Într-una din zile aveam
nevoie de un om să mă ajute la săpat grădina.Cât timp am fost
sănătos am făcut eu această muncă împreună cu soţia; de
câţiva ani, mai precis din 2010 când am suferit o intervenţie de
by-pass pe cord, sunt nevoit să apelez la serviciile altor
persoane. În ultimii ani nu a fost uşor de găsit oameni
disponibili să câştige un ban din muncă cinstită, dar parcă în
acest an a întrecut măsura. Munca fizică este destul de grea, dar
şi banii ar fi fost bunicei dacă vroiau să presteze acea muncă.
Preţul era negociabil. Pas de-l negociază dacă ai cu cine. M-am
întrebat de ce lucrurile stau în acest fel, mai ales că stau toată
ziua pe marginea sanţului, unde beau, fumează, înjură şi îşi
ţin copiii într-o stare deplorabilă. Rezultatul analizei duce spre
modul de administrare a ţării în ultimii 25 de ani.
Am să încep întâi cu
bătrânii. Un bătrân trecut de 60 de ani, dacă nu are vechime în
câmpul muncii poate fi: din cauza unei boli care l-a ţinut departe
de un serviciu, ori din cauza lenei. Nu se pune problema că era
analfabet, mic de stat, prea înalt, blond ori brunet , catolic sau
ortodox, toţi erau obligaţi să muncească, toţi aveau carte de
muncă. Când aud că nu au lucrat, sunt supărat pe ei, nu putem
cere guvernului, adică celor ce plătesc taxe şi impozite, să le
dea pensie cât timp toată viaţa au preferat umbra şi nu arşiţa
Soarelui, bătaia vântului, alergatul după maşinile de navetă,
căldura birourilor, ori întunericul minelor. Pe vremea comuniştilor
toată lumea, dar absolut toată lume putea muncii.Numai leneşii au
fentat aceste oportunităţi.
După 1989, lucrurile au
început să o ia pe un drum greşit. Pentru a nu întra în conflict
cu sindicatele care erau foarte puternice, guvernele au început să
plătească oamenii să stea acasă, este vorba de faimoasele şomaje
tehnice, în care salariaţii primeau 75% din salariu cu condiţia să
stea degeaba acasă. Minunat, bravo! Apoi au început să trimită
muncitorii în şomaj prin disponibilizări colective, la plecare, în
funcţie de vechimea în câmpul muncii, primeau până la 24 de
salarii plus îndemnizaţia de şomaj. Primele efective beneficiare
de celebra „Ordonanţă”au fost mineri din Valea Jiului, în
timpul guvernării Ciorbea. Pe măsură ce se îngroşa rândul
şomerilor, iar posibilităţile de reîncadrare în serviciu
scădeau, au fost căutate noi posibilităţi de plată , aşa a fost
găsit „ajutorul social”. La prima vedere nu ar fi chiar rău,
ţinând cont că pentru aceşti bani trebuie să presteze ore muncă
în folosul comunităţii. Numai că lucrurile sunt la nivel
declarativ, banii vin fără prea mult efort, nu sunt mulţi bani,
dar suficienţi să îi prelungească apetitul pentru lene. Astfel
sunt oameni care au ajuns la 30 de ani fără să aibă
un loc de muncă din care ,prin sudoarea frunţii să-şi întreţină
o familie. Tineretul de la ţară nu este nici ţăran, nici orăşean,
este un hibrid cu mari probleme de adaptare. Sunt familii cu 3-4
copii, acestea uşor ar putea creşte o vacă, ar trebui să se
organizeze şi să pună osul la muncă, dar nu, stau la umbră,
aşteaptă ajutorul social şi alocaţia copiiilor. Aşa au fost
învăţaţi de toate guvernele post decembriste. Guvernele aveau
nevoie de linişte pentru a putea fura în tihnă, de aceea au
inventat fel de fel de ajutoare care să închidă gura prostimii. Pe
om uşor îl înveţi să stea la umbră, dar greu îl mai scoţi de
acolo.
Anii vor trece; ce se va
întâmpla cu aceşti tineri când vor ajunge la bătrâneţe, din ce
vor trăi, cum se vor descurca? Vor fi un adevărat balast pentru
societate. Atenţie guvernanţi, uitaţi-vă cum guvernaţi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu