Rebrenduirea PSD

  Îmi impusesem să nu mai scriu despre politică, să nu-mi risipesc timpul dedicat pregătirii viitoarei mele cărți. Însă, ultimele evenimente din viața politică m-au făcut să mă aplec din nou asupra paginii albe din laptop.

Am asistat la execuția  Vioricăi Dăncilă. O seară a cuțitului lung purtat mișelește de Președintele Camerei Deputaților, Ciolacu.

Țin să precizez că momentul în care Viorica Dăncilă a preluat președinția partidului, la alegerile europarlamentare din 2019, PSD luase puțin peste 20%. Dăncilă, la alegerile prezidențiale, a luat un procent de 34% din voturi. Față de alegerile europarlamentare când PSD a obținut undeva peste 20%, 34% este un procent bun.

PSD a luptat singur împotriva tuturor partidelor, inclusiv PRO România și ALDE.

Indiferent cine intra în turul II, cu Iohannis, ar fi pierdut, doar procentajul ar fi fost diferit de la candidat la candidat.

 Bâjbâielile politice, lipsa de fermitate în luarea deciziilor a PSD-ului, de-a lungul celor trei ani de guvernare, au dus la pierderea încrederii  electoratului în Partidul Social Democrat. Căderea partidului a început în iarna lui 2017, în vremea guvernului Grindeanu, atunci când s-a dat Ordonanța de Urgență 13. Au fost mișcări de stradă împotriva OU, alături de protestatari a venit și celebra, de acum, geacă roșie în care se găsea Președintele României Klaus Iohannis.

Dragnea, împotriva căruia se protesta vehement, s-a speriat, izmenele au început să-i tremure în fund, a dat înapoi, a anulat OU 13 cu OU 14. Din acel moment, orice măsură a luat guvernul ori alianța PSD-ALDE în Parlament și nu a fost pe placul lui Iohannis, câțiva protestatari ieșeau în stradă, speriau guvernul și Parlamentul, iar acestea retrăgeau hotărârile, proiectele de lege, proiectele de OU care nu erau agreeate de Iohannis. Labilitatea partidului  provenea din faptul că liderul partidului, Dragnea, era vulnerabil, nu discut despre vinovăția ori nevinovăția sa. Iohannis a simțit slăbiciunea PSD, din acel moment (ianuarie 2017) a început să toace sistematic atât partidul cât și pe Dragnea. Schimbarea ciclică (la 6 luni) a propriilor guverne, unul dintre ele chiar prin moțiune de cenzură introdusă de PSD, au fost semnale de bâjbâială politică, de lucruri făcute de mântuială, toate acestea au accentuat îndepărtarea electoratului de PSD-ul pe care îl propulsase în Parlament.

Poporul PSD nu a înțeles cum dracu o alianță de guvernare, cu o majoritate parlamentară de peste 60%,  se lasă călcată în picioare? Susținătorii social democrați au cerut PSD-ALDE un gest de forță. Dacă Iohannis nu are dreptate când presează guvernul, când nu-i numește miniștrii,  să-l suspende, să-l aducă la judecata poporului. Ezitarea PSD în luarea unor decizii ferme față de Iohannis a făcut ca susținătorii social-democrați să se repoziționeze, să creadă că Iohannis are dreptate și că legile justiției erau modificate în favoarea unor inculpați pesediști, în principal în favoarea lui Dragnea.

Mărirea salariilor și pensiilor au pălit în fața acuzațiilor aduse zilnic de către Iohannis PSD, în special lui Dragnea. Arestarea lui Dragnea, a doua zi după alegerile europarlamentare, practic era a doua condamnare suferită, a împărțit susținătorii PSD în două, unii care înțelegeau manevrele toxice ale lui Iohannis și alții care căzuseră în plasa acestor manevre.

Timp de trei ani alianța PSD-ALDE a bâjbâit, a fost timorată de Iohannis până la anihilare. Parlamentarilor și guvernanților PSD-ALDE le  tremurat izmenele pe ei, nu au dat semnale clare electoratului că sunt stăpâni pe guvernare. Dacă l-ar fi suspendat pe Iohannis, susținătorii ar fi făcut zid în fața PSD, chiar dacă la judecata poporului, Iohannis ar fi câștigat, PSD-ul ar fi ieșit puternic. Slăbiciunea PSD pe tot timpul celor trei ani, schimbarea celor doi primminiștrii Grindeanu și Tudose cu eticheta securiști, au fost tot semnale slabe date de PSD. Mazilirea unor potențiali ministrii de către guvernul PSD doar pentru că nu-i plăceau lui Iohannis, au fost alte semnale proaste date de PSD propriului electorat.

Uriașa victorie a PSD în alegerile parlamentare din iarna lui 2016 nu a putut fi gestionată și conservată de către Dragnea et. co. Guvernul PSD și alianța parlamentară au pășit tot timpul pe nisipuri mișcătoare, au tremurat la fiecare sughiț al lui Iohannis ori al lui Bot și Ceaușescu.

Neînțelegerile PSD-ului cu ALDE și ruperea alianței parlamentare a făcut posibilă trecerea Moțiunii de Cenzură initiate de de PNL și susținută de toate partidele parlamentare, inclusive de ALDE.

Din partea mea ALDE merită o bilă neagră, însă, așa se face politica, cu alianțe și trădări. În politică nu există prietenii, nici frății, ci doar alianțe de conjunctură.

Bun, au schimbat pe Dăncilă, foarte bine, nu este nimic rău, partidul nu stă într-un om. Însă să o schimbi pe Dăncilă cu Ciolacu, nu văd nici o diferență. Ciolacu, Stănescu, Bădălău, nu reprezintă garanția unei reforme. Nici măcar nu există o garanție minimă, că ar veni o reformă. Marcel Ciolacu transmite guvernului Orban, Ludovic, nu Victor, să stea liniștit că nu va introduce Moțiune de Cenzură. Sigur, până la Anul Nou nici nu ar fi timp, parlamentarii încep să taie porcii ( fiecare prin ograda pe unde e primit, unii pe la SRI, alții pe la SIE, alții prin vie), să gătească brazii de Crăciun, să cumpere cadouri, etc. Cui dracului îi pasă de popor? Ce contează că guvernul liberal într-o lună de zile a cheltuit mai mult decât jumătate din cât cheltuise guvernul PSD în 10 luni.

Ca o recunoaștere a meritelor lui Ciolacu, acum ca președinte interimar al PSD, dar și pentru activitatea din trecut, domnul Iohannis i-a trimis domnului Ciolacu, de ziua domniei sale, cadou, o minunată orhidee care simbolizează iubire curată și loialitate. Trăiască frăția dintre Ciolacu PSD și Iohannis PNL.

Actualii liderii ai PSD, până la al 9-lea neam, sunt obosiți, terminați ca încredere. Nu mai au ce căuta în față. Dacă vor binele partidului trebuie să facă un pas, doi, cinci, în spate. În față trebuie să vină oameni noi, cu forță, cu energie neconsumată, fără pată, fără legătură cu foștii lideri, doar așa se rebrenduiește partidul, doar așa se reformează. E nevoie de lideri cu anvergură, cu gândire politică de viitor, hotărâți și gata să se jertfească pe altarul ideologiei social-democrate. Altfel, cu Ciolacu, Bădălău, Stănescu et.co. nu se va face reformă, iar partidul nu va avea credibilitate și nu va ieși din malaxorul lui Iohannis. Este nevoie de o alianță cu PRO România, probabil fără Ponta, Dobre și alte câteva exemplare. Stânga trebuie să se reunească, însă nu sub sceptrul vechilor lideri, vremea lor a trecut. La vremuri noi, ALȚII. Nu la vremuri noi, tot noi.

SPER, din toată inima, ca la următorul Congres Extraordinar al PSD, SĂ GĂSESC NUME NOI, NEPĂTATE, OAMENI VENIȚI DIN SFERELE ACADEMICE ȘI POLITICE. E nevoie de un asemenea gest, altfel, anul viitor, PSD, la alegerile locale și la alegerile parlamentare, nu va trece de 10% din numărul total al  voturilor.

Nașterea unei politiciene sau o dezbatere care nu a avut loc.

Un platou de televiziune. Biroul moderatorului este așezat în jumătatea platoului, în fața moderatorului sunt două mese, la una este instalat Klaus Werner Iohannis, la cealaltă masă, la distanță de o lungime de braț, se află instalată Viorica Dăncilă. Moderatorul, privind cu respect spre Iohannis, deschide dezbaterea:

-Domnule Președinte, de când v-ați instalat la Cotroceni România a primit o gură de oxigen, vă mulțumesc. Vă mulțumesc și mă simt onorat  fiindcă ați acceptat invitația noastră de a participa la această dezbatere și de a-mi da mie posibilitatea să respir același aer cu dumneavoastră.. Pentru început, cu ce gânduri merge candidatul Iohannis la alegeri duminică?

-Sincer? Merg să mă vadă lumea, eu câștigam și dacă nu candidam.

-Cum adică? Explicați-mi!

-Simplu, dacă nu candidam, electoratul ar fi venit in corpore acasă la mine m-ar fi luat pe sus, apoi, m-ar fi instalat la Cotroceni. Eu sunt România, România sunt eu! Românii, după cinci ani în care am zăcut la Cotroceni, au văzut ce fel de om sunt. În mine și-au găsit conducătorul. Multă lume mă vede ca pe o clonă nereușită a lui Carol I.

-Domnule moderator, timidă Dăncilă încearcă să intervină.

-Imediat doamnă, vă dau cuvântul. Vă rog nu mă mai întrerupeți, sunt vrăjit de cuvintele domnului Iohannis, Dumnezeu să-l aibă în grija Sa.

-Să-L aibă cât mai aproape de El, poate ne scapă pe noi de povara acțiunilor sale, a adăugat Dăncilă.

-Domnule Iohannis vreți să adresați o întrebare contracandidatei dumneavoastră?

-Da, Iohannis, scrâșnind din dinți, cu un rictus rău în colțul gurii, a șuierat: PSD-ul să dispară!

-Asta nu este o întrebare, mă rog, cum vreți dumneavoastră. Doamna Dăncilă, răspundeți vă rog!

-Domnul Iohannis este o persoană...Dăncilă este oprită brutal.

-Mulțumesc doamnă! Domnule Iohannis, aveți în fața dumneavoastră o doamnă, am să vă rog să fiți politicos cu dânsa.

-Domnule, cunosc doar câteva Doamne, evident, în afară de Carmen care este Prima Doamnă, mă refer la doamnele Țurcan, Trăilă, Gorghiu și, sigur că da, Codruța Kovesi. După cum vedeți doamna  Dăncilă nu figurează printre Doamne.

-Doamna Dăncilă, vă rog să-i adresați o întrebare domnului Iohannis.

-Da, domnule Iohannis, din ce cauză în fiecare zi de vineri plecați la Sibiu însoțit de 10 mași...

-Doamnă, am înțeles întrebarea. Moderatorul a întrerupt-o brusc pe Dăncilă.

-Domnule moderator, vă rog să-mi permiteți...

-Nu vă permit doamnă! Domnule Iohannis, răspundeți la întrebare.

-Jos PSD-ul! Huoooo PSD!

-Vă mulțumesc! Vă rog să-i adresați o întrebare doamnei Dăncilă!

-Afară PSD din Parlament! Iohannis a rămas cu ochii ațintiți într-un punct fix. Își strânge puternic fălcile, plombele sunt în pericol.

-Domnule Iohannis ce ați realizat în vizita din SUA? Dăncilă, zâmbitoare, încearcă să prindă privirea lui Iohannis.

-Am sărutat mâna Melaniei, iar de la Trump am primit o șapcă. Nu credeți doamnă că este suficient?

-Domna Dăncilă, adresați o întrebare...

Cam așa ar fi decurs dezbaterea electorală dintre cei doi candidați dacă Iohannis ar fi avut curajul să participe. Din păcate a preferat să se ascundă, să organizeze niște întâlniri cu ziariștii aleși de el pe sprânceană, prietenoși, care să nu-l deranjeze prea mult pe candidatul Iohannis.

Viorica Dăncilă, în schimb, a ieșit bărbătește în fața unei prese deloc prietenoasă, ostilă chiar, unele ziariste au făcut ,chiar, exces de zel, gata să sară, pe bune, la gâtul lui Dăncilă. Însă candidata la Președinție, Dăncilă, a făcut față cu brio tuturor întrebărilor puse de ziariști, fără să se enerveze, deși au fost întrebări care ar fi putut să o scoată din calmul ei.

Marți și aseară (joi) am văzut în direct nașterea unei mari politiciene. Indiferent de rezultatul de la urne, Dăncilă trebuie să rămână la Președinția PSD pentru a putea reorganiza partidul pentru ca PSD să fie pregătit pentru alegerile de anul viitor.

PSD a fost într-o prăbușire totală la alegerile din mai, acum se află pe un trend ascendent, iar prestația lui Dăncilă va ajuta și mai mult partidul.

Prăbușirea PSD s-a datorat faptului că Președintele Iohannis a avut un singur punct pe agenda sa de lucru, distrugerea PSD. Veriga slabă în PSD a fost Dragnea. Acesta nu a înțeles după alegerile din 2016 că trebuie să se retragă de la conducerea partidului. Dacă s-ar fi retras, alta ar fi fost soarta PSD, iar el, acum, în mod sigur ar fi fost liber. Dragnea în afara conducerii PSD nu mai era important.

Viorica Dăncilă trebuie să ia partidul de unde se află acum și să-l ducă acolo sus unde îi este locul. Va fi o luptă grea, va avea avantajul că va fi în opoziție, de aici trebuie să lupte cu armata bine organizată a PNL și a lui Iohannis. Mai ales a lui Iohannis care spunea că: războiul lui cu PSD este cu binecuvântarea aliaților externi.

Sper ca după 24 noiembrie să nu avem soarta pe care am avut-o în 2010 când Băsescu-Boc  au impus acele măsuri draconice. Însă cu un premier ca Orban, Ludovic, nu Victor, cu un ministru de finanțe cum este Câțu și un Președinte ca Iohannis care-i și întrece în prostii nu știu la ce ne putem aștepta.

PE 24 NOIEMBRIE VOI VOTA CANDIDATUL CĂRUIA NU I-A FOST FRICĂ DE PRESĂ, CARE NU ARE ȘI NU A AVUT CEVA DE ASCUNS : VIORICA  VASILICA DĂNCILĂ.

Dumnezeu să apere România, altcineva nu are cine!

Discursul lui Iohannis este taxat ca fiind de sorginte nazistă.

O conferință de presă pusă la punct până în cele mai mici detalii.Jurnaliștii, cuminți și respectuoși îl priveau pe Iohannis cu multă dragoste, erau zâmbitori, bucuroși că Tătucul îi lasă să respire același aer cu el. Ziariștii, în fața politicienilor de stânga, a lui Dăncilă, Vasilescu, etc.,  le bagă microfoanele în gură, vorbesc toți o data, în cazul în care nu le convine răspunsul dat de Dăncilă, sau alt politician pesedist, sunt gata să se ia la ceartă cu acesta. În fața lui Iohannis toți stăteau în picioare, adresau întrebările, cele două, cu zâmbetul pe buze, copleșiți de atenția sasului. Declamau  întrebările cu zâmbetul pe buze, umili și plini de respect, apoi, cuminți se retrăgeau fără să insiste ca Iohannis să răspundă strict la întrebările puse.

Aroganța Președintelui în fața românilor este sfidătoare, iar disprețul fățiș pentru Viorica Dăncilă este de condamnat.

Domnule Iohannis, ați avut un discus periculos, cu nuanțe naziste, atunci când cereți ca un partid să dispară de pe eșichierul politic, mă refer la PSD. Un partid nu este casa din Sibiu de pe strada Nicolae Bălcescu pe care o pierzi în instanță. Un partid este format din sute de mii de oameni. Când spui că vrei să dispară PSD, spui, dealtfel, că vrei să dispară toți acei oameni care sunt membri PSD, votează PSD, care simpatizează cu PSD. Este inadmisibil, ca acum, la 70 și ceva de ani de la dispariția nazismului și la 30 de ani de la dispariția comunismului să susți dispariția unui partid care îți este potrivnic și care, oricând poate să-ți fie un adversar politic redutabil. Asta miroase de la Sibiu a dictatură.

Spunea, despre Iohannis, Monica Krueger blogger din Germania, citată de Sputnik, că, citez: „ - ”Un ipochimen, cocoțat în fruntea statului roman, care este incapabil să se bucure că românii o duc ceva mai bine”. Continuă doamna Krueger: „ - ”Un individ jenant, incapabil să se bucure că marile instituții internaționale laudă România pentru creșterea economică, sustenabilă, timp de 3 ani consecutivi!”

- ”Un arogant care este incapabil să se bucure că România a avut un succes lăudat de toata lumea când a prezidat Uniunea Europeană”.

- ”Un impostor care-si arogă niște merite la care nu a contribuit cu nimic!”.

- ”Un farsor, care, atunci când vine vorba de Schengen și vizele SUA pentru România, ne răspunde cu o șapcă!”

Concluzia Monicăi Krueger este extrem de clară: ”Îmi pare rău, dar, conferința asta de presă a lui Klaus Werner Iohannis nu este altceva decât o jalnică parodie! O bătaie de joc la adresa inteligenței oricărui roman.”

PSD-ul la alegerile din 2016 a fost ales de 46% dintre români să-i reprezinte în Parlament. A fost un guvern legitimat de voința poporului.

Alegerile europarlamentare din 2019 și alegerile prezidențiale din primul tur a făcut ca PSD-ul să ia mai puține voturi fiindcă, o parte dintre pesediști au dezertat la PRO România. Această nouă, veche, formațiune politică este formată în proporție de 90% din pesediști.

Aseară domnul Iohannis, în parodia de conferință de presă, ne-a arătat încă o dată că este antiromân. Tot timpul a vorbit cu dispreț față de popor. Îl deranjează până și numele românești. Vorba lui Mircea Badea, nu ne poate chema pe toți Klaus, Werner, Ludovic, Sigrifield, noi ne numim Ion, Vasile, Gheorghe, doar suntem români.

Pe mine nu mă deranjează dacă la putere este un partid liberal atâta timp cât a fost ales de popor și are majoritatea parlamentară și mai ales guvernează pentru binele poporului român.

Spunea aseară Iohannis, cu dispreț pentru Dăncilă și echipa ei guvernamentală, că guvernul social –democat a adus atingere intereselor marilor corporații străine. Ludovic a asigurat pe investitorii străini mai ales pe cei care operează în Marea Neagră, Exxon România, că va modifica legislația de așa natură încât profitul să meargă spre firma americană, să nu mai existe acea paritate de 50-50% între americani și români. Americanii să aibă mai mult de 50%.

Sigur că pe Ludovic și Werner îi interesează capitalul străin, doar pentru străini lucrează,  în defavoarea capitalului românesc și mai ales împotriva forței de muncă calificată din România, pe care vrea să o mențină în jug cu salarii de mizerie.

Iohannis și Orban vor fi un cuplu mai periculos decât Băsescu-Boc. După 1 ianuarie 2020, după ce Iohannis se va reinstala la Cotroceni vor începe arestările în masă din rândul membrilor PSD. Doar așa își va putea justifica toate acuzele făcute guvernării PSD. Așa va justifica că guvernul PSD a fost unul corupt. Că a devalizat finanțele țării.

Nu mă deranjează, chiar sunt pentru extragerea din rândul populației civile a acelora care au comis infracțiuni și apoi să fie predați justiției și obligați să plătească pentru nelegiuirile comise. Însă aș dori ca procesele să fie doar corecte, atât.

Dumnezeu să apere România! Noi nu suntem în stare.

De ce nu-l votez pe Iohannis

  Încă o premieră pentru România. Pentru ca un candidat să ajungă Președintele Țării trebuie, în primul rând, să nu facă nimic pentru țară. Să facă totul pentru el, pentru orgoliul său. Eventual să-și tragă șase, șapte case din meditații sau în condiții dubioase Alegerile de duminică au fost un bun exemplu. Nu înțeleg cum electoratul, în marea lui parte, a votat cu Klaus Werner Iohannis și nu cu un alt contracandidat. Nu știm cum s-ar fi comportat ca Președinte al Românie Barna, Diaconu, Dăncilă, Paleologu, Peia, etc. Știm cu exactitate cum s-a comportat Iohannis ca Președinte al României. Comportamentul lui Iohannis este ca al unui străin pus guvernator al României. Mă întreb în bună credință, oare românii își doresc  un președinte care să ignore cu bună știință Constituția și legiile Țării? Își doresc cu adevărat românii un Președinte care să umble hoinar prin stațiunile de odihnă ale lumii, departe de treburile de politică externă și internă ale Țării? Își doresc românii un Președinte conflictual? Își doresc românii un Președinte care, după cinci ani de dormit în scaunul de la Cotroceni, nu poate raporta Țării nici o realizare? Sigur, știu că Președintele nu are prea multe instrumente executive, însă are posibilitatea contactelor cu ceilalți șefi de state din lumea asta.

Putea foarte bine să facă vizite bilaterale în diferite state însoțit de oameni de afaceri pentru a stabili relații economice și comerciale, nu numai diplomatice. Acest om care a mâncat pâinea statului timp de cinci ani nu are ce realizări raporta după cinci ani de vegetat în fotoliul prezidențial. Ăsta este și motivul pentru care Iohannis refuză cu ostentație o confruntare cu Viorica Dăncilă.

Cârcotașii îmi vor sări în cap, mai lasă-mă dom-le cu Dăncilă! Corect! Vă las, însă, nu înainte de a vă spune că guvernul condus de Dăncilă a făcut o mulțime de lucruri bune. A făcut și lucruri mai puțin bune, doar cine muncește, greșește.

Iohannis ce poate raporta națiunii în afara faptului că a fost un Președinte nu doar partizan, ci ieșit cu totul din cadrul constituțional. Un Președinte care a luptat cu toate forțele împotriva propriului guvern, împotriva partidului de la guvernare, poziționându-se în mod voit în opoziție, în loc să fie un arbitru situat deasupra divergențelor politice, tocmai pentru a putea arbitra.

Nu cred că românii chiar nu mai pot face diferențe.

Anul 2009. Alegeri prezidențiale. Băsescu candidează pentru un al doilea mandat. Nimeni nu mai crede că va mai câștiga cel de-al doilea mandat, surpriză, Băsescu câștigă la mustață. Urmează, împreună cu guvernul pe care îl păstorește, tăierile de salarii, după ce în campanie și imediat după campanie, asigură electoratul că nu vor fi tăieri de salarii. Scenariul se repetă acum. Liberalii în frunte cu trompeta de la Cotroceni strigă în gura mare: „nu sunt bani, Dăncilă și ai ei au devalizat țara”. Prin urmare, ghiciți ce urmează cu Iohannis la Cotroceni și un guvern liberal care, în mare parte, au făcut parte din guvernul PDL al lui Boc. Anul viitor, probabil, va fi unul liniștit, este un an electoral, liberalii nu sunt sinucigași.

 Ce se va întâmpla după alegerile din 2020? Nu știu, însă guvernul și Președintele de aceeași culoare politică nu aduce nimic bun, mai ales cu un președinte cu aere de dictator cum este Iohannis și un premier slab cum este Orban, Ludovic, nu Victor.

Aș vota, totuși, cu Iohannis, este înalt, legat, cu umerii lați. Însă eu nu aleg un gigolo parvenit. Aș vota cu Iohannis pentru că are un rânjet rău, disprețuitor, este conflictual, partizan, încalcă Constituția și legile țării. Însă eu nu-mi doresc un asemenea Președinte.

Vreau să am un Președinte care să fie cu adevărat al tuturor românilor. Nu vreau un Președinte partizan. Îmi doresc un Președinte care să găsească teme majore pentru țară, iar pentru realizarea lor, să fie gata să poată aduna partidele la aceeași masă pentru consultări, pentru dezbateri în favoarea României, nu al unui partid sau altul.

