În această dimineaţă
am discutat cu o prietenă, despre recunoştinţa copiilor faţă de
părinţi. Prietena mea era destul de intrigată de lipsa de
afecţiune a copiilor, faţă de momentul critic prin care a trecut.
Se aştepta la mai multă înţelegere şi compasiune din partea
lor.
Putem noi ca părinţi
reproşa ceva copiilor noştri? Să plecăm de la aducerea copilului
pe lume. Nici un părinte nu poate întreba un copil înainte de a se
naşte, dacă vrea, ori nu, să vină pe lume. Copilul se naşte
datorită unei programări a părinţilor, ori datorită unui
accident (atunci când viitorii părinţi au vrut numai dragoste,
fără procreere). În nici unul din cazuri, nu există voinţa
viitorului făt. Voi discuta despre copiii veniţi pe lume ca urmare
a dorinţei părinţilor. Ne ocupăm de creşterea şi îngrijirea
lor, arătându-le toată dragostea noastră. Îi privim cum cresc,
bucurându-ne de gunguritul lor, de primii paşi făcuţi ,de
primele cuvinte spuse, de prima lor zi de şcoală, suferim odată cu
ei când îi doare ceva, când au ne reuşite la şcoală şi nu
numai. Viaţa noastră se raportează numai la modul în care putem
să-i ajutăm şi mai mult. Îi ducem la şcoli, cheltuim cu
educaţia lor, îi ajutăm să se integreze în societate, să-şi
câştige banul pentru a se putea întreţine pe el şi viitoarea lui
familie. Sigur că în toată această perioadă, de la naştere până
la căsătorie, au loc între noi şi copiii noştri destule certuri
presărate cu reproşuri şi dintr-o parte şi din cealaltă.
Părintele spune copiilor : „v-am crescut frumos, v-am dat la
şcolii, nu v-am ars, v-am protejat cu propria mea viaţă”. Copiii
pot răspunde simplu : „ne-ai făcut, ai fost obligat să ne
creşti”. Dreptate au amândouă părţile şi părintele şi
copiii. Aici intrăm într-un cerc, din care nu vom putea, ieşii uşor.
Pentru a depăşi acest moment critic, trebuie să ne raportăm la
propria noastră viaţă. Înainte de a fi părinţi am fost şi
suntem copiii cuiva, avem părinţii noştri. Care a fost
comportamentul nostru faţă de proprii părinţi? Avem ceva să ne
reproşăm? Dacă ne facem o analiză lucidă, vom observa că ne
apropiem destul de mult de comportamentul propriilor noştri copii.
Odraslele noastre au
crescut şi-au întemeiat propria familie, au proprii copii, au
propria casă.
Îşi văd de treburile
lor, aleargă între serviciu, creşă, şcoală, piaţă, spălat,
călcat, mâncare, pacheţele pentru copii, îmbrăcăminte şi
celelalte.În acest timp noi ,părinţii copiilor noştri, pensionari
şi fără prea multe ocupaţii stăm la geam şi ne uităm, sperând
să ne viziteze copiii. Ei nu vin, au treabă, acum, în weekend-ul
ăsta, speră să fie mai liniştiţi după o săptămână nebună,
împărţită între serviciul cu prea multe ore lucrate. Reproşurile soţiei față de soț că nu se interesează de copii , că ea singură
trebuie să facă totul şi apărarea lui, lipsa de acasă înseamnă
mai mulţi bani în cont, o viaţă mai bună. Că ea nu vede
sacrificiul lui, pentru ca familia să nu ducă lipsă de nimic, să
aibă o viaţă îndestulată, chiar dacă asta înseamnă ca el să
fie mai mult plecat decât acasă, este o problemă. Faţă de toate
aceste divergenţe ivite în sânul tinerei familii, proprii părinţi
sunt trecuţi pe planul doi, de ei îşi amintesc atunci când au
nevoie de un sprijin, fie financiar, fie să aibă grijă de copii
cât ei sunt în vacanţă (vor să stea o săptămână singuri, să
se mai liniştească). Relaţiile dintre tinerii soţi faţă de
părinţii lor sunt ceva de genul: „dragă, vezi că te-a sunat
mă-ta, ori, dragă vezi că te-a sunat tac-tu”, parcă şi noi tot
la fel am procedat. Devenim egoişti, vrem să fim alintaţi de
copiii noştri, uitând că noi înşine nu am alintat, ori nu am
luat în seamă vreun sfat de-al părinţilor, considerându-i
depăşiţi.
Moare unul din părinţii
copiilor noştri, părintele rămas în viaţă se simte singur, are
impresia că proprii lui copii nu-l susţine, nu îi arată
înţelegere şi afecţiune. Suntem egoişti, ori chiar trebuie să
cerem totul de la cei cărora noi le-am dat viaţă? Dacă privim
peste timp, noi am făcut totul pentru părinţii noştri? Nu cred că
am făcut, poate că şi ei au stat cu ochii pe geam, aşteptând
copii să le treacă pragul, pregătise special pentru ei zacusta şi
dulceaţa ce le plăcea atât de mult. Ei nu vin, nu pentru că nu
vor, ci pentru că au proprii copii, propria familie, propria casă,
propriile necazuri.
Am să închei cu o
scurtă povestioară pe care am avut-o în clasele primare, un copil
îi lasă un bilet mamei sale care cuprindea o notă de plată pentru
treburile ce le făcea el pentru familie, astfel :
pentru că am note bune
la şcoală .....5 lei
pentru că am grijă de
surioara mea...3 lei
pentru că merg la piaţă
în fiecare zi..2lei
total............................7lei,
a doua zi mamă-sa îi lasă un bilet cu propria notă de plată,
astfel:
pentru că te-am crescut
frumos.........0 lei
pentru că îţi spăl
în fiecare zi.......0 lei
pentru că îţi fac
mâncare .............0 lei
pentru că te-am
îngrijit cât ai fost bolnav...0 lei
total..................................0
lei.
Văzând băiatul biletul
a sărit la gâtul mamei şi a spus : iartă-mă mamă!
Aş fi bucuros, să
participaţi cu cât mai multe comentarii pro şi contra
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu