sâmbătă, 29 decembrie 2018

30 decembrie 1947.


   În data de 30 decembrie 1947 regele Mihai I al României a fost ,obligat să abdice, România devenea Republică.
Am să fac un scurt istoric din momentul în care Mihai I devine rege pentru prima dată. După moartea regelui Ferdinand I 20 iulie 1927, Mihai I, minor, este încoronat rege şi domneşte sub regenţă. În 1930 Carol al doilea, care renunţase la tron şi trăise în străinătate ca persoană particulară sub numele de Carol Caraiman, se întoarce în ţară şi sprijinit de PNŢ îşi detronează propriul fiu şi la 8 iunie 1930 se încoronează rege sub numele de Carol al II-lea. Trec peste dictatura lui Carol al II-lea dintre 1938 şi 1940.
 În 26 iunie 1940 URSS trimite un ultimatum guvernului României pentru evacuarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. România se vede încolţită şi acceptă cedarea celor două provincii româneşti URSS.
În 30 august '40 are loc „Dictatul de la Viena” prin care România este obligată să cedeze Ungariei hortiste aproape jumătate din suprafaţa Transilvaniei.
În ţară, manifestaţiile legionarilor tind să devină sângeroase. În această situaţie Carol al II-lea se vede nevoit să-l aducă de la Mânăstirea Bistriţa, unde îşi avea domiciliu forţat, pe generalul Ion Antonescu şi să-i încredinţese formarea guvernului. În 4 septembrie, refuzat de partidele istorice, Antonescu formează guvernul împreună cu legionarii lui Horia Sima. Îl obligă pe Carol al II-lea să abdice în favoarea fiului său Mihai I. Acesta abdică în 6 septembrie 1940 , moment în care Mihai I devine rege pentru a doua oară.
Ion Antonescu era filoenglez, însă în situaţia în care se găsea România în momentul preluării puterii de către el, nu avea multe opţiuni. În nord –est URSS era duşmanul nostru. În nord vest, Ungaria era aliata Germaniei, în sud Bulgaria avea pretenţii teritoriale şi, de altfel, obţine Cadrilaterul în data de 7 septembrie 1940. În Europa, Franţa ceruse pace în vara lui 1940, Belgia şi Ţările de Jos capitulaseră. Singură, Marea Britanie lupta împotriva maşinii de război germane. În acest context Antonescu alege să se alieze cu Germania fascistă, mai ales că Hitler îi promisese că după război România va primi înapoi provinciile pierdute în vara lui 1940.
Mareşalul Ion Antonescu conduce ţara cu mână forte asumându-şi rolul de Conducător al statului, ferindu-l astfel pe tânărul rege Mihai de responsabilităţile războiului.
Germanii pierd războiul, regele Mihai dă lovitura de Palat şi îl arestează pe Antonescu. Este format un guvern de uniune naţională în care este cooptat şi Partidul Comunist.
Stalin îl decorează pe regele Mihai. Comuniştii câştigă alegerile în 1946, unii spun că au fost furate de către comunişti.
În iunie 1946, este executat cel care l-a ţinut în braţe pe regele Mihai, nefăcându-l părtaş la dezastrul războiului, mai precis pe 1 iunie  mareşalul Ion Antonescu a fost ucis în închisoarea Jilava.
Regele Mihai intră în grevă regală, refuză să promulge legile, în 21 august 1945 pe fondul nerecunoaşterii guvernului Groza de către anglo-americani şi în urma faptului că primul ministru Groza a refuzat să-şi dea demisia la cererea regelui. A fost singurul moment în care regele Mihai a "bătut" cu pumnul în masa comunistă. Comuniştii în România au fost aduşi pe tancurile sovietice cu binecuvântarea aliaţilor anglo-americani. În ciuda protestelor formale şi anemice ale anglo-americanilor comuniştii câştigau teren, singura piedică rămasă în calea constituirii unui regim condus de comunişti era monarhia, România trebuia să devină Republică.
Mihai I nu era străin de ceea ce urma să i se întâmple. În noiembrie 1947, când regele a fost la Londra pentru nunta prinţesei Elisabeta a Marii Britanii, a discutat cu şefii de state europene şi trimisul SUA, prezenţi la nuntă, situaţia politică din România. Niciun şef de stat nu i-a promis ajutor în ce priveşte intervenţia în România. Toţi au recunoscut că România se află sub tutela URSS şi ei nu pot face nimic. Churchill îl determină pe regele Mihai să se întoarcă în ţară. O lună mai târziu, pe 30 decembrie 1947, regele Mihai este obligat să abdice.
Tot ce s-a întâmplat în România nu a fost din cauza regelui, nici măcar din cauza comuniştilor români, ci a fost urmare a împărţirii Europei după război de către Churchill şi Stalin cu binecuvântarea americană.
Speranţa deşartă, a unei părţi din populaţia României,   care vedea salvarea ţării de comunism printr-o invazie anglo-americană avea să dureze ani şi ani, fără să  vină alt ajutor din partea lor decât cuvinte aruncate prin posturile de radio Europa liberă şi Vocea Americii. URSS era stăpân absolut în estul Europei, ţările occidentale aveau propriile interese în vest. Stalin ştia că americanii şi englezii nu riscau un nou război, mai ales că la Yalta convenise cu aliaţii cum va fi împărţită Europa după război.
Comuniştii români, cu sprijinul trupelor sovietice staţionate pe teritoriul României, au fost liberi să-şi construiască Republica. Dacă a fost bine ori nu, nu ştim. Comunismul pentru oamenii săraci, mare parte dintre ei, a fost o gură de oxigen. Nu acelaşi lucru îl putem spune despre liberali, ţărănişti, patroni, moşieri, etc. Aceştia au pătimit mult, mulţi au plătit cu viaţa faptul că nu au acceptat comuniştii.
Partea rurală a ţării, în 1945, era în evul mediu. Casele erau construite din laţi cu pământ bătut între ei şi învelite cu paie, stuf, coceni, rar unde erau învelite cu şindrilă, ori ţiglă. Pe jos era pământ lipit cu un amestec din balegă cu pământ galben. Toţi membrii familiei dormeau într-o cameră pe timp de iarnă.
Colectivizarea, pentru oamenii săraci, a dus la îndestularea lor. Pentru alţii colectivul a însemnat ruinarea lor, mă refer la aceea care aveau peste 10 hectare de pământ.
În ce-l priveşte pe regele Mihai I, a fost o piedică în calea istoriei. Aşa s-a întâmplat şi în 1930 când a fost detronat de către tatăl său. Istoria este un tăvălug, netezeşte căi şi omoară destine. Comuniştii, până în august 1944, au fost urmăriţi şi schingiuiţi de puterea de atunci a ţării. După 1945 , comuniştii au fost cei care au schinjuit şi oprimat pe cei pe care îi considera a fi fost oprimatorii lor, ori aceea care se împotriveau instalării puterii comuniste.
Regele Mihai a fost detronat de Churchill, Truman şi Stalin. A fost o piedică în calea noii orânduiri, istoria nu iartă. La fel ca el au păţit şi regii Bulgariei şi Serbiei.