Îmi doresc un Președinte care să facă vizite în diferite state cu care România să poată încheia acorduri economice și comerciale. Îmi doresc un Președinte care să lase guvernul să lucreze. Pentru greșelile guvernului plătește partidul care îl susține, nu Președintele.

În sfârșit, îmi doresc un Președinte altfel decât Băsescu și Iohannis.  
Pentru fotografie mulțumesc justițiarul.ro

Miniștrii au fugit cu banii

Iohannis ne-a spus, timp de cinci ani, că guvernarea PSD este o guvernare eșuată, o guvernare păguboasă, o guvernare împotriva cetățenilor. După căderea guvernului PSD și instalarea guvernului PNL, la nici o zi de la  instalarea noului guvern, domnul Iohannis,  de data aceasta din scaunul de premier, ne spune, ne anunță, ne avertizează cu rânjetul mefistofelnic, apocaliptic din dotare, că foștii miniștrii au devalizat ministerele. Groaznic!

Domnule Iohannis, domnule Orban, trăim în vremea internetului, în vremea în care știrile circulă în timp real. Nu cred că nu știați cu exactitate care era situația finanțelor, altfel nu văd cum vă puteați pronunța cu atâta înverșunare că Dăncilă a avut o guvernare catastrofală. Prin urmare, nu vă așteptați să găsiți bani.

Rău ați făcut că nu ați pus paza de la guvern să percheziționeze miniștrii când au parasit clădirea guvernului, ori a ministerelor. Cred că frumosul Teodorovici, după ce a băut cupa cu șampanie, cumpărată din banii de protocol, și-a îndesat buzunarele cu bani și a întins-o pe ușă afară, lăsându-l pe Cîțu cu buza umflată.

De 30 de ani tot aud, la instalarea unui nou guvern, de greaua moștenire. Domnilor liberali, dacă știați că țara este devalizată, trebuia să lăsați PSD-ul să continuie guvernarea, să-și rupă gâtul, însă nu ați făcut-o, v-ați grăbit să-i smulgeți osul din gură, știați că mai este ceva carne pe el. Jocul ăsta ipocrit nu mai este crezut, ați vrut să intrați la guvernare pentru că România merge bine economic. Sigur că guvernul Dăncilă a făcut greșeli, orice guvern face, nu există perfecțiune.

Spunea, cu emfază, premierul Orban, Ludovic, nu Victor, că vrea să facă febră musculară la mână semnând demiteri din ministere. Sigur că îl cred, va semna și cu mâna legată de gât, știți de ce?

Ați ghicit. Trebuie să pună cât mai repede armata de lihniți, de leșinați, de înfometați din spatele lui, armată care l-a susținut pe liderul liberal să ajungă la putere. Deja îl trag de pulpanele hainei parlamentarii trădători din PSD și PRO România care au votat guvernul Orban, Ludovic, nu Victor, împotriva ordinele partidelor lor de a nu vota guvernul PNL. Acum a venit ziua scadenței, Orban trebuie să plătească. Nu are cum să o facă decât dând afară persoanele numite pe funcții de PSD și nu numai.

Grea muncă, persoanele numite politic, mă refer la secretari de stat, subsecretari, prefecți, subprefecți, etc. pot fi ușor destituiți, cei mai mulți își vor da demisia, însă cei din administrație numiți prin concurs vor trebui reevaluați, altfel, dacă vor fi trimiși acasă, fără argumente solide care să stea la bază desfacerii contractului de muncă, vor câștiga în instanță și vor cere reprimirea pe funcție cu despăgubirile de rigoare. Hei -rupismul demiterilor trebuie făcut cu cap, altfel, se va întoarce ca un bumerang împotriva celui care a semnat.

Indiferent cât vor urla că nu sunt bani, că miniștrii au devalizat ministerele, că nu au mai găsit carne pe osul bugetar, tot vor trebui să facă pe dracu* în patru și să mărească pensile și salariile, anul viitor, conform legii. Orban, Iohannis și Cîțu nu vor avea altă soluție, dacă vor dori să câștige alegerile la anu*.

Mai există și variant străzii. Reeșapează pe Șaorma, Ceaușescu et.co. să strige în gura mare să nu se mărească pensile și salariile, atunci Orban, la presiunea străzi, a celor 10-20 de vuvuzele, va spune că poporul nu dorește mărirea. Însă, nu știu, cât timp românii mai pot fi păcăliți.

Cîțu are dreptate când își face selfi, niciodată nu se știe câtă vreme va  sta la guvernare. Cel puțin să aibă timp să-și facă poze. Prima moțiune de cenzură pe care PSD-ul o va iniția prin primavară va duce la căderea guvernului Orban.

Însă eu nu vreau să cadă guvernul, eu vreau să guverneze bine, să îndrepte greșelile făcute de guvernarea PSD, să văd cum acest guvern liberal luptă pentru bunăstarea țării, implicit a poporului. Ce dacă numele celor care ne conduc nu sunt românești, poate au suflete de români, mai știi?

Doi buni prieteni. Manuscris

                 Doi buni prieteni, Mihai şi Gilă

                 Autor    Ionel Cârstea

                    Capitolul I

 Cu scârțit de frâne Mihai oprise mașina la semafor, era o intersecție intens circulată, autovehicolele aveau mult de așteptat. Un puști de vreo 12 ani, cu cu un burete și o găletușă-n mână,  a bătut în geamul automobilului:

-Domnule, îmi dați voie să vă spăl parbrizul?

-Lasă, nu-l spăla, ia banii ăștia! șoferul i-a întins copilului o bancnotă de 5 lei.

-Nu-mi trebuie banii dumneavoastră, nu sunt cerșetor, dacă mă lăsați să vă spăl parbrizul, primesc banii, altfel, nu-i iau.

Intrigat de comportamentul copilului, șoferul l-a lăsat să spele parbrizul, apoi i-a dat bancnota de 5 lei, băiatul a luat-o și i-a dat rest un leu. Șoferul din ce în ce mai uimit, l-a rugat să păstreze restul

-Mulțumesc, drum bun și o zi frumoasă să aveți domnule!

-Urcă, te rog, în mașină! Vreau să discutăm puțin! Ești un tip interesant.

- Nu mă duceți la poliție, nu am făcut nici un rău!

-Nu te duc. Fii liniștit! Vreau doar să vorbim, ca între afaceriști!

Copilul a ocolit prin spatele mașinii, apoi s-a așezat în față pe bancheta din dreapta.

Culoarea verde a semaforului a dat drumul mașinilor să circule. În dreptul cofetăriei ”Regata”, Mihai a tras mașina pe dreapta.

-Te rog, să cobori! Mâncăm câte o prăjitură. Ești invitatul meu!

-Mulțumesc, pot să mănânc ”Amandină”?

-Da, Amandină vei mânca!

S-au așezat la una dintre mesele din cocheta cofetărie, au comandat o prăjitură pentru copil și o cafea pentru bărbat.

-Mă numesc Mihai, tu cum te numești?

-Toți îmi spun Gilă. Nu știu cine îmi sunt părinții. Am nume de familie și de botez, dar nu cred că sunt numele mele reale. Merg la școală, noaptea dorm în  căminul pentru copii, orfelinat pe înțelesul tuturor.  Îmi dau voie ziua să vin să câștig un ban, pentru asta trebuie să dau, seara, supraveghetorului de-o țuică din banii câștigați.

-Spune Gilă, cât câștigi pe zi?

-În zile norocoase câștig până la 60 de lei, din care 30 îi dau pedagogului, altfel mă pedepsește.

-Primești bani și din cerșit?

-Nu, doar dacă prestez, nu-mi trebuie bani nemunciți.

Mihai privea copilul bălai din fața lui, avea ochii mari, albaștri cu sprâncene arcuite și gene lungi, părul și sprâncenele erau șatene  și contrastau cu fața albă și buzele roșii. Se vedea pe el, la aceiași vârstă, într-un sat pierdut de lume așezat pe malul Ialomiței.

Rămăsese orfan de tată la vârsta de 5 ani, mamă-sa, femeie săracă, muncea cu ziua pe la cine îi oferea o bucată de pâine să-și hrănească copilul. O duceau greu, erau seri în care mânca două linguri de terci, în timp ce mama lui întoarsă cu spatele la el, plângea în colțul basmalei ajunsă numai petice.

-Gilă, am fost și eu un copil sărac și oropsit , este drept, aveam mamă. Când mă uit la tine, mă văd pe mine în urmă cu 55 de ani, grea viață am avut. La ce școală înveți?

-La numărul 5, sunt în clasa a V-a. Am dirigintă pe doamna Mihaela Radu. Învăț binișor, adică nu am note sub șapte.

- Pot să te ajut cu ceva?

-Nu, mă descurc, am ce îmbrăca și ce mânca. Afacerea merge bine vara, mai rău este  iarna, atunci greu mai scot un ban. Însă, mai păstrez din cei câștigați vara. Am un loc sub parchet unde îi ascund, nu i-am spus nici lui Piticu, care e cel mai bun prieten al meu.

Mă supără supraveghetorul, el vrea să-i dau și iarna partea lui, i-am explicat că nu prea merg afacerile, așa că i-am redus porția. Drept pedeapsă îmi mai dă câte un șut în fund de nu pot sta pe scaun o săptămână. În zadar plâng și mă jelesc, mai rău se înfurie :”tu să-mi aduci partea, strigă el la mine, ce-mi pasă mie că nu-ți merg afacerile, cerșește, milogește-te, sărăntocule, copilul străzii, vagabondule!” Nu poate să înțeleagă că este sub demnitatea mea să cerșesc.

-Cum își permite să te lovească? Mihai era revoltat.

-De ce să nu-și permită? Cine sunt eu? Un copil al nimănui. Îi pasă cuiva de mine? Nimănui nu-i pasă dacă murim ori trăim. Săptămâna trecută a murit un băiețel, era mai mic ca mine. A răcit, ardea foarte tare, am mers la pedagog să-l anunț că Vasilică e grav bolnav, drept răspuns, Mareșalu` m-a tras de urechi și mi-a dat o palmă după ceafă. Am plecat urlând de durere, nu atât pentru mine, ci pentru Vasilică, i se scurgea viața din vine, din roșu la față devenise palid, fierbințeala se transformase în gheață, murea prietenul meu, cui îi păsa de moartea lui, de moartea noastră? Nimănui. A murit Vasilică, nimeni nu i-a cerut iertare, nimeni nu l-a plâns, nimeni nu i-a pus o floare în sicriul sărăcăcios. Ăștia suntem noi, o povară pentru sistem. Nu sunt vorbele mele, nici nu le-am înțeles pe director când le-a spus: „bă, a zis directorul, voi sunteți o povară pentru sistem, pentru societate în general”. Nu am înțeles ce a spus, însă am reținut cuvintele, apoi, la școală am întrebat pe doamna dirigintă ce înseamnă, dânsa mi-a explicat. M-a durut  când am înțeles ce a vrut să spună directorul. Gilă a continuat, privindu-l în ochi pe Mihai, oare, noi copiii din orfelinat, chiar suntem o povară pentru societate? Avem noi vreo vină că nu avem părinți?  Eu cred, cu mintea mea de copil, că nimeni nu ar trebui să ne bată, din contră, bine ar fi să fim priviți cu milă, suntem ai nimănui. Gilă a oftat din adâncul  sufletului, din ochișorii lui curați, două lacrimi se rostogoleau spre bărbie.

-Te superi, dacă am să te iau în weekend la mine acasă? Voi veni să vorbesc cu directorul, sper să găsesc înțelegere.

-Mihai, dacă vrei să rezolvi problema, să vorbești cu Crinuța, ea conduce căminul. Este secretara directorului. Cred că te va ajuta, „dacă te îmbraci frumos”.

-Bine, acum te las, merg să rezolv problemele mele, dacă am timp, trec pe la căminul tău. Bărbatul i-a întins mâna, Gilă i-a strâns-o cu seriozitatea unui om de afaceri, care, tocmai a semnat niște contracte importante.

După despărțirea de copil Mihai a mers la birou, avea multe lucrări de rezolvat, a luat primul dosar, l-a deschis, însă, gândurile i-au fugit cu 55 de ani în urmă.

Își amintea când  a venit la ei acasă, pentru a o peții pe mamă-sa, o femeie   trimisă de un bărbat,  din sat, rămăs văduv cu 5 copii, patru băieți și o fată.

”-Floare, m-a trimis Ion al Chirei, zice că ar vrea să se însoare, i-ar plăcea de tine că ești tânără și ai putea muncii, nu-i pasă că ești săracă, chiar îi convine cică, la o adică, dacă îți înmoaie oasele nu ai unde să pleci. Știi bine că tac-tu mai are trei iepe de măritat și zac în vatră ajunse fete bătrâne. Mi-a mai spus să lași  copilul la mă-ta, nu te vrea cu copil, că are el cinci și poate îi mai faci și tu, că ești tânără.

-Țato, spune-i, că eu de copil nu mă despart, așa cum voi îngriji de cei cinci copii ai lui, să aibă și el grijă de copilul meu. Dacă acceptă condiția asta, sunt gata să merg la el. Altfel nu intru pe poarta lui.

-Bine Floare, am să-i spun.

Două seri mai târziu, mama, cu o bocceluță într-o mână în care pusese cele câteva boarfe, mai mult zdrențe, ale ei și ale mele și cu mine de cealaltă mână am intrat pe poarta lui Ion al Chirei. Bărbatul cum a văzut-o pe mama i s-au aprins ochii precum ai lupului când vede prada.

-Ai venit Floare?

Glasul lui Ion era dogit de mahorcă, când deschidea gura  mă amețea mirosul  puternic de băutură. Bărbatul avea treizeci și opt de ani, era: brunet tuciuriu, tuns zero, cu ochii mari, negri, nas coroiat, cu privirea vulturească, buzele subțiri, cu un rânjet permanent în colțul gurii; masiv, cu brațele puternice care se terminau cu niște palme mari cu degete noduroase și boante.

-Vino să-ți arăt curtea și animalele, să ții minte, fiindcă nu îți mai arăt încă o dată. Aici e grajdul unde sunt caii, acolo,  grajdul cu cele două vaci, iar dincoace este locul în care ținem cei trei porci. Tu te ocupi de vaci și de porci, la cai să nu intri, de ei mă ocup eu. Aici, -Ion a arătat o magazie din scânduri învelită cu șindrilă, găsești : mălai, tărâțe pentru porci și grăunțe pentru păsări. Dimineața să dai la fiecare vacă câte un lighenaș cu tărâțe, le faci curat, apoi le dai fân și le mulgi. Porcilor le fierbi dovleac cu mălai și tărâțe, dimineața să le dai boabe, măsura o găsești în magazie. La păsări să le dai grâu. Pentru mine, seara, după ce termin cu caii, să-mi aduci din pivniță o jumătate de kil cu țuică. Să nu-mi pui întrebări, nu-mi place să vorbesc mult. Când sunt băut, să nu fii în preajma mea, că te lovesc, mai bine ocolește-mă! Fiul tău să nu-mi stea în picioare , să se pitească când mă vede. Dacă vreunul dintre copiii mei te supără, ai voie să-l urechezi. Sper că m-am făcut înțeles. Încă ceva, mămăliga să nu aibă cocoloașe că o arunc în mijlocul curții, iar zeama să fie acră, nu-mi plac ciorbele dulci. Nu tai pasăre decât sâmbăta, în cursul săptămânii mâncăm legume și zarzavat. Câteva zile mă mai poți întreba ce nu ai înțeles, dar după această perioadă  să nu-ți mai aud glasul, ai să vorbești doar dacă  te întreb. Niciodată, dar niciodată, să nu-mi întorci vorba. Acum să mâncăm, pune tuciul și fă mămăligă. După ce mâncăm, să dai  la câine un boț de mămăligă, să se învețe cu tine.

- Ce s-a întâmplat, de ce țipi Petre? -Ion și-a plimbat privirea vulturească asupra copiilor.

-Care l-ați lovit?

-El, spuse băiatul cel mare, arătând spre Mihai.

-De ce l-ai lovit? Ion era nervos.

-Întâi m-a lovit el, apoi am dat și eu. Nu are motive să plângă, nu l-am lovit tare, dar e un plângăcios.

- Bine, să nu se mai întâmple și tu de ce i-ai lăsat mă, Ion s-a întors spre fiul lui cel mare, Gheorghe, un copil de 13 ani .

De fiecare dată când un frate  greșea, el răspundea în fața tatălui său, deși, nu totdeauna era martor la certurile între frații mai mici.

Casa lui Ion era așezată în fundul curții cu fața spre sud, pe acolo trecea și drumul satului care mergea în câmp. În casă, se intra după ce urcai cele patru trepte cât avea scărița din lemn din fața prispei. Din prispă, printr-o ușă prevăzută cu zăvor, se ajungea în tindă, două uși opuse se deschideau una în camera de zi și alta în camera de ”dincolo”. Camera de zi era dormitor și bucătărie pe timp de iarnă, vara era mai bine, căci dormeau pe prispă sau în fânărie. Aici se găseau 2 paturi înalte și late, într-un pat dormeau copiii cei mici cu părinții, iar în celălalt ceilalți copii mai mari. Tot aici era o sobă din cărămidă, cu plită, pe care se gătea mâncarea. În camera de ”dincolo” țineau așternuturile bune, lada cu zestrea pentru fată și hainele lor de sărbătoare.

Prispa era un fel de terasă, întinsă pe toată lungimea casei, lată de circa 1,5 metri, atât prispa cât și camerele aveau pământ pe jos. Din când în când femeia casei făcea o mocirlă din argilă galbenă cu balegă de cal în proporții bine stabite, iar cu acest amestec lipea pe jos. Pereții erau văruiți cu var în care se punea puțină scrobeală. Când se tăiau porcii la Crăciun, bărbații smulgeau părul de pe porc înainte de a fi pârlit, din acest păr gospodinele făceau bidinelele cu care văruiau casele.

S-a trezit din visare, problemele curente trebuiau rezolvate. Era un avocat de succes, muncise mult pentru asta, întâmpinase multe piedici, dar nu se dăduse bătut, se luptase cu greutățile de tot felul.

Și-a amintit  discuţia avută cu Gilă şi faptul că urma să vorbească cu directorul Centrului pentru ca acesta să-l lase în weekend să vină în vizită la el. A scos din sertar o sacoșă pentru cadouri, iar din bar a luat o sticlă cu o băutură fină și un pachet cu cafea boabe.

Cu sacoșa în mână a intrat în cabinetul directorului ”Centrului pentru copii instituționalizați”. În anticameră la întâmpinat secretara, o fată de 30 de ani, blondă prin vopsire, machiată strident pentru acea oră din zi, l-a întrebat scurt:

-Ce doriți?

-Vreau să vorbesc cu domnul director, am o problemă de rezolvat.

-Îmi sintețizați mie solicitarea pentru domnul director...

-Nu, prefer să vorbesc direct, pentru dumneavoastră am altceva mai bun.

Mihai a pus sacoșa pe biroul secretarei, apoi s-a îndreptat spre ușa capitonată.

-Stați puțin să vă anunț! Secretara a deschis ușa biroului directorial:

-Domnule director, vă caută cineva...

Mihai, fără să aștepte să fie poftit, a intrat în birou pe lângă secretară.

-Bună ziua, domnule director!

-Bună ziua, lasă-ne singuri Crinuța!

După ce secretara a închis ușa, directorul l-a invitat pe Mihai să ia loc:

-Ce vânt vă aduce?

-Domnule director, aveți un copil internat aici pe nume Pleșoiu Gheorghe?

-Da, avem, cunosc povestea lui, nu este chiar cel mai cuminte copil, supraveghetorul se plânge mereu de el. În fiecare zi solicită bilet de voie pentru a merge în oraș să cerșească. Voiam să-l chem la mine, să-i atrag atenția să nu mai plece din cămin.

-Domnule director, părerea mea este contrară față de a dumneavoastră. Am avut ocazia să-l cunosc, este cel mai corect om întâlnit de mine până acuma. Aşteptam la intersecție, semaforul era roşu, când l-am văzut prima dată...

-A venit să cerșească, ce vă spun eu...

-Nu domnule, a venit să-mi spele parbrizul, nu l-am lăsat, în schimb am vrut să-i dau cinci lei...

-Ce v-am spus eu...

-Aveți răbdare!

Mihai începuse să se irite, totuși a povestit cu calm cum l-a cunoscut pe Pleșoiu Gheorghe, zis Gilă.

-Informațiile mele sunt cu totul altele, nici cu școala nu merge bine. Supraveghetorul care răspunde de el , în nota informativă pe care o întocmește despre fiecare elev, după ce participă la ședințele cu părinții de la școală, mi-a comunicat că este un elev slab și indisciplinat.

-Recunosc, nu am luat legătura cu școala, dar vă asigur că am să o fac. Voiam să vă rog să lăsați copilul să petreacă weekendul la mine acasă. Vreau să mă ocup de el, pentru asta am nevoie de aprobarea dumneavoastră.

-Nu cred că este o idee bună, copilul este considerat a fi o problemă. Cadrele au numai plângeri la adresa lui...

-Domnule director, aș dori ca Gilă să fie audiat de dumneavoastră în prezența mea, sper că nu vă deranjează! Dar pentru a fi oficial și legal, să-mi spuneți ce acte trebuie să aduc pentru a-l reprezenta și pentru a-l putea lua în familia mea la fiecare sfârșit de săptămână.

-Secretara vă va da tot ce vă trebuie, cred că este un demers sortit eșecului, dar vă felicit pentru intenția bună! Cu aceasta întâlnirea a luat sfârșit, sper să ne întâlnim și să îmi spuneți că vă înțelegeți bine cu băiatul, deși, nu cred că veți reuși.

             Capitolul II

  Mihai stătea pe scaun în propriul birou cu hârtia dată de secretara de la Căminul de copii în mână, citea și nu-i venea să creadă câte acte trebuia să prezinte pentru a putea lua un copil să petreacă weekend-ul la el acasă.  Era decis să treacă peste orice obstacol, promisiunea făcută lui Gilă îl obliga, nu putea să-l dezamăgească, voia ca de acum, acest copil, să capete încredere în oameni.

După două zile în care a alergat pe la diferite ghișee, Mihai a intrat în biroul secretarei în mână cu dosarul care cuprindea tot ceea ce i se ceruse pentru a putea fi autorizată încredințarea minorului, Pleșoiu Gheorghe, lui Mihai, pe perioada sfârșitului de săptămână. Aceasta cum l-a văzut, a afișat un zâmbet oficial în colțul buzelor, mult prea rujate, apoi a zis:

-Domnul director este foarte ocupat astăzi, nu vă poate primi!

-Revin mâine, Mihai a înțeles că era ceva în neregulă.

-Mă tem că și mâine va fi ocupat, de altfel cred că pentru dumneavoastră va fi tot timpul ocupat. Secretara vorbea sacadat, părea că este pe cale să-și piardă cumpătul, calmul lui Mihai o surescita.

-Doamnă, nu ați înțeles! Sunt angajat de minorul Pleșoiu să-i apăr interesele și o voi face cu sau fără voia dumneavoastră. Ați face bine să nu-mi stați în cale, nu aveți de câștigat opunându-vă, vă înrăutățiți situația!

În timp ce vorbea cu secretara, bărbatul s-a poziționat între ușă și biroul femeii.

-Voi intra la director și vă asigur că nu mă v-a da afară, iar pe dumneavoastră vă scuz eu.

-Domnule, nu puteți face asta! secretara a sărit de pe scaun cu gândul să-l oprească, prea târziu, Mihai intrase în biroul directorului.

-Mă scuzați domn* director, a forțat intrarea.

-Are dreptate, sunt vinovat! Însă, trebuie să rezolv problema pentru care am venit, ori secretarea dumneavoastră este un adevărat Cerber, iar eu nu puteam sta după ea.

-Ce doriți ? Parcă ați mai fost la noi?

-Da am mai fost, mă interesează copilul Pleșoiu Gheorghe...

-Da îmi amintesc și ce vreți să știți despre derbedeul ăsta?

-După părerea mea, -Mihai a început calm discuția-, acest copil nu este un derbedeu...

