaşe, cu degete groase, nasul drept, aşezat deasupra unor buze senzuale care nu cunoşteau zâmbetul. Avea un mers elastic, de om care făcuse sport în tinereţe. Grosso modo era un om cu trăsături frumoase, însă nu era plăcut, nici nu făcea ceva special să devină agreabil şi frecventabil.

    Tata mă punea toată ziua să lucrez la matematică. Mama nu se băga. Înţelesesem că avuseseră o discuţie între ei în privinţa viitoarei mele cariere. Deşi mama îşi dorea să ajung o mare chimistă, câştigase tata care nu suporta chimia. Nu accepta pentru mine nimic altceva decât matematică.

Prin urmare zilnic lucram la matematică, celelalte materii le pregăteam doar pentru a încununa dragostea pentru matematică. Eram o elevă silitoare, învăţam din conştiinţă, este drept şi dacă nu aş fi avut conştiinţa, nu aveam unde să mă pitesc de tata. Duritatea tatei în casă era de domeniul tiraniei. Tata era un despot, nu accepta să-i fie întoarsă vorba, chiar dacă greşea, rămânea cum spusese el, însă nu era obligatoriu atunci să executăm ce spusese.

    Când mă plictiseam de matematică şi se întâmpla des la început, mă pocnea cu rigla din lemn peste dosul degetelor, apoi îmi dădea minimum de informaţie dacă mă poticneam.

    Aşa a fost copilăria mea până la terminarea liceului. Am luat examenele la facultate fără probleme. Recunosc că munca depusă, în afara orelor, dăduse roade. Luasem cea mai mare notă la examen. Eram o mică matematiciană. Tata îmi băgase în cap ştiinţa exactă şi scosese de acolo sentimentele de om, de femeie. Făcuse din mine un fel de calculator uman. Nu ştiam nici să râd, nici să plâng. Eram un sloi de ghiaţă fără suflet.

Cutremurul din 4 martie 1977

  1977, 4 martie, într-o zi de vineri ora 21,21, la TVR, singurul post de televiziune, era filmul bulgăresc „Dulce şi amar”. Deodată, câinii au început să urle, caii să bată din picioare în duşumeaua grajdului, un vuiet se auzea din ce în ce mai tare, erau semnele apocaliptice ale dezastrului ce urma să vină. Pământul a început să se clatine, se mişca din ce în ce mai tare. Pomii se apropiau cu coroanele de pământ. Casa şi tot ce era în jur erau ca o barcă uşoară pe o mare cuprinsă de furtună. Secundele treceau greu, timpul se oprise, doar pământul se scutura ca un cal sălbatic care vrea să scape de călăreţ. S-a zgâlţâit, s-a tot zgâlţâit circa 56 de secunde. Mult! Curentul electric era întrerupt. Radiourile nu funcţionau. Doar tranzistoarele prindeau Europa liberă, ei erau singurii care aveau veşti despre ce se întâmplă în ţară.

Nicolae Ceauşescu, secretarul general al PCR, Preşedintele RSR, era într-o vizită oficială în Nigeria. A fost informat despre dezastrul din Ţară. S-a întors cu pima aeronavă în aceeaşi noapte.

A fost decretată prin decret prezidenţial :”Starea de necesitate”.

Noi, eram rupţi de realitate, zvonurile erau contradictorii, în acea noapte nu am mai intrat în casă. Am îmbrăcat bine copiii şi am noptat afară. Se aşteptau replici la cutremurul care tocmai se terminase.

Bucureşti, 5 martie 1977. Scala şi multe alte blocuri din capitală erau distruse, moloz, ţipete, sânge, trupuri inerte. Veştile au venit ca un trăznet, a murit Doina Badea şi Toma Caragiu şi Alexandru Bocăneţ şi...alţi peste 1300 de morţi doar în capitală.

Zimnicea fusese ştearsă de pe faţa pământului.

Militarii în termen, pompierii, cascadorii, alpiniştii, muncitorii de la întreprinderile bucureştene, câinii de la Crucea Roşie, forţe mecanizate, toţi aveau un singur scop, să salvarea vieţilor celor prinşi sub dărâmături şi au fost mulţi salvaţi, dar şi mai mulţi au rămas cu ţărâna în gură.

Ceauşescu umbla cu suita după el în toate punctele fierbinţi, îndruma, îmbărbăta populaţia şi organiza mai eficient punctele de lucru.

La serviciu, o adunare a sindicaliştilor pe care o prezidam, fiind lider, ia hotărârea să înfiinţeze un centru pentru primirea de efecte de la populaţie, hrană neperisabilă, bani pentru ajutorarea sinistraţilor. Deasemeni s-a hotărât ca salariaţii să doneze o zi din salariu pentru populaţia rămasă pe drumuri.

Se răspundea unei nevoi imediate.

Ţările vecine, din lagărul socialist şi nu numai şi-au oferit sprijinul în bani, logistică şi materiale.

Oamenii din toată ţara erau traumatizaţi. Pentru generaţia noastră a celor născuţi după 1940 era primul cutremur. Cu dragoste de ţară şi de semenii noştri am reuşit să trecem cu bine peste sinistrul cutremur. Atunci oamenii aveau o singură culoare, nu erau împărţiţi în tabere, orice om ar fi fost găsit sub dărâmături era doar om, fără culoare politică.

Fiind dictatură, puterea a fost în mâinile unui singur om, de aceea a fost şi mai uşor de coordonat.

Să ne ferească Dumnezeu de un cutremur mare, comanda va fi împărţită, ăla de dreapta îl va sabota pe cel de stânga. Rănitul găsit sub dărâmături va fi întrebat ce politică face, dacă ţine cu Iohannis, ori cu Dragnea. Depinde de noroc, dacă spune că a votat şi va vota cu Iohannis va fi salvat, dacă nu, va fi lăsat acolo, oricum Dragnea va fi  vinovat de cutremur.

Dumnezeu să apere România!

Kovesi va fi câinele de pază al banilor europeni

  De câteva zile este mare fierbere la televiziuni. L. C.Kovesi şi alţi doi candidaţi, un francez şi un german sunt audiaţi în PE pentru ca unul dintre ei să fie numit Procuror General al UE. Contrar jocurilor politice de până acum, unde România era defavorizată, de data asta Uniunea Europeană vrea să ne treacă strada împotriva voinţei noastre. Concret. Kovesi a fost revocată din funcţia de procuror şef DNA pentru abuzurile pe care le-ar fi năşit. O parte din televiziuni cu invitaţii lor spun că alegerea lui Kovesi ar fi proastă, alegerea, dacă s-ar întâmpla. O altă parte susţine alegerea lui Kovesi.