joi, 27 decembrie 2018

Tudorel Toader îi reaminteşte lui Iohannis că este Preşedinte


  A treia zi de Crăciun, ziua Sf. Ştefan. O zi care, în calendarul ortodox, este trecută cu roşu, semn că este o mare sărbătoare. Cu toate acestea, vajnicul ministru al justiţiei, Tudorel Toader, este la serviciu şi este hotărât să rupă pisica care miaună prin capul lui Augustin Lazăr cu rezonanţe într-al lui Iohannis. Astăzi domnul T.T. va trimite din nou hârtiile de revocare pentru procurorul general, Augustin Lazăr şi propunerile pentru ocuparea funcţiilor de procurori şefi şi şefi de secţii din departamentele Procuraturii Generale, inclusiv şef la DNA. Prin aceste hârti şi recomandări pe care i le va face domnul Toader lui Iohannis, nu va face altceva decât să-i reamintească înscăunatului din Dealul Cotrocenilor că este Preşedinte şi că are nişte obligaţii pe linie de serviciu.
Fiindcă veni vorba de domnul Preşedinte, Iohannis, am observat că este foarte greu pentru el să înţeleagă ce înseamnă să fie cel mai înalt demnitar al statului român. Domnia sa se comportă ca un mărunt amploiat, ca un funcţionăraş care nu pricepe că fiecare cuvânt scos pe gura lui săsească are o mare însemnătate pentru stat, unde poate face bine sau rău. Nu-i pasă, îşi râde de guvern, de Parlament, de tot ce-i românesc, ştiind că nu există nimeni care să-l poată trage de gâlci. Acest om, din ianuarie 2017 atunci când a îmbrăcat geaca roşie, nu face altceva decât să lucreze „pas cu pas” împotriva guvernului legal ales şi al Parlamentului. Tot timpul provoacă alianţa, forţează suspendarea, forţează Constituţia, forţează bunul simţ, îşi bate joc de voturile românilor care l-au propulsat în scaunul de la Cotroceni.  Alianţa de la guvernare a pus şi revocat două guverne, acum, de un an de zile, avem un guvern condus de Viorica Dăncilă. Iohannis şi cei din opoziţie reproşează alianţei că au pus trei guverne şi peste 70 de miniştri.
Eu nu găsesc o slăbiciune, ci un curaj. Guvernele sunt politice, viitorii premieri nu dau examene şi nu au nici şcoală de miniştrii şi prim miniştri. Pot pune câte guverne vor, important este ca programul de guvernare să fie aplicat. S-a reproşat şi se reproşează că premierul se sfătuieşte cu Dragnea. Aşa trebuie, aşa a fost din totdeauna, premierul, dacă nu este liderul partidului de la putere, se sfătueşte cu liderii partidelor din alianţă, în special cu al celui mai important partid din alianţă, PSD-ul. Dragnea este, cu, ori fără voia opoziţiei şi mai ales a lui Iohannis, liderul PSD. PSD-ul a câştigat alegerile în 2016 în mod zdrobitor avândul pe L. Dragnea ca Preşedinte.
Ultimul premier aflat, încă, la conducerea guvernului, mă refer la Viorica Dăncilă, se dovedeşte pe zi ce trece a fi un bun politician, abil, cu demnitate şi cu calm. Se întâmplă să facă greşeli de exprimare, însă nu din cauza unei proaste stăpânirii a limbii române, ci din cauza emoţiilor. Pe mine mă interesează mai puţin aceste mici greşeli, omeneşti în fond. Cine nu a făcut asemenea greşeli să ridice piatra să lovească, mă tem că ar trebui să-şi tragă întâi lor lovituri, abia apoi să lovească pe Dăncilă ori altcineva.
Din 1989 şi până astăzi nu am avut reprezentat cu mai multă verticalitate şi demnitate ca Viorica Dăncilă. Deşi femeie, a ştiut să găsească acele cuvinte hotărâte şi pline de demnitate care să le reamintească ipocriţilor Junker şi Timmermans că România este stat independent şi are drepturi egale cu celelalte state membre UE şi că nu permite nimănui să ne trateze ca pe sclavi.
Opoziţia, în frunte cu Iohannis, nu vede cu ochi buni încercarea alianţei PSD-ALDE de a face multinaţionalele să plătească României o parte din profitul imens pe care îl fac. Din această cauză atât opoziţia, cât şi Iohannis, consideră PSD-ul anti UE. Nu, PSD-ALDE , este anti UE, este antifurtul economiei româneşti de către multinaţionalele care oprează pe teritoriul României, dacă asta loveşte în interesul unor state membre UE este altă discuţie.
Revin la Iohannis, deşi nu aş vrea să-i mai pomenesc numele de tristă amintire, CCR a spus că trebuie să semneze de îndată numirile celor doi miniştri. Cum dracu s- o fi traducând „de îndată” în germană, nu ştiu, că dacă ar fi însemnat ca în româneşte trebuia să semneze până acum.
Ori să motiveze refuzul. Însă nu poate spune că cei doi candidaţi propuşi nu sunt pregătiţi profesional, fiindcă asta nu intră în atribuţiile sale, poate refuza doar din motive de legalitate.
Domnul Iohannis poate găseşte timp să o însoţească pe Carmen Iohannis la procuratură, am văzut că i-a trecut guturaiul.


vineri, 21 decembrie 2018

Livia Stanciu şi Cristina Tarcea infractoare?


  De câteva zile se întâmplă lucruri care nu s-au mai petrecut până acum. Suntem ţara care producem cele mai mari şi de multe ori cele mai năstruşnice surprize.
Corupţi, băgaţi la puşcărie cu surle şi trâmbiţe, ies din detenţie înainte de executarea pedepsei, se suspendă executarea pedepsei pentru că judecătorii care i-au  condamnat au fost ilegal numiţi în completele de judecată.
În fapt, atât Livia Stanciu, fostă şefă a ÎCCJ, actual membru al CCR, cât şi Cristina Tarcea, actuala şefă a ÎCCJ au format, numit, au ales membrii completurilor de judecată, formate din 5 judecători, cu încălcarea legii, în mod neconstituţional, aşa au decis judecătorii CCR. Într-o altă ordine de idei, cele două şefe ale celei mai înalte instanţe de judecată, au încălcat legea, au procedat în afara legii. Au format completuri de 5 judecători ilegale. Cine încalcă legea trebuie să plătească!
În această situaţie,  condamnaţii, cărora li s-au suspendat pedepsele, sunt consideraţi nevinovaţi până la rejudecarea proceselor de către completuri de judecată legal constituite. Este drept că actuala pedeapsă nu este anulată, ci doar suspendată de la execuţie până la rejudecarea cauzelor.
Însă cele două, Livia Stanciu şi Cristina Tarcea care au încălcat legea, care au alterat, compromis actul de justiţie, nu cumva sunt vinovate penal? Cine plăteşte pagubele pricinuite statului cu judecarea unor cauze acum suspendate?
Elena Udrea, martor îmi este Dumnezeu că nu îi sunt fan, şi Alina Bica au cerut azil în Costa Rica pe motiv că în România nu ar beneficia de procese corecte. Iată că ceea ce se petrece acum în România cu suspendarea executării pedepselor din cauza unor abuzuri ale ÎCCJ dă dreptate celor două femei şi celorlalţi învinuiţi fugiţi de pe meleagurile ţării.
Fac o precizare: este vorba de completurile de 5 judecători, deocamdată.
Întrebarea mea legitimă este următoarea: oamenii condamnaţi de completurile ilicit constituite  ale ICCJ sunt corupţi? Dacă da, cele două şefe ale ÎCCJ care au încălcat legea, cum sunt?
Alianţa dintre Lidvia Stanciu şi DNA , respectiv Kovesi nu putea avea alt rezultat. Nu conta dosarul penal cât de bine era burduşit de probe, conta completul de judecată care îl judeca. Nu vreau să mă erijez în avocatul celor judecaţi, vreau ca toată lumea, care ajunge în faţa unor instanţe de judecată, să beneficieze de procese corecte. Vinovăţia lor să fie stabilită prin probe solide administrate de procurori în dosar şi nu pe compuneri juridice. Când discutăm despre viaţa oamenilor cântarul cu care se cântăreşte vinovăţia trebuie să fie bine calibrat, iar Themis să fie bine legată la ochi pentru a judeca faptele fără părtinire.
Nu ştim din ce motiv, ori ce a determinat două judecătoare aflate pe cea mai înaltă treaptă a ierarhiei judecătoreşti să încalce legea? Cred că în situaţia dată ancheta penală nu poate întârzia mult, cele două femeii trebuind să răspundă cine, sau ce, le-a împins să eludeze legea? Este cea mai mare degringoladă juridică  din istoria noastră. Nu cred că au mai fost asemenea cazuri de suspendare a executării pedepselor pe motive de completuri de judecată ilegal constituite. Dumnezeule, pentru a condamna la ordin şi cu dedicaţie a fost nevoie ca judecătorii să încalce legea!?
Secţia de procurori care se ocupă de fraudele comise de magistraţi trebuie urgent să se sesizeze cu privire la modul în care Livia Stanciu şi Cristina Tarcea au constituit completurile de cinci judecători. Cine încalcă legea trebuie să plătească, cine se joacă de-a Dumnezeu trebuie să plătească. Pentru că, aflate pe scaunul de Preşedinte al ÎCCJ, au constituit, neţinând cont de lege, completuri de judecată, din 5 judecători, care au decis asupra vieţii şi libertăţii oamenilor veniţi în faţa lor pentru o judecatată dreaptă.
Dacă sentinţele date de aceste completuri aflate în afara legii, sunt corecte ori nu, nici nu mai contează.



joi, 20 decembrie 2018

După 29 de ani...


  În urmă cu 29 de ani, România era un cazan sub presiune. La Timişoara manifestaţiile erau în toi, armata trăsese în manifestanţi, muriseră oameni, asfaltul era plin de sânge. România era însângerată. Au urmat zilele de 21, 22 decembrie. Dictatorul a fugit! România este liberă! Armata e cu noi! Tinerii, unii dintre ei copii, au muşcat din asfaltul îngheţat al Bucureştiului. Poporul îşi lingea rănile, îşi pansa durerile şi mergea înainte. Victorie! Victorie! Victorie! Am învins! Am învins! Am învins! Da, credeam că am învins, eram convinşi că am învins un sistem ticăloşit, eram convinşi că sângele nevinovat al copiilor morţi în revoluţie ne-au curăţat de rele instaurate în ţară de sute de ani. Speram să renaştem ca un popor nou, fără corupţie, fără corupţi, fără hoţi, fără... Speram! S-au format noile structuri politice. Au fost cuprinse persoane care s-au aflat în dizidenţă faţă de regimul comunist. Doina Cornea, Brucan, Dinescu şi mulţi alţii. Au apărut partidele politice, partidele istorice au fost resuscitate. Eram într-un avânt revoluţionar. Culmea este că noi, prostimea, chiar am crezut că ţara va merge în direcţia democratizării, în direcţia care putea pune cetăţeanul deasupra tuturor intereselor. Credeam că se va clădi o societate  în centrul căreia se va afla omul şi nevoile sale. Credeam în prosperitatea noii Românii.
Naiv! Am uitat că, de când au apărut primele organizări tribale cu un lider în frunte, masele au fost folosite doar pentru slujirea liderului, ori manipulat de un alt pretendent la titlu să lupte alături de el că vor fi răsplătiţi. După ce noul lider se instala la putere, uita tocmai pe aceea care îl cocoţaseră pe tron.
În România de la evenimentele din 1989 au început furturile, la început timide, apoi din ce în ce mai veroase. Corupţia, care pe vremea comuniştilor însemna un kg de carne, ori de brânză, o găină, un pachet de cafea sau un Kent, acum a ajuns la milioane de euro. Au dispărut uzinele, combinatele siderurgice, fabricile, sistemele de irigaţii, complexele agro-industriale, în loc lor au apărut supermarketurile străine, oameni, până mai ieri necunoscuţi, astăzi se lăfăie în zeci de case fiecare cu zeci de camere. Au apărut oameni care nu îşi mai petrec concediul în stil comunist 12 zile pe plajă la Marea neagră, ci la Miami, Tenerife, Palma del Mallorca, etc.
La conducerea ţării nu mai avem ca în vremea de tristă amintire un dictator care era şi prim ministru şi preşedinte de ţară. Acum avem un Preşedinte ales democratic şi un prim ministru validat de Parlament. Minunat! Aşa aş fi tentat să spun, dacă nu aş trăi acum, aici. De fapt avem două capete ale executivului aflate într-un război fizic. Încă nu şi-au dat în cap pentru că au stat SPP-işti între ei, nu pentru că nu şi-ar fi dorit.
Preşedintele României, etnicul german Iohannis, are o ură diabolică pe tot ce face guvernul şi coaliţia de guvernare. Aş fi de acord cu Iohannis dacă s-ar răzvrăti doar atunci când PSD-ALDE derapează, însă nu poţi critica cu ură tot ce întreprinde guvernul României.
Domnule Iohannis, dumneata nu te lupţi cu Dăncilă, Dragnea, Tăriceanu, te lupţi cu guvernul şi Parlamentul României, te lupţi cu cetăţenii României. Dumneata nu te poţi erija în procuror, judecător , judecător CCR şi Preşedinte, dacă o faci, tinzi să fii mai dictator decât Ceauşescu.
Apropo domnule luptător cu corupţia, de ce nu îţi laşi soţia să meargă la audieri la Parchet? Cum Dumnezeu, taman dumneata, Zeul anticorupţiei, să pui tălpi luptei împotriva corupţiei? Nu se poate aşa!
După 29 de ani am avut libertatea de a distruge tot, fura tot, fără să punem nimic în loc. De 29 de ani, hoţia este instalată în cele mai înalte fotolii ale statului. De 29 de ani politicienii , indiferent de sex, religie,  înclinaţii sexuale, culoare politică, au jupuit România de toate bogăţiile solului şi subsolului, de toate construcţiile industriale. De 29 de ani, politicienii au furat România la bucată sau cu toptanul, fiecare după posibilităţi, dar au furat-o! De 29 de ani suntem conduşi de ipocriţi care au aruncat propria neputinţă şi hoţie în spatele celor de dinaintea lor, situaţie cunoscută generic ca:”greaua moştenire”. În fapt, o fumigenă care să ajute politicienii, vremelnic instalaţi la putere, să poată fura în linişte.
Ne vor blestema tinerii morţi cu 29 de ani în urmă pentru nemernicia noastră, pentru faptul că am distrus idealurile lor de libertate şi prosperitate pentru poporul român.
Da, suntem liberi, putem spune orice, chiar rugaţi să vorbim cu nevestele, amantele, ibovnicele, iubitele, despre afacerile noastre, despre politica pe care o facem, despre prietenii pe care îi avem, despre întâlnirile de peste zi. Sigur că putem, doar suntem supravegheaţi tot timpul şi în tot locul. Nu avem intimitate, mergem la WC însoţiţi de un securist, dormim cu nevasta, iubita, amanta în pat, iar între noi este un securist. Da, avem libertatea de a fi supravegheaţi, filmaţi, ascultaţi şi monitorizaţi.
Trăiască România liberă!

