Dracu* nu este așa de negru X

    

    În companie toate zilele erau la fel, din birouri se auzeau înjurături, dosare trântite pe mese. Salariații erau nervoși și nemulțumiți de tirania și intransigența manifestată de directorul general. Olga era calmă, liniștită, însă neclintită ca o stană de piatră în deciziile pe care le lua. În biroul ei era pelerinaj ca la Mecca. Toți inginerii, în frunte cu Eugen și terminând cu Sonia, se plângeau de ritmul infernal în care se li se cerea să lucreze. Știau doar ora la care se începea munca, însă ora de ieșire din program era stabilită de Olga în funcție de randamentul salariatului din acea zi. Erau contrariați și supărați, amenințau cu demisia, cu fuga din fața acestui tzunami feminin, nu erau obișnuiți să lucreze în acest ritm alert, până atunci se lucrase mai mult în doru lelii, fără nicio tragere de inimă. Patronul îi plătea fără să verifice ce anume produseseră salariații lui. Pupezescu ajunsese la fundul sacului cu bani, toată speranța lui pentru redresarea economică a firmei era în Olga, de aceea o sprijinea în toate măsurile, unele dure chiar, pe care le lua. Spre sfârșitul celei de-a doua luni, de când era director  general, toate departamentele au  raportat încheierea lucrărilor înainte de termen. În sfârșit, societatea funcționa așa cum și-ar fi dorit orice patron, pe profit. Clienții îi asaltau cu comenzi. Departamentele cheie, de cercetare-proiectare și cel de IT funcționau la capacitate. Sonia lăsase garda jos și recunoscuse, în final, că Olga merită tot respectul.

     Cu mapa sub braț, îmbrăcată la fel de auster, directoarea a intrat în biroul  patronului.

    -Salut, Codruț! Am adus situația, pentru prima dată de când există firma nu avem nici o lucrare în întârziere. Avem toate lucrările încheiate înainte de termen.

    -Mă bucură ce aud, organizează pentru sâmbătă o petrecere undeva la iarbă verde, un grătar cu de toate, să nu uiți berea. Merită, s-a muncit până la epuizare, nu i-ai lăsat să-și tragă sufletul, doar așa au putut să apară și rezultatele. Am o surpriză pentru tine. Uite decizia cu mărirea de salariu, dealtfel am să-ți cedez și o parte din acțiuni. Ai fost omul providențial, fără tine și devotamentul tău, azi eram în faliment. Îți mulțumesc!

    -Trebuie să recunosc, acum îmi face plăcere să spun că un mare merit l-a avut Sonia. Apropo, te iubește mult, suferă, înfierarea ei împotriva mea a fost din gelozie. S-a convins că a greșit, acum suntem prietene. E o fată minunată, vei avea o soție cu care te vei putea mândri. Cât despre petrecere nu te-ai gândit rău, așa ne vom putea atrage oamenii lângă noi, altfel ar fi posibil să se stabilească o prăpastie între ei și noi și atunci colaborarea noastră va fi mai grea. Am și omul potrivit pentru asta. Cu organizarea petrecerii  îl pun pe Georgică, de la contabilitate, să se ocupe, e făcut pentru asta. Nu cred că putem lua toți salariații la picnic, îi vom lua doar pe cei din cele două departamente importante, iar pentru restul pregătește-le prime în bani.

Mergem cu două microbuze, eu voi merge cu cei de la cercetare, tu mergi cu ce vrei.

    -Merg în același microbuz cu Sonia, am de gând să anunț logodna, sper să o fac fericită. De mult am vrut să fac pasul, mersul prost al firmei și incertitudinea financiară m-au dat înapoi, acum am drum liber.

    -Felicitări! E o fată bună!

    Restul zilei s-a ocupat de organizarea  petrecerii. Georgică s-a dovedit a fi omul providențial, a făcut repede o listă cu tot ce le trebuia, în dreptul fiecărui articol scrisese modul în care putea fi dobândit și prețul aproximativ. Olga a aprobat lista, apoi a plecat acasă.

   -Fata mea ce e cu tine așa devreme, s-a întâmplat ceva? Marina, ca orice mamă, era îngrijorată de venirea fetei sale prea devreme. Era obișnuită să o vadă intrând pe ușă odată cu venirea nopții, ori acum era prânzul ăl mare cum spuneau părinții ei, bunicii Olgăi, despre ora două de după amiază pe timp de vară când luau masa la câmp.

