Runcu sat de poveste

        Am avut ocazia în urmă cu câteva zile să merg în Runcu, un sat de deal din jud. Dâmboviţa.

Am fost profund impresionat de aşezarea satului, de apa ce curge rostogolindu-se în lungul satului. Din loc în loc, punţi suspendate din lemn fac legătura drumului principal cu locuinţele de peste apă, risipe pe înălţimea dealului.M-am plimbat prin sat, am întâlnit oamenii locului, mulţi de vârsta mea, tăcuţi, îngânduraţi, cu mers apăsat şi hotărât, ducând în spate o furcă, o greblă din lemn, ori un topor pe mână, grăbiţi spre locul unde aveau treabă. La întâlnirea cu mine privirea le-a devenit curioasă, m-au salutat cu respectul ancestral al oamenilor simpli, cu sufletul curat şi bunul simţ moştenit din străbuni. A fost o bucurie să găsesc acest colţ de rai mioritic, m-am bucurat să descopăr grajduri pentru animale aproape în fiecare curte, un lucru care devine din ce în ce mai rar în alte sate. Cred că guvernul trebuie să găsească resurse pentru a reîncuraja ţăranii să se ocupe cu zootehnia şi lucratul pământului, altfel riscăm să-i transformăm în asistaţi sociali. Aici am întâlnit ţărani gospodari, nepervertiţi de capitalismul exacerbat.

      Runcu o localitate cu un mare potenţial turistic, cred eu neexploatat suficient. Am văzut în peregrinarea mea câteva case datând de peste 100 de ani. Casele de pe vremea bunicilor mei, ce au în componenţă, prispă, tindă, camera de zi şi camera de „dincolo”, unde se păstrează lada cu zestre,

Aceste case aveau muşcate şi garoafe la fereastră, iar la podină busuioc. Mirosul de proaspăt dat de pereţii văruiţi de două ori pe an, pămâtul de pe jos lipit cu lut galben amestecat cu balegă de cal, conferea un miros specific, bine suportat de om. Aceste case ar trebui să intre în proprietatea Primăriei Runcu pentru a putea fi reabilitate şi transformate în muzee etnofolclorice. Prin transformarea lor în muzee ar mări atracţia turiştilor pentru localitate. Sunt frumoase noile case ridicate, dar numai au nimic din vechea cultură a locului, sunt vile dotate cu toate utilităţile, cu tot necesarul unui trai decent, dar rupt de obiceiul locului. Din acest motiv păstrarea vechilor locuinţe ar însemna legătura cu vechiul, legătura cu leagănul runcenilor, pierderea culturii înseamnă dezrădăcinare, cuvântul runcean ar avea numai rol declarativ fără un înţeles adânc, fără trimitere la ardeleanul Runceanu, cel care se spune că ar fi pus bazele satului. Nu sunt împotriva noului, dar trebuie conservate rădăcinile satului, pentru ca peste ani nepoţii şi strănepoţii noştri să ştie de unde au venit. Voi reveni cu mare plăcere în acest sat, deasemenea îl voi recomanda şi altor posibili vizitatori.