-Este! Nici cu școala nu merge bine, supraveghetorul lui mi-a raportat situația școlară.

Directorul, din motive care îi scăpau lui Mihai, părea să fie pornit împotriva copilului.

-Eu am altă părere, sigur este a mea și poate sunt subiectiv, nu vreau să vă contrazic. Singura rugăminte pe care o am, este aceea ca vineri după ore să-l pot lua la mine până luni la ora 8 când îl voi duce direct la școală. Am aici toate actele pe care mi le-ați cerut, este și hârtia dată de secretară cu necesarul de documente. Las dosarul la dumneavoastră, iar vineri mă voi prezenta la școală să-l iau pe Gilă. Sunteți deacord?

-Să verific actele aduse, apoi mă pronunț, veniți mâine!

-Domnule director, sunt avocat pledant, nu pot să mă plimb pe drum fără rost, verificați actele acum, pentru ce să mai vin mâine?

-Acum nu am vreme!

Directorul voia să tragă de timp.

-Vă rog să vă faceți! Vreau să rămânem în relații bune!

-Bine , reveniți peste o oră!

A părăsit biroul directorului cu inima strânsă, deranjase ceva sau pe cineva cu faptul că se interesa de acest copil. Va trebui să afle ce se ascunde în spatele acestei probleme.

Peste drum de cămin era o cofetărie, Mihai a intrat , s-a așezat la o masă, o chelneriță cu fusta scurtă și decolteu mult prea generos a venit la masă și i-a luat comanda, după puțin timp a revenit cu tava pe care se găseau ceașca cu cafea, pliculețul cu zahăr și o linguriță.

Pierdut în gânduri, amesteca zahărul în cafea, lingurița se rotea în dezordine prin mica ceșcuță.

Se vedea în primul an când a mers la școală din casa lui Ion al Chirei. Toți copiii lui Ion erau îmbrăcați cu haine noi, doar pentru el nu se mai găsise bani, mamă-sa fusese nevoită  să cârpească hainele de la unul dintre băieții mai mari și să-l îmbrace pe el. În zadar s-a jelit că vrea și el haine noi, nimeni nu l-a luat în seamă, doar Ion i-a tras o palmă după ceafă, să numai urle ”ca un apucat”. Mamă-sa plângea și cosea, avea burta la gură, era borțoasă cu copilul bărbatului de acum, a făcut hăinuțele cât mai plăcute, chiar dacă erau peticite, barem erau curate.

Așa a petrecut anii de școală, doar ghionturi și înjurături și mamă-sa se  răcise de el, avea un alt copil cu Ion și ținea mai mult la el. După terminarea școlii îl dusese la internat la ”Centrul Școlar” să învețe meserie. Degeaba se rugase și el și dirigintele  de mamă-sa și de Ion să-l lase la liceu, nu a fost chip să-i înduplece:

”Lasă-l la meserie, îl întreține statul și-i pune o meserie-n mână să-și câștige pâinea.” Era prin *65.Lumea era în schimbare.

S-a uitat la ceas, trecuse o oră de când se afla în cofetărie. S-a ridicat de la masă a plătit cafeaua, apoi a traversat drumul pentru a intra în cămin. La secretariat  i-a fost înmânată o hârtie ștampilată prin care era autorizat să-l poată lua pe elevul Pleșoiu Gheorghe pe timpul weekend-ului acasă la el.

Vineri la ora 12 s-a prezentat la secretariatul școlii pentru a vedea situația la învățătură a lui Gilă, dar să anunțe și școala despre ce urma să facă.

S-a nimerit să fie în cancelarie printre alți profesori și diriginta lui Pleșoiu. Aceasta, amabilă și bucuroasă că se interesează cineva de copil, i-a prezentat situația școlară a elevului. Cuvintele profesoarei erau de admirație pentru copilul singur pe lume, crescut în orfelinat fără nici-o mângâiere părintească.

Gilă, după spusele dirigintei, era un copil cuminte care învăța destul de bine, nu era premiant, era un elev de mijloc . Foarte atent la ore și cu o memorie auditivă bună, reușea să învețe lecția din clasă. Temele pentru acasă nu și le făcea, dar profesorii înțelegeau că nu prea are vreme, toți știau cu ce se ocupă în timpul liber.

-Doamna dirigintă, cine s-a interesat de situația școlară a copilului până acum?

-Nimeni, absolut nimeni. La ședințele cu părinții din partea lui nu a participat nimeni.

-Nu m-ați înțeles. Nu vine supraveghetorul lui de la cămin?

-Nu, niciodată. Sunt sigură pentru că am discutat situația elevului Pleșoiu în consiliile profesorale.

-Am să trimit elevul de serviciu, să-l aducă la cancelarie.

După puțin timp elevul de serviciu s-a întors fără Gilă.

-Unde este elevul pe care ți-am spus să-l chemi? Diriginta era intrigată.

-L-am învoit eu, s-a auzit glasul unei profesoare, a venit la mine supraveghetorul de la cămin și m-a rugat să-l învoiesc pe elevul Pleșoiu fiindcă îl caută cineva din familie.

-Ați auzit? Ar trebui să fie la cămin. Diriginta era nedumerită în legătură cu plecarea elevului din școală.

Mihai a plecat de la școală la cămin, a încercat să ajungă la director, directorul plecase, secretara s-a arătat dispusă să-l ajute doar că nu știa cum.

-Unde îl găsesc pe supraveghetorul lui Pleșoiu?

-A plecat acasă.

-Aveți numărul lui de telefon?

-Nu, nu-l am, secretara se simțea încolțită, ar fi vrut să fie departe de acest birou.

-Cine răspunde de copii acum?

-Nu știu exact, dar pot să dau un telefon. Crina a format un număr : ”alo, spune-mi te rog, elevul Pleșoiu a ieșit pe poartă? -Da, a ieșit cu bilet de voie”.

Băiatul nostru a ieșit pe poartă, așa spune portarul.

Mihai a salutat secretara, apoi a plecat . Drumul lui a ținut drept la baroul de avocați, aici a completat formularul prin care era angajat de Pleșoiu ca avocat al lui să-l poată reprezenta în fața reprezentanților ”Căminului” , dar și să-i găsească familia.

Mihai a plecat cu mașina să-l caute pe Gilă prin locurile unde obișnuia să lucreze. Băiatul era de ne găsit. Ceva îl intriga pe avocat, nu înțelegea de ce îl luase supraveghetorul pe Gilă cu puțin înainte de a ajunge el la școală? Răspunsul era clar: ”directorul dădu-se ordinal ca supraveghetorul să ia copilul de la școală pentru ca el, Mihai, să nu ajungă la Gilă”. Întrebarea era: de ce?

Luni dimineața s-a înființat la cămin la prima oră, a mers direct la secretariat în speranța că va ajunge să vorbească cu directorul. După multe parlamentări a reușit să intre în biroul directorului. Acesta ,cum l-a văzut, l-a întâmpinat amabil:  

-A, domnul Mihai Iordan, ce mai faceți? Am o veste bună să vă dau, copilul de care vă interesați dumneavoastră a fost luat de familie, mai precis un unchi din partea mamei. Avea toate actele, inclusiv o hotărâre judecătorească. Nu am avut timp să vă informăm.  

-Îmi puteți spune, în ce localitate au dus copilul?  

-Îmi pare rău, dar astea sunt secrete pe care nu vi le pot dezvălui. Directorul îl privea pe sub ochelarii cu dioptriile mari.

-Gilă mi-a spus că nu are familie.

-Așa i se spusese, cel care îl adusese la Centru ne rugase să păstrăm secretul cu privire la părinții lui. Provenea dintr-o familie foarte săracă și dezmembrată. Nu avea sens să-i caute. Asta era cauza de nu știa nimic despre rude. În sfârșit, nu vreau să vă mai rețin, mai ales că prea multe date nu vă pot da.  

Mihai l-a salutat pe director, apoi a plecat. Nu înțelegea ce secrete sunt legate de nașterea lui Gilă. Acum, după discuția ultimă cu directorul, înțelesese că totul este învăluit în mister, că îi va fi greu să pătrundă tainele acestea, dar era hotărât să facă lumină în acest caz.  

În drum spre birou s-a oprit la școala lui Gilă. Diriginta băiatului tocmai avea o ”fereastră”, a găsit-o în cancelarie.  

-Sărut mâinile! Ce mai știți de elevul Pleșoiu?  

-Bună ziua! Știu că a fost retras de la școala noastră. Am primit de dimineață o adresă de la Cămin prin care eram anunțați că va urma cursurile unei alte școli, de aceea a fost nevoie să-i eliberăm foaia matricolă. Nu ni s-a spus școala unde urma să învețe. L-am întrebat pe curier, era portarul, acesta mi-a spus că nu știe, însă noi să o eliberăm, urmând ca familia lui Pleșoiu să o prezinte la noua școală unde va urma să învețe.  

-Ce părere aveți despre această grabă? Nu vi se pare nimic în neregulă? Mihai încerca să găsească un fir de unde să înceapă ancheta.  

-Ba da, sincer mi s-a părut intempestivă toată această mutare. Dar fiind vorba de o instituție a statului nu am avut motive de îngrijorare.  

-Vi s-a mai întâmplat vreodată asemenea faptă?  

-Nu, sunt profesoară de 32 de ani, o mutare așa de enigmatică și de rapidă nu am întâlnit.  

Mihai a tresărit când a auzit că este în învățământ de atâta timp, a privit mai atent femeia din fața lui. A remarcat ochii mari căprui cu ape limpezi, sprâncenele groase, frumos pensate, genele lungi, părul castaniu lung până la umăr,îmbrăca fața albă, cu nasul în vânt și buze voluptoase. Femeia nu arăta a avea mai mult de 40 de ani, era plinuță, fără să fie grasă, cu sânii rotunzi, bine ascunși în bluza fără decolteu.  

-Aș vrea să ținem legătura, e posibil să aflați vreo veste despre Gilă. Doamnă, i-am promis că în weekend îl voi lua la mine acasă, iar faptul că nu l-am luat, îl poate face să își piardă de tot încrederea în oameni.  

-Nu credeți, că este luat de o rudă de-a lui?  

-Nu, nu cred, faptele sunt cusute cu ața albă, însă nu am dovezi. Aștept să facă o greșeală, sunt convins că vor face, doar că nu știu cum și nu știu unde se va produce. De aceea am nevoie să colaborăm, e ceva ocult la mijloc, va trebui să ținem în secret legătura noastră și nici să nu facem vorbire pe față despre acest copil. Nu știu ce este la mijloc, dar cred că e vorba de cineva important și cu bani mulți.  

               Cap.   III

  Trecuseră  trei zile de când Mihai îl căuta pe Gilă prin locurile pe unde știa că venea copilul să-și câștige un ban. A întrebat de el pe ceilalți tovarăși de muncă ai băiatului care prestau în aceleași intersecții, nimeni nu știa nimic. S-a întors la birou dezamăgit, a încercat să pună faptele cap la cap, toate indiciile duceau spre director și spre supraveghetor ori aceștia răspundeau tot timpul că totul a fost făcut legal. Știa din practică că numele celor care adoptau pot fi secrete. Ele puteau fi scoase la lumină doar cu un ordin judecătoresc. Nu putea cere acel ordin, deoarece nu avea o împuternicire notarială din partea vreunui membru al familie. Tot gândindu-se cum să rezolve problema  și-a amintit că Gilă îi povestise despre un prieten foarte bun căruia  îi spunea Piticul. A luat telefonul și a sunat-o pe dirigintă:

-Doamna profesoară? Sărut mâinile! Ce mai faceți?

-Sunt bine! Bună ziua! Nu am aflat nimic până acum.

-Aveți un elev cu numele, sau porecla, de Piticu?

-Da, am, e prieten cu Pleșoiu, de ce?

-Trebuie să stați de vorbă cu el, poate a văzut, sau știe ceva despre Gilă.

-Voi discuta cu el. Ați putea veni și dumneavoastră , am să-l duc la cofetăria de lângă școală , va fi ușor să ne găsiți, pe la ora 12 vom fi acolo.

-Vă mulțumesc! Voi veni negreșit!

După ce a salutat, Mihai a închis telefonul. Spera ca discuția cu acest copil, să-i dea un fir pentru a putea demara cercetările. Era convins că Gilă se afla în alt Cămin de copii, nicidecum nu fusese luat de familie. Întrebarea era: ”de ce directorul nu lăsa pe nimeni să se apropie de băiat, cine este Gilă, cine-i sunt părinții? Un mare mister era legat de familia copilului, aici va trebui să pătrundă, dar pentru asta îi trebuia  un punct de plecare. Directorul reușise să rupă orice legătură care ar fi existat între el și copil".

Aproape de prânz a plecat spre cofetăria unde trebuia să se întâlnească cu profesoara. A căutat îndelung un loc de parcare; era păcatul începutului de mileniu trei, multe mașini, puține locuri unde se putea lăsa mașina în siguranță.

A intrat în cofetărie, s-a uitat prin salon, diriginta încă nu venise cu băiatul. A luat loc la o masă de unde putea observa bine ușa, apoi  a comandat  cafea.

Și-a amintit de momentul în care a băut el întâia oară licoarea venită la noi în țară din Turcia , era în primul an de școală profesională. Primise de la pedagogul școlii, care răspundea de internat pe perioada sfârșitului de săptămână, un bilet de voie care îi permitea să iasă în oraș; era sâmbăta, ai lui îi trimiseseră vorbă să nu vină acasă, să economisească banii. În buzunar cu cei câțiva bănuți, pe care îi dăduse mamă-sa pe furiș de Ion, a plecat în oraș cu gândul de a-l cuceri, era la fel de determinat ca și cel mai mare nabab. Privea cu superioritate la oamenii obosiți și zoriți cu care se întâlnea, toți se grăbeau, toți aveau o țintă precisă, unii mergeau la serviciu, alții să facă cumpărături, apoi, să-și hrănească familia. Doar el, Mihai, nu avea nicio treabă, era liber să se ducă unde voia, nimic nu-l oprea să meargă până la marginea orașului, marginea lumii sau, să intre într-o cofetărie și să mănânce o prăjitură. De multe ori se uitase cu jind la vitrinele cofetăriilor unde erau expuse mulaje din ghips care imitau cele mai apetisante preparate. Acum intrase hotărât să-și satisfacă hatârul de a mânca o ”Savarină”. Când a auzit cât costă, s-a uitat la mărunțișul din buzunar, apoi la vânzătoare și cu un oftat din toți rărunchii a renunțat la prăjitură și a cerut în schimb o cafea ”mică”. Așa a ajuns să guste licoarea neagră și puternic aromată, a băut-o tacticos sorbind cu grijă fiecare gură de lichid fierbinte, nu cum a procedat primul român care a băut cafea.

Legenda spune că:” în 1504 după moartea lui Ștefan cel Mare, fiul său, Bogdan al III-lea, l-a trimis pe logofătul Tăutu la Istanbul să închine Moldova turcilor și să plătească tribut. Bucuros că Moldova nu se mai răzvrătește, sultanul a pus să fie ospătat trimisul moldovean, la sfârșitul mesei i s-a adus o ceașcă plină cu cafea fierbinte. Tăutu neștiind ce băutură este și cum se bea, a închinat spre  sultan și vizirii cu vorbele :”să trăiești luminăția ta o mie de ani”, apoi a dat peste cap felegeanul cu licoarea  opărită”.

El, Mihai, a fost mult mai prevăzător, deși bea pentru prima dată cafea turcească, a gustat-o cu reținere, nu voia să o bea  prea repede, ar fi vrut să fie admirat de colegii care s-ar fi întâmplat să intre în cofetărie.

-Bună ziua!

Mihai s-a ridicat în picioare:

-Sărut mâinile!

-El este Tatu, zis Piticu. Profesoara a prezentat elevul cu toată seriozitatea, voia să-i dea cât mai multă importanță, spera astfel să scoată cât mai multe secrete de la copil.

Mihai a strâns mâna întinsă bărbătește de copil:

-Mihai Iordan, pentru prieteni Mihai, dacă tu crezi că vom fi prieteni, să-mi spui simplu : Mihai.

Piticu s-a uitat atent la bărbatul cu păr grizonat și început de chelie, era fascinat de ochii mari și inteligenți ai lui Mihai, apoi s-a adresat celor doi:

- Vreți să vă dau informații? Dacă știu ceva, vă spun, însă trebuie să plătiți, pe lumea asta totul costă.

-De unde știi tu asta? Ești un copil. Profesoara s-a arătat surprinsă de maturitatea în gândire a băiatului.

-Nu mai sunt copil de când am fost adus la Casa de Copii când aveam 4 ani, atunci m-am maturizat, trebuia să mă feresc tot timpul. Viața în Cămin este plină de capcane la tot pasul. Am răbdat de multe ori pentru că nu am fost atent și mi-au furat mâncarea. Am luat bătaie des de la pedagogii-supraveghetori, dar și de la ceilalți copii mai mari; până într-o zi când aveam 7 ani, atunci m-am decis să mă bat pentru bucata mea de pâine cu unul mai mare decât mine cu 3 ani. Am fost bătut până la urmă, dar prin faptul că m-am revoltat, mi-am câștigat respectul. De atunci am primit porecla de Piticul. Nu contează că ești înfrânt, important este să le arăți celorlați că îți pasă de tine, că lupți pentru libertatea ta.

Piticul se încinsese, era îmbujorat la față avea pumnii strânși și buzele crispate, cei doi îl priveau cu admirație, erau cuceriți de gândirea copilului, de revolta lui interioară.

-Băiete, vreau să te...

-Nu sunt ”băiete”, mă numesc Florin, așa să-mi spuneți-copilul era revoltat, toată ura acumulată în cămin se revărsa asupra lui Mihai și a profesoarei.

-Florine, nu am vrut să te jignesc, nu vreau să aduc nici o atingere demnității tale, vreau să discutăm despre prietenul tău, Gilă. A dispărut, știi unde ar putea fi?

-Îmi pare rău-copilul s-a întristat auzind numele prietenului său-nu știu nimic despre el. Am întrebat pe Mareșalu* unde este, drept răspuns m-a înjurat și mi-a băgat un șut în fund și-o palmă după ceafă.

-Cine este Mareșalul? Mihai simțea că începe să se irite.

-Cum cine? Dumnezeul căminului, în fața lui tremură și îngrijitoarele, dar și ceilalți supraveghetori. Când țipă ăsta pe hol, trebuie să ne pitim toți, altfel ne omoară. Este o brută, directorul îl susține, nimeni nu poate să zică nici un cuvânt. O dată a lovit o îngrijitoare pentru că aceasta i-a zis să nu mai meargă pe hol, fiindcă ea a spălat și el lasă urme. Când a auzit, s-a repezit la ea și a tras-o de păr. Femeia l-a raportat la director, iar acesta a pedepsit-o pe ea cu nu știu ce ”mustrare”. Voi vreți informații pe degeaba? Nu-mi luați o prăjitură?

-Ba da Florine, iartă-mă!-Mihai s-a înroșit ca un copil care vrea să trișeze-ce prăjitură preferi? Dumneavoastră doamna profesoară ce doriți?

-Vreau o ”Amandină”, mie și lui Gilă din astea ne place să mâncăm, e drept că o facem foarte rar, sunt scumpe, iar noi strângem fiecare bănuț. Mihai, prietenul meu ținea la tine, mi-a spus că urma să-l iei   acasă, ce s-a întâmplat de nu l-ai mai luat?

-Aduceți două cafele și o ”Amandină”- Mihai a dat comanda chelneriței, apoi a continuat adresându-se lui Florin-în ziua când am vrut să-l iau, Gilă a dispărut, mi s-a spus că l-a luat un unchi de-al lui.

-Nu cred. Avea o comoară ascunsă sub parchetul din vestiar, pentru a ajunge la ea trebuia îndepărtat dulapul cu haine din acel loc. Gilă făcea singur această muncă, deși eram cel mai bun prieten al lui, nu mi-a spus niciodată despre comoară. L-am descoperit într-o noapte, m-am trezit și nu l-am văzut în patul de lângă mine, am ieșit afară să văd unde ar putea fi. Din vestiar, pe sub ușă, se strecura o fantă slabă de lumină, am mers acolo, am deschis ușa cu grijă să nu scârție, îmi era teamă, puteam să-l găsesc pe Mareșalu’, cu pași de pisică m-am apropiat de locul unde era Gilă, atunci am văzut comoara lui și locul unde o ținea. Am plecat tot pe furiș, prietenul meu nu știe nici în acest moment, că eu i-am descoperit comoara.

-Te-ai uitat vreodată în ce constă comoara?

-Nu, nu m-am uitat, era secretul lui, nu aveam de ce să-mi bag nasul, dacă el nu îmi arăta. Piticu era foarte serios când vorbea, semn că prietenia pentru el era ceva sfânt.

-Cum putem afla unde este Gilă? Tu ai vrea să știi, unde este prietenul tău?

-Sigur că da, acum chiar am început să mă îndoiesc că amicul meu este în siguranță. Nu am înțeles de ce m-a pocnit Mareșalu’, e adevărat, că el așa de ”bună ziua” îmi mai scăpa câte un șut, dar se vedea că nu era cu răutate, ci doar din obișnuință, dar acum când am întrebat  de Gilă m-a lovit cu dușmănie și m-a înjurat cu ură. Știe ceva și nu trebuie să aflăm noi. Asta trebuie să descopăr eu. Mihai nu dai și un suc?

-Ba da, adu-mi te rog o sticlă cu suc, Florine-bărbatul s-a întors spre copil după ce a comandat ospătariței- ai vrea să te uiți în comoara lui Gilă? Mă interesează ce este acolo în afară de bani, poate găsim o pistă. Vrei să ne ajuți?

-Da vreau, cu o singură condiție.

-Care?

-Vrei să mă iei în weekend acasă la tine?

Mihai s-a uitat cu atenție și drag la copilul din fața sa. Își dorise mult să aibă copii, singurul copil îi murise la o vârstă fragedă, de atunci se despărțise și de nevastă. O acuzase de rele tratamente aplicate copilului, nu o deferise justiției, dar nici nu a mai acceptat-o în casa lui. Trecuseră mulți ani de atunci, nu se mai însurase. A fost de câteva ori tentat să o facă, dar nici una din posibilele neveste nu a acceptat să-i facă un copil. Atunci a hotărât să rămână singur. Copiii abandonați, aflați în grija statului au fost în atenția lui, a ajutat orfanii de câte ori a putut. Acum îl privea pe Pitic, era atras de chica lui blondă, de ochii albaștri, de nasul  cârn și pistruii de pe pomeții obrazului.

-Da, sper să am mai mult noroc cu tine.

-Doamna profesoară, vă mulțumesc, sunt convins că detectivul nostru, mă refer la Florin, va descoperi lucruri importante. Florine, întreabă și printre  copii, poate știe cineva de unde este Gilă, dacă are părinți, frați, orice altă rudă este importantă în situația de acum.

Vineri  după cursuri vin să te iau acasă, ne descurcăm amândoi cu gătitul.

-Tu nu ai nevastă? băiatul era dezamăgit, ar fi vrut să spună cuvântul mama, nu îl pronunțase niciodată. Voiam să-ți spun ție tată, dar mamă cui îi spun?

-Mie. Surprinși, amândoi au întors capul spre profesoară. Da, mie îmi vei spune mamă, dacă domnul Mihai îmi va da voie ca în weekend să vin la voi acasă. Așa aș putea să vă ajut să gătiți.

Vineri, aproape de ora de închidere a cursurilor, Mihai s-a prezentat la școală să-l ia pe Florin. În cancelarie îl aștepta Mihaela Radu. Avocatul o sunase să-i  spună că făcuse toate formalitățile pentru a-l putea lua acasă pe Pitic. Îi povestise că directorul Căminului fusese amabil cu el și chiar îl lăudase pe Tatu cum că este un elev sârguincios și disciplinat.