De ce ţările puternice din PE o susţin pe Kovesi, mai ales Germania care are propriul candidat pentru funcţia de Procuror General UE? De ce ar dori un procuror general din est în loc să aibă unul din vest, acolo unde respectul pentru lege este sacru? Cel puţin aşa ni se spune.

De ce Germania a mai adus un candidat, dacă tot nu a votat cu el?

Asta îmi aminteşte de un banc:

Un bătrân a adus în târgul de vite un cal. De el s-a apropiat un posibil cumpărător:

„-Moşule e frumos calul, îmi place cum arată, da, i-a spune, trage la căruţă?

-Nu, nu trage.

-Poate este bun de călărie?

-Nici, zvârle din picioarele din spate.

-E blând?

-Nu, muşcă, sare pe picioarele din faţă. Nu este blând.

-De ce l-ai adus la târg, cum dracu vrei să-l vinzi, dacă are atâtea hibe?

-Nu l-am adus să-l vând, doar să-l fac de ruşine”.

Cam aşa şi cu candidatul german.

Revin la întrebarea de ce este dorită Kovesi, o estică?

Răspunsul este simplu. Bugetul UE, mai ales după ieşirea M. Britanii din UE, s-a micşorat mult. Accesarea fondurilor de coeziune de către statele membre cu venituri mici pe cap de locuitor va fi o mare problemă. De aceea s-a creat această structură denumită Procuratură Generală şi pentru asta vor un şef din est, iar Koveşi, bine analizată, corespunde pe deplin intereselor marilor puteri din UE. Pe scurtătură. Kovesi, cu măciucarii ei, va trebui să-i sperie pe esticii care vor aceste fonduri. Dacă ţările estice vor mormăi, vesticii se vor spăla pe mâini ca Pilat din Pont, este provenită din mijlocul vostru, este cinstită şi corectă, nu mai furaţi. Nu noi occidentul vă urmărim, ci proprii voştri cetăţeni, care sunt curaţi şi cinstiţi.

L. Kovesi va ajunge un erou al acestei ţări. Poporul de jos, talpa, înţelege că puterea actuală nu o doreşte, o ponegreşte şi ar vrea-o pitită undeva într-o celulă confort 1 sporit de la Târgşor. Însă, cetăţenii, neştiutori de multă carte, îşi pun problema aşa: ţara asta a fost furată din temelie, nu mai văd combinatele siderurgice, uzinele, instalaţiile de irigat, fermele agrozootehnice. Văd străini peste tot, văd cum sunt jefuiţi pe unde merg, fie că e vorba de sănătate, de învăţământ, de justiţie, etc. Şi atunci, merg cu gândul că această femeie, zână pentru unii, demon pentru alţii, a vrut să facă dreptate, să prindă hoţii care au distrus ţara. Sigur că au fost şi abuzuri, tot timpul sunt abuzuri.

Şi uite aşa, tot ponegrind-o, tot lovind în ea, o vom face o victimă care va fi luată în braţe de către o parte din popor şi purtată ca pe sfintele moaşte acolo unde ea va dori să meargă.

Acelaşi lucru e valabil şi pentru Iohannis. Deşi este un politician submediocru, fără abilităţi politice, faptul că este hulit de o parte a presei, este ţinut pe primul loc în intenţia de vot a electoratului pentru funcţia de preşedinte.

Bine a ales Iohannis ca ţintă pe Dragnea. Dragnea nu se poate victimiza, el este la putere. Guvernarea Boc-Băsescu ne-a demonstrat ce mult se poate fura în timpul guvernării.

Prin urmare Dragnea nu se poate apăra. Şi când a nins în Sahara tot el a fost vinovat.

Iohannis, victimizat, va fi sigur preşedinte.

Kovesi, victimizată, va ajunge în fruntea procuraturii europene. Apoi, cine ştie, poate prezident al României, dacă va mai fi România.

Alegerea lui Koveşi va fi una politică. Orice ales politic trebuie să mulţumească celor care l-au susţinut. Nimeni nu susţine pe cineva degeaba. Va veni timpul, ca din postura de Procuror General, să fie câinele care să facă frumos şi să fie asmuţită acolo unde doresc stăpânii care au cocoţat-o în funcţie.

Mierea amară. Ultimul capitol.

Anii au trecut. O zi de toamnă târzie. Oraşul părea gri din cauza ploii care nu se mai oprea. Ploua mărunt, picurii mici şi reci pătrundeau prin pielea feţei. Erau umezi şi enervanţi, ploua de două zile continuu. Emilia, cu ţigara în mână, iritată de ploaia care cădea cu nesimţire, căuta în poşetă cheile maşinii. De câteva luni îşi cumpărase o Dacia 1100, de culoare bleu deschis, era îndrăgostită de maşina ei micuţă şi elegantă, o durea sufletul când o vedea agresată de stropii murdari care erau aruncaţi de maşinile aflate în trafic. Era în stare să coboare şi să o şteargă de fiecare dată când era stropită. Ploaia continua să cadă, de ciudă, a aruncat ţigara care, oricum, se udase,  a răsturnat conţinutul genţii pe capotă, a găsit cheile, apoi a adunat toate mărunţişurile şi le-a pus la loc, erau ude, însă nu-i mai păsa, era bucuroasă de faptul că în sfârşit avea cheile şi putea urca în maşină.  Mai avea un motiv de bucurie, tot astăzi câştigase un proces în care munci se din greu.

Hotărâse să se întâlnească cu Gabriela pe seară. A pornit maşina, rula cu viteză mică, asfaltul era umed, iar gropile pline cu apă. Nu voia ca „Broscuţa „ ei să lovească cu viteză vreuna din hârtoapele care erau „presărate” pe asfalt. Era atentă la drum, o enervau maşinile care treceau cu viteză şi stropeau, cu apa murdară  aflată din belşug pe şosea, atât pietonii cât şi celelalte maşini din trafic.