luni, 17 decembrie 2018

Mierea amară. Cap XII


Nu departe de Tribunal, pe o străduţă liniştită cu trotuare înguste şi duzi, cu coroană mare, pe marginile drumului, casele vechi, construite în stiluri arhitectonice orientale, aşezate una lângă alta, aproape identice ca aspect, erau depăşite în înălţime de un palat construit în stilul brâncovenesc cu elemente moderne, palatul avea două etaje şi domina întreaga ulicioară care se înfunda în atelierele de tinichigerie care aparţinuseră proprietarului impozantei clădiri. După 1948 atât atelierele cât şi uriaşa casă au intrat în posesia statului. Proprietarul apucase să fugă peste graniţă. Din luxul de odinioară, care făcuse ca palatul să fie vizitat cu drag de prietenii proprietarului, nu mai rămăsese nimic. Construcţia suferea din cauza lipsei de îngrijire, pe afară varul începuse să cadă, la colţul clădiri în partea de nord, se desprinsese o bucată mare de tencuială din zidul casei. Atât parterul cât şi etajul erau închiriate tinerilor burlaci, doar la parter, sub scară, era un mic apartament unde locuia o familie cu doi copii mici şi gălăgioşi. În această clădire Gabriela şi Emilia închiriaseră, când sosiseră în oraş după absolvirea facultăţi, o cameră mare şi o altă cămăruţă mai mică care fusese cândva baie, dar pe care, noile autorităţi, o dezafectaseră. După nunta Emiliei, Gabriela rămăsese singură. Mult timp i-a fost greu, mult timp a tânjit după prietena ei cu care împărţise mulţi ani aceeaşi cameră.
Acum, după ce plecase de la Adrian, Emilia, revenise în micuţul apartament din vila naţionalizată care aparţinuse fugarului grec. Faptul că îl părăsise pe Adrian îi lăsase un gust amar, nu tânjea după iubirea pierdută, o durea nesimţirea oamenilor, superficialitatea şi ipocrizia lor. Îl iubise cu patima tinereţii,  cu dorinţa femeii-fecioare, al tinerii care descoperea viaţa în adevăratul sens. Din păcate, experienţa ei fusese catastrofală, găsise o soacră, nu doar ostilă, ci cu idei învechite şi de ne reconciliat. Încercase tot ce depinsese de ea şi de mama ei să o aducă pe Amalia Păsculescu la sentimente mai bune faţă de ele. Totul a fost zadarnic, zadarnică a fost şi intervenţia socrului său, soţul Amaliei, soacră-sa rămăsese de neclintit. Se poziţiona întotdeauna deasupra oamenilor, era o zeiţă neînţeleasă, ea era aceea care deţinea cheia de la cufărul tuturor lucrurilor lumeşti. Dacă Amalia saluta pe cineva, considera că bineţea ei este o investiţie în poziţia socială a acelui individ. Simplul fapt că te privea, trebuia să te consideri un norocos, Marea Amalia Păsculescu îşi aplecase privirea asupra ta, indiferent cine erai şi ce poziţie ocupai, până în momentul în care Amalia te privise, fuseseşi un tip insignifiant, după salutul ei intrai în rândul oamenilor cu poziţie socială înaltă.
În zadar încercase soţul, doctorul chirurg Victor Păsculescu, să-i spună că modul ei de a privi oamenii o face ridicolă, că nu ea era cea chemată să pună etichete, că până la urmă era o sărmană fată de la ţară, la fel ca mojoritatea intelectualilor, ajunsă, e drept, prin munca ei un medic priceput. Însă doar atât, faptul că îşi ascundea părinţii în veşnicia satului nu o ridica la rang de prinţesă. Rămăsese în adâncul inimii ei o ţărancă, emancipată, dar ţărancă. Ăsta era motivul pentru care ura tot ce venea de la ţară, pentru că în primul rând ura originea ei, considera că a avea rădăcini în vatra satului este un handicap. I se dăduse exemple de oameni de litere, de politicieni de anvergură, de artişti care proveneau din mediul rural şi care se mândreau cu rădăcinile lor. Amalia rămăsese de neclintit, se spăla cu spirt pe mâini de mai multe ori decât era necesar, îi era teamă că încă i se vedea pământul de sub unghii. Era chinuită de ideea rădăcinilor ei.
În acţiunea de divorţ, Emilia îl învinovăţise pe Adrian că este egoist şi s-a lăsat condus de mama lui.
Ar fi vrut ca viaţa ei alături de Adrian să fie o continuă aventură. Şi -ar fi dorit să fie pentru el soţia calculată şi amanta fierbinte gata să-i satisfacă toate fanteziile sexuale. Îşi amintea cât te greu trebuie să-i fi fost mamei ei care dormise cu soţul şi cu ea în acelaşi pat pe timpul ierni din cauza lipsei de spaţiu, fără intimitate, fără libertate de mişcare. Ea îşi dorise o evadare, visase să fie altfel. Îşi dorise să-şi alinte bărbatul, să-i transmită toată dragostea ei. Îşi dorea să-i lase iluzia că el este şeful, bărbatul, forţa din casă. Îşi imaginase cum, îmbrăcată provocator în cămăşuţă de noapte scurtă şi dantelată, i-ar fi dus micul dejun la pat. O dată cu ceşcuţa plină cu cafea fierbinte şi aromată, iar fi dat sărutul buzelor şi parfumul trupului  de femeie tânără.
Nimic nu rămăsese din visele ei, soacră-sa le spulberase, din prima zi intrase cu bocancii în viaţa lor, le distrusese intimitatea şi liniştea, armonia şi pacea. În locul lor se instalase ura şi dispreţul.
După audierea martorilor s-a dat cuvântul avocaţilor.
În cuvâtul său Emilia a încercat să nu-l înfiereze prea tare pe Adrian, aruncând vina pe mama lui.
-Onorată instanţă! Astăzi, după o căsătorie pe care o vedeam dusă până ce „moartea ne va despărţi”, mă văd nevoită să cer divorţul de soţul meu, Adrian Păsculescu, după doar câteva luni de mariaj.  Tovarăşe preşedinte, sufletul meu iese ciobit din această căsătorie eşuată, precum un animal marin pe uscat. L-am iubit, recunosc, însă prefer să-mi ling rănile singură, decât să le adâncesc. Am încercat să fiu pentru soacra mea fiica pe care nu a avut-o, un copil tandru şi iubitor, nu s-a putut. Mă visam cerându-i sfatul ,atunci când doream să fac o mâncare deosebită, ori o prăjitură la ceas de sărbătoare, nu pentru că aş fi neîndemânatică ori nepricepută, ci din dorinţa de a mă fi apropiată de ea afectiv. Iubindu-l pe el, voiam să-i respect şi să-i iubesc părinţii. Nu a fost posibil. Încă din prima dimineaţă, de după nuntă, a venit soacra, precum o maşteră şi, fără a mă întreba ceva, a mers în bucătărie să-i pregătească copilului ei micul dejun şi să potrivească temperatura apei din cadă pentru baia lui Adrian. Nu a fost o simplă întâmplare, totul a continuat zilnic, iar în zilele de sărbătoare venea şi la prânz să pregătească masa pentru Adrian. Nu am avut linişte, nu m-am putut bucura de bărbatul pe care îl alesesem, nu am avut intimitate. Mama şi tata au dormit , timp de iarnă, cu mine în cameră, era un lucru asumat din lipsă de spaţiu. Însă aici, formal, aveam casa noastră unde ne-am fi putut bucura de confortul de a fi doar noi doi şi iubirea noastră. Nu a fost aşa, totul se izbea de Amalia Păsculescu, era peste tot ca o fantomă, ca un duh rău: în bucătărie, în baie, în dormitor, în patul nostru, dormea între mine şi Adrian. Îl văd că se agită, încearcă să-mi spună că mint, fiindcă niciodată mama lui nu a dormit între noi. Ai dreptate Adriane, doar fantoma ei era, în loc să-mi spui cuvinte de dragoste îmi vorbeai de măicuţa ta, în loc să mă săruţi căci eram proaspăt căsătoriţi şi voiam alintul tău, îmi vorbeai despre cina mamei tale, în loc să-mi alinţi trupul înfierbântat de dorinţă, de dorul de peste zi, îmi spunea-i că mama ta nu mă poate suferi fiindcă sunt o ţărancă proastă. Într-un moment nefericit, Amalia Păsculescu, soacra mea, a suferit un accident teribil, a rămas infirmă pentru perioada cât era cu mâinile şi picioarele în gips. Am rugat pe mama, la cererea socrului meu, să vină să o îngrijească, cât timp doctoriţa se afla imobilizată la pat. Din omenie mama a acceptat. Ei bine, onorată instanţă, în loc să audă mulţumiri din partea ei, infirmă fiind, atât mama cât şi eu, auzeam doar jigniri, apostrofări şi înjurături.
Emilia s-a oprit o clipă, a privit în hârtiile de pe masă, apoi s-a uitat la Adrian, după care a continuat:
-Am fost învăţată să respect oamenii, să fiu alături de ei când sunt în suferinţă, să le aduc zâmbetul pe buze bucurându-i cu o mică atenţie. Am să vă dau un exemplu. Mergeam spre tribunal dimineaţa, eram gânditoare, afară ploua mocăneşte, simţeam cum picurii ploii ajung în sufletul meu, era o vreme rece, mohorâtă, de un cenuşiu înspăimântător. La un colţ de stradă, o femeie cu un copil în braţe aştepta, nu ştiu ce şi nici pe cine, copilul, o fetiţă blondă cu ochii albaştri precum azurul cerului, plângea. Lângă ei era o „gogoşerie”, am cumpărat două gogoşi, am dat una fetiţei, una mamei, amândouă au zâmbit, fata mă privea cu ochii mari, curioşi şi frumoşi, printre suspinele ei am văzut bucuria în stare pură, neprefăcută, necizelată. Sufletul a alungat stropii de ploaie, dintr-o dată soarele a răsărit, deşi, încă mai ploua, iar vremea era la fel de mohorâtă şi rece. Atunci am realizat ce puţin ne trebuie să fim fericiţi, dacă sufletul ne este curat şi conştiinţa nu-şi reproşează nimic. Din acel moment am hotărât să-mi reiau libertatea, nu-mi trebuie casa mare şi luxoasă construită de familia Păsculescu, am nevoie de o cămăruţă în care să fac ce vreau, fără să fiu controlată, fără să fiu jignită şi fără să mi se reproşeze că nu am adus zestre pe măsura averii soţului.  Amalia Păsculescu, mama lui Adrian, nu a coborât din turnul ei de fildeş decât pentru a mă împroşca cu noroi şi a-l alinta pe Adrian. Am căutat refugiul, aşa cum era normal, în braţele soţului, nu l-am găsit. Adi al meu încă era sub fustele mamei sale.
Spunea, în cuvântul său Adrian, că nu vrea să se despartă de mine, fiindcă mă iubeşte şi vrea să fiu fericită. Asta vreau şi eu, să fiu fericită, iar dacă Adrian mă iubeşte aşa cum susţine, să fie de acord cu desfacerea căsătorie astfel îmi voi putea găsi  liniştea şi, poate, de ce nu, fericirea.
Onorată instanţă, iubim cu adevărat atunci când fericirea noastră este dată de fericirea celui iubit. În situaţia dată îi doresc lui Adrian să fie fericit departe de mine, voi fi bucuroasă să ştiu că el este bine. Nu-l urăsc, este o victimă nevinovată a unei mame tiranice, a unei mame care nu înţelege că a venit momentul să –l la să-şi facă singur un drum în viaţă. Onorată instanţă, nu sunt perfectă,  aş fi luat hotărâri greşite împreună cu soţul meu, ni le-am fi asumat, am fi învăţat din ele, nu le-am fi repetat. Suntem la început de drum, nu mergem pe o cărare bătăturită de noi, exista posibilitatea să ne rătăcim, o luam de la capăt , aveam forţa necesară să îndreptăm greşelile. Nu am fost lăsaţi să ne încercăm forţele, să lăsăm iubirea noastră să ne călăuzească paşii. Greşeam un mic dejun şi ardeam omleta, ei şi? Îl sărutam , îl îmbrăţişam, iar el m-ar fi iertat. A doua oară nu mai greşeam. Doi tineri pot privi viaţa în joacă, uşor, uşor ne-am fi maturizat, deveneam părinţi şi lucrurile s-ar fi schimbat. Aş vrea ca această pledoarie să fie o lecţie pentru toate soacrele care se amestecă în casele copiilor. M-am întrebat: de ce Amalia Păsculescu, doctoriţă, până la urmă, indiferent din ce mediu ar fi provenit, este, totuşi, o femeie educată, consideră că nora e mică şi proastă şi nu ştie cum să se poarte cu fiul ei crescut în puf, încă legat de ea ombilical şi pitit sub fusta de mamă? Putea să găsească o punte de legătură între noră şi ea pentru binele propriului copil. Nu a fost să fie, mi-am dorit o mamă care poate fi soacră în mod constructiv, am găsit o scorpie.
În general mamele de băieţi consideră că dacă îl lasă pe fiul să trăiască împreună cu nevasta, fără ca ea, soacra, să dirijeze, să canalizeze paşii tinerilor, vor ajunge în sapă lemn.
Natura ne învaţă cum se perpetuează viaţa fără intervenţia omului. Iarna plantele mor, pentru ca primăvara devreme, înainte chiar ca zăpada să-şi dea obştescul sfârşit, ghiocelul să scoată capul şi să ne anunţe cu clopoţelul său renaşterea naturii. Trebuie să avem încredere în tinerele familii care să formează, trebuie să fie lăsate să zboare în viaţă, să-şi croiască singuri drumul. Chiar dacă va fi greu, se vor căli luptând, cu cât greutăţile şi obstacolele vieţii  vor fi mai mari, cu atât vor ieşi întăriţi din aceste încercări. Dacă tinerii căsătoriţi vor continua să se pitească după fustele propriilor mame, nu vor deveni oameni puternici. În momentul în care părinţii vor îmbătrânii, ori vor părăsii lumea aceasta, ei vor fi debusolaţi, dezorientaţi, şi o perioadă de timp nu vor ştii să acţioneze, nu vor şti să se descurce în viaţă. De aceea, trebuie ca părinţii să dea tinerilor libertatea de a se afirma singuri. Chiar dacă vor cădea sau viaţa îi va îngenunchea cu  greutăţile ei, vor găsi resurse în interiorul lor să meargă mai departe.
Onorată instanţă, nu am greşit când m-am căsătorit cu Adrain, am crezut în iubirea mea, în iubirea lui, în dorinţa noastră de a întemeia un cămin, în voinţa noastă să prindem aripi pentru a ne descurca în noua noastră ipostază, aceia de oameni la casa noastră, stăpâni pe  libertatea noastră de a hotărî împreună ce dorim să facem. Cu sufletul greu şi inima sfărâmată vă cer să desfaceţi căsătoria noastră, urmând să-mi reiau numele de fată.
A privit în ochii lui Adrian cu drag şi regret, era ultima oară când îl vedea ca soţ. Şi-a strâns hârtiile cu migală, le-a pus în servietă, apoi a luat loc în bancă.
Pronunţarea instanţei a fost dată după amiaza aceleiaşi zile şi hotăra desfacerea căsătoriei.
Plecase de la instanţă cu capul plecat, nu era fericită chiar dacă câştigase procesul, nu-şi dorise divorţul el apăruse ca o soluţie fortuită. Ceva se rupsese în ea, îi dispăruse zâmbetul feciorelnic, era o femeie divorţată. Acum avea un statut incert, orice discuţie cu un bărbat îi putea agăţa o etichetă de gât: „trăieşte cu el, e curvă”. În dreptul barului în care avocaţii mai pledau o dată cauzele din sălile de judecată, a ezitat o clipă, ar fi vrut să intre, apoi a făcut un pas să meargă mai departe, în acel moment cineva a prins-o de braţ, a fost o atingere blândă ca o mângâiere. A întors capul, un bărbat înalt, frumos şi elegant o privea cu drag.
-A, bună ziua domnule Demostene! Ce faceţi? Faţa Emiliei s-a luminat când a văzut bărbatul, cu ochii mari şi verzi ca smaraldul, care o sorbea din priviri.
-Sărut mâinile, Emilia! Ţi-am urmărit pledoaria, ai fost magistrală, se simţea în cuvintele tale tristeţea, regretul şi dorinţa, totodată, de a pune capăt unei căsătorii aflate în impas.
-Nu este cel mai fericit moment din viaţa mea. Nu aşa îmi imaginam că se vor petrece lucrurile în urmă cu câteva luni. Mergeam pe drumul împodobit cu speranţele viitorului, a fost doar o himeră, totul s-a transformat în ghimpi. Căsnicia cu Adrian a fost o cupă de pelin în care cineva a strecurat câteva picături de cucută...