La intrarea lui în cancelarie diriginta a avut o tresărire, deși știa că va veni ,faptul că erau față în față  a făcut-o să roșească. S-a uitat repede în oglinda ascunsă după cuierul cu haine, cu mâna și-a aranjat o buclă rebelă; părul castaniu cu puține fire de păr alb, lung și prins în coc, îi dădea o notă de distincție și ușoară severitate. Nasul finuț- subțire arăta firea ei aristrocratică și încrederea ce se putea avea în ea; ochii verzi –smarald, sprâncenele frumos arcuite, buzele cărnoase și bărbia rotunda completau tabloul unei femei frumoase și distinse. Mulțumită de imaginea din oglindă s-a întors spre bărbatul care tocmai intrase:

-Bună ziua!-profesoara afișa o față veselă, bucuroasă de revedere.

-Sărut mâinile! Așa cum am promis, am venit să-l iau pe Florin, bineînțeles că sunteți invitată și dumneavoastră, vreau ca  împreună să-i facem copilului o ședere cât mai plăcută.

-Vă mulțumesc! Merg cu placere, este un privilegiu să-mi petrec weekend-ul alături de doi barbați șarmanți, inteligenți și educați. -Profesoara  Mihaela  Radu se uita cu admirație la bărbatul din fața ei, o atrăgea mai ales privirea lui caldă, fața blândă cu bărbia pătrată și gura mică. Peste 10 minute se va suna de ieșire, am vorbit cu Piticul să vină în parcare imediat cum aude clopoțelul. După ce a semnat în condică, Mihaela  și-a luat  geanta care era agățată de speteaza scaunului, apoi s-a adresat lui Mihai:

-Să mergem în parcare, Florin va veni acolo. Cei doi au ieșit pe ușă și împreună au mers  în locul unde garase. Femeia s-a urcat în mașină pe scaunul din dreapta șoferului, iar bărbatul a rămas să-l aștepte pe băiat.

-Salut Mihai!

Surprins bărbatul s-a întors spre băiat, acesta venise dintr-o direcție opusă.

-Te așteptam să vii dinspre școală, iar tu apari din direcția opusă.

-Am făcut un ocol să-mi piardă urma eventualii urmăritori. -Copilul era mândru de isprava lui- nu-i așa că sunt deștept?

-Ești, acum urcă în mașină!

-Să mergem!-spuse Mihai în timp ce își punea centura de siguranță-acum ajungem, nu stau departe.

După câteva minute de mers prin orașul aglomerat, mașina a oprit în fața unor porți înalte din fier forjat. Din interior se auzea lătratul unui câine. Au coborât cu toții din mașină, Mihai a scos o cheie din geantă și a descuiat poarta. Câinele, un ciobănesc german, a venit și s-a gudurat la picioarele bărbatului după ce acesta îi strigase să fie cuminte.

Au intrat în casă printr-o ușă din lemn masiv  întărită cu platbandă din fier, de afară au intrat în camera de zi care era și casa scării. Livingul era mare de șase metri pe șapte, din centru pornea scara spre etaj, sub scară se găsea dresingul. Prin cele două  uși opuse, paralele cu scara, se intra în partea stângă în bucătărie, iar ușa din dreapta livingului se intra în baia de serviciu. Bucătăria corespundea cu sufrageria printr-o ușă interioară. Printr-o ușă aflată pe peretele stâng, aproape de ușa bucătării , se intra din living în sufragerie, aici se găsea o masă lungă păzită de jur împrejur de 12 scaune  tapițate cu spătare înalte, deasemeni mai era într-un colț o masă joasă, dreptunghiulară, așezată între canapea și două fotolii.

Pe peretele din dreapta  livingului era o ușă prin care se intra în baia de serviciu, iar a doua ușă dădea în biblioteca-birou, din această camera se putea intra și în baie.

Cei trei au luat loc pe canapeaua din living. Pe lângă canapea la fel ca și în sufragerie se găsea o masă dreptunghiulară cu blatul din sticlă și două fotolii.

-Merg să pregătesc o gustare, sunt mort de foame și bănuiesc că și voi sunteți la fel.

-Vă însoțesc –spuse Mihaela ridicându-se de pe canapea-sper să nu vă supărați.

-Nu, din contra, chiar îmi este de folos un ajutor în bucătărie, mai ales că eu am două mâini stângi, deși sunt dreptaci.

 Ajunși în bucătărie, Mihai i-a arătat femeii unde găsește fiecare lucru și unde era combina frigorifică pitită. Aceasta se găsea într-un fel de nișă săpată în peretele dinspre stradă.

-Acum am să vă rog, să mă lăsați singură.

-Cu o singură condiție, dacă acceptați să ne tutuim. Mihai a privit-o în ochii ei ca smaraldul așteptând răspunsul.

-Cu drag! Te rog să mergi la Florin, nu vreau să se plictisească!

În living  băiatul se uita pe pereții împodobiți cu câteva picturi de Grigorescu și Aman. Era prima dată în viața lui când vedea o casă de om bogat, pe Mihai îl considera un adevărat bogătaș.

-Te-ai plictisit?

-Nu, nu m-am plictisit, admiram casa tatălui meu, îmi dai voie să-ți spun așa? Copilul îl privea rugător, din ochi îi curgeau două lacrimi.

Bărbatul l-a strâns la pieptul lui cu toată dragostea părintelui care nu avusese noroc de copii.

-Așa să-mi spui, sunt mândru să fiu tatăl tău, copil minunat ce ești!

Florin și-a șters lacrimile, apoi s-a adresat lui Mihai.

-Aseară m-am uitat în comoara lui Gilă.

-Și, ce ai găsit acolo?

-Bani, mulți bani, cred că sunt 1500 de lei. Pe lângă bani am găsit o poză a unei femei elegante și un lănțic fin din aur pe care se află un medalion prevăzut cu un mic dispozitiv cu ajutorul căruia se deschide , curios, l-am deschis, în el am găsit o mica poză și două litere gravate pe partea interioară a capacului :M și P. Toate lucrurile le-am lăsat acolo.

-Bine ai făcut! Totuși medalionul va trebui să-l iei, este foarte probabil să ne ajute.

-Acum gata, mergi în baie să te speli, apoi vom mânca!

           Capitolul IV

 Au mâncat  în tăcere, erau stânjeniți, pentru prima oară se aflau împreună; Florin era stângaci în folosirea tacâmurilor, pe furiș se uita la profesoară, o vedea cu câtă ușurință folosea cuțitul și furculița, încerca să o imite, totul îi ieșea pe dos. La cămin a fost o supraveghetoare care încercase să-i învețe să folosească tacâmurile, a fost văzută de Mareșal în timp ce le explica, acolo în sala de mese a apostrofat-o : ”sunt niște lepădături, crezi că ai să faci tu domni din ei? Să nu te mai prind cu fițe de astea”! De atunci femeia nu le-a mai dat lecții. Acum i-ar fi prins bine.

-Florin, dacă îți este mai ușor, mănâncă cum ești obișnuit, totuși, ar fi bine dacă ai încerca să folosești tacâmurile, mai târziu îți va fi de folos.

-Aș vrea, dar nu știu, îmi este rușine de mine când mă văd așa nepriceput. -două lacrimi au apărut pe obrazul copilului.

-Nu te rușina, suntem între noi, tu ești copilul nostru. Uite îți pun sub fiecare braț câte o carte, ai grijă să nu-ți cadă în timp ce folosești tacâmurile. Și mie mi-a fost greu, eram chiar mai mare decât tine când am învățat să folosesc cuțitul și furculița. Nu te rușina, peste câteva zile vei râde de nepriceperea ta de acum.

-Așa va fi tată? –Florin se uita în ochii bărbatului, spera ca acesta să-l încurajeze. Vizibil emoționat de cuvintele băiatului, Mihai l-a mângâiat pe cap, apoi a început să-i povestească din copilăria lui:

-După ce mama a rămas văduvă, s-a măritat cu Ion al Chirei, așa am ajuns să ne mutăm în casa lui. Noul soț al mamei mai avea din prima căsătorie 4 copii, trei băieți și o fată, mama lor murise, de acum cu mine număram cinci copii. Mama ne punea ciorbă într-o strachină mare din care mâncam toți, erau cinci linguri din lemn care luau o dată din strachină, eu eram mai lent, apoi când am văzut că rămân nemâncat, dacă nu mă învrednicesc să plimb mai repede lingura de la strachină la gură, am băgat tupeul la înaintare și devenisem cel mai vrednic, așa de vrednic că Ion mereu mă apostrofa : ”mai ușor mă că nu ești singur la masă!”

Când făcea mama tocăniță, punea câteva linguri cu mâncare în strachina în care fusese ciorba, apoi noi luam mămăligă în mână, o frământam până ce făceam un fel  de cârnat mai mic, ascuțit la vârf, cu vârful acestui cârnat-mămăligă întingeam în tocăniță. Doar murdăream mămăliga cu tocăniță, dacă vreunul ar fi lățit vărful cilindrului să-l facă ca pe o mică lopățică pentru a lua mai multă mâncare, ar fi intervenit Ion , el stătea la pândă și ne urmărea ca un vultur, ne-ar fi certat imediat, mai ales pe mine care nu eram copilul lui: ”nu vă mai săturați, sunteți în stare să mâncați untura cu lingura, ce se va alege de voi în viață, dacă sunteți așa nesăbuiți?”

Abia mai târziu când am ajuns la profesională, am început să mă obișnuiesc a folosi cuțitul și furculița. Tu, copilul meu, nu te rușina de noi, pe lângă faptul că suntem părinții tăi, nici noi nu eram mai breji când am fost ca tine. Mihai s-a oprit din povestit, l-a privit lung și cu drag pe Florin, apoi într-un gest de tandrețe emoționantă a cuprins mâna Mihaelei și împreună l-au mângâiat pe băiat. Le jucau ochii în lacrimi la toți trei, fiecare avea un motiv al lui, dar mai presus de toate motivele era întâlnirea lor, era emoția de a fi toți trei la aceeași masă. Mihai lăcrima pentru copilul mort, Mihaela plângea pentru fetița ei pe care nu o mai văzuse de atâta amar de ani, iar Florin plângea pentru părinții lui pe care nu-i știa și mai lăcrima de bucurie pentru familia ce tocmai se năștea.

-Florine, să nu uit, ai grijă să umbli din nou în ascunzătoarea lui Gilă, să iei caseta de acolo, apoi să i-o dai Mihaelei . Nu este bine să mai rămână în acel loc, posibil să dea cineva peste ea. Mai bine o ținem noi, iar când apare băiatul, i-o dăm. Vreau să privim cu mai multă atenție lucrurile care sunt în cutie. Mihaela, bărbatul o privea în adâncul de smarald al ochilor , va trebui să mergem pe la diferite magazine cu specific de ”bijuteri” să vedem cine a lucrat medalionul și lănțicul, dar să descifrăm și cele două inițiale.

-Da Mihai așa vom face, după ce avem caseta.

Mihaela se uita cu drag la copil, avusese pentru el tot timpul o anumită atracție, nu și-o putea explica, poate unde îl știa un copil al nimănui. Din prima căsătorie avea o fată, la divorț, soțul ei, care era un bărbat bogat, câștigase copilul. Fostul soț o păcălise să-și dea acordul, pentru ca el să poată pleca cu fata în străinătate să petreacă vacanța, nu mai revenise niciodată în țară, de atunci trecuseră peste 15 ani. A  făcut multe demersuri să-și găsească copila, nu a reușit, acum se resemnase, dar undeva, inima ei lăcrima neîncetat după copilul pierdut. Probabil ăsta fusese motivul ascuns, pentru care Florin îi intrase la suflet.  Când a auzit că Mihai îl invită pe băiat în weekend la el acasă, s-a bucurat, ar fi vrut să fie și ea cu ei, doar că nu știa cum, prilejul s-a ivit când Florin a constatat că nu are cui să spună mamă, atunci s-a oferit cu tot dragul să țină ea loc de mamă pentru copil. Este drept că și Mihai, prin prezența lui agreabilă, a fost un alt motiv pentru care a acceptat jocul.

Weekend-ul a trecut repede, singurul scop al lui Mihai și Mihaelei a fost acela de a îi face șederea cât mai plăcută și instructivă totodată lui Florin.

Marți după amiază, afându-se în apropierea școlii unde învăța Florin, a oprit mașina, a stat câteva minute în cumpănă, în cele din urmă, decis a intrat în cancelarie. Mihaela era la ore, s-a hotărât să aștepte până sună de recreație. A ieșit pe hol cu gândul de a se plimba până când va suna clopoțelul. Un bărbat aflat cu spatele spre el, privea exponatele dintr-o vitrină închisă cu geam, dar în același timp trăgea cu coada ochiului spre ușa clasei în care învăța Piticul.

Pentru început nu a dat importanță, credea că este un părinte care-și așteaptă copilul să iasă de la ore, ceva i-a atras atenția, parcă îl urmărea mai mult pe el, atunci a hotărât să se apropie și să-l abordeze:

-Așteptați copilul să iasă de la ore?-bărbatul s-a întors cu spatele la el, eschivând răspunsul, dintr-o dată clopoțelul a început să sune. Profesorii, sobrii, cu cataloagele sub braț, ieșeau din clase, pe lângă ei alergau copiii bucuroși că mai scăpaseră de încă o zi de școală. Printre ultimii elevi care au părăsit clasa, era un elev adânc cufundat în gânduri, cum l-a văzut, Mihai s-a repezit la el:

-Ce faci Florine?

Prea târziu, bărbatul care era pe hol l-a prins de mână pe Pitic și l-a tras spre el, apoi s-au îndreptat spre ușă. Florin se zbătea să scape din mâna matahalei care-l târa spre ieşire, cu un ultim efort a mai apucat să strige:

-Tată, nu îmi mai dau voie să vin la tine, în fiecare zi mă iau de la școală.-în glasul copilului se simțea suferința și disperarea-.

-Stai liniștit, voi veni să te caut. Mihai era revoltat și tulburat, simțea cum nervii lui începeau să se revolte, atunci a simțit o mână care l-a prins cu blândețe de cot. S-a întors brusc, fața i s-a luminat când a văzut  zâmbetul  Mihaelei.

-Să mergem Mihai, tocmai voiam să te anunț despre noua situație a lui Florin.

Au părăsit școala, jumătate de oră mai târziu erau în bucătăria lui Mihai.

-Mergi în sufragerie, așteaptă-mă, aduc eu ceva să mâncăm, acum știu toate pe unde sunt puse!

Bărbatul, cu mâinile adânc înfipte în buzunarele pantalonilor, se plimba agitat prin încăpere. Nu înțelegea ce vrea directorul, despre ce este vorba, pe cine deranja, cât de puternic era acel cineva? Înțelegea că nu se dorea ca el să ajungă la Gilă, atunci, unde este băiatul? Înseamnă că nu este dat familiei, este în altă parte?

-Gata, hai să mâncăm. Pe masă, Mihaela pusese o tavă cu gustări reci și un ibric din aramă plin cu cafea a cărui aromă, plăcută și incitantă, umpluse camera. Vrei un deget de whisky?

-Da, mi-ar prinde bine. Stai la masă, te servesc eu!-Mihai a luat din bar două pahare din cristal, mari cu fundul greu, apoi a turnat câte un deget de băutură maronie cu miros plăcut. A întins un pahar femeii, apoi au ciocnit, el a dat de dușcă băutura, în timp ce ea abia și-a înmuiat buzele în licoarea bahică.

-Mihai, ce vrea directorul? Cine este în spatele lui? Cine îl ține de mână?

-Nu știu Mihaela, dar voi afla. Ai apucat să vorbești cu Florin? Ce ți-a spus?

-Văd că ești îngrijorat, am vorbit astăzi cu el, mi-a spus că diseară va lua caseta, iar mâine o voi lua de la el. O dată ce avem caseta, poate vom avea și o pistă pe care să mergem. Acum mănâncă, te rog! -Femeia a pus palma ei peste mâna lui, bărbatul a tresărit, îi făcea bine mângâierea femeii, simțuri de mult adormite se trezeau încet la viață. A pus și el palma peste a femeii, ochii lui mari se scăldau în apele verzi ale ochilor femeii.

Privirea lui caldă o învăluia plăcut într-un gest de abandonare a propriei ființe, a pus capul pe umărul bărbatului. Era obosită, trecuse secole de când nu mai simțise sprijinul unui bărbat, uitase cât este de bine să uite pentru o clipă de ea și să vadă în jurul ei doar afecțiune plină de gingășie. Îi venea să-i strige cât de mult îl dorește, cât de mult vrea să fie a lui, nu voia sex, voia să știe că este a lui și că se poate baza pe ea și mai voia să-i spună bărbatului, că inima ei bate pentru el. Ce sentiment înălțător, câtă puritate în trăirile ei, mai ales că uitase că mai pot exista asemenea clipe. Parcă le citea dintr-o carte, iar ea era actrița care le dădea viață. Nu voia să se termine aceste momente atât de pline de iubire. Faptul că el o ținea de mână i se părea cel mai mare jurământ de dragoste curată. O, clipă rămâi, te rog să devii eternă. Fii veacul meu de fericire! Mihaela nu-l mai vedea pe Mihai, era în lumea ei, trăia clipele tulburate doar de răzvrătirea fluturilor în stomac și mai era ceva plăcut, o ușoară durere percepută în sânii neatinși de mână de bărbat de mulți ani de zile, era ca o răzvrătire a întregului organism care voia să evadeze spre o nouă viață, una plină de zbucium și iubire erotică. Simțea că Mihai, deși nu-i vorbise niciodată despre dragoste, este bărbatul pe care și l-ar dori să-i fie alături pentru tot restul vieții.

-Mihai, ce vom face?-Mihaela se uita la el ca la un zeu, în privirea ei se vedea iubirea.

-Voi lua legătura cu directorul căminului, dar nu înainte ca Florin să aducă lucrurile ascunse ale lui Gilă.-bărbatul ocolise răspunsul.

-Nu asta te-am întrebat, ce vom face noi? Ce se va întâmpla cu noi?

-De ce? S-a întâmplat ceva?

-Simt, că îmi este greu să stau departe de tine. Tu mă înțelegi?

-Nu numai că te înțeleg, dar sunt la fel ca tine. -Mihai era fericit că Mihaela răspundea iubirii lui nedeclarate-. Din prima clipă în care te-am văzut m-am îndrăgostit. Sunt sigur, că vom putea merge amândoi la braț fericiți prin viață.

Au discutat ca doi iubiți până seara târziu.

-Mihai, trebuie să merg acasă.

-Te rog, să rămâi...!

-Nu, voi merge acasă, încă nu sunt pregătită pentru o relație, iar aventurile le-am ocolit.

-Bine, te conduc.

Ajunși în fața blocului unde locuia profesoara, Mihai a oprit mașina.

-Gata, am ajuns, ne vedem mâine la prânz, de dimineață merg la instanță, am două procese, apoi vin la școală.

-Ar fi bine să nu vii tot timpul la școală, nu vreau să mă deconspir, să se afle că fac legătura între tine și Florin. Cred că este bine să nu se știe că ne cunoaștem. Voi veni eu la tine. Dar înainte vorbim la telefon.

Femeia l-a sărutat în fugă pe obraz, apoi a coborât din mașină, înainte de a închide portiera s-a uitat languros la Mihai:

-Vrei să urci?

Mihai a mângâiat-o pe mâna care ținea ușa deschisă:

-Nu, mâine am câteva spețe grele și vreau să revăd dosarele. Aștept telefonul tău! Noapte bună! Sărut mâinile!

Puțin nervoasă că a fost refuzată, Mihaela a trântit portiera. Mihai a pornit mașina și s-a pierdut în noapte. Femeia a rămas nemișcată până când luminile bolidului s-au pierdut în noapte.

A doua zi după ședințele de la instanță, a plecat spre Căminul de Copii. Secretara s-a schimbat la față când l-a văzut pe Mihai intrând în birou, instantaneu roșeața a apărut pe obrajii încărcați cu pudră ai femeii.

-Ce doriți? –se citea ușor ostilitatea în glasul femeii.

-Vreau să vorbesc cu directorul.

-Este ocupat, nu vă poate primi, am ordin să nu vă las să intrați. Secretara se ridicase de pe scaun și se postase în dreptul ușii anticipând astfel mișcarea pe care urma să o facă Mihai.

-Nu vreau să mă cert cu dumneavoastră, este în interesul tuturor să pot discuta cu domnia sa, mai bine îl anunțați că sunt aici.

-Îmi este teamă, nu știți cât rău îmi poate face.-secretara era cu adevărat îngrozită.

-Bine vom face așa, eu am să vă îndepărtez cu forța din dreptul ușii, după aceea dvs vă veți cere scuze în fața directorului că nu m-ați putut reține. Bineînțeles că eu voi confirma totul. Vreți?

-Da, vă mulțumesc!

Mihai a dat-o la o parte din dreptul ușii, femeia a țipat chiar în momentul în care bărbatul pătrundea în birou.

-Ce-i asta? Ce se întâmplă aici? Directorul s-a făcut stacojiu la față ca un rac fiert când a văzut ce s-a întâmplat și cine intrase în cabinetul directorial.

-Ce doriți? Vă rog să-mi spuneți repede că nu am timp de stat. Sunt convocat la prefect, după care trebuie să merg la Președintele Consiliului Județean, așa cum vedeți sunt foarte ocupat.

-Nu vă rețin mult, vă rog să-mi răspundeți la o întrebare: de ce îmi interziceți să-l  iau pe Florin Tatu acasă la mine în weekend?

-Domnule Iordan, mi-ar fi plăcut să nu-mi puneți această întrebare!

-De ce domnule director, există vreo chestiune delicată, dacă da, care este legătura cu mine?

-Domnule, dacă insistați vă răspund: am primit o reclamație prin care sunteți incriminat că ați avea un interes deosebit în a lua minori la dumneavoastră acasă...-pe fața directorului apăruse un rânjet.

-Ce vreți să insinuați?

-Domnule Mihai Iordan, aș prefera să nu continui, trageți dumneavoastră concluziile, nu mă obligați să spun  ceea ce aș vrea să rămână sub tăcere. –viclean directorul pândea reacția avocatului.

-Domnule, vă jucați cu cuvintele și de ce să neg și cu nervii mei! Spuneți lucrurilor pe nume, nu mai insinuați, nu am nimic nici de ascuns, nici să-mi reproșez. Vă somez, să-mi spuneți despre ce este vorba în reclamație și cine a făcut-o!-Mihai era calm, înțelegea că era o lucrătură a directorului, chiar se bucura că acesta ieșise la atac pe față-.

-Domnule, îmi cer scuze, dar în reclamație se scrie negru pe alb că sunteți pedofil și că ăsta ar fi motivul pentru care vreți să luați acasă, în timpul weekend-ului, copiii de la orfelinat.

             Capitolul V

-Sunteți sigur? Vă întreb: reclamantul este de încredere, este credibil?

-Nu vă mai agitați, reclamația este foarte bine documentată, iar dacă vă mai apropiați de copiii de la acest cămin, vă voi acționa în justiție. De altfel, trebuie să recunosc, reclamația nu mai este în posesia mea, am înaintat-o poliției, nu puteam risca să vă mai las în apropierea băieților de la orfelinat. Ca director al acestui stabiliment mă consider  un părinte pentru cei internați aici, din acest motiv oamenii ca dumneavoastră vor fi tot timpul disprețuiți de mine și totodată alungați din preajma copiilor ,considerându-vă  factor nociv pentru sănătatea lor morală și psihică.

-Bine domnule, am ascultat destul, va trebui ca în instanță să dovediți încriminarea făcută deoarece vă voi acționa în justiție.

-Nu aveți nici o dovadă că eu v-am acuzat.

-Ba da, am înregistrat această convorbire , calomnia ați făcut-o fără nici un fel de susținere, reclamația de care vorbiți, eu cred că nici nu există.

-Faceți cum vreți domnule Iordan, eu v-am avertizat, de altfel avertismentul rămâne valabil, nu vă apropiați de copiii internați în acest cămin!

-Bine, așa voi face!

După ce l-a salut pe director, cu o vagă mișcare a capului, a părăsit cabinetul, cu mâna pe clanța ușii de la ieșirea din clădire, s-a întors spre secretară:

-Apropo, directorul dumitale face foarte multe lucruri urâte, încearcă să nu fii părtașă la matrapazlâcurile lui să nu pățești ceva rău. Te așezi de care parte a baricadei vrei, eu îți întind mâna să urci în barca mea, îți las cartea de vizită, mă poți suna oricând dacă ai ceva urgent de comunicat.

Secretara a luat cu mâna tremurândă micuțul cartonaș din mâna avocatului. O transpirație abundentă croise zeci de drumuri prin fardul gros al femeii, teama pusese stăpânire pe ea, de mult îl bănuia pe director că nu ar fi tocmai curat.

Două zile mai târziu, era într-o vineri pe la prânz, abia ce sosise de la tribunal, întins pe pat se gândea la situația lui Gilă și la faptul că nu făcuse nimic pentru a îi îmbunătăți situația. Zgomotul telefonului a spart liniștea apăsătoare din cameră. De la celălalt capăt al firului nevăzut, profesoara îl anunța că are vești importante și va sosi la el în cel mai scurt timp.

Nu după multă vreme ușa s-a deschis și în prag a apărut Mihaela cu fața luminată de un zâmbet larg.

-Sărut mâinile!-o întâmpină Mihai, apoi o sărută prietenește pe amândoi obrajii, lucru care se vedea că profesoarei îi făcea plăcere fiindcă nu se dădea dusă din brațele lui.

-Ia loc! Spune-mi despre ce este vorba!

- Piticu a adus caseta, de fapt doar conținutul, cutia a oprit-o el. Mi-a înmânat un plic în care am găsit 1572 de lei, o poză și un lănțic din aur cu un medalion. Totodată mi-a întins și o chitanță scrisă de mână, cu inventarierea lucrurilor predate mie, pe care am semnat-o; mi-a plăcut rigurozitatea lui.

Banii sunt la mine, îi voi păstra. Vreau să îți spun că mi-a atras atenția lănțicul și poza din interior. Inițialele de pe bijuterie M și P îmi sunt cunoscute, sau ar putea să-mi fie. Mă gândesc să merg pe la toate bijuteriile din oraș, să văd dacă vreun bijutier recunoaște lucrarea și mai ales monograma. -profesoara îi raporta cu drag tot ce găsise și cum voia să acționeze, se vedea pe fața ei bucuria de a fi alături de el.

-Foarte bine Mihaela, de aici trebuie să pornim. Ce face Florin? Să-i spui că nu l-am uitat nici pe el nici pe pe prietenul lui și mă voi bate pentru ei. Mă gândesc la un lucru: dacă Gilă a fost dat spre încredințare unei rude de-a familiei, de ce nu și-a luat mica lui comoară? Nu cred că totul s-a petrecut așa de repede și  nu a avut timp! Încă o dată  mă face să cred, că el nu este dat la rudele lui, ci pur și simplu transferat cu forța la alt cămin și nu a avut timp să scoată comoara de unde era ascunsă. Este posibil, dacă directorul nu a mințit, să fiu chemat la poliție. Există o reclamație că aș fi pedofil și de aceea mi s-a retras dreptul de a primi vizita lui Florin în weekend. Evident că voi nega reclamația, este posibil să te citez ca martor, voi ruga organele de anchetă să nu deconspire prezența ta la mine.

-Indiferent ce se va întâmpla voi fi alături de tine, mai ales că eu știu că nu ești vinovat.

Au mai discutat un timp analizând toți pașii care trebuiau făcuți pentru a avansa în cercetarea lor.

-Rămâi la mine peste noapte?

-Nu, până nu lămurim povestea asta atât de încâlcită, nu voi rămâne, sunt marcată de ce este posibil să i se fi întâmplat lui Gilă. -profesoara s-a ridicat de pe fotoliu și la prins pe Mihai după gât, apoi s-a aplecat și a sărutat  fruntea înaltă a bărbatului care, cuminte, aștepta și alte desmierdări. S-a ridicat și el de pe scaun și  i-a sărutat mâna.

-Atunci să mergem, te conduc acasă.

-Lasă Mihai, chem un taxi, e mai simplu, rămâi și te odihnește.

-Nu, nu voi lăsa comoara mea pe mâna altora. Eu te conduc acasă, să fiu sigur că ai ajuns în condiții bune.

.................................................................................................................................

În cabinetul lui,  directorul se plimba nervos, pe un scaun, așezat pe jumătate, stătea Mareșalul, se vedea pe fața lui că îi este frică de amenințările directorului.

-Cum a ajuns Iordan să-l cunoască pe Florin Tatu? Tu unde ai fost? Ce ți-am spus să nu se apropie nimeni de Pleșoiu? Doar calicia ta l-a trimis pe copil în stradă să producă bani. Nu te mai saturi! Să fim atenți la Mihai Iordan! Pentru o vreme am reușit să-l îndepărtez de cămin, dar nu știu pentru cât timp. Ai vreo veste de la ”Unchiul”? Trebuia să te întâlnești cu el să-ți dea ”mălaiul”. Nu mi-ai spus nimic, ce ai discutat cu el?

-E mulțumit domn director, e foarte mulțumit, știe că l-am mutat pe Gilă, adică pe Pleșoiu. Mi-a dat ”dreptul”, aici aveți partea dumneavoastră-Mareșalu a scos din buzunar un plic umflat pe care l-a întins directorului. Acesta a luat plicul, a tras banii și i-a răsfoit ascultând cu urechea fâșitul lor într-o numărătoare aproximativă. Tocmai în acel moment secretara a intrat în birou cu ceștile cu cafea, când a văzut scena, s-a oprit buimacă, neștiind ce să înțeleagă.

-Ce te uiți ca proasta? Lasă cafele și ieși mai repede. Auzi, -i-a mai strigat directorul tocmai când secretara părăsea biroul- să-ți ți gura!

-Asta mai lipsea, să intre și asta tocmai acum, Șofroane, să fii cu ochii pe ea! Nu ar strica să-i faci o vizită, să discutați ”aprofundat” despre cele văzute astăzi!

-Cred că ar fi mai bine să nu-i dăm importanță deocamdată. Să ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic, iar ce a văzut nu ne-a deranjat.

-Cum crezi că nu a înțeles că aici e ceva necurat, când în mâna mea erau câteva mii de lei?

-Da, dar speriind-o este mai rău. O urmăresc, să văd cum se comportă.

-A mai venit avocatul după Tatu?

-Nu, niciodată. Nici copilul nu-l mai caută din priviri, deși în primele zile era tot timpul atent, doar, doar, avea să-l vadă.

-De ce crezi că nu l-a mai căutat? Mi se pare ceva suspect, cred că ține legătura cu Tatu, dar nu știu cum. Pe de altă parte el are toate actele pentru a-l putea lua în week-end, dar nu o mai face. Să se fi speriat de amenințarea mea? E avocat , cunoaște legile. Mai repede cred că nu vrea să planeze asupra lui o suspiciune atât de gravă. Ai fost tare când ai venit cu asemenea idee. Să știi că am trimis reclamația la poliție...

-De ce? -Mareșalul a sărit de pe scaun, era un tip potrivit de statură , bine legat, cu vorba repezită-Pot fi acuzat de calomnie! Nu trebuia s-o faceți!  Convenisem  că doar îl veți speria. Să știți că ați făcut o mare greșeală, de aici poate ieși o dandana.

....................................................................................................................................

Cu citația în mână avocatul Mihai Iordan s-a prezentat la ofițerul de serviciu al poliției municipale:

-Sunt chemat pentru ora 4 p.m. la camera 22, vă rog să mă anunțați. -Ofițerul de serviciu a format un număr interior a schimbat câteva cuvinte cu persoana de la celălalt capăt al firului , după un „ am înțeles!” milităresc, s-a adresat avocatului:

-Urcați la etajul unu, faceți stânga pe culoar, apoi undeva pe dreapta este camera 22. Luați loc pe canapea, veți fi invitat în cel mai scurt timp. De prisos să bateți în ușă, între hol și camera de anchetă există un mic cabinet, așa că nu veți fi auzit dacă ciocăniți.

Mihai s-a uitat lung la ofițerul de serviciu, din practică știa ce înseamnă asta, trebuie să fie pregătit pentru o lungă așteptare. Anchetatorul îl va lăsa să fiarbă în suc propriu, pedofilii erau infractorii cei mai detestați de organele de anchetă. Și-a luat inima-n dinți, a urcat la etaj, a găsit camera, apoi a luat loc pe banca de lângă ușă. Timpul trecea greu, părea o clădire pustie, o liniște grea, apăsătoare, plutea asupra clădirii. Într-un târziu un țipăt puternic de durere care venea dintr-una din încăperi, a sfâșâiat acalmia care pogorâse asupra clădirii, părea că liniștea ruptă-n fâșii se pierdea în neant. Al doilea țipăt mai puternic ca primul a rupt definitiv pacea din clădire. Un fior la străbătut pe șira spinării.Dintr-o dată ca la un semn ușile birourilor au început să se deschidă, oameni preocupați mergeau pe hol cu dosare sub braț. Ușa de la camera 22 s-a deschis, un bărbat în jur de 35 de ani, blond cu ochii de un albastru-spălăcit, atletic și potolit la vorbă l-a invitat înlăuntru.

-Luați loc, imediat terminăm, vă rog să mă iertați că v-am făcut să așteptați, un telefon de la comandant, prin care îmi cerea o situație, a fost de vină. Dați-mi buletinul , vă rog! Așa, cum vă numiți...

-Scrie în buletin-avocatul cunoștea procedura, dar tot timpul îl enervase această verificare stupidă-.

-Știu, însă este o formalitate, vă rog să vă conformați.

După ce Mihai a răspuns la întrebările de identificare ale subcomisarului Veniamin Preda , a început ancheta propriu-zisă.

-Mă uit la dumneavoastră și mă minunez, cum ați putut domnule să faceți asemenea prostie? Sunteți avocat, un om cu oarece demnitate, cu trecere în societate, cum să vă pretați la așa ceva? Auzi ,pedofilie! -ultimele cuvinte, Preda le-a scuipat mai mult, își arăta scârba pe față.

-Nu sunt vinovat, nici o clipă nu m-am gândit să fac așa ceva...

-Ei, lăsați, am mai văzut noi de astea! Domnule, de ce nu recunoști? E cel mai simplu și pentru dumneata că nu te mai purtăm prin anchete și te trimit în instanță cu recomandarea că ți-ai recunoscut fapta și  completul de judecată să țină cont la dozarea pedepsei, dar și pentru mine că nu voi mai fi nevoit să suport greața, de a te avea în față.

-Domnule subcomisar nu știu ce vă provoc, dar știu că nu sunt vinovat.

-Atunci vei merge la beci, să-ți amintești! Iar când îți va reveni memoria să bați în ușă și să le spui gardienilor că ai mintea limpede. Ne-am înțeles?

-Nu, pentru că eu sunt nevinovat...

-Bine, mergi la beci!-Mihai nu observase când ofițerul de poliție acționase soneria, imediat a apărut un agent-.

-Ia-l pe ăsta și du-l jos, spune-le că vin eu imediat să fac formele de încarcerare!

-Nu-l vor primi este schimbul lui Nichifor, ăsta lucrează după carte, dacă nu are toate hârtiile completate nu-l primește nici să meargă la toaletă, d-apăi să-l cazeze.

-Bine, scoate-l afară că pute rău, să aștepte pe canapea până fac formele.

Iordan s-a ridicat de pe scaun să-l însoțească pe agent:

-Domnule subcomisar, am un martor care a fost tot timpul  în casă la mine cât a stat Tatu Florin. Poate depune mărturie...

-I-a mai lasă-mă cu pedofilii tăi, -Preda  l-a întrerupt brutal pe Mihai -ia-l mă mai repede de aici, că dau cu tine de pereți!

-Cer să-mi vină avocatul, observ că mă acuzați de pedofilie.

-Du-l mă la beci, că îi aduc eu avocat din oficiu.

-Trei ore mai târziu un gardian a tras cu zgomot zăvorul celulei în care fusese  încarcerat:

-Hai bă că te cheamă anchetatorul, cum dracu ai intrat în mâna lui Preda, altul mai al dracu nu ai găsit? Ascultă la mine, spune tot că ăsta-ți mănâncă ficații!

-Ce să spun dom-le, dacă nu sunt vinovat?

-Treaba ta, dar nu e bine, asta înseamnă că ne mai întâlnim.-conchise filozofic gardianul.

-Nu cred, voi pleca acasă. -Dintr-o dată Mihai a realizat că dacă se lasă încălecat de poliție, va pierde, s-a decis să joace tare pentru că până la urmă era nevinovat.

Contrar obiceiului, cum a ajuns la ușa camerei a fost chemat imediat în cabinet. Pe un scaun, la o masă separată de birou, stătea Mihaela. Cum l-a văzut s-a ridicat și a venit la el să-l îmbrățișeze.

-Mihai ce ți-au făcut?

-Nimic, stai liniștită!

-Domnule Iordan, vă rog să îmi iertați lipsa de politețe, aici toți spun că sunt nevinovați, pentru noi e greu să știm care minte și care spune adevărul. În cazul dumneavoastră mărturia doamnei profesoare este suficientă pentru noi. Este clar că reclamația urmărește să vă discrediteze, prin urmare este calomnioasă. Sunteți liber!

-Mulțumesc! Să mergem Mihaela!

-Domnule Iordan, ce interes au cei de la Căminul de Copii să vă discrediteze?

-Nu știu, asta vreau să aflu și eu.

Mihai cu Mihaela la braț au părăsit clădirea de poliție, bărbatul încă era traumatizat de aventura trăită. 

-De ce nu ai spus polițistului despre suspiciunile tale?

-Nu am putut, nu știu care este legătura directorului cu poliția. Cum m-ai găsit?

-Te-am sunat și nu ai răspuns, am tot insistat până când Preda, nervos, a răspuns la telefonul tău. A încercat să mă intimideze, nu i-a reușit, atunci, văzându-mă hotărâtă, s-a decis să mă audieze. Așa am reușit să te scot de acolo. Noroc că știam de la tine că vei fi audiat, altfel cred că mă speriam. Acum hai acasă să sărbătorim!

                          Capitolul VI

 Trecuseră câteva zile de când fusese anchetat de poliție. Încă nu înțelegea care este legătura dintre directorul căminului de copii, Vax Zbierea, și copilul Pleșoiu Gheorghe. Ar fi putut să alerteze poliția în legătură cu dispariția băiatului , însă nu avea multe probe. Și-ar fi dorit ca în aceste momente, de incertitudini, de căutări, Mihaela să-i fie alături , avea nevoie de prezența caldă, de sfatul și mângâierile femeii. Nu putea să lase o zi să treacă fără să nu o vadă ori în cel mai rău caz, să vorbească cu ea la telefon.

S-a urcat în mașină, apoi a pornit spre școală. Cu vreo 200 de metri până-n clădirea înaltă care era locul de instruire al elevilor, a oprit automobilul, a scos telefonul din torpedou, apoi a sunat pe Mihaela. Din celălalt capăt al firului nevăzut, profesoara l-a asigurat de toată dragostea ei și totodată l-a rugat să aibă răbdare că în 10 minute sosește.

Bucuros, a dat drumul radioului din mașină, relaxat, și-a întins picioarele, a rabatat scaunul și cu mâinile sub ceafă asculta o melodie zgomotoasă  ce semăna cu răpăiala ploii de vară pe acoperișul unei  casei.

-Salut, pot să urc ?!-Mihaela privea cochetă și puțin alintată la omul din fața ei. Se vedea din privire cât de mult îl iubește.

-Urcă prințesă! Spune-mi spre ce stea vrei să zburăm?

- Astăzi, am o misiune mult mai prozaică, ieri am fost la trei bijuterii, am discutat cu patronii, nimic până acum, în schimb unul dintre meșterii aurari mi-a spus că el cunoaște lucrătura lănțicului și medalionului, când a studiat cu lupa giuvaerul  a văzut un mic semn ca o semnătură, așa a recunoscut pe cel care a făcut podoaba.

Mi-a dat adresa, uite-o! -Mihaela i-a întins o carte de vizită pe care era notată adresa cu un scris ce aducea a mâzgălitură.

-Mergem, știu unde este. -În capul străzi Mihai a semnalizat stânga apoi a întors mașina pe sensul giratoriu. –Uite, magazinul este acolo. Să oprim! Aici este un loc de parcare! Au coborât din mașină , apoi au pășit pe trotuarul pavat cu piatră cubică, multă uzată de trecerea anilor și a oamenilor. Era un cartier muncitoresc cu blocuri înalte de 8 etaje, la parterul blocurilor erau: magazine, ateliere destinate diferitelor confecții, frizerii și coafuri, după câțiva pași au pătruns în prăvălia a cărui vitrina plină cu odoare de preț îți lua ochii. Au intrat pe rând, ca două persoane care nu se cunosc.

-Bună ziua!

-Bună ziua!-a răspuns un bărbat mărunt de statură, cu o chelie pronunțată, puțin aplecat de spate, în timp ce vorbea, își freca mâinile de parcă le avea înghețate- cu ce să vă servesc?

-Am găsit această bijuterie, aș vrea să o înmânez persoanei care a pierdut-o. Am fost îndrumată să vin la dumneavoastră, un confrate în ale bijuteriei v-a recunoscut opera. Vreți să o priviți? Mihaela a scos din geantă lănțicul cu medalion. Bijutierul ,cu mâna tremurândă de emoție, a luat podoaba din mâna femeii, apoi cu ajutorul unei lupe a început să studieze lucrătura. Da, e făcută de mine această minunată podoabă.

-Îmi puteți spune ce înseamnă inițialele M.P?

-Stați puțin. -Aurarul a scos dintr-un sertar un registru mare în care erau înscrise fel de fel de nume și comenzi de podoabe.- Nu știu să umblu cu tehnica asta nouă, -bătrânul se scuza pentru nepriceperea lui- băiatul meu se ocupă cu evidența pe calculator, eu o țin așa cum am învățat din străbuni. M.P din câte îmi amintesc înseamnă Manuela Pleșoiu, apoi cu atenție și migală a răsfoit registru până a găsit data inscripționată în marele registru. Vedeți aici? -bijutierul i-a arătat cu mâna în registru

                                                                                                       ”Manuela Pleșoiu, strada Dorului, numărul 45.

                                                                                                        Comanda numărul 456 din 15 iulie 20... un lănțic

                                                                                                        din aur cu medalion, pe interior să aibă inițialele MP”

Da, este vorba de comanda făcută de doamna Manuela Pleșoiu, știți, avea un lanț de magazine, dacă nu mă înșel se numeau ”Augustina”, chiar am întrebat-o de ce a botezat afacerea cu acest nume, mi-a răspuns că are patroană pe sfânta Augustina. Acum am să vă spun un lucru dureros, am aflat că atât ea cât și soțul ei, au murit într-un stupid accident de circulație cu vreo 8 ani în urmă.

-Știți cumva, dacă aveau copii?

-Nu, nu știu. Vă mai pot ajuta cu ceva?

-Nu, mulțumesc! Îmi sunt de mare ajutor informațiile primite. La revedere!-Mihaela a părăsit magazinul, un minut mai târziu a ieșit și Mihai după ce a cerut o informație banală bijutierului.

În mașină cei doi discutau despre cele aflate.

-Cum facem să aflăm mai multe? -Femeia prinsese gustul de a face pe detectiva.

-Va trebui să mergem unde locuiau soții Pleșoiu, pentru a afla mai multe date despre ei de la vecini. Te las tot pe tine să te descurci, am văzut că ai stofă, dar mai ales inspiri încredere, pe lângă faptul că ești femeie, ființa ta arată bunătate și sinceritate. Acolo e casa, nu este un viloi, nu au apucat să-l facă. Eu opresc aici, mergi 300 de metri pe jos să nu facă nimeni legătura cu mine.

Mihaela s-a oprit la prima poartă, în curte se vedea o femeie măturând în fața casei, cum era aplecată asupra măturii, nu a observat când profesoara a intrat pe portița descuiată, doar lătratul unui câine a făcut-o pe gospodină să ridice capul și să privească spre poartă. Când a văzut că o femeie a intrat în curtea ei și-a legat mai bine basmaua la spate, apoi, ștergându-și mâinile pe șorțul pus în față peste rochia din velur, a înaintat spre oaspetele nepoftit.

-Bună ziua!

-Bună ziua! Ce vânt vă aduce?

-Doamnă, am fost plecată mult timp în străinătate, ieri m-am întors, știam că aici pe strada Dorului locuia o verișoară a mea, Manuela, nu știu exact unde, nu-mi mai amintesc adresa, plus că în ultimii 10 ani nu am mai ținut legătura cu țara. Îmi puteți spune care este casa în care stă?

Gazda a privit cu atenție musafira din fața ei, privirea caldă și blândă, ochii rugători ai profesoarei a făcut ca femeia  să scoată un oftat din tot sufletul, iar în ochii ei căprui să apară câteva lacrimi de durere.

-Draga mea, -femeia își reținea cu greu plânsul-în urmă cu opt ani un stupid accident de mașină a curmat viețile celor doi soți Pleșoiu, Manuela și Vasile.

-Îmi pare rău, cum s-a întâmplat o asemenea nenorocire?

-Nimeni nu își explică cum, într-o intersecție o mașină cu mare viteză a intrat în ei, nu au fost cu nimic vinovați, s-a zvonit chiar că ar fi fost vorba de un atentat. Șoferul criminal, îi pot spune astfel fără nici o reținere, a făcut doi ani de pușcărie, apoi a fost eliberat.

-Au avut cumva copii?

-Da, aveau un băiețel tare frumușel și isteț. S-a pierdut la înmormântarea părinților. A fost multă lume și multă jale, țoți plângeau după tinerețea celor care urmau să fie înmormântați; fata mea-, femeia o privi în ochi pe Mihaela-plângeau  păsările și florile din sutele de coroane, plângea și cerul prin ploaia mocănească ce începuse să cadă în momentul în care  mașina mortuară a plecat spre cimitir.

-Se mai știe ceva de copil?

-Nu, din câte știu eu. Acum, aici locuiește un frate de-al Manueli, el a rămas moștenitorul întregii averi. Dacă ar fi găsit copilul, ar pierde averea. Sora lui, pe patul de moarte în spital, a cerut să vină un notar,  a întocmit actele prin care Florea Corcoduș, fratele ei, era împuternicit să administreze averea soților Pleșoiu și în același timp să fie și tutorele copilului Gheorghe Pleșoiu. Putea moșteni averea, doar dacă, copilul deceda din cauze naturale fără să existe nici un fel de suspiciune că ar fi fost ”ajutat” să moară.

-De la înmormântarea părinților copilul nu a mai dat nici un semn  de viață?

-Nu, din câte știu eu!

-Cum de știți atâtea lucruri despre ei?

-Am ajutat atât pe Manuela cât și pe Florea la diferite treburi prin casă, tot eu m-am ocupat de parastasele lor până la șapte ani.

-Ce fel de om este Florea Corcoduș?

-Greu de spus. Pare un om bun, dar câteodată răzbate din interiorul lui și i se întipărește pe față o umbră de răutate, atunci, preț de câteva secunde ochii lui negri aruncă fulgere, după care fața i se liniștește și devine impenetrabilă.

-Credeți că știe ceva de copil?

-Nu știu ce să zic, -Lăzărica, așa se numea gazda, a rămas un timp pe gânduri-,orice e posibil. Da, cred că este posibil să știe, dar nu se dă niciodată de gol. Când se întâmplă să-l întreb îmi răspunde calm, însă apăsat : ”nu știu, crezi că dacă aș ști, nu l-aș aduce acasă?” Oamenii sunt neoameni, iar aici unde este vorba de bani mulți, hiena din om iese și mai bine la suprafață. Se spune că Florea ar avea nevastă și copii prin Italia, nimeni nu știe precis dacă este adevărat. El călătorește mult cu afacerile, cine-i ține socoteala, dacă merge în Italia să se întâlnească cu familia lui? Când pleacă, mă anunță să dau la păsări, are 100 de găini de diferite rase. O fac cu plăcere, -spuse femeia privind complice spre musafiră-mai ales că nu este degeaba, câteva boabe iau și pentru păsările mele, plus că el mă plătește.

Mihaela a rămas gânditoare cu ochii la mama Lăzărica, era o femeie potrivită de statură, plinuță, cu ochii căprui și față plăcută, putea avea 60 de ani, era în putere și avea vorba blândă.

-Aș vrea să-ți arăt ceva-profesoara a scos medalionul și i l-a arătat femeii-îl cunoști?

Lăzărica a luat bijuteria în mână, s-a uitat atentă la lănțic și la medalion, a deschis medalionul, atunci a văzut poza, la vederea ei a avut un ușor tresărit:

-Acesta e Gigi, băiatul lor, pe el îl chema Gheorghe, dar ei așa îl alintau, Gigi. -Femeia a început să se uite bănuitoare la Mihaela-. De unde aveți bijuteria?

-Vă răspund, dar mai întâi spuneți-mi cine este în această fotografie ?-Profesoara i-a întins poza urmărind cu atenție mimica feței femeii din fața sa.

-Este Manuela și Vasile, cei dispăruți în accident, acum îmi spuneți cine sunteți?

-Da, nu sunt verișoară cu Manuela, am găsit această bijuterie și voiam să o înapoiez proprietarei, așa am aflat trista lor poveste.

-Vă las, nu înainte de a vă mulțumi pentru toate informațiile!

-Plecați? Păcatele mele, nu v-am servit cu nimic, stați să vă aduc o dulceață de trandafir și un pahar cu apă.

-Cu multă plăcere aș fi mâncat, mai ales că mie îmi place foarte mult, dar ce să fac, sunt la cură și nu am voie dulce. Vă mulțumesc! O zi frumoasă! Vă las numărul meu de telefon, dacă vreodată aflați ceva de copil să-mi spuneți, vreau să-i dau personal medalionul cu lănțicul.

-Mergeți sănătoasă! Lăzărica a condus-o până în stradă pe Mihaela, apoi a intrat în curte și a zăvorât portița.

Ajunși acasă, Mihai a mers în sufragerie, iar Mihaela direct în bucătărie:

-Te rog să te relaxezi, aduc o cafea și ceva de mâncare căci îmi este tare foame. Nu după mult timp femeia a intrat în sufragerie cu un platou uriaș pe care se găseaua diferite preparate reci și un ibric mare plin cu licoarea neagră și plăcut aromată.

-Să mâncăm, astăzi este pentru prima dată, de când a dispărut Gilă, când sunt convinsă că vom descurca ițele. Deja avem informații multe și prețioase.

-Da, dar în același timp trebuie să fim foarte atenți să nu-i alertăm pe cei care sunt implicați în dispariția băiatului, pot fi periculoși și riscăm să acționeze asupra copilului. Iubita mea, suntem pe un drum bun, dar anevoios și plin de capcane, cea mai mică greșeală îl poate costa viața pe băiat. Sunt bani mulți în joc, foarte mulți bani, iar acolo unde banii vorbesc moralitatea și cinstea tac, bunătatea și iubirea faţă de aproapele nostru dispare, în locul lor apare ura, lăcomia și crima. Da Mihaela, crima ca armă de represiune împotriva eventualilor  adversari, unii, cum e cazul lui Gilă, dornici să pună mâna pe acei bani, alții,  de a trage foloase din munca altora, iar pentru a-și atinge acest deziderat sunt gata să ucidă. În această ultimă categorie se înscrie unchiul lui Gilă, Florea Corcoduș, și acoliții săi, directorul și supraveghetorul de la Casa de Copii.

-Ești sigur că sunt mână-n mână Corcoduș și Vax Zbierea?-Mihaela asculta raționamentul dezvoltat de Mihai cu multă atenție, pe măsură ce acesta reușea să pună faptele cap la cap  nesiguranța băiatului i se părea mai mare. A pus capul pe umărul bărbatului, cu mâna a început să-l mângâie peste pieptul îmbrăcat într-o cămașă albă din mătase moale și plăcută la atins.

-Îmi este teamă Mihai, trebuie să fim atenți, nu vreau să facem vreo mișcare bruscă care ar putea să-i pună în gardă. Vor afla că noi am cules informații, faptul că tu nu te-ai arătat până acum îi vor face să stea liniștiți.

-Mihaela-bărbatul a prins-o în brațe, a sărutat cu drag buzele cărnoase și obrajii rotunji, apoi a continuat: Mihaela, va fi o muncă grea care va avea și riscuri, dar dacă vom face lucrurile ca la carte, vom reuși. Tu vei fi alături de mine iubita mea, bărbatul se uita în ochii ei în timp ce mâinile neastâmpărate se plimbau pe întregul ei corp. Ușor a întins-o pe canapea.

Femeia nu a opus nicio rezistență, s-a lăsat dirijată de el, îi plăcea cum o săruta pe ochi, pe buze și pe gât. Un fior urmat de mii de ace i-a străbătut trupul când el, ca din greșeală, i-a atins sânii mult prea întăriți de dorință. S-a lăsat mângâiată pe tot corpul, nici nu se putea opune, corpul nu îi mai aparținea, era urcat pe culmile cele mai înalte ale extazului. Trăia un vis frumos, îi era teamă să deschidă ochii, știa că totul era real, că furnicăturile trupului sunt  adevărate , că trăiește o poveste în care era personajul principal, însă frica de efemer era mare. Ar fi vrut să rămână în brațele lui pentru totdeauna, să fie a lui, să-l facă fericit, așa cum spera să fie și el alături de ea. Simțea că este la capătul puterilor, că nu se va mai putea opune dorințelor, încet s-a desprins cu un oftat din brațele lui:

-Încă nu a sosit momentul  să fiu a ta, să rezolvăm  problemele cu Gilă, apoi mă voi dărui ție cu toată dragostea, cu toată ființa mea, voi fi a ta pentru totdeauna!

               Capitolul VII

     Era în sala de judecată când a sunat telefonul, în receptor  s-a auzit un glas de femeie:

-Domnul Iordan?

-Da, la telefon.

-Sunt secretara de la cămin, am ceva  important să vă comunic. Vă rog să veniți diseară la ora 8 la cofetăria „Casata„ voi fi acolo și vom putea vorbi.

-Mulțumesc, altc...-nu a mai apucat să spună tot cuvântul, s-a auzit când femeia a închis telefonul.

Seara la 8 a parcat mașina, a deschis ușa  cofetăriei, a făcut doi pași în interior, apoi  a aruncat o privire prin tot salonul cu mese elegante și scaune înalte, două candelabre cu ciucuri din cristal tronau din tavanul camerei, într-un colț mai întunecat al încăperii, o doamnă era așezată cu spatele spre centru salonului la o masă mascată de un stâlp de susținere. Mihai s-a îndreptat spre acea masă.

-Sărut mâinile!-a privit cu atenție  femeia din fața lui, îi lipsea machiajul,  se putea observa frumusețea ștearsă a feței, trupul plinuț fără a fi gras, sânii fermi și mari făceau  să fie o prezență agreabilă.

-Bună seara! Domnule Iordan am vești pentru dumneavoastră. Am intrat într-o zi, parcă joia trecută, în biroul directorului, acolo mai era Șofron Pacoste, amândoi s-au speriat când am deschis ușa, aveau și de ce, Zbierea era cu un teanc uriaș de bani în mână pe care îi răsfoia la ureche, cum numără mafioți banii prin filme. Când m-au văzut, au înnebunit, directorul m-a jignit și m-a dat afară din birou. Nu știu să apreciez, dar cred că erau peste zece mii de lei.

-Altceva ai mai văzut sau auzit?-Mihai era numai ochi și urechi, era sigur că banii aveau legătură cu Gilă.

-Da, am prins o frântură de discuție, spunea Mareșalu* că:” banii vin de la Unchiu*”.

-Mulțumesc! Sunt niște informații foarte importante. Ai grijă că pot fi foarte periculoși, nu te hazarda, ia-ți toate măsurile de precauție. Înainte de a pleca, să-mi spui dacă pot face ceva pentru tine.

Femeia a privit atentă bărbatul din fața ei, când i-a văzut privirea caldă și încurajarea din ochi a zis:

-Dacă mă vor da afară, credeți că mă puteți ajuta cu un nou serviciu?

-Stai liniștită, vom găsi ceva. -ar fi vrut să-i promită că o angajează la biroul lui ca secretară, tot nu avea una în acel moment, însă din egoismul de a afla mai multe despre director, a răspuns evaziv.

-Vă mulțumesc! Acum plec, când voi avea vești vă contactez. La revedere!-Femeia a plecat, în timp ce Mihai, în semn de respect, se ridicase de pe scaun.

Nici unul dintre ei nu observaseră, că de afară cineva îi urmărea prin geam.

O dată cu plecarea Crinuței a dispărut și bărbatul care urmărise momentul întâlnirii ei cu Iordan. Femeia și-a văzut de drum fără să știe, nicio clipă, că este urmărită. Drumul spre casă trecea printr-un gang întunecos dintre două blocuri. Mersese de multe ori prin acel loc fără să se întâmple ceva rău și acum pășea fără grijă, era chiar bucuroasă că-l informase pe avocat cu ce se ocupa directorul și supraveghetorul. Aproape de ieșirea din gang o siluetă s-a desprins de lângă perete a prins-o cu o  mâna pe după gât, ținându-i cu forța bărbia în sus , iar cu cealaltă mână i-a astupat gura. A încercat să se zbată, să scape din strânsoarea individului. Orice zbatere a fost fără folos, era prinsă ca într-o menghină, nu se putea mișca, dar nici striga. S-a calmat, rămânând în alertă.

-Nu ai făcut bine în seara asta, când te-ai întâlnit cu avocatul. Dacă se mai întâmplă încă o dată, vei avea mult de suferit tu, dar mai ales o anume prințesă mică pe care o ții la mămica ta. Uite poza ei!Am făcut-o astăzi când a ieșit de la școală, nu-i așa că e frumoasă? -Bărbatul rânjea în timp ce îi ținea poza în dreptul ochilor.

Când a văzut cât sunt de puternici și de răi, Crinuța a fost gata să leșine. Puțină lume știa că are o fată de care se îngrijea mama ei într-un sătuc izolat de lume din zona muntoasă a județului Vâlcea.

-Nu faceți nici un rău copilei, fac tot ce veți spune!

-Sigur că ai să faci! Ce i-ai spus lui Iordan?

-Nimic, ce să spun, când a fost la noi la birou îmi făcuse puțină curte, cum sunt în pană de bani, m-am gândit că nu mi-ar strica să încerc să scot ceva de la el. Doar că nu prea s-a lăsat al dracului zgârcit, d-aia am și terminat discuția repede. Îi cerusem 200 de lei pentru o noapte de foc, mi-a răspuns că nu se poate, că are oarece probleme de sănătate, poate altădată, așa că l-am lăsat baltă și am plecat. Dar problema cu lipsa banilor tot nu am rezolvat-o. Femeia, deși aproape ștrangulată de mâna violentului agresor, vorbea continuu, spunea tot ce-i trecea prin cap.

-Bine iubire, te cred, -i-a șuierat agresorul la ureche-uite o hârtie de 200 de lei să nu-ți mai vină alte idei, dacă te mai contactează, îl refuzi. Ai înțeles? Nici nu este greu, gândește-te la prințesă!

-Rămâi așa cum ești, nu întoarce capul. Dacă îmi vezi fața, te omor! -Bărbatul, după ce a amenințat-o încă odată, i-a dat drumul din strânsoare, apoi a plecat.

Femeia a rămas nemișcată, până ce pașii individului s-au pierdut în noapte.

Speriată a alergat spre casă, a urcat în fugă scările până la etajul trei al unui bloc cu 8 etaje, a descuiat ușa, apoi s-a rezemat de peretele interior și s-a prăbușit în fund. A înțeles că de când a descoperit secretul directorului, este în mare pericol. Acum, în liniștea propriei locuințe,a recunoscut vocea agresorului, era a lui Șofron. Mareșalul o intimidase  de când îl cunoscuse. Avea un fel mitocănesc și brutal de a se comporta cu tot personalul, singurul pe care îl respecta era directorul  Zbierea. Neliniștită a luat telefonul, apoi l-a sunat pe Iordan:

-Am fost urmărită, iar fetița mea amenințată cu moartea dacă spun ceva despre director.

-Un timp nu mai vorbim, dacă se va întâmpla să ai ceva să îmi comunici o vei face prin telefon, nu cred că au mers atât de departe încât să poată urmări telefoanele, sau îmi vei scrie un raport pe care îl pui la poștă. Cum se termină totul, te voi lua la mine ca secretară, până atunci rămâi acolo, e mai bine pentru tine.

-Îmi este frică, nu știu ce se va întâmpla-Vocea femeii era tremurată gata să izbucnească în plâns.

-Mergi la serviciu liniștită ca și cum nu s-a întâmplat nimic. Povestea pe care i-ai spus-o lui Șofron e bună mergi pe ea. Dacă directorul te ia la rost răspundei cu tupeu, e viața ta privată și faci ce vrei. Salariul e mic și nu ai cum să te descurci, iar atunci când te-ai culcat cu el nu ți-a dat niciun ban, deși aveai mare nevoie.

-De unde știți dumneavoastră că m-am culcat cu directorul-pentru prima dată femeia avea impresia că umblă goală prin lume, că toată lumea știa ce face, când face și cu cine face.

-Am observat privirea familiară dintre tine și director când am venit prima dată la voi, după aceea lucrurile se mai răciseră, pentru că îți dispăruse luminița din ochi când vorbeai despre Zbierea. De fapt astea sunt și motivele pentru care îl trădezi, faptul că te-a abandonat și teama de a nu deveni complice. Pentru mine motivele tale sunt mai puțin importante, important este să mă ajuți, iar pentru viitor să știi că voi fi prietenul și apărătorul tău. Clar ?

-Da, am înțeles! Sunteți un om de onoare și mă bazez pe cuvântul dumneavoastră. Crina a închis telefonul, s-a întins pe canapea cu ochii pironiți în tavan, se gândea la ce va urma, îi era teamă,  însă avea  încredere în Mihai, se vedea ocrotită de el.

După întâlnirea cu Crinuța a dat telefon Mihaelei, i-a răspuns robotul că nu poate fi contactată. Inima bărbatului a tresărit, era pentru prima dată când îi era respins apelul. În general profesoara nu închidea telefonul, în condiții deosebite când nu voia ca sunetul lui să deranjeze îl dădea pe silențios, dar acum era închis. Oare de ce? Să se fii descărcat bateria și ea nu știe? Ori pur și simplu s-a defectat? Să nu vrea să fie deranjată? Pentru asta îl putea da pe silențios și muta în altă cameră. Ar fi vrut să meargă la ea acasă, să se convingă că este totul în regulă, dar nu avea acceptul ei și nu voia să dea buzna peste ea. Până la urmă nu sunt căsătoriți, fiecare poate avea viața lui privată, inima lui Mihai s-a strâns când a ajuns la această concluzie, a înțeles că o iubește mult, că din nou este îndrăgostit.

Cu inima cât un purice a apelat din nou pe Mihaela, același refuz spus cu voce neutră de robotul societății de telefonie.

Ajuns acasă a vrut să descuie ușa, nu a reușit, în schimb când a apăsat pe clanță s-a deschis. Cu puțină teamă a intrat în casă, nu avea arma la el, rămăsese închisă în nișa din peretele livingului făcută în spatele tabloului cu anemone de Luchian, unele voci ziceau că nu ar fi original ci o copie reușită. Intenția lui era să ajungă la nișă, nu a aprins lumina, a mers direct spre locul unde avea arma, când a mișcat tabloul, s-a  luminat încăperea, imediat s-a întors să vadă cine a manevrat comutatorul.

S-a liniștit când a văzut fața veselă a Mihaelei, nu înțelegea de unde  avea cheia, dar nu mai conta, toate temerile lui dispăruseră o dată cu vederea ei.

-De ce nu mi-ai răspuns la telefon? Te-am sunat de câteva ori, de fiecare dată a intrat robotul, din glasul lui Mihai răzbătea un reproș blând.

-Telefonul? Nici nu știu unde este, am venit la tine acum trei ore, trei ore și jumătate, geanta am dus-o în sufragerie, iar eu m-am apucat să gătesc. Am uitat că e posibil să mă suni.-Mihaela era sinceră și fermecătoare în sinceritatea ei, era clar că nu adăuga nimic față de cum se petrecuseră lucrurile. Tot vorbind au ajuns în sufragerie, femeia s-a uitat în geantă, a scos telefonul, când l-a verificat a observat că este descărcat-. Uite telefonul, e mort! Vino să te pup și să-mi cer iertare că nu am fost atentă! Nu se va mai întâmpla! Tu ce ai făcut? - Femeia a pus întrebarea  în timp ce își încolăcea mâinile în jurul gâtului iubitului său.

-Nimic deosebit, am avut câteva spețe în instanță, apoi am băut o cafea cu un coleg și am făcut politică.

În drum spre casă te-am sunat, însă tu nu ai răspuns, să nu ne certăm, mai bine spune-mi ce ai pregătit de mâncare și să mergem la masă.

..........................................................................................................................................

După plecarea Mihaelei, Lăzărica a zăvorât portița, apoi a continuat să măture prin fața casei. Era sâmbătă, făcuse focul sub pirostria pe care pusese un tuci mare plin cu apă, voia să-și facă baie, se umpluse de praf cât robotise toată ziua. Își construise o baie dar nu era gata, mai avea puțin de lucru la instalația de scurgere, până atunci se va spăla tot în copaie cum se spălase toată viața. Când apa s-a fiert, a adus albia sub  șopron unde era ferită de eventualele priviri indiscrete ale curioșilor. A mers la poartă, a verificat zăvorul, s-a asigurat că portița este încuiată, s-a întors sub șopron, s-a dezbrăcat de haine, apoi a început să se spele.

Era în picioare în albie, cu o oală își turna apă să se limpezească, îi plăcea să simtă cum scârție pielea după ce se spăla, tocmai își limpezea sânii albi, plini și destul de fermi , când s-a auzit o voce bărbătească:

-Încă ești frumoasă mamă Lăzărico!

Cu ochii plini de apă, luată prin surprindere, femeia nu știa ce să își acopere mai repede, mâinile se plimbau pe corp fără a acoperi ceva.

-Stai liniștită femeie! Te urmăresc de când ai început să te speli, nu te mai rușina, am văzut tot ce se putea vedea și, trebuie să recunosc, încă ești o femeie frumoasă.

-Lasă-mă în pace! Pleacă! Cum ai intrat în curtea mea?

-Am dat zăvorul la o parte, iar câinele nu știi că eu ți l-am dat, așa că nu mă latră. Nu aveam intenția să rămân când am văzut că îți faci baie, dar recunosc că trupul tău, mamă Lăzărico, nu m-a mai lăsat să plec. De mult nu am mai avut o priveliște așa frumoasă.

Lăzărica își îngrijise cu dăruire soțul, care zăcuse la pat mai mult de cinci ani, iar acum era văduvă de peste zece ani. În asemenea condiții vorbele lui Florea Corcoduș erau ca niște șoapte magice. Sufletul femeii, amorțit de ani de zile, a început să se trezească. Fără să-l repeadă, l-a rugat să se întoarcă cu spatele, fiindcă vrea să se îmbrace. Florea s-a retras din șopron, lăsând-o singură pe Lăzărica.

-Vino, stai aici pe scaun la umbră, îți fac repede o cafea. -Gospodina se purta ca o fată mare care are un pețitor în curte.

-Aveam poftă să beau o cafea, nu pune mult zahăr, ești tu dulce destul.

Lăzărica s-a înroșit ca o codană când aude primul compliment, faptul că deja Corcoduș îi vorbise cu ”tu„ o bucura și mai mult.

-Nu mai sunt ”tanti„ Lăzărica? –întrebă femeia alintându-se.

-Nu, de astăzi ești iubita mea.

-Ce spui tu acolo băiete? –femeia pusese întrebarea cu jumătate de gură, dar mai ales cu teama că bărbatul s-ar putea răzgândi.

-Ce-ai auzit, sunt singur de ani de zile, am nevoie de tine, tot timpul ai umblat îmbrăcată cu haine de babă, lălâi și negre. Abia astăzi am reușit să te văd în toată splendoarea ta. Nu te voi forța, când vei fi pregătită, atunci vei fi a mea!

-Ești sigur că se va întâmpla asta? –Lăzărica simțea că nu mai are forță să continuie discuția, tot trupul îi tremura, un fior aproape uitat a pornit din zona sânilor, a trecut pe lângă buric și s-a oprit undeva mai jos. Sfârcurile țâțelor împingeau cu putere în cămașa subțire din batist, sânii tari voiau să evadeze, să iasă la lumină, să fie mângâiați, sărutați, pipăiți și masați; se revoltau, își cereau drepturile ancestrale, uitate de prea multă abstinență. Nu credea că acum după atâția ani de zile, să mai trăiască asemenea momente. Se bucura ca un copil care a primit cea mai râvnită jucărie. Ar fi vrut să-l ia în brațe și să-l sărute imediat, să nu mai amâne cu nici un minut plăcerea reală a atingerii unui bărbat. Cu un efort uriaș a început să se liniștească, a intrat în bucătărie a respirat adânc de câteva ori, s-a certat în gând pentru ideile nebune ce-i trecuseră prin cap, apoi, calmă și stăpână pe ea, s-a întors la masă în mână cu o farfurioară cu alune.

-Florică, ești un copil pentru mine și așa trebuie să rămâi, sunt o femeie bătrână care a cam încheiat socotelile cu dragostea. De cinsprezece ani nu am mai fost cu un bărbat, să o fac acum, mai ales cu unul mult mai tânăr decât mine, mi-ar fi rușine de mine. Recunosc că m-am înfierbântat puțin, m-ai luat pe nepregătite, dar gata, mi-am revenit și am redevenit mama Lăzărica, așa cum îmi doresc să fiu pentru tine și de acum încolo. De fapt pentru ce ai venit? Că ai avut un scop, nu știai că îmi fac baie.

-Am auzit că ai primit o vizită, cine era, dacă pot să întreb. –Corcoduș pentru o clipă a avut în privire acele săgeți de care se temea femeia.

-O nepoată, a trecut în fugă pe la mine, nici măcar o linguriță de dulceață și un pahar cu apă nu a vrut să ia. Ce vrei, este la cură! –Lăzărica mințea cu seninătate, simțise de mult că Florea Corcoduș nu era tocmai curat.

-Dacă te întreabă cineva despre mine sau despre Gigi, te rog să-mi spui, poate mă ajută să-l găsesc. Săracul băiat, eu cred că nu mai trăiește, altfel îl găseam până acum. Mămă Lăzărico, cafeaua matale a fost foarte bună, doar puțin amară, -apoi fără veste a prins-o pe femeie pe după gât și a sărutat-o pe buze-, acum da, am simțit dulceața. Bărbatul a continuat să o strângă în brațe, la început Lăzărica s-a împotrivit, apoi s-a opus din ce în ce mai puțin până când s-a lăsat în voia lui, doar spunea printre gemete:”nu...,nu...„când nu s-a mai opus, la prins ea în brațe strângându-l cu o forță de care nu putea fi bănuită, iar buzele au șoptit cu un ultim geamăt de abandonare totală în brațele lui:”te vreau„!

-Da iubita, ești a mea, vin diseară la tine, acum plec să nu mai apară cineva pe aici. Florea a sărutat-o din nou, apoi ușor s-a desprins din brațele ei și a plecat spre poartă.

După plecarea lui, Lăzărica s-a prăbușit pe scaun, nu înțelegea ce se întâmplă cu trupul ei pe care și acum îl simțea întins ca un arc. Inima îi bătea des, prin stomac se mișcau fel de fel de gâze într-o dezordine brauniană. Dintr-o dată avea mai multă forță, parcă se și înălțase, hainele de pe ea nu-i mai plăceau, s-a pipăit pe sânii pe care nu-i mai pusese de mult în sutien, simțea nevoia să-i ridice, să-i scoată-n evidență. În trupul ei se petreceau mari transformări, îi era teamă de metamorfoza propriului corp, dar era hotărâtă să nu dea înapoi și să urmeze noile cereri ale ființei ei. Nu-i era teamă că fata ei, plecată de mult în Spania, o va certa, din contră, o certa când o vedea cum se îmbracă, îi zicea mereu că ”se băbește„.

Îl va refuza pe tinerelul Florea, dar îl va încuraja pe Ilie care este apropiat de vârsta ei și îi face curte  de mult timp.

             Capitolul VIII

  Soneria zbârnîi puternic în biroul secretarei. Femeia a sărit de pe scaun și-a așezat cu palmele fusta, apoi într-un gest de cochetărie și-a potrivit cu mâinile eventualele fire de păr rebele. A băgat, destul de speriată, capul pe ușă, semnul directorului a determinat-o să intre în cabinet, apoi cu blocnotesul și pixul în mână a așteptat, docilă, ordinele directorului.

-Crinuța, sunt supărat pe tine! Când ai nevoie de bani, să vii la mine, să nu mai aud că ai fost în altă parte. Ai înțeles?

-Da, domnule director!

-Poți pleca acasă, merg la o ședință la Consiliul Județean, nu mai am nevoie de tine. Ne întâlnim dimineață.

Vax era preocupat, simțea că trebuie să facă ceva pentru a fi sigur de câștig. Avea mare nevoie de bani, cei doi copii ai lui erau  unul în clasa XII-a și celălalt în a XI-a și trebuiau dați la școală în străinătate ori acolo cheltuielile erau mari.

După plecarea secretarei, directorul a sunat la telefon pe Mareșal; acesta în cel mai scurt timp a intrat în birou.

-Să trăiți!-era un salut mai mult batjocuritor decât cu respect, Vax Zbierea s-a făcut că nu vede atitudinea obraznică a subalternului.

-Ia loc Șofron, avem de discutat. Trebuie să-l facem nevăzut pe Pleșoiu...

-Nu-l putem omorî, nu așa ne-am înțeles-Șofron Pacoste era speriat de perspectiva crimei.

-Nu, nu-l vom omorî, trebuie să facem ceva să-i schimbăm numele, știi bine că nici el nu crede că numele ăsta  pe care-l poartă acum este real. Prin prisma asta nu va fi greu. Cred că o familie picată din cer, gata să-l înfieze, ar rezolva lucrurile. Te rog să cauți. Îi vom fixa o anumită rentă pe an, pe care o va pierde imediat ce transpiră ceva despre această tranzacție.

-Sunt sigur că voi găsi amatori de chilipir.

-Prefer să fie oameni cu oarece stare materială, chiar dornici să aibă copii. Le vom spune că banii vin dintr-o moștenire a băiatului. La nevoie le putem da chiar toți banii o dată. Suma nu va fi mai mare de optzeci de mii de lei. În acest fel va dispărea numele de Pleșoiu și va apărea un altul. Dacă va fi nevoie, vom scoate un certificat de deces pe numele lui Gilă, nu va fi greu, cu ceva bani vom putea găsi oamenii de care avem nevoie. Corcodușă va putea intra în posesia întregii averi, după ce se va declara decesul copilului din cauze naturale. Ce inteligentă a fost și sora lui când a pus asemenea condiție! Cred că îl cunoștea bine pe frățiorul ei, știa ce poate!

-Minunat domn director, sunteți genial!- Pacoste deja se vedea cu banii în buzunar. De acum doar de asta mă voi ocupa. Cunosc o familie care vrea din tot sufletul să înfieze un copil.

-Va trebui să se dea drept rudă a copilului, le explici că așa este mai ușor și pentru ei să facă actele, sigur, cumva trebuie să știe cum au murit părinții copilului.

-Vedeți domnule director cât ne-am complicat? Când Florea Corcoduș a adus copilul, nu trebuia să-l  înregistrăm cu numele real. De atunci am zis să spunem că a fost abandonat, că l-am găsit fără acte asupra lui, acum eram toți fericiți.

-Lasă bă, ce a fost, a fost. După ce găsim familia care ne trebuie, îl vom transfera din nou pe Pleșoiu la noi, doar pentru 24 de ore, apoi trebuie să plece cu familia care l-a înfiat. Să vedem unde-l vom ține să nu i-a legătura, cu ceilalți copii, mai ales cu Tatu.

-Aveți încredere în mine, nu vă voi dezamăgi. -Pacoste era decis să rezolve cazul, nu pentru a nu-l decepționa pe director, ci pentru banii care i-ar reveni din rezolvarea cu bine a problemei.

-Să iei legătura cu Unchiu*, să aibă banii pregătiți pentru orice eventualitate. Ne trebuie bani lichizi, fără CEC-uri sau carduri. De aceea trebuie anunțat din timp, să poată strânge suma necesară.

Pacoste privea cu o falsă admirație spre uriașa statură a directorului. Își amintea cum acest tip, cu ochii mici, albicioși, care priveau tot timpul pe lângă interlocutor, cu nas acvilin, buze groase, bine proporționate și bărbia lungă, lată, grea, ajunsese directorul Centrului de plasament. În 1990 la revoluție era un simplu magazioner al Centrului. Într-o seară geroasă venise un camion cu ajutoare din străinătate, era la începutul anului *90 prin februarie, descărcase camionul  noaptea cu câțiva copii în depozitul de alimente care era aproape gol. Instigase băieții, erau destul de mari, aveau 16-17 ani, împotriva directorului de atunci. Pentru  o bună reușită,  Vax le umpluse buzunarele cu conserve și câteva ciocolate. Băieții au vorbit cu ceilalți colegi ai lor și dimineața la ceai a fost o adevărată răzmeriță, toți copiii băteau cu lingurile în mese și strigau : „jos directorul, demisia”. Personalul  căminului s-a alăturat  dorințelor copiilor și directorul a fost nevoit să-și prezinte demisia. Vax Zbierea s-a înscăunat director și așa a rămas până astăzi. O haină bărbătească din  piele, din cele primite ca ajutoare din străinătate și câteva conserve cu ton a rezolvat numirea lui oficială de către Consiliul Județean al FSN. Între timp, cu ceva bani, a reușit să termine și o facultate. O dată ce s-a văzut director și absolvent de ASE și-a luat o nevastă nouă, a divorțat fără regrete de fosta soție, o considera incultă și vulgară, iar locul ei de muncă, era strungăriță într-o întreprindere, era sub nivelul lui de demnitate, sub poziția lui socială. Actuala nevastă lucra în cadrul Consiliului județean în compartimentul ”Protecția copilului„ era într-un fel șeful lui.

-Bine domnule director așa voi face! Stați fără grijă!

-Sunt fără grijă Șofroane, nu suntem noi tovarăși la bine și la rău? Nu uita că până acum doar tu ai luat legătura cu Corcoduș, iar probele în acest sens sunt elocvente. Zbierea rânjea cu buzele lui groase de libidinos. Ești liber, ai grijă la ce am stabilit. –Mareșalul a părăsit încăperea puțin adus de spate, ultimele avertismente date de director îi dăduseră fiori pe șira spinării.

...................................................................................................................................

În biroul său, Mihai Iordan, se plimba cu mâinile la spate, simțea că este pe cale să rezolve problema, nu știa cum să procedeze. Nu putea să meargă direct la Florea Corcoduș și să-i spună că știe toată povestea, îi era teamă de consecințe. Deasemeni nu putea să-l tragă de gâlci nici pe director, nu avea probe împotriva lui. Trebuia să aștepte ca unul dintre ei să greșească. Terminase procesele pe ziua aceea ar fi vrut să vorbească cu Mihaela, dar profesoara era la ore. Afară începuse o ploaie mocănească de toamnă;  dintr-o dată vremea se răcise, nori negri și grei se învârteau pe cer. Cerul era așa de întunecat, norii așa de jos încât Mihai avea senzația că merge printr-un tunel întunecat dintre cer și pământ. Era o vreme apocaliptică în ton cu știrile care veneau din Siria. Norii se învârteau amenințători, păreau gata să înghită bruma de pace planetară. Mihai privea prin geam,  o teamă venită din străfundul sufletului său a pus stăpânire pe el. Se confunda cu natura, cu starea ei, se vedea departe, acolo unde oamenii mor fără vină, fără să-i întrebe cineva dacă vor să moară, sau să trăiască, să procreieze , ori să avorteze. Străini de năzuința lor, armatele multor state au venit să se omoare, dar mai ales să omoare populația civilă, copiii de țâță, alții nenăscuți încă stând cuminți în burțile mamelor așteptând ziua când aveau să vină pe lume, zi care pentru ei nu va mai veni niciodată. Prea multă cruzime, prea mult sânge vărsat în numele unor doctrine nerespectate de nimeni. Cu greu a ieșit din viziunea sumbră dată de norii de afară. S-a hotărât să nu mai rămână nici o clipă, voia să meargă acasă, să bea o cafea tare, să facă un duș fierbinte, apoi să se relaxeze citind ceva ușor, sau privind la televizor. Mai era destul timp până avea să vină profesoara. Astăzi avea ore până târziu în seară.

Nu plecase bine din parcare când telefonul a început să sune, era Crinuța.

-Sunt udă și înghețată pe Aleea Mânăstirii, vă rog să veniți, dacă puteți, să mă luați de aici!

-Ce e cu tine, ce ai căutat acolo?

-Vă povestesc tot, când veniți!

Mașina mergea greu prin ploaia deasă, ștergătoarele de pabriz, pe viteza maximă, abia făceau față. Când a văzut-o cum tremura  cu apa șiroind  pe ea, i s-a făcut milă de biata femeie.

-Ce-i cu tine aici? Cum ai ajuns în acest loc?

Crina a încercat să vorbească, nu a putut spune nici un cuvânt, frigul o pătrunsese până în măduva oaselor, dinții îi clănțăneau în gură fără să-i mai poată controla. Mihai a dat drumul la căldură, femeia tremura din toate încheieturile.

O dată ajunși acasă, a luat-o în brațe și a dus-o în sufragerie.

-Dezbracă-te, ia halatul ăsta pe tine, merg să umplu cada cu apă fierbinte, apoi să faci baie să te încălzești! Te las acum! –Femeia nu a scos nici un sunet, Mihai a ieșit din cameră. Când cada s-a umplut cu apă, a bătut în ușă:

-Hai Crina, vino, baia e gata! –nu a primit nici un răspuns, a mai bătut de câteva ori, apoi a intrat în sufragerie. Femeia era întinsă pe canapea  într-o poziție nefirească, avea piciorul stâng îndoit sub ea, o mână îi atârna inertă în afara patului, la fel și capul. Mihai nu a mai stat pe gânduri a început să-i desfacă nasturii de la bluză, cu mișcări febrile a continuat cu sutienul apoi fusta. Fără a admira prea mult trupul de zeiță din Olimpul Greciei, a luat-o în brațe cu grijă și teamă pentru sănătatea ei, apoi a plecat cu ea spre baie. În acel moment ușa  s-a deschis și în living a apărut Mihaela. La vederea lui Mihai cu o femeie goală în brațe, profesoara a scos un țipăt, iar geanta și sacoșa i-au căzut din mână. Fără a se opri, bărbatul a intrat cu femeia în baie, a lăsat-o ușor în cada plină cu apă fierbinte. Pe măsură ce o cufunda în apă, femeia dădea semne că își revine. Când a fost sigur că și-a revenit, bărbatul a ieșit din încăpere, din prag a mai adăugat:

-Stai liniștită și încălzește-te, aici ai prosoape curate și un halat pe care să-l îmbraci când ești gata!

Când a revenit în living a găsit-o pe Mihaela care fierbea de nervi.

-Cine este domnule femeia pe care tocmai ai dus-o pe brațe în baie? Nu m-ai spun că era și goală.

-Am să-ți povestesc tot.

-Ce să-mi povestești mai mult decât am văzut eu?

-Lucrurile par așa cum le-ai văzut, dar realitatea e alta. Mihai încerca să explice situația, e greu să te faci înțeles de o femeie geloasă și plină de nervi. Mai repede potolești un taur în arenă în timpul coridei, decât o femeie rănită în amorul propriu, în propria ei iubire.

-Nu mai rămân nici un minut  sub același acoperiș cu o femeie de stradă, pentru că numai o femeie de joasă speță, se lăsa purtată goală prin casă. –Profesoara spumega, se plimba de colo până colo prin uriașul living, de câteva ori s-a oprit în dreptul ușii de la baie de parcă ar fi vrut să intre peste cealaltă. Bărbatul terminase toate argumentele, evidența era cu totul alta, ori tocmai ceea ce văzuse nu putea să convingă pe Mihaela că nu este adevărat.

-Vrei să spui, că femeia aia nu era goală în brațele tale protectoare, în timp ce o duceai spre baie?

-Ba da, așa era, dar lasă-mă să-ți explic. Mihai credea că înnebunește, argumentele lui erau fără forță, realiza că iubirea lui pentru femeia din fața sa, se putea destrăma din cauza unei întâmplări stupide.

-Nu ai ce să-mi explici! Ce să-mi spui mai mult decât am văzut?

Simțea că își pierde controlul, a făcut doi pași până-n dreptul profesoarei, a prins-o de umeri și a scuturat-o zdravăn:

-Femeie, pe tine te iubesc, fii rezonabilă! Ascultă-mă! Este secretara de la la Centrul de plasament, este, dacă vrei, spionul meu pe lângă director și supraveghetor, am găsit-o mai mult înghețată încercând să-l spioneze pe Pacoste. Ai înțeles? Șocată la început de brutalitatea cu care a fost zguduită de bărbat, s-a trezit ca dintr-un vis urât, intrase în transă, gelozia o orbise, nu accepta realitatea, nu voia explicații, simțul proprietății, prea dezvoltat la ea, îi întunecase  judecata. Ultimele cuvinte spuse de Mihai a adus-o cu picioarele pe pământ, a început să gândească lucid, îi părea rău pentru ieșirea ei. Îi venea să plece fără să mai arunce o privire înapoi, doar dragostea, mare, pe care o avea pentru Mihai a făcut-o să rămână.

-Iartă-mă Mihai, nu am înțeles gestul tău omenesc, gelozia și egoismul mi-au întunecat vederea.-Mihaela a prins mâna lui Mihai și a început să o sărute, îi era rușine de slăbiciunea ei, trebuia să aibă mai multă încredere în bărbat. Viața ei anterioară nu o îndrituia să aibă încredere în bărbați. Fostul soț o înșelase cu cea mai bună prietenă a ei. Nu era prima femeie care lua locul prietenei în patul acesteia, era prima femeie care îl vorbea de rău pe soțul ei, aproape îl ura, cel puțin asta susținea ea. Viața a  arătat că lucrurile stăteau altfel. Apoi după ce s-a despărțit de soț a stat câțiva ani singură. Într-o vară a cunoscut un profesor de fizică la niște cursuri profesionale, relația lor a debutat furtunos, era o iubire năvalnică. Cum locuiau în orașe apropiate au continuat întâlnirile până spre toamnă, apoi brusc s-au oprit. L-a căutat de câteva ori la telefon, nu a primit nici un răspuns, îngrijorată s-a decis să-l caute, mai ales că m-ai fusese la el acasă.

Într-o vineri seară a plecat spre locuința lui, cum avea cheia de la apartament a descuiat și a intrat în casă. Pe hol a văzut câteva haine aruncate, dar nu le-a dat prea mare importanță, cum dinspre dormitor se auzeau șoapte, a mers acolo. Ușa fiind deschisă s-a oprit în prag și a privit tabloul din fața sa. Sumar îmbrăcat, iubitul ei se giugiulea cu un tânăr la fel de dezbrăcat ca și el. Când a văzut-o pe Mihaela în prag, iubitul nu s-a sfiit să o invite să intre în joc. Scârbită, femeia a părăsit apartamentul ,după ce i-a aruncat cheia pe pat. De atunci trecuseră câțiva ani, nici un bărbat nu mai intrase în grațiile ei. Mihai reușise, cu felul lui de a fi, să o facă să se îndrăgostească de el, acum, pentru o clipă, iubirea lor a fost pusă în pericol, fericită că totul a fost doar un acces de gelozie, femeia a continuat să-l sărute pe bărbatul vieții ei.

-Vă rog să mă iertați, sper că nu am cauzat neplăceri, datorită domnului Iordan am reușit să-mi revin. Crina era conștientă de posibilitatea ca prezenta ei să nu fie pe placul Mihaelei. Două femei într-o încăpere cu un singur bărbat, sunt ca două săbii și o singură teacă.

-Stai liniștită, tu te afli aici, pentru că ai vrut să-l ajuți pe Mihai. Vino cu mine să-ți dau de îmbrăcat, am înțeles că hainele tale sunt leoarcă.

-Așa este-spuse Crina mergând în spatele profesoarei.

-Gata, ne-am îmbrăcat, putem sta de vorbă acum. Mihaela era veselă, bucuroasă că totul a fost doar un coșmar, că nimic nu a fost real, iar iubirea ei nu a avut de suferit.

-Fetelor luați loc, am să vă dau puțin whisky să ne încălzim sufletele și oasele, apoi Crinuța ne va povesti ce a aflat despre Pacoste și Zbierea. De acord?!

-Daaa!- Mihaela a răspuns cu toată gura, era în vervă mare.

-Să te auzim! Dar întâi noroc, să ne ajute Dumnezeu să rezolvăm problema cu bine! Mihai a ciocnit paharul cu paharele femeilor, apoi a luat o gură bună, s-a scuturat după ce l-a înghițit, a pus paharul pe măsuță s-a așezat comod în fotoliu, privind la cele două femei care stăteau pe canapea:

-Spune, te rog!

-Directorul astăzi m-a trimis acasă de la 12, a zis că nu mai are treabă cu mine. Am plecat, aproape de casă am văzut că mi-am uitat telefonul la birou, așa că am fost nevoită să mă întorc. Am intrat în biroul meu, ușa de la cabinetul directorului era întredeschisă, am auzit ultimele cuvinte schimbate de Mareșal și director. Pacoste tocmai îl asigura pe Zbierea că are o familie care va fi bucuroasă să-l adopte pe Gilă. Am părăsit biroul și am așteptat ascunsă să văd ce va face supraveghetorul. Când l-am văzut că a ieșit din birou și mergea spre stația de taxi, care este în apropierea Căminului, am  mers și eu ferită pe urma lui. A luat un taxi, am luat și eu pe următorul și i-am spus șoferului să urmărească taxiul în care era Șofron...

             Capitolul IX

    Mașina a mers  spre  ieșirea  din oraș, a trecut podul Mihai Bravu , a lăsat în stânga  drumul spre munte și a ținut-o drept pe Aleea Mânăstirii Dealu până în locul unde era odată o cârciumă, acum aici, ca în multe alte locuri, a răsărit un viloi uriaș. Am cerut șoferului să oprească taxiul. Am coborât din mașină, afară turna cu găleata, nu ploua cu apă, părea că plouă cu bucăți de gheață. Cu apa șiroind în spate, m-am apropiat cât am putut de mult de Pacoste. Acesta vorbea cu proprietarul vilei sub portalul de la intrarea în curte. Am mers  pitulită până când am găsit o nișă în gardul gros din cărămidă, de aici  nu puteam fi văzută, în schimb auzeam tot. Vorbeau destul de tare să acopere și zgomotul ploii, dar aveau și siguranța că nu sunt auziți de nimeni. Șofron îl punea în temă pe interlocutorul său cu toată istoria lui Gilă, cosmetizată pe ici pe colo. În concluzie, supraveghetorul negocia înfierea lui Pleșoiu, îi explica omului drumul cel mai scurt pe care urma să îl parcurgă, pentru a fi încheiată adopția rapidă a copilului. Am auzit când îi spunea că are oameni prin toate instituțiile și doar „mișcând puțin din urechi” se rezolvă  dosarul fără să se pună prea multe întrebări.

După 15 minute de discuții, Șofron s-a urcat în taxiul care îl adusese și căruia nu-i dăduse drumul, iar eu am rămas în ploaie. Am scos telefonul să sun după un taxi, când m-am uitat în geantă, am văzut că nu mai am bani la mine, am pus telefonul la loc și am așteptat cu speranța că se va ivi un cunoscut cu mașina și mă va lua de acolo. Ploaia era așa de deasă, că șoferii abia vedeau drumul, dar să mă vadă pe mine făcând autostopul. Abia când au început dinții să-mi clănțăne în gură, iar apa care trecuse prin piele  îmi inunda organele interne, am decis să vă sun pentru ajutor. Restul îl știți.

-Trebuia să mă suni imediat, să nu mai aștepți. -Mihai cu glas blând o dojenea pe Crinuța pentru că își riscase viața-.Acum suntem trei. Crinuța alătură-te nouă să scăpăm acest copil din mâinile bandiților, indiferent cum am privi lucrurile sunt niște infractori.

-Deja sunt implicată.-Tânăra femeie era bucuroasă să fie în anturajul unor oameni de talia lui Mihai și ai Mihaelei.

-Vreau să iei legătura cu Piticul și să-l aduci la mine, sau să ne întâlnim într-un loc ferit să vorbim. Nu cred că îl mai ia Șofron de la școală.

     În Căminul pentru copiii instituționalizați din orașul T lucrurile erau departe de a fi grozave, dar cum personalul din conducere și cel de deservire era bine sudat, nimic nu transpira în afara căminului din matrapazlâcurile care se întâmplau acolo. Pentru a nu fi prinși cu sacoșele cu alimente furate din bucătărie, sau alte obiecte ce puteau fi sustrase, s-a  luat hotărârea ca tot ce putea  fi sustras să fie de la început transformat în bani care apoi erau împărțiți fiecărui salariat. Erau bani netrecuți pe ștat, prin urmare nefiscalizați, dați în mână de administrator. Cu toate aceste măsuri oamenii tot cârcoteau pe la colțuri, erau nemulțumiți că unii ar lua mai mult decât alții. Mâncarea la cantină era foarte proastă. Copiii mâncau ceva dulce doar la  Crăciun sau la Paști, când se îndura câte un îmbogățit care a furat din averea  Țării să aducă câteva pachete, întotdeauna mai puține decât necesarul, în speranța că îl va ierta Dumnezeu pentru că furase din averea celorlalți. Mai venea, însoțit de toate televiziunile, câte un  politician dornic de afirmare, ăsta, cu lacrimi în ochi pentru banii cheltuiți, le împărțea mai mult vorbe și mai puține dulciuri. Cearșafurile erau rupte, păturile roase și murdare, arcurile paturilor se rupseseră demult, niște scânduri puse-n curmeziș susțineau salteaua. Mizeria era la ea acasă, bătăile între copii erau frecvente. Educatorii  acceptau aceste bătăi, se foloseau în supravegherea și timorarea copiilor de cei mai puternici dintre ei. Existau șefi incontestabili, duri, egoiști, ticăloșiți până-n măduva oaselor. Mediul în care trăiau îi obligau să devină aspri, doar așa puteau supraviețui. Cei slabi erau abuzați sexual de către cei puternici, erau înfometați, puși să facă cele mai grele munci.

    În acest mediu a fost adus Gilă. A intrat, în camera în care a fost repartizat, cu fruntea sus. S-a uitat atent la cele 10 paturi care erau în cameră, cinci pe o parte, cinci pe cealaltă, de la ușă  până la ferastra care se afla în partea opusă era un mic coridor care trecea pe la capătul paturilor. Și-a pus bagajul pe masă, apoi a mers pe interval să-și caute un pat, a ocolit cu abilitate un picior întins pentru a-i pune piedică, s-a uitat cu dispreț la cel care voia să-l doboare și și-a continuat drumul până când a găsit un pat liber.

-Tu ăla care ai venit acum, vino la mine! Mișcă-te o dată! -Glasul răgușit, de adolescent cu vocea-n schimbare,  care se dorea să sune a poruncă, nu l-a impresionat pe Pleșoiu.

-Ce vrei?