Un bolid de culoare neagră, o Volgă dintre ultimele care mai erau în dotarea judeţenelor de partid, a trecut în viteză, pentru o clipă parbrizul i-a fost acoperit cu apă, ştergătoarele au reuşit să îndepărteze mizeria, atunci a văzut în stânga, în direcţiei ei de mers, o bătrână căzută pe trotuar care încerca să se ridice, sprijinându-se într-un baston. A dat semnal stânga şi a oprit lângă bătrâna aflată la pământ. A coborât din maşină şi a ajuta-o, sprijinită în baston, să stea din în picioare. Femeia cu privirea în jos i-a mulţumit pentru ajutor,  a privit în ochi omul care o ajutase dezinteresat. Pentru o clipă s-a cutremurat:

-Tu? De unde ai apărut? Bătrâna s-a cutremurat de parcă văzuse o stafie.

-Da, eu. Mergeam pe stradă cu maşina, atunci am văzut un om care are nevoie de ajutor, nu am ezitat şi am oferit sprijinul meu. Urcaţi-vă în maşină! Vreau să vă duc acasă, sunteţi udă. Nu vreau să vă îmbolnăviţi.

-Nu primesc ajutorul tău, îmi vine să mă trântesc din nou în apa asta murdară, doar pentru aţi demonstra că nu vreau nimic de la tine.

-Doamnă, aş fi putut să vă spun mamă, însă nu m-aţi dorit, a fost alegerea dumneavoastră, dacă vreţi să vă trântiţi la loc în apă, o puteţi face, doar că, nu am să vă mai ajut să vă ridicaţi. Bine cu sila nu fac nimănui, mai ales dumneata. Vă rog să vă urcaţi în maşină! Nu mai fiţi încăpăţânată! Tremuraţi ca o piftie. Repede, hai sus! Mă plouă şi pe mine şi nu vreau să mă ude. Nu risc o îmbolnăvire din cauza dumitale, nu ai făcut nimic bun ca eu să mă sacrific pentru dumneata. Scurt, te urci ori nu? Pentru o clipă Emilia a ridicat glasul.

Amaliei Păsculescu, doctoriţa, pentru că ea era bătrâna, îi clănţăneau dinţii în gură de frig, a pornit, sprijină în toiag, spre maşină. Emilia i-a deschis portiera din spate, i-a luat bastonul pentru a o ajuta să urce, apoi a închis uşa. S-a urcat la volan, a reglat oglinda de interior să o poată vedea:

-Acum mergem acasă. Cred că aveţi cald, trebuie să vă schimbaţi imediat de hainele ude.

Amalia a oftat, a ocolit privirea Emiliei din oglindă, a preferat să privească pe geam. Din ochi au început  lacrimile să curgă fără să le poată controla. Doctoriţa plângea. Marele zbir avea suflet, era om.

Emilia a înţeles că este ceva în neregulă, a privit mai atentă hainele cu care era îmbrăcată bătrâna. Erau ponosite, nu mai era nimic din distincţia, mândria şi cerbicia Amaliei Păsculescu. Femeia părea a fi o epavă eşuată, în afara lumii în care trăise toată viaţa.

-Doamna doctor, ce s-a întâmplat cu dumneavoastră? Dacă nu vreţi să vorbiţi, nu vă oblig, însă, simt că aveţi multe pe suflet.

-Tu, mă întrebi ce mi s-a întâmplat? Îţi pasă de mine? Amalia era surprinsă să vadă compasiunea cu care îi vorbea Emilia.

-Doamnă, sunteţi un om, prin natura meseriei lucrez cu oameni, am văzut multă suferinţă, am încercat să ajut unde am putut, asta sunt eu. Dumneavoastră chiar mă interesaţi mult, până la urmă mi-aţi fost soacră. Sigur, din motive care îmi scapă, nu ne-am înţeles, însă nu am fost nici prima noră care nu s-a împăcat cu soacra şi nici ultima. Vă ascult! Emilia îi vorbea afectuos, fără urmă de ranchiună.

-Fata mea, am greşit mult în viaţă. Cea mai mare greşeală am făcut-o cu tine şi cu mama ta. Nu am înţeles omenia voastră, nu am înţeles sufletele voastre curate şi ne pervertite. V-am privit tot timpul prin ochii mei. Iubirea posesivă pe care am avut-o faţă de Adrian m-a costat mult. Eşti sigură că vrei să auzi spovedania mea?

-Doar dacă simţiţi nevoia să-mi spuneţi. Emilia avea vocea neutră, nu voia să arate nimic din ceea ce trăia în acele momente.

-Nu vreau să mă umilesc în faţa ta, fiindcă spovedania mea asta ar fi.

-Vă priveşte, vă duc acasă!

-Nu,... nu mă duce, nu mai locuiesc acolo. Am plecat..., locuiesc singură.

-De ce? Era casa dumneavoastră, cine şi-a permis să vă dea afară?

Amalia a pus privirea în pământ, şi-a sprijinit capul pe baston, plânsul a înecato, aproape se jelea.

Emilia a tras maşina pe dreapta, a coborât de la volan, apoi a urcat în spate lângă femeia care, soacră fiindu-i, o chinuise mult timp. I-a luat cu grijă capul şi l-a sprijinit pe umărul ei. Cu o mână a prins-o pe după umăr, iar cu cealaltă a început să o mângâie pe faţă. I-a şters lacrimile, a lăsat-o să suspine până când s-a liniştit. Nu o încerca nici un sentiment.

-Ce s-a întâmplat? Vreţi să-mi spuneţi? Poate vă pot ajuta.

-Nimeni nu îmi poate fi de folos. În primul rând nu vreau să fiu ajutată, cu cine să mă lupt? Cu propriul meu fiu? A, nu, fetiţo, mă crezi nebună? Adrian este tot ce am iubit. El m-a adus aşa cum sunt.

-Cum? Nu l-am mai văzut de mult, sunt ani de zile de când nu mai ştiu nimic de el. E drept că nici nu m-a interesat. Din câte ştiu este însurat. Are copii?

-Da, este însurat, are copii. Îţi voi spune tot! Priveşte epava care a rămas din doctoriţa Amalia Păsculescu. Acum patru ani soţul meu a decedat.

-Ştiu, am fost la înmormântare, am stat retrasă, să nu fiu observată.

S-a făcut succesiunea în urma decesului. Am convenit amândoi să renunţ eu la partea mea care îmi revenea din casă în favoarea lui să plătim bani mai puţini, oricum casa i-ar fi revenit lui după moartea mea, i-am dat-o de atunci. Un an de zile totul a fost bine, încă lucram. Nora mea a născut pe ce-l de-al doilea copil, atunci ei au hotărât să aducă pe mama ei, adică pe cuscra de la ţară să locuiască cu mine şi cu nepoţii. Eu mi-am oprit dormitorul şi biroul, restul casei l-am lăsat copiilor şi cuscrei. Aproape nu ne întâlneam. Mâncam singură din ceea ce îmi pregăteam, rareori mâncam din mâncarea pregătită de cuscra, din alimentele mele, pentru copii.

Încet, încet, nora l-a încălecat pe Adrian, apoi a început să se ia de mine, la început căuta motive, apoi s-a luat fără niciun motiv, doar aşa, să ştiu eu cât este ea de-a dracului. Am încercat să am o discuţie cu băiatul meu, să văd ce se întâmplă, de ce se poartă aşa de urât cu mine. Adrian, deşi eram doar noi doi când am început să vorbim, a chemat-o şi pe Vali, aşa se numeşte nora şi de faţă cu ea mi-a spus:

-Mamă, ştii cât de mult te iubesc, însă, te rog să nu ieşi din cuvântul nevestei mele, nu vreau să o superi nici măcar cu un gest, nici cu o privire, mamă. Să asculţi orbeşte de ea. Acum ai ieşit la pensie, banii să-i dai lui soacră-mea să cumpere mâncare pentru copii, îţi opreşti doar 200 de lei, clar, mamă?

Emilia, am crezut că sunt într-un coşmar, credeam că visez, nu înţelegeam ce se întâmplă. Am plecat tremurând, din cauza nervilor, la mine în dormitor. Din acea zi totul s-a schimbat din rău în mai rău. Mi s-a interzis să intru în bucătărie sub pretext că mă doare piciorul şi vor să mă protejeze. Îmi aduceau în cameră ceva lături cărora ei le spuneau pompos mâncare. Cuscra mă trata ca pe o nebună tolerată. Adrian când venea pe la mine nu mă asculta, din contră, mă certa şi el pe motiv că sunt rea de gură şi o supăr pe draga de soacră-sa. Nu am mai răbdat, am mers la primărie, la Direcţia de sănătate, toţi au dat din umeri, nimeni nu m-a putut ajuta, până la urmă mi-am găsit liniştea într-o micuţă casă la marginea oraşului. Are livadă cu pomi, vara e umbră, iarba printre pomi e de un verde închis, plăcută privirii. Proprietarii, nişte tineri tare cumsecade, mi-au instalat o bancă, acolo mă gândesc la viaţa pe care am trăit-o până acum. În imagine îmi apare mereu soţul, bunul meu bărbat pe care nu am ştiut să-l preţuiesc, pe care l-am chinuit până când l-am băgat în pământ.

Recunosc, de multe ori m-am gândit la tine şi la buna ta mamă. Ce primesc acum, este  răsplata răutăţilor la care v-am supus pe tine şi măicuţa ta. Când vine la tine, să o aduci, să-mi cer iertare de la ea. Nu am ştiut să preţuiesc bunătatea, am crezut că totul mi se cuvine.

-Uite, aici locuiesc, acum înţeleg că tu ai fii fost nora pe care mi-o doream. Te rog să mă ierţi, deşi nu ştiu dacă nişte simple cuvinte pot înlocui tot veninul pe care l-am aruncat asupra ta. Dumnezeu să te binecuvânteze Emilia!

Fata s-a urcat la volan, avea lacrimi în ochi. A pornit maşina, a plecat cu ochii în oglinda retrovizoare. Cu fiecare metru parcurs de maşină, bătrâna devenea tot mai mică în portiţa pe care încă nu se îndura să o închidă.

În faţa blocului a parcat pe acelaşi loc pe care staţiona de fiecare dată când venea la prietena ei.

A urcat în fugă treptele până la etajul trei unde Gabriela împreună cu Alex locuiau de câţiva ani. Primăria, prin „spaţiul locativ”, le repartizase un apartament confort I sporit cu hol mare şi WC de serviciu. Aranjaseră camera copiilor cu multă grijă. De copii aveau grijă, prin rotaţie, mamele lor. Nu se certau, se împăcau foarte bine.

Cum a ajuns în faţa uşii, Gabi a deschis:

-Nu te mira scumpo, nimeni nu tropăie cu blacheurile ca tine, te cunosc, de cum te aud şi te aud de când eşti la etajul doi. Alex, iată, cine a venit!

-Cumătră, ce bucurie! Nu sunt copiii acasă, mama i-a luat la ea, abia mâine îi aduce. S-ar fii bucurat să-şi vadă naşa.

-Nu-mi place când îmi spui aşa, mă face cumva bătrînă, ţaţă şi nu sunt. Gata cu ţăranca, m-am operat băiete. Sunt mare doamnă, mă îmbrac în pantaloni şi beau tutun ca bărbaţii. Sunt emancipată, rochiţele le port scurte până la fund, dacă nu sunt atentă când mă aşez pe scaun mi se văd toate cele intime. Ce vrei scumpule, sunt femeie singură şi la modă. A, să vă spun! Am fost într-o fugă acasă zilele trecute. Mama era la poartă cu câteva muieri, tăinuiau, tocmai luaseră retribuţia în cereale şi bani de la colectiv .

Când am coborât din maşină, am dat piciorul stâng în afara portierei, urmând să-l trag şi pe dreptul şi să ies cu totul din maşină, atunci una dintre muierile care tăifăsuiau a exclamat:

„-Marina, fata ta nu are rochie pe ea, este în curul gol? Ţăranca îşi pusese mâna la gură  şi belise ochii la mine.

-Floareo, a răspuns mama, să umble cu o vrea, e avocată fa, vezi maşina? E cumpărată de ea, pe munca ei. Spune-mi, care din sat mai este ca a mea? Mama, mândră de mine, s-a apropiat m-a sărut pe amândoi obrajii. Bine ai venit copila mea! Doamne, cât eşti de frumoasă! Îţi stă bine în minijupă, ai picioare frumoase, aşa să te îmbraci, să bagi bărbaţii în boale! Milica mamă, să faci un copil, nu trebuie să te măriţi, să mi-l aduci mie, am să-l cresc!

Când ţărăncile au auzit ce îmi spunea mama, au privit cu făţărnicie şi s-au arătat indignate de sfaturile pe care mi le dădea.