duminică, 16 decembrie 2018

...Şi dă-i şi luptă...!


  Domnul Preşedinte, Iohannis, este un exemplu de luptător împotriva corupţiei, toată ziua se luptă, se luptă cu Toader când acesta îi propune să o schimbe pe Kovesi, se luptă cu propunerea ministrului justiţie de a-l revoca din funcţie pe procurorul general, Augustin Lazăr. Mai nou se luptă cu propunerile de numire ale noilor miniştri. Foarte bine, asta trebuie să facă Preşedintele României să se lupte, nu contează cu cine, cu ce şi de ce. Important este să vadă lumea că are activitate, vorba lui Dandanache:”...şi dă-i şi luptă...” Doar el este prezidentul României şi „nu un maţe fripte, un coate goale cu giuben în cap şi sticle în ochi”. Preşedintele României fiind „imparţial ca tot românul” şi asigurând o echidistanţă între instituţii trebuie să fie un exemplu de urmat pentru toţi cetăţenii. Am înţeles că de acum încolo protestatarii se vor îmbrăca în geci roşii să fie precum idolul lor Iohannis, iar profesorii îşi vor putea achiziţiona câte 6 case în mod abuziv. Chiar dacă vor fi declaraţi cumpărători de rea credinţă şi chemaţi la procuratură să dea explicaţii în calitate de martori, vor transmite procurorului, prin fax, că au guturai şi trebuie să stea acasă să bea ceai.
Uitam un lucru esenţial. Premierul englez după încurajările primite de la Iohannis a declarat că se simte încurajată, că este mare lucru să primească sprijin moral . Un jurnalist i-a atras atenţia doamnei premier că domnul Iohannis este Preşedintele României. Doamna May a ripostat contrariată: „mai există România? Dacă aş fi ştiut asta, îl primeam pe preşedintele lor, când venise, cu nevasta, la chermeza regală".
Cu ceva vreme în urmă, procurorii au îndrăznit să o convoace pe Carmen Iohannis la parchet pentru a da explicaţii, în calitate de martor,  în legătură cu achiziţionarea unei case pe care ulterior a pierdut-o, iar Curtea de Apel Braşov a declarat că soţii Iohannis au fost cumpărători de rea credinţă.
Doamna Iohannis şi-a dorit să meargă, doar că a fost nevoită, obligată de rolul ei de soţie de preşedinte, să-l însoţească pe Iohannis la un bairam la curtea regală din Londra. Apoi, la nouă convocare la parchet, un guturai rebel a făcut-o să stea în casă, nu pentru că i-ar fi fost teamă că s-ar agrava boala nu a dat curs invitaţiei făcută de procuror, nu, nici vorbă, ci din teama de a nu-i contamina pe dragii de anchetatori. Carmen Iohannis a făcut un gest de mare responsabilitate, chiar cu riscul de a-l înfrunta pe dragul de Iohannis care strigă că luptă împotriva corupţiei, iar cetăţenii care sunt chemaţi la parchet să se prezinte în ziua şi la ora indicată de către anchetator. Însă când te numeşti Carmen Iohannis şi eşti soţia preşedintelui României poţi să te eschivezi cum vrei de la a da curs unei invitaţii la Procuratură. Doar doamna Iohannis nu este un muritor de rând, are imunitate prezidenţială. Aşa este legea: "pentru unii mumă, pentru alţii ciumă!
Mi-am amintit, Iohannis o anchetase chiar el pe Carmen şi ajunsese la concluzia că este nevinovată, declaraţia îi aparţine, şi nu are de ce să se prezinte în faţa anchetatorilor care sunt manipulaţi de ciuma roşie, de Dragnea şi gaşca lui.  Ruşine Dragnea! Din cauza ta a făcut Carmen guturai. Penalule!
P.S. Slavă Domnului, astăzi am văzut-o pe doamna Iohannis mergând la biserică împreună cu soţul. Asta înseamnă că este sănătoasă, m-a îngrijorat doar faptul că hainele erau prea scurte pentru timpul rece de afară. Să nu recidiveze guturaiul. Zic!

sâmbătă, 8 decembrie 2018

Protestele din Paris


Parisul sub asediu. Acciza pe carburant a scos oamenii în stradă. Oare despre asta este vorba? Nu cred, asta a fost ocazia şi nu cauza. Guvernanţii, la presiunea străzii, au dat înapoi şi au amânat aplicarea accizei. În mod normal manifestaţiile trebuiau să înceteze, nu au încetat, nici nu vor înceta. Protestatarii au simţit slăbiciunea puterii, acum cer demisia preşedintelui Macron. Este foarte posibil ca preşedintele să demisioneze, asta nu înseamnă că se vor opri. Manifestanţii de acum nu seamănă cu cei de pe vremea lui De Gaulle, seamănă mult cu demonstranţii din nordul Africii. Sunt sigur că manifestaţiile se vor întinde ca o pecingine în toată Europa, mai ales în ţările UE.
Ce fac SUA, celelalte state civilizate când văd cum jandarmii lovesc protestatarii? Îmi amintesc cum se inflamau statele democrate când forţele de ordine din Egipt se luptau cu manifestanţii din stradă. În Egipt poporul era suveran. Acum poporul protestează, e violent, distruge,este un tăvălug, jandarmii arestează, lovesc, folosesc gaze lacrimogene, tunuri cu apă şi, sunt sigur că nu Dragnea este în turela care acţionează jeturile de apă. Domnilor, poporul are dreptate? Este suveran? Macron este ales de popor, acum poporul, e drept, nu tot poporul, nici în Egipt nu era tot poporul şi totuşi Mubarak a căzut, Macron este într-o situaţie delicată, va demisiona? Dacă îşi va înainta demisia, jandarmii vor fi demoralizaţi, protestatarii vor câştiga teren, vor cere altceva, căderea guvernului, dizolvarea Parlamentului, eliberarea deţinuţilor, o nouă cădere a Bastiliei din 1789.
Vor fi greu de gestionat aceste manifestări. Întrebarea esenţială este următoarea: cine este în spatele acestor mişcări de o violenţă aproape fără precedent în Paris pe bulevardul principal? Am înţeles că acciza pe carburant a fost ocazia, dar cauza care este?
În 2011, aviaţia franceză bombarda pe Muammar al-Gaddafi şi oamenii lui. Era un dictator, un tiran,  revoluţionarii l-au omorât pe Gaddafi cu bestialitate, ţara, Libia, acum este în haos.
Istoria, ah, istoria, nu numai că se repetă, dar se şi răzbună.
Dacă protestarii violenţi au alte cereri, doleanţe, decât cei care au ieşit să demonstreze, să protesteze împotriva guvernului care mărise preţul pe litrul de combustibil cu aplicarea noii taxe, violenţele nu se vor opri.
Sper ca ordinea să fie readusă pe străzile Parisului. Pacea socială să fie întronată. Va fi posibilă această înţelegere doar dacă în stradă sunt oameni care protestează împotriva noii taxe, altfel Parisul va fi cuprins de flăcări, ferească Dumnezeu!


