Călătorie neterminată II

    Odată ajuns la pensiunea unde era cazat, patronul i-a înmânat cheia, apoi i-a urat:  „să aibă un sejur plăcut!”

-Am să te rog să-mi trimiți cina în cameră, pe la șapte e foarte bine! 

-Aveți preferințe? Patronul avea o poziție a trupului ușor înclinată în semn de respect pentru clientul său, simțea că este un om cu bani, ori lui asta îi trebuia, un musafir care să cheltuie cât mai mult în prăvălia sa.

-Nu, ce ai în meniu, nu sunt pretențios.

-Am înțeles!

Andrei a urcat în cameră, și-a scos cămașa albă din mătase și pantofii, apoi s-a urcat în pat. S-a revăzut în tren căutând locul indicat pe bilet: ”41”, un loc care fugea de el. Când a găsit numărul ”40”, se aștepta ca următorul să fie al lui, doar că era ”63”. Și tot așa vreo 15 minute a luat vagonul de la un capăt la altul, dus și întors, până ce l-a găsit înghesuit între numerele 80-83. Și dracu dacă încerca să le încurce, nu reușea așa de bine.  Apoi gândul i-a fugit la ghidul de la muzeul de istorie, o femeie foarte bine documentată, cu multă știință de carte și sociabilă, sau a făcut o excepție pentru el? A întins mâna după caietul cu însemnări, voia să vadă dacă nu i-a scăpat ceva.

Un ciocănit în ușă l-a făcut să tresară, a pus caietul de o parte, s-a ridicat din pat, a îmbrăcat cămașa fără să o mai încheie la nasturi.

-Intră!

-Bună seara, v-am adus cina, dacă doriți altceva, să-mi spuneți! 

-Este în regulă, mulțumesc!

-Cum te numești? Voi sta mai mult pe aici și e bine să ne știm după nume.

-Violeta.

-Ești soția patronului?

-Nu, sunt sora lui.

 Violeta avea o privire tristă, umilă, în glas se simțea nesiguranță și teamă, vocea-i tremura ușor. Andrei a privit intrigat  femeia din fața lui, avea cel mult 40 de ani, zveltă, cu părul blond prins în coc la spate cu o agrafă mare, ochii albaștri, sprâncenele șatene frumos conturate, fără a fi pensate, gene lungi, nas drept, gura cu buze cărnoase și bărbia semirotundă, îmbrăcată cu o bluză încheiată la baza gâtului și fustă lungă peste genunchi.

-Ești timorată, sau mi se pare mie?

-Vi se pare, nu am nimic, mă simt bine. Întrebarea a surprins-o, mâinile au început să învârtă tava pe care adusese mâncarea, o lacrimă s-a prelins discret pe obrazul femeii.

-Soția patronului cu ce se ocupă?

-Ne supraveghează pe mine și pe fratele meu, dar și pe cele două ajutoare pe care le avem pe timpul zilei. Vă rog să mă iertați, nu am voie să vorbesc despre asta. Dacă nu mai doriți și altceva, vă las. Poftă bună! Să nu uit, dacă mai aveți nevoie de mine, aveți un buton aici.

Violeta a arătat cu mâna un buton aflat în apropierea ușii.

-Sunați și eu voi veni imediat. E preferabil până la ora 23, dar pentru cazuri excepționale răspund la orice oră.

-Mulțumesc!

După plecarea femeii, care era un fel de room-service, Andrei s-a așezat la masă, mâncarea gătită nu mai arăta bine, se răcise. A gustat din ea, era foarte bună, doar că era rece. Nu a riscat să mănânce, a apăsat butonul cu oarece bucurie, îi făcea plăcere să o revadă pe frumoasa  Violeta.

-M-ați chemat?

-Da, mâncarea este rece, nu o pot mânca.

-Aoleu, ce mă fac? Doamna mă va certa îngrozitor!

-Stai liniștită, voi plăti meniul. Ce-mi poți aduce altceva?

-Avem: o telemea de oaie care nu este prea sărată, cașcaval, pui, ouă, salam de vară.

-Te rog să-mi aduci cașcaval pane, să aibă crusta aurie și să fie presărat cu  piper proaspăt măcinat. Fața Violetei  s-a luminat când Andrei a confirmat plata cinei și a făcut o comandă suplimentară.

-Vin imediat, vă rog, să-mi dați voie să strâng totul mai târziu.

Ușa s-a închis, Andrei a mers la bar și s-a uitat îndelung la sticlele cu whiskey, gin, garrone, dar ochii i-a căzut pe o sticlă cu țuică galbenă, pe care era o etichetă cu inscripția: produsă în 1995. A deschis ușa barului a scos sticla și și-a turnat un păhărel din licoarea bahică. Cu paharul în mână s-a așezat în fotoliu la măsuță în așteptarea cinei comandate. Nu peste mult timp Violeta, roșie în obraji, a intrat în cameră cu un platou în mână pe care se găsea mâncarea  acoperită cu un capac sub formă de clopot.

-Gata, am adus ce mi-ați cerut, sper, ca de această dată să fie pe placul dumneavoastră.

-Nu pleca, e o țuică bună, vrei să bei o gură cu mine? Așa aș avea timp să gust și din mâncare și să văd dacă îmi place sau nu.

-Da, dar puțină. Cum paharul lui era aproape gol, l-a reumplut, iar femeii i-a turnat cam  jumătate  după care i-a înmânat paharul, i-a urat noroc, fără să ciocnească, apoi a invitat-o să ia loc pe fotoliul din fața sa.

-Nu, mulțumesc, prefer să stau în picioare, de altfel nu mai stau mult, doar să-mi spuneți cum vi se pare pane-ul.

-Excelent, spuse Andrei după ce ajutat de furculiță și cuțit a tăiat crusta aurie de la cașcaval, iar acesta s-a revărsat ca un lichid vâscos. E bun și la gust, nu doar la aspect. Mulțumesc! Pentru mâncare plătesc acum?

-Se obișnuiește, să se plătească pe loc, dar putem lăsa, să plătiți și la plecare.

-Voi plăti de fiecare dată, am să te rog, să-mi spui cât costă. După ce Andrei a plătit, Violeta a luat banii și s-a îndreptat spre ușă.

-Dimineață la nouă, te rog, să-mi aduci două ouă fierte moi, o felie de pâine prăjită și cafea.

-Am înțeles, noapte bună!

-Noapte bună!

Andrei a rămas, cu privirea țintită pe ușa pe care tocmai plecase femeia. Îl intriga spusele , dar și suferința întipărită pe fața ei. Se simțea stingherită și temătoare. Și-a propus să dezlege acest mister.

Răsfoi notițele până târziu în noapte, tot ce era scris în caiet, îl ducea cu gândul la Camelia, de fapt el nu citea, o reasculta pe ea, o auzea, cum îi explica fiecare detaliu cu vocea ei caldă, avea un râs frumos ca un clinchet de clopoțel, atunci când anumite amânunte aveau  descrieri picante.

Dimineața a fost trezit din somn de Violeta, venise cu micul dejun.

-Iartă-mă, am lucrat până târziu în noapte, pune-le pe măsuță  împreună cu nota, îți las banii pe...

-Nu-i nevoie, plătiți diseară. La prânz vă oprim mâncare?

-Nu, nu cred, că voi ajunge la timp. Diseară să-mi păstrați, voi mânca aici.

La muzeu Camelia îl aștepta, tocmai se terminase vizita unui grup de elevi de la un liceu din oraș.

-Sărut mâinile! Sper, că nu m-am lăsat, prea mult așteptat.

-Nu, am avut treabă până acum, continuăm de unde am rămas?

-Da, să pot avea o cronologie a anilor. V-a certat soțul aseară?

-Nu, nu observase, că nu am venit. A trebuit, să-i explic, că atunci intrasem pe ușă. El mă credea în camera mea, stând pe facebook. M-am enervat puțin, mi se pare că nu-l interesez,banii pe care mi-i lasă pe mână și nu mă întreabă, cum îi cheltui, faptul că pot întârzia oricât, fără să mă întrebe de unde vin și ce am făcut, nu este altceva, decât o adorație rece, o blazare bine ascunsă, simulată într-o iubire seacă. Dar nu despre astea trebuie, să vorbim. Dumneavoastră ați bătut atâta drum, pentru a afla date despre istoria locului, nu povestea nuanțată a vieții mele.

-Înțeleg, dacă  vă opriți cu destăinuirile. Sunt problemele dumneavoastră  de familie, pe care nu vreți să le împărtășiți unui necunoscut.

-Adevărul este că, mă mănâncă limba, să vă spun tot, ce am pe suflet. Probabil pentru că sunteți străin și nu mă puteți condamna. Dumneavoastră cum vă comportați cu soția?

-Corect.

-Ce înseamnă asta? Ar putea fi perfect? Ar putea fi o căsnicie fericită?

-Nu, nici vorbă, suntem doi oameni, care am înțeles, că suntem condamnați ,să trăim împreună. Pentru aceasta am stabilit niște reguli, pe care ne străduim, să le respectăm, pentru a evita disensiunile.

-Reușiți?

-Nu întotdeauna, sunt momente când încălcăm propriile reguli, dar asta este, ca o refulare a frustrărilor acumulate. Camelia, sunt la al doilea mariaj, din prima căsătorie am trei copii, la fel are și ea, e greu să împaci șase copii, fiecare copil la rândul lui cu copii. A doua căsătorie, mai ales acolo unde sunt copii, este ca o alianță politică, unde fiecare partid îl suspectează pe celălalt de trădare. Așa este și aici, indiferent cât de bun, înțelept, sau de bună credință ai fi, există suspiciunea că ești împotriva copiilor soției, sau invers, ai soțului. Problema este foarte complicată, ce e de făcut? Rămâi într-o căsătorie care este ca și terminată, unde fiecare partener consideră venitul acasă ca pe ceva groaznic, neatractiv, sau te desparți. Nu poți trăi într-un loc, din care a dispărut iubirea. Încet, încet, în locul iubirii de altă dată,apare ura. Cei doi partenerii  își reproșează, uneori  voalat, alteori direct, că sunt piedică unul altuia, în găsirea propriului drum în viață.

În acel moment singura soluție era divorțul. Bun, suntem liberi, dar am rezolvat problema? Nu, problema va fi rezolvată greu, trebuie ca viitorul partener, cu , sau fără copii, să iubească omul, nu portofelul, nu cardul, nu casa, sau mașina. Trebuie să vadă, doar ființa pe care o iubește necondiționat. Dacă nu iubește, iar căsătoria se face din interes, în cazul meu banii, nu are sorți de izbândă, decât  cum este la mine, un fel de tovărășie bazată pe reguli de conviețuire. Cam asta înseamnă ”corect”.

-M-a impresionat povestea dumneavoastră, ați avut curajul, de a rupe o căsătorie, nu v-ați gândit la copii?

-Ba da, câțiva ani am încercat să ținem de căsătorie, aceasta era în moarte clinică, doar aparatele o mai ținea în viață, adică copiii. Nu am reușit, tensiunea dintre noi se transmitea  și celor mici, riscam să-i traumatizăm, atunci am hotărât să divorțăm. A fost un divorț din voința ambilor soți, fără să fie nevoie să ne arătăm lenjeria intimă prin sălile de judecată. Ea deja avea o relație, divorțul a ajutat-o. Copiii fiind mai mari de 10 ani au avut posibilitatea, de a opta pentru unul dintre părinți. Cam asta este povestea neromanțată a căsătoriilor mele. Nu am reușit, să-mi ostoiesc dorul inimii. Gata, că devin melancolic. Să lucrăm!

-Da, am ajuns la descălecarea lui Basarab I. Aici aveți toate documentele. Camelia a pus hârtiile învechite de vreme în fața bărbatului. Cufundat în studiul documentelor, nu a observat, că femeia îl privea cu un fel de admirație amestecată cu curiozitate. Andrei avea ceva plăcut în înfățișare, era șaten cu părul alb cu un început de chelie, ochii mari căprui-verzi, sprâncene faraonice, nas drept, fața ovală cu buze subțiri și  bărbie pătrată.

-Îmi dați voie, să stau lângă dumneavoastră?

Camelia a tras un scaun aproape de birou. Un timp nu a scos nicio vorbă, doar privea bărbatul din fața ei, cum conspectează  din hîrtiile pline de praf și istorie. Fiecare rând scris în acele acte, este un crâmpei din viață înaintașilor, din viața celor care au fot trăitori pe aceste meleaguri.

-Vreți să bem o cafea? Mai faceți un pic de pauză, dacă mergeți în ritmul ăsta, mâine terminați, tot ce v-ați propus.

-Interesul meu este, să rezolv, cât mai repede treaba pentru care am venit. Dar o cafea este binevenită, mulțumesc!

-Vă iubiți soția?

Camelia așezată în fața lui îl privea în ochi, întrebarea lovise neașteptat.Puțin derutat, nu se aștepta la o asemenea  interogare, Andrei a răspuns fără șovăire:

-O respect, cândva a fost mai mult. Căsătoria a omorât frumosul dintre noi, pentru a mă înțelege, trebuie, să-ți spun ,că soția mea este o mamă extraordinară. Pentru binele copiiilor și-a sacrificat căsătoria, a pus interesele lor  mai presus decât dragostea , decât iubirea, decât fericirea ei. O respect pentru asta, chiar dacă, de multe ori mă mințea asupra modului de cheltuire a banilor, indicând cumpărături inexistente, doar pentru a cumpăra: o haină, o rochie, sau orice altceva își doreau copiii ei. Vedeam, simțeam, că sunt furat, dar nu puteam face nimic, trebuia, să mă lupt cu mama din ea, ori asta nu puteam face. Nu același lucru se întâmpla, când era vorba de copiii mei, aici interveneau argumentele:  că nu avem bani acum, să mai lăsăm, poate cumpărăm altă dată. Am luat hotărârea, să ne despărțim după o căsătorie de aproape trei ani și jumătate. După separare fiecare și-a văzut de familia lui. Așa s-au scurs cinci ani și jumătate, au fost ani benefici pentru amândoi, am căsătorit copiii, i-am dat la casele lor. Viața intrase într-o nouă etapă. Am rămas singur, până într-o zi când ne-am reîntâlnit. A fost un moment emoționant, ne vedeam după mai mult de cinci ani. Femeia era tristă, doar ochii erau bucuroși de revedere și o speranță apăruse pe fața ei posomorâtă. A acceptat toate reproșurile pe care i le-am făcut, mi-a explicat că a suferit mult și încă mai suferă, dintre toate suferințele cea mai rea s-a dovedit a fi   foamea. Pensia era umilitoare, nu avea cu ce să-și ducă traiul. Simțeam că mă dorește, nu neapărat pe mine bărbatul, ci pe omul care o putea scoate din sărăcie, eram mișcat de situația ei, am acceptat să ne împăcăm. Lucrurile au mers foarte bine până când și-a revenit, apoi traiul îmbelșugat a făcut-o, să uite, prin ce trecuse, spectrul foamei nu mai era, odată cu el dispăruse și bruma de iubire pentru mine. În asemenea condiții, pentru a nu face o căsătorie cu repetiție, am stabilit câteva reguli de bună conviețuire. De atunci încercăm , pe cât posibil, să nu ne încălcăm propriile reguli. Nu mai poate fi vorba de iubire, este o alianță dintre doi oameni care au un unic scop, o conviețuire liniștită.

-Și totuși...

Camelia îl privea într-un fel ciudat, ar fi vrut, să pătrundă dincolo de masca lui Andrei, să vadă ce este în sufletul lui, ce se petrece în bucătăria inimii, dincolo de rațiune, de reguli și conveniențe. Îi plăcea omul din fața ei, admira sinceritatea, dezinvoltura și suferința atenuată de reguli, bănuia, că, dincolo de masca lui impenetrabilă, se găsea un om cu un suflet sensibil. Pe acel om ar fi vrut, să-l cunoască, să pătrundă taina inimii lui, să vadă dincolo de rațiune, de gândirea rece. O atrăgea ceva, era ca un magnet invizibil, prin cap îi bântuia un mic taifun. Nu se întreba, dacă Andrei are vreo legătură, cu tot ce i se întâmplă, simțea, cum corpul îi este inundat de o căldură plăcută, mii de mâini îi mângâia trupul, se simțea cuprinsă de dorințe ascunse, uitate în sertarele inimii. Camelia și-a scuturat capul ușor, vrând parcă, să alunge o nălucă, ce aspira, să pună stăpânire pe ea. Timpul a trecut repede, trebuie să închid.

-Mai este, de ce vă grăbiți?

-Avem o ședință la Consiliul Județean, era să uit de ea.

Femeia îl privea în ochi pe Andrei și se mira, cum poate să-l mintă cu atâta ușurință.

-Bine, am înțeles.

-Chem un taxi și plec.

-Astăzi vă duc eu cu mașina, știu unde este pensiunea, m-am interesat.

-Mulțumesc.

Jumătate de oră mai târziu era în vârful patului cu notițele în mână. A citit și recitit multe pasaje, a fost nevoit, să le reia, pentru a putea, să înțeleagă mai bine mersul evenimentelor. Pe furiș, seara, s-a instalat, a pus caietul lângă el, apoi cu mâinile sub cap și-a fixat un punct în tavan. Noaptea venise de-a binelea, când s-au auzit bătăi în ușă.

-Intră, e deschis.

-Bună seara! V-am adus cina. Dacă mai doriți și altceva, vă rog, să-mi spuneți! Violeta a aprins becul, odată cu lumina, Andrei a văzut o frumoasă femeie blondă cu părul împletit într-o coadă groasă, care ajungea până la sânii, mult prea stânși într-o bluziță cu un decolteu zgârcit. Fusta era puțin deasupra genunchiului, lăsând să se vadă pulpa inferioară în toată splendoarea ei, continuată cu glezna suplă, ce se termina într-o talpă a piciorului atât de delicată, că erai tentat, să te miri, cum de putea, susține greutatea femeii.

-Bună seara! Dacă mâncarea e caldă, în mod sigur nu mai doresc nimic. Vreau, să-mi răspunzi la o întrebare!

-Vă rog!

-Ce salariu ai?

-Cândva fratele meu m-a împrumutat cu niște bani, iar soțul, eram căsătorită atunci, a fugit cu banii. Nu am putut să-i returnez toți banii, așa spune fratele, deși eu am vândut casa, iar banii i-a luat el. Acum muncesc pe casă și masă, salariul este oprit, pentru a acoperi debitul meu. L-am întrebat  pe fratele  într-o zi: ”mai am mult din datorie”? ”nici jumătate, zice, nu ai acoperit”. ”Păi mi-ai dat 20.000 de euro, iar eu ți-am dat casa”, ”dar dobânda, nu o pui?”. De trei ani muncesc aici și încă nu știu, cât voi mai munci. Să nu mă spuneți, m-ar omorî cumnata, dacă ar ști, că m-am spovedit.

-