-Marina, cum poţi să-ţi înveţi fata, să facă copil din flori? Mare păcat, Emilio maică, să nu te măriţi, să-ţi pui pirostriile pe cap, să juri credinţă bărbatului până când moartea vă va despărţi. Atunci poţi face copil. Să mergi în sfânta biserică să vă cunune preotul, doar aşa copilul va fi binecuvântat.

Fără să o bag în seamă pe Floarea, am întrebat despre ce vorbeau până să sosesc.

-Despre colectiv, am luat cerealele şi ce brumă bani au dat pe zilele muncă.

-Nu te văita Marino, a sărit Zamfira cu gura. Omu’ tău are serviciu, de bine de rău îţi pune banii în poală de două ori pe lună. Mulţi, puţini, îi aduce, nu-i dă pe băutură ca al meu. Ieri, cum am venit cu banii acasă de la caserie, îmi zice din poartă: „dă fa banii să merg să beau o ţuică, îmi arde dracului gâtul de când mă uit înaintea ta, unde dracu ai umblat?” Am încercat eu să nu-i dau, am vrut să trec pe lângă el, însă m-a prins de păr şi m-a tras la el. „dă-mi banii ori te omor” . Măi omule, lasă banii, ştii că îi strâng şi eu leu, cu leu, poate s-o îndura bunul Dumnezeu să cumpăr o maşină de cusut pentru fată, aragaz i-am cumpărat, îi mai trebuie butelie. „ Ce vorbeşti fa? Mie îmi arde gâtul de ţuică şi tu vrei să cumperi maşină de cusut? Cine o place să o ia cu cămaşa de pe ea, eu nu-i dau nici un capăt de aţa zestre. Să rămână în vatră, abia avem braţe de muncă. Scoate dracului banii ăia o dată că te snopesc  în bătaie”. Ce credeţi? De frică, am băgat mâna în sân, am scos motoşca cu bani şi i-am dat-o nebunului. A luat banii cu o mână, m-a mai tras o dată de păr, apoi mi-a băgat un şut în spate de am crezut că m-a deznodat. Cu banii în mână a luat-o spre cârciumă. Am privit în urma lui, mi-am făcut o cruce mare şi mi-am îndreptat ruga spre cer: Doamne, fă cum ştii ca acasă să-i vină doar numele!

-E păcat Zamfiro să blestemi, a sărit Floarea cu gura, privind cu ochii ei crucişi spre nicăieri.

-Păcat o fi, însă nu mai pot, eu muncesc şi el bea. Am fata de dat în rândul lumii, mâine poimâine are 16 ani. Of, nu l-ar mai răbda Dumnezeu! Că m-am apucat la bătrâneţe să fac copii, eram şi fericită rău. Însă, ce mi-am zis, lasă să rămână şi în urma mea cineva, un suflet de om, că şi pe mine m-a adus maica, pe mine şi alţi şapte, că fuserăm opt copii cu toţi la casa părintească. Da, eu vă ţin cu prostiile mele şi voi aveţi de vorbit de-ale voastre. I-a spune Emilio mamă, ce mai este pe la oraş, ce se spune la gazete? Să-mi fie iertată vorba proastă, poate trebuia să-ţi spun „tovarăşa avocată” ori chiar „doamna”, aşa-i maică?

-Hai mamă în casă, am multe să îţi spun, iar timpul e scump. Lele, spune cum vrei, nu mă voi supăra, doar vorba să-ţi fie curată.”

Aşa s-a întâmplat când am fost acasă. Voi ce faceţi? Gabi, mult ai muncit pentru procesul ăsta.

-Lasă, tu, modestia! Dacă nu-i ameţeai cu pledoaria ta, nu câştigam nimic. Facem o echipă bună, multe am învăţat de la Dem. Nu mai ştiu nimic de el de un an de zile. Tu ai aflat ceva?

-Nu, nu ştiu nimic. De fapt Emilia aflase, cu câteva zile în urmă, că este îndrăgostit lulea de o avocată frumoasă abia ieşită de pe băncile facultăţi. Nu mă mai interesează, decând a plecat din oraş. M-am hotărât, nu mă mai mărit. Am să caut un tăuraş bun de sămânţă să fac un copil cu el, apoi mă despart. Căsătoria cu Adrian mi-a lăsat un gust amar, nu mai repet prostia. Apropo! M-am întâlnit cu doctoriţa Amalia Păsculescu, fosta mea soacră.

-Unde iubita? Tot aşa băţoasă este? Gabi, ca orice femeie era bolnavă de curiozitate.

-Nu, este umbra celei care a fost. A alungat-o Adrian împreună cu nevasta din casa ei, acum stă cu chirie într-o căsuţă la marginea oraşului. Abia merge, accidentul de când şi-a rupt picioarele îi creează probleme. Abia merge. E pensionară, însă nu poate să-şi facă singură piaţa, nu o ajută picioarele.

-Scumpo, Adrian a ajuns rău. Jocurile de noroc l-au pus bine. Le place viaţa şi lui şi nevestei. Gurile rele spun că acolo ar fi un menaj a trois, în care, pe lângă Adrian cu nevasta ar intra şi soacra în jocul erotic. Aşa se spune. Mai ştiu, cu precizie, că Adrian a vândut casa lui, unde ai locuit şi tu şi s-a mutat în casa mamei lui.

Să vorbim despre noi, am hotărât cu Alex să ne cununăm religios. Am nevoie de naşi, tu erai bună, pe tine te voiam noi, însă nu vrei să te măriţi. M-am gândit să vorbim cu mama ta, ce părere ai, aşa, ai fi tu naşa noastră.

-Băi, m-aţi luat prin surprindere, ce să vă spun, mama va fi încântată să vă cunune, ştii cât de mult ţin părinţii mei la tine. Gabi, Alex, căutaţi-vă naşi printre colegii voştri!

-Nu vrem infatuaţii ăştia, vrem nişte oameni adevăraţi, unde să mergem cu drag şi să fim primiţi cu dragoste. Ce zici iubita, ne pui o vorbă bună?

-Pentru voi fac totul. Voi vorbi cu ai mei. Haideţi cu mine sâmbătă la ţară, luaţi şi copiii şi stăm de vorbă cu toţii. Vreţi? Emilia radia de bucurie, îşi dorea să fie naşa de cununie a lui Gabi şi Alex, doar aşa putea să-şi realizeze visul de a fi tot timpul aproape de Gabi.