    -Stai liniștită, a dat Dumnezeu să ajungem la zi cu lucrările și să intrăm în normal cu programul. Vreau să mănânc, copiii ce fac?

    -Sunt în camera lor, se joacă, e vacanță, dar să știi că și citesc, scriu, învață. Îi urmăresc îndeaproape. Sunt copii buni, aveau nevoie de liniște. Și acum, după atâta timp, încă mai tresar noaptea în somn. Au fost marcați de brutalitatea și vulgaritatea tatălui lor.

    După ce a mâncat, Olga a intrat în camera sa, s-a trântit în fotoliul preferat, era unul  îmbrăcat în piele cu spătar înalt. A tras un taburet aproape, a pus picioarele pe el, apoi  s-a făcut comodă. De pe măsuță  a luat o revistă cu ultimele apariții în domeniul modei, cu gândul aiurea a început să o răsfoiască, la un moment dat ochii i-au căzut pe un bărbat îmbrăcat elegant care semăna izbitor cu Eugen. Gândurile i-au luat-o razna, încă îl iubea, era iubirea unui sclav față de cel care i-a redat libertatea.

     Îl iubea, sau era doar recunoștință pentru bărbatul care, deși nu o cunoștea, a primit-o în brațele lui? Îi era datoare pentru acel gest, ea a făcut-o mecanic, nu a fost iubire, a fost o chemare a simțurilor răzvrătite, a inimii înlănțuite, a vieții care-și căuta libertatea, a dorului de aș striga neputința, a femeii care-și voia iubirea înapoi, ființa furată și ținută încătușată. El, Eugen, a fost omul care i-a rupt barierele, i-a zdrobit lanțurile, i-a spart cătușele, i-a mângâiat sufletul, i-a răcorit inima prea înfierbântată, i-a spus dorului: pleacă! Îi era recunoscătoare pentru asta, atât. Comportamentul lui de mai târziu a anulat tot ce fusese frumos între ei. Reușise să transforme iubirea în recunoștință cu șanse mari de a distruge chiar și ultimele aprecieri pentru el.

    Pentru o clipă în fața ochilor i-a apărut chipul Sorinei Pletea, frumoasa ingineră de la cercetare. O văzuse în urmă cu două zile, burtica crescuse, se rotunjise, nu și-o ascundea, era mândră că va fi mamă. A întrebat-o atunci, după ce o trăsese într-un colț al uriașului birou:

    -Cine-i tatăl? 

    Fără să vrea, fata s-a uitat în direcția lui Eugen. Apoi roșie la față a spus:

    -Nu contează, e copilul meu și îl voi crește singură. Nu va ști niciodadată cine îi este tatăl.

    -Cine îți dă ție dreptul să privezi un copil de a ști cine îi este tată? Gândește-te la asta!

    Era convinsă că Eugen era tatăl copilului, curios, nu era geloasă pe Sorina, iubirea pentru Eugen se estompase, mojicia lui alungase dragostea. Era mai bine așa.

     Îi era teamă pentru Sorina. Își amintea de ea, era cu trei ani în urmă, fusese la un bal dat de unitatea militară unde lucra fostul ei soț. După numai două ore soțul se îmbătase criță. Ar fi dansat, era un vals, se vedea dansând, plutind pe valurile muzici ținută-n brațe de tânărul locotenent care, toată seara, a fost cu ochii pe ea. Îi făcea plăcere acea adorare nevinovată, ar fi vrut să fie cu el și nu cu ursul care-și bălăbănea capul greu de băutură, își strâmba buzele și gesticula din vârful degetelor încercând să spună un cuvânt. Nici un sunet nu ieșea din gâtlejul care înghițise prea multă vodcă. Melodia curgea lin, dansatorii se roteau cu mișcări amețitoare, femeile, cu capul ușor lăsat pe spate, cu priviri galeșe, pluteau susținute de talie de brațele puternice ale bărbaților. Olga îi privise, cum se uită cu jind un copil la felia de tort de care nu are voie să se atingă. Ar fi dat orice să fie pe ringul de dans ținută de mijloc de frumosul locotenent, iar fi plăcut chiar ca el să-i atingă sânii care se întăriseră de dorință de când privea spectacolul. Nu putea fi pe ringul de dans, era înțepenită la masă lângă un bărbat prea beat, prea mitocan, prea violent. O, Doamne cu ce greșise oare?!

S-a întrebat, atunci, la acel bal, dacă greșea dorind să fie cu tânărul ofițer? Era o femeie măritată, avea un anumit statut, cum putea să ridice ochii cu dorință asupra altei persoane? Ar fi fost un gest ce putea fi condamnat la ceas oprit de lege și de timp. Chiar așa?

    Olga și-a amintit de spusele Bibliei despre viața lui Adam și al Evei când se aflau în raiul pământesc dintre râurile Tibru și Eufrat. Tot timpul s-a întrebat: „de ce pusese Dumnezeu interdicție primilor oameni să mănânce din pomul cunoașterii binelui și răului?” A fost o interdicție reală? Sau Dumnezeu a căutat un motiv să-i izgonească din rai, a fost o capcană? Până atunci Divinitatea făcuse Universul, munții, apele, pădurile, animalele sălbatice, umpluse mările, oceanele și râurile cu viețuitoare de apă, totul era perfect. Lipsea un singur lucru, un stăpân care să beneficieze de toate aceste bogății. Pentru aceasta a făcut pe Adam, apoi pe Eva. În rai acești primi oameni erau ca niște păpuși, niște copii care nu conștientizau cine sunt, Eva umbla goală, Adam la fel, nu realizau că sunt diferiți, nu simțeau atracție unul față de celălalt. Dumnezeu voia ca ei doi să stăpânească pământul, așa cum erau nu o puteau face, de aceea a pus o momeală, Pomul Cunoașterii Binelui și Răului. Domnul știa că vor mânca din fructul interzis, își dorea chiar, să încalce porunca și să guste din fructul oprit. Șarpele, dracul (întotdeauna va exista un șarpe)a îmbiat-o pe Eva, spre bucuria Domnului, aceasta a gustat din măr, apoi a mușcat și Adam. Din această clipă lucrurile s-au schimbă total, cei doi au văzut că sunt diferiți, au avut pentru prima dată sentimentul de rușine, cu multă pudoare și-au  acoperit goliciunile cu frunze de lipan,  descoperiseră că sunt de  sexe diferite. Dumnezeu i-a izgonit din rai cu porunca să stăpânească pământul și să se înmulțească. Odată ce au gustat din fructul interzis, a apărut atracția dintre cei doi. Eva nu a greșit când a alergat acolo unde nu avea voie, acolo trebuia să meargă, ăsta era ordinul secret al Domnului. Dumnezeu nu a vrut să-i trimită pe pământ de cum i-a făcut, a vrut să-i culpabilizeze, să-i facă pe oameni să se învinovățească tot timpul pentru faptul că nu au ascultat porunca Lui. Eu v-am oferit o șansă, a spus Domnul, dar voi ați ratat-o,  acum mergeți, vă înmulțiți și vă căutați singuri hrana! Nu meritați să stați aici unde aveați de toate. A plecat Adam împreună cu Eva, au stăpânit pământul, s-au înmulțit, iar noi suntem urmașii lor. Un singur lucru a rămas de la ei până-n zilele noastre-Fructul Interzis, dorința de a avea ceea ce nu ne este dat să avem. Fiecare dintre noi are un măr-ispită, ce ne însoțește sub diferite forme. Olga se gândea la tânărul locotenent de la bal, oare nu era el, pentru ea, fructul oprit, ispita venită din ancestralul nostru, mărul din care nu avea voie să guste? Dorința oamenilor de a avea ce nu le este permis să aibă este Fructul Interzis al fiecăruia moștenit încă din perioada în care oamenii erau două păpuși. S-a trezit pe seară, era odihnită și cu chef de vorbă, dar mai ales de joacă cu copiii. Marina i-a chemat la masă, Olga împreună cu băieții au intrat în bucătărie: --           -Spălați-vă pe mâini copii!

    După cină băieții au plecat în dormitorul lor, iar ea împreună cu mamă-sa au rămas să strângă masa.

    -Stai pe scaun mamă, mă ocup de vase, îți dau liber în această seară. Olga a pus mâinile pe umerii mamei sale și a așezat-o pe scaunul cu tapițeria verde din colțul bucătăriei.

