luni, 3 noiembrie 2014

De ce nu mai muncesc românii?

       Într-una din zile aveam nevoie de un om să mă ajute la săpat grădina.Cât timp am fost sănătos am făcut eu această muncă împreună cu soţia; de câţiva ani, mai precis din 2010 când am suferit o intervenţie de by-pass pe cord, sunt nevoit să apelez la serviciile altor persoane. În ultimii ani nu a fost uşor de găsit oameni disponibili să câştige un ban din muncă cinstită, dar parcă în acest an a întrecut măsura. Munca fizică este destul de grea, dar şi banii ar fi fost bunicei dacă vroiau să presteze acea muncă. Preţul era negociabil. Pas de-l negociază dacă ai cu cine. M-am întrebat de ce lucrurile stau în acest fel, mai ales că stau toată ziua pe marginea sanţului, unde beau, fumează, înjură şi îşi ţin copiii într-o stare deplorabilă. Rezultatul analizei duce spre modul de administrare a ţării în ultimii 25 de ani.
      Am să încep întâi cu bătrânii. Un bătrân trecut de 60 de ani, dacă nu are vechime în câmpul muncii poate fi: din cauza unei boli care l-a ţinut departe de un serviciu, ori din cauza lenei. Nu se pune problema că era analfabet, mic de stat, prea înalt, blond ori brunet , catolic sau ortodox, toţi erau obligaţi să muncească, toţi aveau carte de muncă. Când aud că nu au lucrat, sunt supărat pe ei, nu putem cere guvernului, adică celor ce plătesc taxe şi impozite, să le dea pensie cât timp toată viaţa au preferat umbra şi nu arşiţa Soarelui, bătaia vântului, alergatul după maşinile de navetă, căldura birourilor, ori întunericul minelor. Pe vremea comuniştilor toată lumea, dar absolut toată lume putea muncii.Numai leneşii au fentat aceste oportunităţi.
     După 1989, lucrurile au început să o ia pe un drum greşit. Pentru a nu întra în conflict cu sindicatele care erau foarte puternice, guvernele au început să plătească oamenii să stea acasă, este vorba de faimoasele şomaje tehnice, în care salariaţii primeau 75% din salariu cu condiţia să stea degeaba acasă. Minunat, bravo! Apoi au început să trimită muncitorii în şomaj prin disponibilizări colective, la plecare, în funcţie de vechimea în câmpul muncii, primeau până la 24 de salarii plus îndemnizaţia de şomaj. Primele efective beneficiare de celebra „Ordonanţă”au fost mineri din Valea Jiului, în timpul guvernării Ciorbea. Pe măsură ce se îngroşa rândul şomerilor, iar posibilităţile de reîncadrare în serviciu scădeau, au fost căutate noi posibilităţi de plată , aşa a fost găsit „ajutorul social”. La prima vedere nu ar fi chiar rău, ţinând cont că pentru aceşti bani trebuie să presteze ore muncă în folosul comunităţii. Numai că lucrurile sunt la nivel declarativ, banii vin fără prea mult efort, nu sunt mulţi bani, dar suficienţi să îi prelungească apetitul pentru lene. Astfel sunt oameni care au ajuns la 30 de ani fără să aibă  un loc de muncă din care ,prin sudoarea frunţii să-şi întreţină o familie. Tineretul de la ţară nu este nici ţăran, nici orăşean, este un hibrid cu mari probleme de adaptare. Sunt familii cu 3-4 copii, acestea uşor ar putea creşte o vacă, ar trebui să se organizeze şi să pună osul la muncă, dar nu, stau la umbră, aşteaptă ajutorul social şi alocaţia copiiilor. Aşa au fost învăţaţi de toate guvernele post decembriste. Guvernele aveau nevoie de linişte pentru a putea fura în tihnă, de aceea au inventat fel de fel de ajutoare care să închidă gura prostimii. Pe om uşor îl înveţi să stea la umbră, dar greu îl mai scoţi de acolo.
     Anii vor trece; ce se va întâmpla cu aceşti tineri când vor ajunge la bătrâneţe, din ce vor trăi, cum se vor descurca? Vor fi un adevărat balast pentru societate. Atenţie guvernanţi, uitaţi-vă cum guvernaţi!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Vremuri de cumpănă

  În urmă cu 35 ani, oamenii, mai ales tineri, cădeau secerați de gloanțele unui regim tiranic. Sătui de frig și înfometare, cetățenii Român...