joi, 6 decembrie 2018

Analiza lui Iohannis


  Doamne, îţi mulţumesc că  m-ai ţinut sănătos până la vârsta asta! Recunosc că am încetat să mă gândesc cu nostalgie la perioada comunistă. În acele vremuri am trăit o viaţă plată, aşteptam doar editurile să văd ce noutăţi beletristice mai scot, în rest, viaţa politică era acolo departe de ochii noştri. Doar cine avea răbdarea să citească „Scânteia” până la penultima pagină putea vedea ce ministru, ori prim ministru s-a retras din guvern din motive de sănătate.
Acum, binecuvântată fie revoluţia care ne-a dezbrăcat de industrie şi agricultură şi ne-a adus la conducerea ţării oameni titraţi, somităţi cu doctorate plagiate în procente între 4% şi 100%, oameni capabili să poată distruge în 29 de ani cât s-a construit în 50. Am avut Preşedinte de republică un brav marinar, atât de brav, încât, când s-a retras din activitatea de lup al mărilor, a plecat cu flotă cu tot. Asta zic şi eu iubire de meserie, ataşament de vasele comerciale pe care le condusese.
Un alt Preşedinte, probabil tot de tristă amintire, profesor la rândul lui a reuşit să mediteze la fizică toţi copiii patriei, iar cu banii obţinuţi nu i-a investit în copii, după cum singur a recunoscut, ci în case, este adevărat că, fiind îndrăgostit de aceste imobile pe unele le-a luat cu japca, conform hotărârii Curţii de Apel Braşov- cumpărători de rea credinţă.
Cum spuneam, acum trăiesc o viaţă trepidantă, încărcată de adrenalină, televiziunile sunt în fierbere, reporteriţele, silfide şi ingenue aleargă cu microfonul de la un parlamentar la femeia de serviciu, de la ministru la portar, de la şef de partid la ultimul membru, de la premier la preşedinte, să afle cu o clipă mai devreme cine va fi remaniat, cu toate că la noi mai mult sunt remaiaţi, dar asta este o altă discuţie, cine dat afară, când se taie salariile şi când se blochează pensiile.
Preşedintele, care stă confortabil în scaunul de la Cotroceni, conf. propriei declaraţii, de vreo două săptămâni a dat o pâine bună de mâncat presei şi pe noi ne-a ţinut cu gurile căscate, mai ceva decât Newton aşteptând să-i cadă para pentru a descoperi legea gravitaţiei, dacă nu mă credeţi întrebaţi-l pe Iohannis că e prof. de fizică, în faţa televizorelor sperând să înţelegem ce vrea să facă.
Să o luăm pe scurtătură. Guvernul Dăncilă s-a hotărât să revoce câţiva miniştri, pentru asta a trimis hârtia la Cotroceni cu numele miniştrilor remaniaţi şi a celor care urma să le ia locul. Din motive neprecizate, doar de el ştiute, doi miniştri nu au fost revocaţi şi în concluzie nici ceilalţi, desemnaţi să le ia locul, nu au fost acceptaţi. S-au făcut alte propuneri, domnul din Dealul Cotroceniului încă nu a făcut numirea lor pe motiv că analizează propunerile. Ce să analizeze? Domnul Preşedinte nu este o comisie în faţa căruia miniştri dau examen iar dânsul le pune note, nici vorbă, domnia sa doar trebuia să semneze ca primarul, atât. Acum guvernul este într-o situaţie critică. Chiar dacă Dăncilă ar fi vinovată, Iohannis ca Preşedinte trebuia să pună lucrurile pe făgaşul normal, adică să smneze revocările şi noile numiri de miniştri, se ştie că răspunderea guvernului este doar în seama premierului care răspunde politic pentru bunul mers al guvernării. Că Iohannis forţează limitele Constituţiei încă din 2015, asta o ştie toată lumea. Că alianţa de la guvernare nu a avut un conducător, cu tot ce-i trebuie unui bărbat ,pentru a-l suspenda, este altă poveste. Însă forţarea Constituţie pe care o face domnul Iohannis acum, se datorează faptului că nu poate fi suspendat acum când preluăm Preşedinţia rotativă a Comisiei UE. Tot ce face, arată un om pe care nu-l interesează binele României, ci, doar, satisfacerea unui orgoliu mărunt în faţa electoratului liberal: „aţi văzut ce i-am tuflit?” Şi interesele unor entităţi străine.  Tot domnul Iohannis încuraja introducerea unei moţiuni de cenzură, admitem cazul că PSD-ALDE nu mai are majoritatea. Când formează liberalii guvernul, când învaţă ce trebuie să facă la Bruxelles? Această moţiune, democratică în fond, nu trebuia introdusă acum, indiferent dacă  trece sau nu.
Revin, mulţumită acestor domni cocoţaţi în diferite funcţii, bine remunerate, cu multe avantaje materiale, care pe măsură ce ajung tot mai sus pe treptele ierarhice, devin mai deştepţi şi mai deştepţi. Precizez, s-au cocoţat acolo prin sufragiu popular nu prin examene grele susţinute în faţa unor academicieni. Domnilor, nu ajuns în fruntea statului, pentru că sunteţi deştepţi, sunteţi deştepţi fiindcă   aţi ajuns acolo. Doamne, încă o dată îţi mulţumesc pentru nebunia pe care o trăim şi pe care unii o numesc simplu-democraţie. Aşa o fi?                                

duminică, 2 decembrie 2018

Mierea amară cap. XI


  Amalia a privit cu atenţie pe femeia care îi aducea cina. Când a văzut zâmbetul, de pe faţa luminoasă şi încă frumoasă a Marinei, i-a pierit pofta de mâncare. Un nor ameninţător s-a aşternut pe faţa ei, a scrâşnit măselele, din ură, în gura strânsă cu colţul buzelor pungite. Doctoriţa era cu moralul la pământ. A vrut să scoată un cuvânt, i s-a oprit în gât ca un nod care nu o lăsa să respire, plânsul era gata să o cuprindă. Strângea din dinţi să nu-i vadă ţăranca slăbiciunea. De multe ori, în lungul zilelor când rămânea singură  imobilizată în pat, se gândise ce ar fi făcut ea dacă cuscră-sa ar fi fost în locul ei. Oricât s-a chinuit să găsească un sentiment de milă , de înţelegere pentru cuscră, nu a găsit. Răspunsul pe care i l-ar fi, dat dacă i s-ar fi cerut ajutorul ar fi fost un refuz categoric. S-a întrebat în lungile ore de meditaţie de ce nu poate fi caldă, blândă, gata să ajute semenul aflat în suferinţă De ce, chiar şi atunci când consultă un copil, o gravidă, un bătrân care provin din mediul oamenilor simpli, pălmaşi ori salariaţi în uzine ca muncitori, îi priveşte cu dispreţ, cu dezgust, abia dacă îi atinge? Îi consideră inferiori, nedemni să-şi ridice privirea până la faţa ei, a Amaliei Păsculescu. A făcut o comparaţie între părinţii ei şi aceşti oameni simpli, i-a găsit pe toţi la fel. Atunci a urmat întrebarea dureroasă. Ea cine este? Răspunsul a fost pe măsură, este o fiinţă aleasă zămislită de nişte oameni sănătoşi biologic. Mulţumea în gând părinţilor pentru că au adus-o pe lume, pentru că se sacrificaseră pentru ca ea să ajungă doctor, doar atât, când a văzut că părinţi îi pot da de gol obârşia, i-a alungat.
O ura pe Marina, o considera o prefăcută, nu credea că un om poate avea sentimente în afară de prefăcătorie, ce este aia să fii bun? Da, se considera un medic bun, un profesionist, consulta pe oricine călca pragul cabinetului unde lucra. Pe toţi îi detesta, se considera un zeu printre muritori. Pe oamenii cu dare de mână şi spilcuiţi îi trata cu oarecare deferenţă, pe cei săraci cu dispreţ, chiar dacă îi aduceau plocon, poate, ultima găină din bătătură.
Îi plăcea să o chinuie pe Marina, observa că, deşi nu-i răspundea întotdeauna, suferea. Ea, Amalia, doctoriţa Păsculescu, adora momentele când putea umili pe cineva, prin asta îşi savura vanitatea.
-Ce ai rămas cu tava în braţe? Stai ca toanta şi te uiţi la mine ca boul la poarta nouă! Îmi dai să mănânc ori îţi place să mă chinui acum când sunt neputincioasă?
Marina, fără să scoată un sunet a aşezat măsuţa în pat peste picioarele Amaliei apoi a început să o hrănească. După ce Amalia a terminat de mâncat, cu un prosop a şters-o delicat la gură, a luat măsuţa, a pus-o pe un fotoliu, apoi a tras un scaun lângă pat. Marina s-a aşezat pe acel scăunel, cu mare grijă a pus mâna pe mâna ghipsată a Amaliei:
-Cuscră, de ce te chinui? Ce năbădăi nu te lasă să trăieşti liniştită? Gândeşte-te că prin voinţa lui Dumnezeu, al lui Satana, ori a altor forţe, eşti imobilizată, condamnată ca aproape două luni să nu te poţi mişca din pat. Femeie, dă slavă Domnului, fiindcă am vrut să vin să stau cu dumneata, altfel, pereţii îţi cântau simfonia nebuniei.
-Lasă-mă dragă cu poliloghia ta, ai început să mă agasezi. Îţi place să fii cuscră cu o doctoriţă, prin mine vrei să intri în lumea mare, să fii cucoană, să-ţi zică ţăranii  din satul tău „madam”. Amalia şi-a smucit mâna, o grimasă de durere a apărut în coţul gurii.
-Mâine aş pleca de aici, dacă nu mi-ar fi milă de dumneata. Nu te strâmba, Amalia avea o schimonosire a feţei în semn de batjocură,  mila este un sentiment uman, iar pe dumneata acum, după cum arăţi, trebuie să  te compătimesc. Închipuieşte-ţi că ies  pe uşă şi nu mă mai întorc, ai să rămâi privind în urma mea, la început cu bucurie că ai scăpat de mine, apoi cu îngrijorare, mai târziu te vei panica. Toţi dracii, care, te împing împotriva mea, vor veni şi te vor chinui cu cele mai rele chinuri. Te vor purta în anii copilăriei din satul moldovean, unde, părinţii tăi, oameni simpli, omenoşi şi cu bun simţ, te-au învăţat să respecţi pe ceilalţi, să-i saluţi şi să-i întrebi de sănătate, nu să-i dispreţuieşti. Ştiu că nu te vei îndrepta, însă vreau să-ţi spun că pierzi multe lucruri când uiţi să fii om. Iar dumneata ai uitat! Priveşte la soţul dumitale, chirurgul Victor Păsculescu, un mare medic, un mare om. De ce nu iei exemplul de la el?
-Sunteţi nişte proşti! Marina, ascultă-mă pe mine, nu amestecaţi grâul cu neghina pentru că făina va fi neagră şi otrăvitoare. Vezi tu, noi, intelectualii, suntem grâul, voi neghina. Când priveşti un lan de grâu macul se vede frumos, însă cu trecerea timpului devine, nu doar nefolositor, ci de-a dreptul otrăvitor.
Am să te şochez, sunt o fată de la ţară, crescută într-o casă cu pământ pe jos, mirosul de bălegar şi de animale era specific, nu ne şoca, eram obişnuiţi. Părinţii mei au muncit mult să mă poată ţine în şcoală, să ajung doctoriţa Amalia Păsculescu, eram mândră de ei. Totul a fost bine până în ultimul an de facultate. Un coleg mai mare, era deja rezident, coleg cu Victor, a vrut să mergem într-o iarnă de Crăciun la părinţii mei, era orăşean, nu fusese niciodată la ţară. Când am intrat cu el în casă, pe plita încinsă a sobei din cărămidă fierbea mămăliga şi o oală cu ciorbă de fasole, era în ajunul Crăciunului, cum spuneam, când am intrat în casă direct din gerul de afară, un val de abur cu miros pestilenţial ne-a izbit în plină faţă. În sobă duduia focul din lemne. Tata, care, tocmai intrase în casă, după ce dăduse mâncare animalelor, avea un miros înţepător de balegă. Aerul era fierbinte, cu mirosuri amestecate şi umed. Prietenul meu mi-a cerut să mergem în altă cameră, abia atunci am înţeles că nu aveam unde să-l duc în altă parte, că eram în singra cameră locuibilă pe timp de iarnă. Odaia în care mă aflam era dormitor, bucătărie şi sufragerie. În acel moment s-a căscat prăpastia între mine şi părinţii mei. Am plecat în aceeaşi seară înapoi la oraş.  Nu mă condamna, nu mai aveam nevoie de ei, mi-am luat serviciu ca soră medicală, lucram mai mult de noapte, ziua mergeam la facultate. Aşa am reuşit să-mi termin studiile, recunosc, rar îmi trimiteau şi ai mei bani din puţinul lor.
- Amalia, nu trebuia să-ţi repudiezi părinţii, tu spui că s-au jertfit pentru ca tu să fii o „Cineva”. Aşa îi răsplăteşti? Alungându-i?
-Pentru că am devenit patetică nu trebuie să devi familiară cu mine, obraznico! Ştii ceva, se încăpăţânează să trăiască, pentru ce? Abia îşi târâie picioarele pe bătătură. Trebuie să rup din salariul meu să le trimit medicamente şi bani de cheltuială. Au fost înstăriţi, însă de când cu colectivul, nu au mai putut munci, abia au după ce să bea apă. Gata, m-am săturat să-i tot ştiu în viaţă! Dacă erau ţărani cu bun simţ, aşa cum se pretind, trebuiau să moară, să nu mai facă degeaba umbră pământului. Să nu-şi chinuie unicul copil.
-Femeie, nu eşti sănătoasă! Pentru Marina camera devenise dintr-o dată prea mică, nu mai avea aer, în timp ce Amalia părea să crească în hidoşenia sufletului ei. Mergi la nebuni, doar acolo te poţi face bine, dacă vei mai reuşi vreodată...Un strigăt de bărbat a oprit vorba Marinei.
-Îi spui mamei că este nebună? O trimiţi la balamuc? Fulgere ţâşneau din ochii tânărului, cu pumnii strânşi şi faţa congestionată s-a repezit în direcţia Marinei. Fiică-ta este nebună şi de moravuri uşoare, ştii unde am găsit-o? În cârciumă era doamnă, bea cot la cot cu toţi beţivii, asta ai crescut, o depravată!
Cerul s-a prăbuşit pe Marina, nu credea o iotă din ce spunea Adrian, însă faptul că o ponegrea în faţa ei o făcuse să se cutremure. Pe moment a înţeles că punţile între cele două familii s-au rupt.
-Mamă, ce voi spune acum, nu o fac pentru a mă scuza, nu am greşit cu nimic. Era plăcut afară, ningea frumos. Am hotărât cu Gabriela să bem o cafea la cârciuma unde merg toţi avocaţii după proces. Câţiva colegi şi-au manifestat dorinţa de a ne însoţi. Fac o paranteză, de ceva vreme sunt considerată un fel de prinţesă a baroului, în jurul meu roiesc toţi colegii tineri care vor o sugestie, o idee, o îndrumare. Nu sunt atât de deşteaptă, însă sfaturile mele sunt gratis, iar ale avocaţilor cu experienţă costă, de aceea am mai tot timpul un alai care mă însoţeşte. Acolo, cu prietenii, am fost găsită de dragul de Adrian, care, nu s-a lăsat până nu s-a dat în spectacol. Să nu uit, sunt avocat că şi soţul meu, prin urmare nu consider că doar el are voie să fumeze, să intre în cârciumă şi duminica să meargă la fotbal, am aceleaşi drepturi ca şi el.