-Mergem! Nu sâmbătă, ci duminică dimineaţa este mai bine. Te aşteptăm la ora opt să vii să ne iei.

Au discutat încă două ore tot felul de banalităţi. Într-un târziu Milica a ieşit pe uşă după ce a pupat pe cele două gazde.

Zilele mohorâte se târau greu, ploaia alterna cu ceaţa, cu burniţa, iarna se apropia grăbită. Oamenii gospodari alergau în pieţe şi aprozare să-şi termine de făcut aprovizionarea pentru iarnă.

Emilia a ieşit din aprozar cu morcovi, păstârnac, rădăcină de pătrunjel, ceapă usturoi, câţiva ardei graşi şi roşii. Cu plasa încărcată a mers la boxa de carne, a cumpărat câteva antricoate fragede de porc şi un medalion de viţel. Încărcată ca un Moş Gerilă a oprit la poarta doctoriţei Amalia Păsculescu.

A intrat în curte, nu se vedea nimeni, era pustiu, din câţiva paşi a ajuns la uşă. A bătut, din casă s-a auzit un glas slab. Emilia a apăsat clanţa, uşa s-a deschis cu un scârţâit care semăna cu răgetul unui animal rănit, balamalele erau aproape cocsate.

-Bună ziua, doamna doctor! În camera semiîntunecată, lumina intra printr-o mică fereastră insuficientă să lumineze întreaga cameră, a văzut o mogâldeaţă întinsă pe pat, învelită cu  o plapumă grea. În odaie era frig mai rău ca afară. Soba nu era racordată la gaze, focul îl făce cu lemne. S-a uitat să vadă unde sunt lemnele, nu era niciun băţ. V-am adus câteva alimente.

-Nu trebuia să te deranjezi, îţi place când mă vezi cum am ajuns? Eşti satisfăcută?

-Doamnă, lăsaţi dracului, măcar acum, aroganţa, nu eu v-am adus în halul ăsta. Fiul dumitale, nora de acum, cuscra dumitale. Eu am venit să-ţi aduc câteva alimente, nu pentru că nu ai avea bani, ci pentru că am intuit că nu poţi să mergi să le cumperi. Îngheţi naibii în casă de frig şi eşti cu colţul tare. Las-o baltă, nu mai ai ce să-mi demonstrezi mie. Cu mine conturile sunt încheiate, pentru mine eşti doar o cunoştiinţă. Acum spune-mi de unde iau lemne, să-ţi fac focul.

Amalia plângând, a chemat-o pe fată la pat şi într-un gest suprem, i-a luat braţul şi fără să ezite a sărutat mâna fetei, apoi a dus-o la frunte.

-Nu merit mila ta. Eşti un înger pentru mine, deşi nu ştiu dacă merit să am vreunul.

-Toţi greşim, nimeni nu este perfect, în afara lui Dumnezeu, căci spune cartea:”numai tu eşti fără de păcat Doamne”. Te-am iertat mamă, erai o biată ţărancă, fugeai de obârşia dumitale, altfel, nu erai un om rău. Ce a fost, nu mai putem întoarce. Merg, să iau lemne!

Emilia a făcut focul, aerul în cameră a început să se dezmorţească. Trosnetul lemnelor arzânde aducea bucurie pe faţa bătrânei doctoriţe. Împreună au curăţat zarzavatul pentru ciorbă şi au pregătit carnea pentru tocăniţă. Doctoriţa, care era o bună bucătăreasă, o dirija pe Emilia cu glas blând, cu mâinile tremurânde o ajuta acolo unde putea şi ea să facă ceva. Când mâncarea a fost gata, fata a pus o faţă de masă frumoasă pe micuţa masă din cameră, apoi a tras-o lângă pat în faţa Amaliei. A pus ciorbiţă în două farfurii şi au mâncat cu poftă amândouă, aşa cum nu făcuseră niciodată cât fuseseră noră cu soacră. Mâncau şi râdeau, căldura şi mâncarea, dar şi blândeţea Emiliei păreau că îi dau puteri noi şi nesperate bătrânei doctoriţe.

Tocmai terminaseră de mâncat. Emilia turna cafea în două ceşcuţe din porţelan fin, chinezesc, când uşa s-a deschis cu putere, în cadrul ei s-a oprit Adrian. Mirosea a alcool.

-Ce dracu e aici? Sărbătoriţi!? Tu ce cauţi femeie aici? Cine dracu te-a invitat pe tine la măicuţa mea? Adrian părea băut, se clătina uşor, iar vorba îi era nesigură.

-Băiatul meu, ai venit după 59 de zile, unde ai fost în tot acest timp? Ai uitat că ai o mamă?

-Da, nu-mi mai trebuieşti! Am mamă, pe măicuţa nevestei, o adevărată bijuterie de femeie. Am plecat! Rămâi cu asta care ţi-a distrus viaţa. Adrian a ieşit furios, a trântit uşa, din tavan a căzut o coajă de var.

Amalia a rămas împietrită. Emilia nu a scos nici un cuvânt. S-au privit amândouă. Mili s-a ridicat de pe scaun,a tras masa la locul ei, apoi s-a aşezat pe pat lângă doctoriţă. A cuprins-o pe după umăr, cu mâna cealaltă a mângâiat-o pe părul alb şi încurcat, se vedea că era nespălat şi nepieptănat de multe zile.

-Nu te voi părăsi mamă, sâmbătă voi veni cu Gabi să-ţi fac baie şi să te pieptăn. Am adus lemne destule, să-ţi faci focul. Mâncare ai, sâmbătă îţi voi aduce alte provizii.

-Fata mea, nu merit atâta compasiune din partea ta, eu te-am chinuit şi tu mă milueşti?

-Mamă, nu uita că  suntem oameni şi putem să greşim!

Sfârşit!

Blocajul total al guvernului

În sfârşit, nu avem miniştri în fruntea a două ministere principale, nu avem defel. Suntem într-o ţară originală. Iohannis obligă guvernul României să experimenteze. Este posibil să observăm că aceste organisme să meargă mai bine fără un conducător politic. La fel de bine este probabil ca Ţara să meargă fără Preşedinte. Aici lucrurile sunt şi mai simple decât în cadrul ministerelor. Să facem un joc de logică:

Avem Preşedinte ales din toamna-iarna lui 2014. A fost domnul Preşedinte Iohannis mai mult în vacanţe în străinătate în această perioadă?  Răspuns: a fost. A mers ţara în acest timp? A mers foarte bine fără el. Când a revenit din străinătate a fost în staţiunile româneşti fără să treacă pe la birou? A fost. A mers treburile în Ţară , au mers. A produs Preşedintele vreo dudă de când este Preşedinte? Nu. A mers ţara? A mers.

Prin urmare ne putem lipsi de o asemenea marionetă plătită cu foarte, foarte mulţi bani, fără să producă o anume lucrare care să justifice salariul, escortele, vila de lux şi nervii şoferilor pe Valea Oltului în fiecare vineri şi luni când domnul Prezident merge şi vine de la Sibiu.

Din noiembrie şi până acum, azi 21 feb. , două ministere sunt fără miniştri. Asta pentru că aşa a considerat domnul Preşedinte să se joace, pentru că nu este altceva decât un joc prostesc. Aşa zisă partea adeversă a Preşedintelui, mă gândesc la coaliţia de guvernare PSD-ALDE, este slabă, nu este un partener de joc redutabil pentru locatarul de la Cotroceni. Iohannis, ca Preşedinte, trebuia suspendat, trebuia trimis la CCR să constate onoarata Curte că domnul prezident nu are chef de serviciu, să decidă ce se poate face. Putea fi acţionat în instanţă pentru abuz în serviciu. Se puteau face multe acţiuni împotriva unui Preşedinte care nu vrea să se achite de sarcinile de serviciu. Slaba coaliţie de guvernare, în loc să-l pună la punct cu mijloace parlamentare şi instituţionale, a preferat să-l perie, să-l mângâie, să-l aduleze. Astfel, au retras nominalizările Olguţei Vasilescu şi a lui Drăghici, trimiţând în locul lor alte nominalizări. Ei, şi? Iohannis tace. Tace pentru că poate şi vrea să tacă. Nu-l deranjează nimeni.

Iohannis, din bârlogul lui din Cotroceni, în lipsă de activitate fiind, se distrează cu lamentările de babe ale alianţei de la guvernare. Aşteaptă să blocheze activitatea guvernului, nu-i pasă dacă Ţara suferă, vrea COMPROMITEREA GUVERNULUI ÎN CADRUL PREŞEDINŢIEI CONSILIULUI UNIUNII EUROPENE.

Nu putem noi, ca Ţară, să plătim în continuare un individ ajuns accidental în fruntea Ţării. Nu există argumente de bun simţ, profesionale şi instituţionale pentru ca el să fie plătit în continuare. Preşedintele României nu este plătit de state străine, este plătit din banii tuturor românilor. Este plătit din banii atât ai celor care simpatizează cu dreapta cât şi ai celor care simpatizează cu stânga ori sunt indiferenţi de cine face politica.

Constituţia trebuie modificată şi să prevadă sancţiuni drastice împotriva unor Preşedinţi cu un comortament deviant. Nu este posibil ca în trei luni să nu se găsească o soluţie la o problemă relativ simplă. Scriam cu ceva timp în urmă că retragerea candidaturilor lui Vasilescu şi Drăghici nu va rezolva problema. Domnul Iohannis are o problemă cu România, nu cu candidaturile unor oameni. Sarcina domniei sale este de a bloca funcţionarea guvernului. Se pare că a reuşit. Nici Băsescu nu a mers până într-un asemenea moment. Nu a blocat activitatea vreunui guvern.

Cred că juriştii trebuie să caute soluţii pentru a ieşi din acest impas, chiar dacă trebuie acţionat în judecată pentru paralizarea activităţii guvernului.

Domnul Iohannis, conform Constituţiei, nu are nicio implicare de oportunitate în numirea miniştrilor, ci dor de legalitate. Respingerea candidaturii Olguţei s-a făcut pe bază de oportunitate, prin urmare nu a respectat legea. Chiar nu există sancţiuni? Cum este posibil?

Dacă traversezi strada prin loc nepermis poliţistul, în baza legii, te amendează. Dacă eşti Preşedinte, ales de români, plătit din banii românilor şi încalci legea prin abuz în serviciu nu păţeşti nimic? Ce lege este asta? Atunci trebuie să-i mulţumim Domnului că Iohannis a conlucrat în câteva situaţii cu guvernul.

Vor veni alegerile prezidenţiale. Cum dracu să poţi realege în fruntea Ţării un duşman declarat al Ţării.

Bun, este un guvern prost, nu ştie să-şi aleagă viitorii miniştrii, însă domnule Iohannis, asta este treaba primului ministru, nu a Preşedintelui. Guvernul se numeşte cabinetul Dăncilă, nu Iohannis.

Acum, dumneavoastră nu sunteţi calificat să spuneţi care candidat pentru postul de ministru este bun, care nu. Nu aveţi calificarea necesară. Ce dracu, dumneata eşti profesor de fizică. Olguţa este absolventă de filologie. Dumneata ai fost primar la Sibiu. Ea a fost primar într-un oraş mai mare, Craiova. Nu văd de unde vine superioritatea dumitale. Poporul te-a ales să devii Preşedinte, nu ţi-a injectat o inteligenţă multilaterală.

Întreb pentru Prişcă, Iohannis ştie cu adevărat ce face?

Pentru liberalii care se înfoaie cu amendamentul privind creşterea alocaţiei de stat, vreau să precizez. Nu este suficient să se adopte un amendament în plenul Parlamentului, dacă nu se votează bugetul în ansamblul său. La votul final a votat alianţa, liberalii nu au votat, prin urmare amendamentul lor aparţine puterii de fapt.

Băi, sunteţi nebuni!?

  Ascultam aseară, la TV, pe un anume Gheorghe Tinel, fost comunicator al regimului Băsescu, acum comunicator PNL, cum ne explica de ce trebuie ca Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie (SIIJ) să fie desfiinţată, motivul? A fost înfiinţată politic să investigheze la ordinul lui Dragnea.

Dragul meu politician, care iei de prea mult timp bani ca parlamentar, nu ştii că toate instituţiile statului au fost create politic? Dacă nu ştii, eşti un ghiolban fraier. DNA-ul, pe care voi îl iubiţi aşa de mult, ca şi pe fosta lui şefă, a fost înfiinţat în 2002 de către guvernul Năstase ca Parchet Naţional Anticorupţie. Mai târziu, tot politic, Monica Macovei, la acea oră Ministrul justiţiei, a desfiinţat instituţia ca Parchet şi a trecut-o ca Direcţie în cadrul PÎCCJ.

