duminică, 12 octombrie 2014

Părinţi şi copii

        În această dimineaţă am discutat cu o prietenă, despre recunoştinţa copiilor faţă de părinţi. Prietena mea era destul de intrigată de lipsa de afecţiune a copiilor, faţă de momentul critic prin care a trecut. Se aştepta la mai multă înţelegere şi compasiune din partea lor.
Putem noi ca părinţi reproşa ceva copiilor noştri? Să plecăm de la aducerea copilului pe lume. Nici un părinte nu poate întreba un copil înainte de a se naşte, dacă vrea, ori nu, să vină pe lume. Copilul se naşte datorită unei programări a părinţilor, ori datorită unui accident (atunci când viitorii părinţi au vrut numai dragoste, fără procreere). În nici unul din cazuri, nu există voinţa viitorului făt. Voi discuta despre copiii veniţi pe lume ca urmare a dorinţei părinţilor. Ne ocupăm de creşterea şi îngrijirea lor, arătându-le toată dragostea noastră. Îi privim cum cresc, bucurându-ne de gunguritul lor, de primii paşi făcuţi ,de primele cuvinte spuse, de prima lor zi de şcoală, suferim odată cu ei când îi doare ceva, când au ne reuşite la şcoală şi nu numai. Viaţa noastră se raportează numai la modul în care putem să-i ajutăm şi mai mult. Îi ducem la şcoli, cheltuim cu educaţia lor, îi ajutăm să se integreze în societate, să-şi câştige banul pentru a se putea întreţine pe el şi viitoarea lui familie. Sigur că în toată această perioadă, de la naştere până la căsătorie, au loc între noi şi copiii noştri destule certuri presărate cu reproşuri şi dintr-o parte şi din cealaltă. Părintele spune copiilor : „v-am crescut frumos, v-am dat la şcolii, nu v-am ars, v-am protejat cu propria mea viaţă”. Copiii pot răspunde simplu : „ne-ai făcut, ai fost obligat să ne creşti”. Dreptate au amândouă părţile şi părintele şi copiii. Aici intrăm într-un cerc, din care nu vom putea, ieşii uşor. Pentru a depăşi acest moment critic, trebuie să ne raportăm la propria noastră viaţă. Înainte de a fi părinţi am fost şi suntem copiii cuiva, avem părinţii noştri. Care a fost comportamentul nostru faţă de proprii părinţi? Avem ceva să ne reproşăm? Dacă ne facem o analiză lucidă, vom observa că ne apropiem destul de mult de comportamentul propriilor noştri copii.
       Odraslele noastre au crescut şi-au întemeiat propria familie, au proprii copii, au propria casă.
Îşi văd de treburile lor, aleargă între serviciu, creşă, şcoală, piaţă, spălat, călcat, mâncare, pacheţele pentru copii, îmbrăcăminte şi celelalte.În acest timp noi ,părinţii copiilor noştri, pensionari şi fără prea multe ocupaţii stăm la geam şi ne uităm, sperând să ne viziteze copiii. Ei nu vin, au treabă, acum, în weekend-ul ăsta, speră să fie mai liniştiţi după o săptămână nebună, împărţită între serviciul cu prea multe ore lucrate. Reproşurile soţiei față de soț că nu se interesează de copii , că ea singură trebuie să facă totul şi apărarea lui, lipsa de acasă înseamnă mai mulţi bani în cont, o viaţă mai bună. Că ea nu vede sacrificiul lui, pentru ca familia să nu ducă lipsă de nimic, să aibă o viaţă îndestulată, chiar dacă asta înseamnă ca el să fie mai mult plecat decât acasă, este o problemă. Faţă de toate aceste divergenţe ivite în sânul tinerei familii, proprii părinţi sunt trecuţi pe planul doi, de ei îşi amintesc atunci când au nevoie de un sprijin, fie financiar, fie să aibă grijă de copii cât ei sunt în vacanţă (vor să stea o săptămână singuri, să se mai liniştească). Relaţiile dintre tinerii soţi faţă de părinţii lor sunt ceva de genul: „dragă, vezi că te-a sunat mă-ta, ori, dragă vezi că te-a sunat tac-tu”, parcă şi noi tot la fel am procedat. Devenim egoişti, vrem să fim alintaţi de copiii noştri, uitând că noi înşine nu am alintat, ori nu am luat în seamă vreun sfat de-al părinţilor, considerându-i depăşiţi.
Moare unul din părinţii copiilor noştri, părintele rămas în viaţă se simte singur, are impresia că proprii lui copii nu-l susţine, nu îi arată înţelegere şi afecţiune. Suntem egoişti, ori chiar trebuie să cerem totul de la cei cărora noi le-am dat viaţă? Dacă privim peste timp, noi am făcut totul pentru părinţii noştri? Nu cred că am făcut, poate că şi ei au stat cu ochii pe geam, aşteptând copii să le treacă pragul, pregătise special pentru ei zacusta şi dulceaţa ce le plăcea atât de mult. Ei nu vin, nu pentru că nu vor, ci pentru că au proprii copii, propria familie, propria casă, propriile necazuri.
        Am să închei cu o scurtă povestioară pe care am avut-o în clasele primare, un copil îi lasă un bilet mamei sale care cuprindea o notă de plată pentru treburile ce le făcea el pentru familie, astfel :
pentru că am note bune la şcoală .....5 lei
pentru că am grijă de surioara mea...3 lei
pentru că merg la piaţă în fiecare zi..2lei
total............................7lei, a doua zi mamă-sa îi lasă un bilet cu propria notă de plată, astfel:
pentru că te-am crescut frumos.........0 lei

pentru că îţi spăl în fiecare zi.......0 lei
pentru că îţi fac mâncare .............0 lei
pentru că te-am îngrijit cât ai fost bolnav...0 lei
total..................................0 lei.
Văzând băiatul biletul a sărit la gâtul mamei şi a spus : iartă-mă mamă!
Aş fi bucuros, să participaţi cu cât mai multe comentarii pro şi contra

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Vremuri de cumpănă

  În urmă cu 35 ani, oamenii, mai ales tineri, cădeau secerați de gloanțele unui regim tiranic. Sătui de frig și înfometare, cetățenii Român...