-Auzi la ea, obraznica! Obrajii Amaliei erau stacojii, se îneca când vorbea, în colţul gurii îi apăruse o dâră subţire de spumă. Cum îţi permiţi să ridici vocea la soţul tău, avocatul Adrian Păsculescu, fiul doctorilor Amalia şi Victor Păsculescu, tu o ţărancă cu o obârşie atât de umilă? Nu te dor ochii când ne priveşti? Nu te orbeşte lumina, care vine din fiinţele noastre?
-Recunosc că nu. Ştii de ce? Pentru că eu vă privesc de sus în jos. Sunt o fiinţă nevinovată, cu cuget curat, venită de la ţară, nu cunosc ipocrizia, înfatuarea, trufia şi parvenirea. Am muncit susţinută de părinţii mei pe care îi iubesc şi de care sunt mândră. Într-un fel, mamă soacră, carierele noastre se aseamănă până la un punct şi dumneata şi eu, venim de la ţară, suntem fii unor ţărani şi dumneata şi eu am fost susţinuţi de părinţii noştri să ajungem ceea ce suntem. Spre deosebire de dumneata, care ai preferat să-ţi alungi părinţii, eu îi voi păstra lângă mine, în inima mea şi vor fi icoanele mele la care mă voi ruga câtă viaţă voi avea. Ţi-ai distrus rădăcinile. Eşti handicapată, nu din cauza nenorocirii care a dat peste dumneata când ţi-ai rupt membrele, ci din cauza că ţi-ai omorât sufletul. Mamă soacră, tu şi Adrian sunteţi nişte insecte târâtoare, fără suflet, fără inimă, sunteţi nişte maşini, nişte roboţi prost programaţi. Sunt foarte atentă când merg prin casă, pentru că sunteţi aşa de mici, încât îmi este teamă să nu vă strivesc, voi nu luminaţi, din contră, sunteţi întunecaţi ca iadul.
-Mamă, cum poţi să asculţi toate porcăriile spuse de fetiţa asta obraznică pe care am adus-o cu lăutari în curte şi de care se pare că nu vom mai scăpa niciodată? Adrian era gata să sară asupra Emiliei, doar teama de Marina îl oprea.
-Adrian, scumpule, ne întâlnim la divorţ, până aici a fost căsătoria noastră. Nu are rost să prelungim o agonie. Nu merge puiule, tu eşti prea însurat cu maică-ta. Încă eşti sub fusta ei, când vei reuşi să ieşi la lumină şi să tai cordonul ombilical care vă leagă, atunci vei fi fericit, până atunci, nu încerca să te mai însori, fetele s-au deşteptat, nu mai vor să fie nişte animale docile, bune de sex, de făcut copii, să spele, să facă mâncare şi să calce. Femeile din ziua de astăzi vor să fie libere, egale cu bărbaţii, nu slugile lor.
Deşi, mamă soacră, eşti ţărancă prin origine, îţi renegi părinţii, ce exemplu crezi că vei da lui Adrian şi nepoţilor tăi? Te vor întreba cine eşti, de unde vii? Ce le vei spune? Că ai picat din cer? O, femeie bătrână şi fără minte, mergi, când te vei vindeca, să-ţi saluţi părinţi, cere-ţi iertare de la ei. Te vei simţi uşurată şi-ţi vei găsi locul sub soare. Vei fi tot doctoriţa Amalia Păsculescu, însă una cu totul schimbată, una care v-a înţelege care-i sunt rădăcinile.
-Faceţi-mi plăcere şi plecaţi din camera mea, aerul a devenit irespirabil, miroase a balegă de vacă, nu-mi transformaţi camera în grajd. În lipsa argumentelor, Amalia ţipa la cele două femei, se sufoca cu propriile cuvinte ţipate cu disperare. Ieşiţi!
-Cine să iasă dragă? Bună seara! Cuscră, ce se întâmplă aici? Victor, calm, jovial şi elegant îşi plimba privirea la toţi cei prezenţi.
-Îţi spun eu! Se întâmplă că trebuie să alungi matracucele din casa mea. M-am săturat să suport mojiciile unor muieri parvenite care îmi iau şi bruma de oxigen pe care îl am în camera asta. Victore, dacă mă iubeşti, dacă ţii la familia ta, la copilaşul nostru, alungă ţărăncile din casa noastră, din cuibul nostru.
-Ce s-a întâmplat? Cu ce au greşit? Ce rău ţi-au făcut? Cuscră, nu înţeleg nimic. Lămuriţi-mă! Victor nu înţelegea, nu putea să condamne, însă nici să respingă acuzaţiile. Adriane, spune-mi tu copile, ce s-a întâmplat?
-Tată, astăzi când am plecat de la barou, obosit şi puţin friguros, am intrat în cârciuma noastră, o ştii, aia peste drum de ICIL, la bar am luat un coniac, apoi cu paharul în mână am căutat o masă, m-am aşezat, cu gândul, să savurez aromata băutură. Liniştea mi-a fost tulburată de gălăgia care venea de la una din mesele aşezate la geam, pitită cumva după stâlpul de susţinere a salonului. M-am uitat atent să văd cine erau mesenii zgomotoşi, ei bine tată, nora dumitale era acolo, în cârciumă, alături de câţiva petrecăreţi. Se distra alături de bărbaţi străini, nu era singură, era lângă ea, cealaltă poamă, Gabriela. Acum  înţelegi cine îţi este noră? Cine sunt femeile care sunt aici, în casa noastră?
-Nu înţeleg, să recapitulăm, tu ai intrat în cârciumă să bei o tărie, erai obosit şi friguros. Aşa este?
-Da, tată!
- De ce crezi tu, Adriane, că Emilia nu avea dreptul să guste un păhărel de coniac, ea nu era obosită şi friguroasă? Era la masă cu alţi bărbaţi. Ei şi? Puteau fi clienţi, colegi, poate dezbăteau ceva, poate nu înţelegeau un articol de lege şi-i căutau înţelesul ori înţelesurile. Cine te-a învăţat să fii misogin şi obtuz? Aşa m-ai văzut pe mine? Am controlat-o eu pe mamă-ta vreodată? E un om matur, are o diplomă, asta presupune că ştie cum să rezolve problemele vieţii. Maturizează-te, Adriane! Băiete, femeia îţi poate fi cel mai bun prieten, menajera cea mai atentă, soţie şi cea mai drăgăstoasă amantă, însă pentru asta nu trebuie să semeni cu mamă-ta. În viaţă, copilul meu, trebuie să ştii să oferi, pentru a putea cere. Nimic nu este gratis, nimic nu ni se cuvine, faptul că soarta a hotărât ca noi să fim bărbaţi, nu este suficient pentru a pretinde ca femeile să ne fie sclave. Îmi pare rău Adriane că nu am stat mai mult cu tine, că nu te-am pregătit pentru viaţă. Dragul meu, o furtună pornită, niciodată nu ştii câte ravagii face. Dacă poţi, în viaţă să preîntâmpini asemenea intemperii. Nu te vor  ajuta!
-Victore, tu auzi ce spui? Cum poţi să-ţi umileşti băiatul, singurul tău copil, în faţa unor ţărănci obraznice? Tu, doctorul Victor Păsculescu, să-ţi pui cenuşă în cap în faţa unor parvenite?
-Amalia, nici tu, nici Emilia, nici cuscra, nu sunteţi parvenite, atât tu cât şi Emilia aţi muncit pentru ceea ce sunteţi, iar cuscra nu încearcă să treacă de condiţia de ţărancă emanicipată. În ce-l priveşte pe Adrian, dacă nu-l alungi de la sânul tău, nu va avea nevastă o femeie capabilă, va avea o prostănacă pe care să o puteţi     manipula cum vreţi. Eşti incurabilă Amalia, din câte văd, Marina şi Emilia ne vor părăsi, ce vei face de mâine în colo, mai ai de stat cel puţin o lună în ghips?
-Un singur lucru îmi doresc în acest moment, a spus Amalia calmă, apoi cu un ţipăt isteric:
-Să iasă dracului astea mai repede din casa mea! De mâine poate se scufundă pământul din cauza proştilor, tare s-au mai înmulţit.
-Este adevărat Amalia, drept ai grăit...
-În sfârşit, îmi dai o dată în viaţă dreptate. Mă bucur fiindcă, într-un târziu, te-ai convins de adevărata faţă a mironosiţelor. Victore, ele vor să distrugă armonia din casa noastră, pacea care există de zeci de ani. Vor să alunge căldura din căminul nostru conjugal, să ne facă să ne urâm, să bage zânzanie între noi până când ne vor vedea încăieraţi.
-Nu Amalia, nu ai înţeles, prostia este în capul tău şi nu a fost suficient că te împopoţionezi cu ea, ai inoculat-o şi în capul copilului. Apoi, întorcându-se spre Adrian a continuat: de ce crezi băiete că ar trebui ca Emilia să-ţi fie slugă docilă? Ai merite deosebite? Ai făcut multe pentru ea şi, acum, a venit momentul să-ţi plătească?
-Da, slugă ar trebui să ne fie tuturor, am adus-o din umila lor casă, în care mirosul de grajd era parfumul  preferat, într-un mic palat, iar ca socrii are doi dintre cei mai buni medici din oraş. Tăcerea ei, când suntem singuri în casa noastră, mă loveşte cu bolovani în moalele capului. Simt în sufletul meu dune din nisipul  pustiului când întrebările mele rămân fără răspuns.
-Tată socrule, Doamne, cu câtă dragoste ţi-am spus aşa, nu mai există cale de împăcare, drumul meu şi al lui Adrian, pe care, Dumnezeu mi-e martor, l-am iubit cu toată iubirea copilei naive de la ţară, a ajuns în intersecţia vieţii, fiecare o va lua pe altă cale. E mai bine aşa, îi las liberi pe el şi pe mama soacră să poată respira în voie şi să se bucure de soarele care nu ne-a putut încăpea pe mama şi pe mine.
Ne întâlnim la divorţ! Să mergem mamă!   


Crima, din Mediaş, prilej pentru campania electorală

  În Mediaş a avut loc o crimă de o brutalitate ieşită din comun. S-a produs o adevărată isterie, moartea tânărului nu este cauza, ci ocaz...