    -Olga mamă, ce ai de gând? Marina își privea cu drag și îngrijorare fata.

    -Nu înțeleg

  -Ba înțelegi foarte bine, Marina era supărată în suflet, fata ei muncea foarte mult, e drept câștiga bani frumoși, dar ar fi vrut să o vadă cu un bărbat lângă ea, să o vadă la casa ei, știa că nu are pe nimeni, asta o durea. Ar fi vrut să o vadă trăindu-și viața și nu risipindu-se doar în muncă. 

    Olga și-a sărutat mama pe frunte apoi a  părăsit bucătăria, din urmă a auzit-o pe Marina strigând:

    -Mărită-te, îți cresc eu copiii! 

    Nu a răspuns, a intrat în dormitor, poate și ea își dorea un bărbat...

    Șoseaua principală fusese cândva drumul ancestralei transhumanțe pe care își mânau primăvara, după sfântul Gheorghe, ciobanii oile la munte, iar toamna, când bruma își căuta odihna pe culmile munților, ciobanii își trăgeau oile la șes unde clima era blândă și lupii departe de stână. Cele câteva mașini ce transportau salariații lui Pupezescu, au lăsat șoseaua principală să urce șerpuind pe uriașul deal, iar ele au cârmit dreapta intrând într-o poiană cu iarbă verde. Aici alesese Georgică locul unde să petreacă salariații obosiți ai lui Pupezescu. Era un loc mirific sub forma unui arc de cerc, străjuit de stejari bătrâni cu riduri adânc săpate în haina lor groasă, mușchiul verde, crescut ca barba unui călugăr tânăr, arăta nordul și vârsta înaintată a vajnicilor copaci. Umbra lor deasă răcorea și mai mult pârâul cu apă limpede ce se scurgea la vale ca un șarpe cu clopoței, ocolind maluri și lăsând în urmă o muzică plăcută din lovirea repezită a apei de pietrele din vaduri, era un clipocit precum șoaptele îndrăgostiților într-o seară cu lună plină.

    Grătarele, cu focul încă arzând, așteptau jarul pentru a transforma carnea crudă și sângerie în fripturi aromate. Câteva pături uriașe erau întinse pe iarbă, convivii stăteau întinși  sprijiniți în cot  precum vechii romani în timpul banchetelor. Ca organizator, Codruț Pupezescu, a găsit cu cale să spună câteva cuvinte: 

    -Doamnelor, domnilor, vă mulțumesc! De acum, dacă mergem în același ritm, veți avea în mine un prieten. Vizibil emoționat Codruț a continuat discursul cu ochii jucându-i în lacrimi. De unde, cu câteva luni în urmă, se gândea să închidă firma înainte de a fi declarată falimentată, acum începuse să aibă profit după ce stinsese toate debitele pe care le avea. Ca  prieten, spunea Codruț privind în ochii frumoși ai Soniei, voi răspunde la orice solicitare a voastră. Întindeți paharele, vreau să vă torn țuică la fiecare, este o pălincă bună, femeile vor găsi ceva mai ușor dacă își doresc. Voi face în fața voastră un legământ și o cerere. Apoi solemn, emoționat și îmbujorat la față, și-a șters discret ochii, apoi s-a întors spre locul fetelor: Sonia, spuse Codruț punând un genunchi în pământ, vrei să fi soția mea?

    Sonia, care nu se aștepta la o asemenea cerere, s-a înroșit, și-a pus palmele pe față, după care s-a uitat în jur parcă cerând de la ceilalți să-i confirme ca este adevărat, cu vie emoție, căutând din priviri pe Olga, a răspuns:

    -Da, vreau! apoi a întins mâna pe inelarul căruia viitorul soț, cu fața roșie de fericire, a pus inelul. Sunt fericită, a strigat Sonia, apoi l-a ajutat pe Codruț să se ridice, față în față cei doi s-au sărutat pecetluind și în acest fel unirea lor. Olga, unde ești Olga? Cine a văzut pe Olga? A continuat Sonia să strige, nemulțumită că prietena ei nu fusese martora celui mai mare eveniment din viața sa.

    -A plecat cu Eugen. S-a auzit o voce masculină care ascundea o umbră de tristețe.

    Într-adevăr, Olga îi făcuse semn lui Eugen să o urmeze. Acesta, cu un zâmbet plin de machism, de satisfacție masculină  întipărită pe față, a plecat în urma femeii. Când au ajuns într-un loc mai ferit, Olga l-a atacat direct:

    -Felicitări Eugen, ești tată! Acesta, surprins, s-a uitat la ea sperând să o vadă râzând ca de o glumă bună.

    Olga, îmbrăcată sport, cu ginșii strânși pe pulpele rotunde, peste care erau poalele tricoului mulat pe trup și foarte decoltat îl privea în adâncul ochilor pe Eugen. 

    -Nu este o glumă, este un adevăr, cavaler rătăcitor ce ești.

   -Cine naște și eu sunt tatăl copilului? Chiar nu știu nimic. Ce dracu ai mai scornit scorpie, gelozia ta mă va termina pe mine. De când ai venit în firmă ai fost chitită să mă distrugi. Acum ce dracu ai mai născocit? Ai făcut din mine un salariat model, ai stors și ultima picătură de vlagă intelectuală din capul meu. Nu este suficient? Vrei să plec din firmă? Ei, află că nu mor caii când vor câinii. Nu voi pleca! Însă nici la tine nu mă voi întoarce, călugăriță nebună ce ești.

    Olga, rece și majestuoasă, privea cu milă la Eugen.

   -Te autoflatezi domnule inginer, nu sunt îndrăgostită de tine, nu-mi placi de loc, ești un infatuat. Coboară cu picioarele pe pământ și încearcă să fii responsabil. Mai întrebat cine îți poartă copilul, îți răspund:

    -Sorina, sau negi că ai fi avut legături cu ea? 

    Eugen a privit încurcat și rușinat spre Olga, acum înțelesese că tot ce a fost între el și femeia din fața sa era istorie.

    -Nu neg, îmi asum responsabilitatea, nu am știut nimic, îți mulțumesc Olga, îți rămân îndatorat, sper să mă poți ierta vreodată. Eugen era uman, pentru prima dată avea lacrimi sincere în ochii lui frumoși.

Ce trebuie să fac?

    -M-am gândit eu pentru tine, uite și scoase din geantă o mică cutiuță frumoasă, aici ai inelul cu care o vei cere de soție pe Sorina. Stai liniștit, îți opresc contravaloarea lui din salariu. Am vrut să vă înlesnesc drumul. Mergem înapoi la băieți și, imediat o vei cere de soție. Ne-am înțeles?

    -Da, o voi face bucuros.

    Cei doi se apropiau de grup, vorbind între ei, bine dispuși. Colegii lor își dădeau coate, Sorina era gata să izbucnească în plâns, se vedea trădată de Olga, era geloasă pe ea. Toți credeau că s-a reînodat firul iubirii dintre Olga și Eugen. Când a ajuns lângă ei, Sonia a răbufnit:

    -Bine fată, aici era un moment festiv și tu erai cu Eugen în tufiș? Nu ai vrut, să ne fii martoră?

    -Dacă vrei să știi v-am fost chiar nașă, spuse Olga râzând și făcându-i cu ochiul lui Codruț.

    -Are dreptate, așa este, ea este aceea care mi-a deschis ochii. Să-i mulțumim amândoi Sonia.

    -Acum să facem puțină liniște, inginerul Zambilă are de făcut un anunț important.

   -Sorina, spuse Eugen căzând în genunchi în fața fetei, vrei să fi soția mea? Sorina s-a uitat la Olga, apoi la Eugen, cu o mână s-a mângâiat pe burtica în care se afla micuța ființă ce avea să vină pe lume peste doar trei luni, atunci a înțeles dispariția celor doi, dar tot nu înțelegea de unde avea Eugen inelul. Ce mai conta? Era fericită.

    -Daaa! a strigat bucuroasă viitoarea mamă. Eugen, într-un avânt de bucurie, a luat-o în brațe, a sărutat-o, apoi s-a rotit cu ea.

    -Stai nebunule, îi faci rău copilului! Bărbatul a lăsat-o ușor jos, apoi a îngenunchiat iar și a sărutat cu evlavie burtica femeii.

    Unul dintre bărbații aflați în jurul mesei improvizate privea cu drag spre Olga, se citea dragostea în ochii lui luminoși și limpezi...