Înfiinţarea acestei secţii nu mi se pare puternică, până când nu se va transforma în Direcţie, cu un sediu clar definit şi bine dotat logistic şi uman.

Cât timp nu a existat această secţie, procurorii DNA, de sub patronajul lui Koveşi, au putut să timoreze judecătorii completelor cu ajutorul unor dosare abuziv construite. Acelaşi lucru s-a putut întâmplat şi între procurorii DNA.

Încerc să înţeleg un lucru de neînţeles. Personal, sunt pentru spânzurarea de limbă a tuturor celor care au participat, pasiv ori activ, au beneficiat ori nu de bani, la distrugerea economiei româneşti. Nu mă interesează numele lor, culoarea politică, sexul, religia ori vârsta. Toţi trebuie să răspundă pentru transformarea României într-o colonie fără armată, învăţământ, sistem sanitar, economie, etc.

Nu ştiu, nu am probe, nu este treaba mea să fac anchete pe tema abuzurilor făcute de DNA. Am avut ocazia să o văd plângând pe Alina Bica după ce a fost arestată, pe Elena Udrea, după ce a fost arestată, dar şi pe Mariana Rarinca şi mulţi alţii. Nu ştiu dacă sunt vinovaţi ori nu. Chiar şi pe Ponta l-am văzut la DNA. Atunci Iohannis i-a cerut demisia pentru că avea dosar penal. L-a invitat şi Iohannis, dar şi Kovesi, să meargă în instanţă să-şi „probeze nevinovăţia”, aşa e la noi. Acum, nou înfiinţata secţie, (SIIJ), a deschis un dosar penal pe numele lui Kovesi, cred că sunt chiar două. Dintr-o dată s-a inflamat toată opoziţia, haştagiştii nu zăngăne cătuşele la urechile lui Koveşi aşa cum au procedat cu alţi musafiri ai DNA-ului, ci au început să strige "nu DNA să vină să te ia", ci: „jos justiţia”. Drace! Ce s-a întâmplat? Opoziţia care striga: „du-te în procuratură, în instanţă să-ţi dovedeşti nevinovăţia că nu se produc abuzuri în procuratură”, acum strigă : „justiţia şi procuratura, jos mâinile de pe Kovesi”.

De ce s-au schimbat Iohannis, PNL, USR, haştagiştii? Unde este ruptura? Este posibil să fie un abuz împotriva lui Kovesi? Se poate întâmpla asta în procuratura şi justiţia română? Să ştie ceva despre asta Iohannis şi ceilalţi? Asta e grav. Altfel, de ce jos mâna de pe Kovesi? Are Iohannis şi ceilalţi susţinători ai lui Koveşi puterea de a o declara nevinovată pe această femeie fără să fie nevoie să-şi „dovedească nevinovăţia” în instanţă? Întrebările sunt multe. Controversele sunt multe. De unde ştie Klemm că fostul procuror şef DNA este nevinoat? De unde atâta susţinere externă pentru L.C. Kovesi? Ce merite deosebite să fii avut faţă de occident pentru ca acum, vestul, să o susţină să devină Procuror şef al UE?  De ce ar fi decorat Republica Franceză, Suedia, SUA, pe Procurorul şef DNA Laura Codruţa Kovesi? Orice decoraţie vine ca o recunoaştere a unor merite ale unei persoane faţă de un anumit stat. Putem desprinde o singură idee, Koveşi prin trepăduşii ei, au distrus patronatele româneşti, lăsând cale liberă unor concerne străine să vină să se instaleze în locurile rămase goale prin eliminarea investitorilor români.

 De unde ştie Gheorghe Tinel, Hildegard Brandl, Prişcă şi ceilaţi că anchetarea lui Kovesi este la ordinul lui Dragnea? Băi, sunteţi nebuni? Dragnea se chinuie dracului de trei luni să-şi pună doi miniştri şi nu poate din cauza lui Iohannis, dar să ordone anchetarea lui Kovesi. Liberalilor, dacă vreţi să nu mergeţi pe urmele PNŢcd-ului, deveniţi lucizi, nu cred că toţi sunteţi după calapodul şefului vostru.

Uitaţi-vă în sondaje, sunteţi fuziunea dintre două partide, ar fi trebuit să aveţi cel puţin 40%, nu aveţi mai mult de 20%, oare de ce? Puneţi-vă întrebări. Fiţi o opoziţie constructivă! Eu am fost tot timpul cu opoziţia atunci când spunea aşa: „puterea a greşit, soluţia ar fi trebuit să fie asta”. Asta înseamnă opoziţie. Lupta cu un singur individ, în vremea lui Ponta, biata Alinuţa, pe atunci şefa liberalilor, striga toată ziua penalul de Ponta, jos Ponta. Până la urmă, prima instanţă a zis că Ponta nu este vinovat. Acum liberalii se luptă cu Dragnea, orice ce se întâmplă, el e de vină. Şi dacă plouă, ninge, bate vântul, ori e secetă, Dragnea este de vină. Nu spun că ar fi vreun înger, departe de mine asta. Da, are o condamnare, însă nu are o pedeapsă suplimentară care să-i îngrădească drepturile cetăţeneşti. Unde a decis instanţa, oamenii nu mai au ce spune, e bătut în cuie, prin urmare, funcţia o deţine legal, mă refer la Preşedinţia Camerei Deputaţilor. A doua mare problemă este V.Dăncilă, jos premierul, e analfabet. Bravo Vijulie! Viorica, pe fond emoţional, comite rar, e drept, greşeli gramaticale, însă aceste greşeli nu schimbă fondul discursului. Nu am auzit pe doamna Vijulie spunând că o măsură luată de Dăncilă nu este bună. Am auzit-o cum o critica pentru că s-a comportat ca o adevărată româncă în PE. Vreau ca opoziţia să vină cu soluţii, nu cu contre de Gâgă şi Gică Contra.

Da, alianţa e slabă, pentru că în afară are duşmani puternici, totuşi, guvernul, nu trebuia să retragă nominalizările pentru funcţiile de miniştri, nu trebuiau să se lase călcaţi în picioare.