-Vino bă aici, când îți spun! Vrei să sparg pereții cu capul tău?-Tânărul începuse să se agite, nu înțelegea cum un nou venit nu aleargă la ordinul lui.

-Bine, vin, nu te mai opări atâta! -Gilă nu voia să întindă prea mult coarda, îi transmisese un semnal, acum îi putea face pe plac.

-Ești șmecher mă? –Tică, așa se numea șeful neoficial al camerei, i-a întins mâna, Pleșoiu a strâns-o bucuros ca unui prieten, doar că șeful îi prinsese mâna ca într-o menghină și nu părea să vrea să-i dea drumul. Gilă a strâns din dinți cât a putut, dar adversarul lui, fiind mult mai mare decât el, îl strângea din ce în ce mai tare. Și-a înăbușit un oftat, în colțul ochilor a strivit o lacrimă de durere, dar nu a cedat. Într-un târziu când a simțit că este la limita suportabilității, băiatul i-a eliberat-o. Gilă a băgat mâna, aproape paralizată, în buzunar, în schimb privirea i-a rămas țintită în ochii mari și căprui ai lui Tică. În sinea lui știa că poate juca o carte necâștigătoare, dar nu avea de ales, dacă își arăta slăbiciunea era un copil mort. Cunoștea bine mersul lucrurilor, învățase de la Piticu*, prietenul lui, multe despre modul în care se putea  supraviețui printre micii rechini. Tică privea atent la băiețandrul din fața sa, știa că dacă voia îl putea face una cu pământul, îl oprea doar privirea curată, netemătoare a băiatului. Juca tare, chiar dacă putea fi bătut își asuma riscul. A fost ca o înfruntare între doi cocoși, s-au măsurat, s-au rotit unul pe lângă altul întinzându-și fiecare aripa, cel mai bătrân dintre cocoși a privit cu îngăduință spre cocoșul tânăr, considerând în sinea lui că junele nu poate fi un pericol pentru el.

-De astăzi ești prietenul meu, ați auzit mă, a strigat spre ceilalți copii care erau în cameră. El este Gilă, nimeni nu are voie să se apropie de el.

Datorită prieteniei cu Tică viața lui Gilă nu a avut de suferit în plus, față de mizeria în care trăia din cauza  condițiilor oferite de sistem, dar și a furăciunilor făcute de angajații Căminului.

Patru luni mai târziu după ce a ajuns în orașul T, a început să se intereseze de el o familie de oameni tineri și educați. Lăsau să se înțeleagă că sunt rudă cu tatăl lor, iar numele de Pleșoiu nu ar fi corect, numele adevărat ar trebui să fie Pleșoianu, așa cum se numeau ”neamurile„ lui.

                           

    Angajații căminului începuseră să se poarte frumos cu Gilă, de când familia aceasta de oameni cu dare de mână îl vizita. De fiecare dată ”rudele„  aduceau 2-3 pachete cu țigări, un pachet de cafea, pe toate le lăsau supraveghetorului, acesta le împărțea „frățește„ cu ceilalți colegi.

...........................................................................................................................

    Mama Lăzărica tocmai se sculase, apucase să se spele pe față, să-și spună rugăciunea și să înghită o gură de aghiazmă, când telefonul a început să sune. I s-apărut că în acea dimineață telefonul suna mai tare, parcă era nervos din cauza cuiva nevăzut. Cu teamă a luat telefonul să răspundă, o săgeată îi trecuse prin inimă, se gândea la fata ei care era plecată în străinătate, a spus un „alo” moale, în receptor s-a auzit un glas slab de bărbat:

-Mamă Lăzărico vino repede la mine!

-Tu ești Florică mamă? –Femeii îi venise inima la loc, când a auzit că nu e vorba de copila ei.

-Da, eu sunt. Vino repede, sunt bolnav!

-Imediat mamă, vin acu*!

Cum toamna își intrase bine în drepturi, afară bruma era groasă, mama Lăzărica și-a pus o broboadă pe cap, a luat o oală cu apă care se încălzise pe aragaz, a ieșit cu ea afară și a pus-o în piua găinilor și cratița câinelui. După ce le-a dat să mănânce a ieșit pe portiță și a apucat drumul spre casa lui Corcoduș, dar nu înainte, de a încuia bine portița.

A intrat în casă fără să mai bată la ușă, după ce a trecut de livingul unde praful era destul de vizibil pe fotolii și măsuța din furnir de nuc, a intrat în dormitor. Cum a deschis ușa a izbit-o un miros greu de aer stătut și de boală, a mers la geam și la deschis larg, apoi s-a apropiat de pat și l-a învelit bine pe Florea pentru a-l proteja de aerul rece și proaspăt ce venea de afară.

-Ce s-a întâmplat? Lăzărica a prins, cu dragoste de mamă, mâna bărbatului.

-Nu știu, vomit de aseară continuu, nu am putere, nu pot sta în picioare.

-Stai liniștit, îți fac un ceai.

După 10 minute a venit cu o cană de ceai în care storsese o jumătate de lămâie, apoi îl îndulcise cu o lingură de miere de salcâm.

-Bea asta! O să-ți facă bine, e cam amar, e din anghinare, dar e sănătos. Femeia îi întinse cana cu ceai pe care îl răcise. Florea a prins cana și a băut cu înfrigurare tot lichidul.

-Mai ai? Mult m-a răcorit!

Bucuroasă Lăzărica s-a dus și a mai pregătit o cană, fiersese ceai într-un ibric mare, i-a dat-o și pe aceea, bolnavul a băut-o cu înghițituri mici, parcă voia să-i simtă aromele.

-Sărut mâna! Mă simt bine, plec la birou.

Femeia a pus mâna pe fruntea lui, atunci a văzut că avea febră, dintr-o dată a început să tușească, o tuse rea, seacă, convulsivă, care-l făcea pe Florea să se înconvoaie și să se înece.

-Nu pleci nicăieri, sun la„Salvare”, ești foarte bolnav. Unde este termometrul?

-Vezi în sertarul de sus de la noptieră, bărbatul vorbea greu, accesele de tuse erau tot mai frecvente.

A scos termometrul din sertar, dar și două pastile antitermice, i-a pus cu grijă termometrul sub braț, apoi a plecat la bucătărie de unde s-a întors cu o cană cu ceai. După un timp, a luat cu grijă  termometrul și s-a uitat la el 39,7, foarte mult, fără ezitare i-a dat să înghită cele două pastile de paracetamol și să bea cana cu ceai. Trebuia bine hidratat la o asemenea temperatură. Era roșu la față, broboane de sudoare își făcuseră apariția pe fruntea lui, începuse să vorbească neinteligibil. Fără să intre în panică femeia a sunat la 112. Cincisprezece minute mai târziu o mașină „Smurd” a oprit în dreptul porții, Lăzărica a deschis ușa și le-a făcut semn să intre în curte.

Doi bărbați și o femeie, medic, au intrat în casă, au mers la patul bolnavului, între timp Florea devenise înconștient.

-Ce s-a întâmplat? –A întrebat medicul în timp ce asistenții îi măsurau temperatura și tensiunea.

-M-a chemat acum o oră la el că se simte rău, că a vomitat și că are o stare generală proastă. I-am făcut ceai din anghinare cu lămâie multă și miere de albine, inițial s-a simțit bine, chiar spunea că pleacă la birou, apoi s-a declanșat febra, sau chiar era, că nu am măsurat-o mai înainte. Temperatura când am măsurat-o era 39,7 și tot atunci au pornit aceste teribile accese spasmodice de tuse.

-Cum este, care sunt valorile?

-Temperatura 39, iar tensiunea 170 cu 110.

-I-am dat două pastile de paracetamol.

-Foarte bine, mai ai ceai făcut? Va trebui să-l hidratăm bine. Îmi este teamă de cei mai rău, l-am ascultat cu stetoscopul, „fierbe” ceva în zona plămânilor, partea cea mai rea este că se aude la ambii plămâni. Îl luăm cu noi, pregătiți-l, dar mai înainte puneți să-i mai face-ți ceai.

Câteva minute mai târziu, Florea Corcoduș era scos cu targa pe ușă și dus la ”Salvare„.

Mama Lăzărica îi pusese într-o sacoșă o pereche de pijamale și sticla cu ceai.

-Vin eu imediat cu mai multe la el, astea să aveți la dumneavoastră, dacă va fi nevoie, să fie schimbat până sosesc eu la spital.

După plecarea mașinii, a mai rămas în casă să facă puțină ordine, să șteargă praful și să aerisească dormitorul, dar să pregătească și schimburi pentru el.

Căutând prin sertare pentru a găsi lenjerie de corp curată, a găsit o agendă rătăcită prin rufe, curioasă a încercat să citească ce scrie, cum nu avea ochelarii la ea, s-a apropiat de geam și cu eforturi mari a reușit să înțeleagă câteva cuvinte care i-a făcut inima să tresară. După ce a făcut bagajul pentru Florea, a plecat acasă luând cu ea și agenda.

Acasă a început să citească ce scrie în carnet după ce și-a pus ochelarii pe nas, acum înțelesese că nu fusese rătăcit acolo printre rufe, ci era pitit în acel loc.

Era un fel de proces-verbal încheiat între Florea Corcoduș și Șofron Pacoste, prin care cel din urmă se angaja că-l va rătăci pe copilul Pleșoiu Gheorghe, fără să-l omoare, dar îi va aduce lui Corcoduș un certificat de deces pe numele copilului din care să rezulte că a murit de moarte naturală. Pentru toate acestea, Pacoste se angaja ca împreună cu Vax Zbierea directorul Căminului să aducă totul la îndeplinire.

Alăturat era și o chitanță din care reieșea că Pacoste primise suma de 100.000 de euro avans, urmând ca după ”rezolvarea problemei„ să primească și restul de bani, adică 200.000 de euro. După ce a terminat de citit, femeii i-a căzut agenda din mână, apoi s-a prăbușit  în genunchi cu lacrimile șiroind.

Acum a înțeles de ce Florea era nervos de ori de câte ori venea vorba de Gigi, cum era alintat copilul. O ură cumplită din sufletul ei curat de mamă, hrănise cu laptele și sângele ei un copil care acum era la casa lui, pornise împotriva lui Corcoduș . Îi venea să-l lase să moară  în spital, să nu mai știe de el, îl privise cu ochi de păcătoasă, apoi când își revenise din mica rătăcire, îl avusese la suflet ca pe copilul ei.

E drept că nici el, din acea călduroasă zi de vară, nu mai adusese vorba despre întâmplarea cu baia.

Se simțea bulversată, dintr-o dată omul pe care îl crezuse în tot ce spunea, este adevărat că ea avusese oarece rețineri față de cinstea lui, dar niciodată nu avusese dovezi, a apărut în fața ei cu chipul hidos al turpitudinii. Nu știa cum să procedeze, nu avea cu cine să se sfătuiască, tot chinuindu-se cum să rezolve problema și-a amintit de femeia cu lănțicul care o întrebase de Manuela Pleșoiu. S-a gândit să o sune să stea de vorbă cu ea, i se păruse o femeie la locul ei și bine intenționată, dar chiar putea avea încredere în ea? De acum începea să se îndoiască de toți oamenii. După ce s-a gândit mai bine, a căutat numărul de telefon, apoi a sunat-o, rugând-o să treacă pe la ea. Față de Florea s-a hotărât să se comporte ca și cum nu ar ști nimic de agendă. Va duce toate lucrurile luate din sertar la locul lor, le va pune cum au fost, la fel va proceda și cu agenda după ce o va arăta profesoarei.

     În fața focului din cămin Mihai stătea cu picioarele întinse, fusese la un accident de circulație făcut de unul dintre clienții lui, ploaia îl pătrunsese până-n măduva oaselor, simțea căldura cum îl toropește, era ca iubirea unei unei femei dezlănțuite, care-l încălzește cu trupul ei.

Privind la limbile focului care se jucau ca Ielele în noaptea de Sânziene, gândul s-a dus cu ani în urmă. Venise dimineața de la un bal, prevăzătoare mamă-sa făcuse focul, s-a așezat pe scăunel  la gura sobei cu picioarele pe vatră, simțea cum îl înmoaie căldura, avea vreo 23 de ani, era în anul doi la facultate la seral. Ion al Chirei, tatăl vitreg, l-a simțit și din căldura așternutului i-a zis:

-Mihai, se vede că ai început să te domnești, nu mai reziști la frig, uite frații tăi cum dorm, au venit uzi, s-au schimbat și s-au băgat în așternut, tu nu, trebuie să-ți usuci părul, să –ți încălzești tălpile, boier ce să zic. -Îi plăcea să-l tachineze, însă era mândru de el, deși nu era copilul lui. Îl iubea mai mult decât pe cei făcuți de el, mereu îl dădea exemplu:„Uitați-vă la Mihai și luați exepmlu, târlă de proști ce sunteți!”

Soneria de la poartă l-a smuls din gândurile lui.

              Capitolul  X

 S-a uitat pe monitorul camerei,  printre picăturile dese de ploaie se vedea la poartă un copil, fără a mai sta pe gânduri a dat drumul porții și, îngrijorat, a ieșit pe verandă  să-l aștepte. Cum a intrat , Piticu a rupt-o la fugă spre casă. Mihai a deschis ușa de la living și împreună cu Florin a intrat în cameră,  băiatul era ud până la piele, l-a pus să se dezbrace de hainele înmuiate în apă, cu un prosop mare de baie l-a șters bine, apoi  i-a adus să îmbrace un pulover lung din lână care îi venea aproape de genunchi.

-Ce faci Florine? Ce-i cu tine afară pe timpul ăsta câinos?

-Mi-a fost dor de voi și azi Mareșalul, crezând că nu voi ieși din curte căminului din cauza ploii, mi-a semnat un bilet de voie și iată-mă!

-Mă bucur că ai venit, am să o sun pe Mihaela să vină, să fim toți aici . Când trebuie să te întorci la cămin?

-Nu scrie pe bilet, asta înseamnă că pot sta până luni, mă găzduiești?

-Cum să nu, gândește-te doar să nu ai probleme. Nu vreau să suferi.

-Nu, am aflat că Pacoste va fi plecat câteva zile, ceilalți educatori nu sunt așa de stricți, e suficient să le dau un telefon să le spun că sunt bine. Știi, din banii lui Gilă mi-am cumpărat un telefon de ocazie.

-Cum din banii lui, nu i-ai dat pe toți profesoarei?

-Nu, am oprit câțiva pentru a-mi cumpăra telefonul și cartela, mai precis 80 de lei. Este un telefon vechi, dar merge. Îi voi returna banii, ăștia sunt toți, nici un leu în plus nu am oprit, uite, mă jur :„să-mi sară ochi, dacă mint”! Copilul era măreț în seriozitatea lui.

-Nu te jura, nu-i frumos, oamenii trebuie să spună adevărul, nu să mintă. Cuvântul tău este suficient pentru mine. Să nu mai minți!-Se simțea bunătatea în apostrofările lui

-Nu am mințit, nu am spus toată suma, am spus că sunt cu aproximație, voiam să-i returnez.

-Te cred! Altfel nu ai fii spus acum. Îți dau eu banii să-i dai Mihaelei când vine, clar?

-Da, am înțeles! Dar dacă îi voi spune că sunt de la mine, nu o să mint? –băiatul pusese capul jos, vorbele lui Mihai îl lovise în adâncul sufletului său de copil, lacrimile jucau în ochișorii lui albaștrii ca azurul cerului.

-Ba da, de aceea îi vei zice că eu  ți-am dat suma de bani pentru a completa banii pe care Gilă îi avea în casetă și din care tu ai luat 80 de lei.

Mihaela a intrat în casă bucuroasă că are vești, la vederea lui Florin a izbucnit:

-Vino-n brațele mele copil iubit, în sfârșit ai reușit să vii! -Femeia l-a îmbrățișat și sărutat pe amândoi obrajii, bucuria era atât de mare încât ochii nu au putut reține două lacrimi care începuseră să curgă pe obrazul ei ca două minuscule pârâiașe. Merg la bucătărie să vă pregătesc de mâncare. Jucați-vă, povestiți, face-ți tot ce vă place! Când voi termina treaba mă voi alătura cu tot dragul jocului vostru, nu însă, înainte de a vă da să mâncați.

Ca o adevărată mamă ce și-a regăsit copilul Mihaela s-a pornit pe treabă, mâinile îndemânatice se mișcau cu precizia chirurgului și în ritmul metronomului. În câteva mișcări a pregătit gustări, pe un platou a pus o farfurie unde erau  bucăți din piept de pui la grătar, iar pe o altă farfurie a pus fasole verde, conopidă, boabe de porumb, roșii și câteva felii de castravete toate stropite cu puțin ulei de măsline și oțet balsamic. De asemeni mai erau câteva feliuțe de brânză din lapte de capră și brânză veche din lapte de oaie.

-Poftiți la masă! -Femeia a pus platoul pe măsuță, iar bărbații înfometați  au onorat cum se cuvine bucatele aduse cu dragoste de femeie, cu mare poftă au mâncat tot ce a fost în cele două farfurii. Abia după ce și-au potolit foamea, iar Florin s-a încălzit, au început să vorbească despre problemele lor.

Într-un târziu copilul s-a retras în dormitor, îl plictisiseră discuțiile iscoditoare cu bătrânii, voia să se uite la televizor, preferatele lui erau  desenele animate. După plecarea băiatului, Mihaela a început să-i povestească noutățile.

-Alaltăieri, am fost sunată la telefon de mama Lăzărica. Știi femeia, la care am fost cu lănțicul ,vecină cu Corcoduș. Era agitată, m-a rugat să trec pe la ea. Azi am fost la ea,  înainte să înceapă ploaia. Mi-a povestit cum i-a fost rău lui Florea, cum a chemat ”Salvarea„, dar și cum a găsit o agendă prin sertarele lui, în timp ce căuta lenjerie de corp să-i ducă la spital. Ei bine, am văzut și eu carnetul, în el există o înțelegere  scrisă între Corcoduș și Pacoste, dar este menționat și numele lui Zbierea ca girant al înțelegerii. Am făcut fotografii cu telefonul la tot ce era scris acolo. Iată-le!- Femeia a deschis telefonul și i-a arătat pozele cu procesul verbal în care era stipulată înțelegerea și suma restantă de bani , dar și chitanța în care era menționată suma de bani încasată de Mareșal în numele lui și al directorului Căminului. Ce părere ai?

-Grozav, femeia a dus agenda la loc?

-Da, așa a rămas stabilit, de altfel pentru ca Florea să nu observe că s-a umblat acolo, Lăzărica a cumpărat lenjerie de corp nouă și i-a dus-o la spital. A motivat în fața lui că i-a fost rușine să-i caute prin lucruri.

-Cum se simte acum Corcoduș?

-Prost, are pleurezie specifică TBC în fază avansată. Este sub tratament intensiv. Lăzărica merge zilnic la el îi duce mâncare gătită, se poartă cu el ca și cum nu ar știi nimic despre răutățile lui.

-Se precipită lucrurile, dacă ăsta moare ce se va întâmpla cu Gilă?

-Cine îl va recunoaște? Cum vor reacționa Pacoste și Zbierea? Sunt multe întrebări. Trebuie să ții legătura cu Lăzărica, apropo, cine i-ai spus că ești?

-Am recunoscut că vreau să-l ajut pe Gilă să-și intre în drepturi, s-a bucurat tare mult, deși la început nu înțelegea cine este Gilă, când s-a dumirit m-a luat în brațe și m-a pupat. Ce facem acum?

-Așteptăm, mă gândeam că ar trebui să-l anunțăm pe polițistul Ciupercă, să se implice el ca autoritate a statului, dar nu aș vrea să-i bag în pușcărie pe nenorociții ăștia, deși ei m-ar fi băgat cu dragă inimă.

    Cât timp Mihai vorbise, femeia se uitase numai în ochii lui, îi prinsese mâna dreaptă și într-un gest de tandrețe a lipit-o de obrazul ei, apoi cu iubire amestecată cu pioșenie a depus un sărut lung pe ea. Mișcat de gestul ei, bărbatul a prins-o în brațe, a strâns-o la piept, i-a sărutat buzele una câte una, nici gâtul fin și catifelat nu a rămas nesărutat de buzele calde ale iubitului. Bărbatul simțea că trăiește când săruta fiecare părticică din pielea mătăsoasă a femeii, prin porii ei el își lua hrana spiritului, nu înțelegea viața fără ea. Își punea mereu întrebarea: ”cum a putut trăi viața searbădă și dezordonată când aproape de el, dar nevăzută, trăia această ființă care acum devenise parte indestructibilă din el?„

.....................................................................................................................................

Zbierea turba, se plimba furios prin birou, în drumul lui dus-întors, pentru a-și potoli furia arunca tot ce prindea, fie că era scaun, scrumieră sau dosare. Vestea internării lui Corcoduș îi dăduse planurile peste cap.

 Investise bani în mituirea celor care trebuiau să facă formele de adopție, mai era nevoie de o singură semnătură, iar el nu vedea cum va primi banii. Nu voia să-l trimită pe Pacoste la Corcoduș, nu credea că e momentul. S-a hotărât să mai țină actele pe loc, să nu încheie adopția. Voia să fie sigur de bani. Avea promisiunea fermă de la un polițist, care aranjase cu un medic legist, că îi va face rost de certificat de deces pe numele lui Pleșoiu, iar motivul morți va fi din ”cauze  naturale„. Pentru toate acestea avea nevoie de bani. El lucrase curat, iar ăsta, Corcoduș, nu avusese altă treabă decât să se îmbolnăvească de TBC și apă la plămâni. Ce ghinion!

Din biroul ei, Crinuța urmărea zbuciumul lui Vax Zbierea, a băgat capul pe ușă să se convingă de nervozitatea directorului, dacă nu-l trăgea repede, scrumiera aruncată de acesta i-ar fi spart capul.

Nu înțelegea de ce este așa de furios, însă putea face legătura cu Gilă și adopția lui. Ieri Vax îi dictase un email pentru Căminul din orașul T, prin care, îi ruga să-l trimită de urgență pe Pleșoiu înapoi.

Astăzi se aștepta venirea lui, iar Pacoste luase toate măsurile ca Tatu să nu se întâlnească cu el. De altfel chiar voiau să-l țină izolat 48 de ore câte mai rămăseseră până la încheierea adopției.

....................................................................................................................................

Mașina lui Mihai se strecura greu prin traficul intens, de după amiază, când toți oamenii se întorceau acasă de la serviciile lor. Privită de sus, deplasarea mașinilor bară la bară, era un șarpe uriaș , iar la intersecții uriașa reptilă părea a avea mai multe capete care  trăgea corpul în altă direcție.

Telefonul lui Mihai a sunat  scurt și tare cu o mică pauză, apoi soneria a revenit. A răspuns, Crinuța îi solicita imediat o întâlnire, cerea ca și Mihaela să ia parte la discuții, lucrurile se precipitau, nu mai puteau întârzia, trebuia să se ia măsuri urgente. Mihai a rugat-o să vină la el acasă la ora 4, atunci va sosi și profesoara.

La ora convenită secretara a sunat la poartă, imediat Mihai a poftit-o înăuntru.

Toți trei s-au așezat în jurul măsuței din linving, aroma de cafea proaspătă îmbia la calm și pace.

-Spune Crinuța despre ce e vorba?

-Astăzi Zbierea s-a purtat ca un turbat, a dărâmat tot ce a găsit în cale, în plus, ieri a trimis un email la Căminul din orașul T să fie trimis înapoi Gilă, iar Pacoste a luat măsuri să fie ținut separat pentru a nu putea lua legătura cu nimeni. După părerea mea-a continuat secretara-actele de adopție sunt gata, dar faptul că Florea Corcoduș este în spital îl înfurie pe director pentru că se încheie înfierea iar el nu și-a primit ”mălaiul„.Au până și un certificat de deces pregătit pe numele lui Pleșoiu.

-Aș vrea să-i faci o vizită la spital, tu nu ești cunoscută, să-i spui că știi totul despre aranjamentul lui cu Pacoste și Zbierea. Că e păcat să-l scoată pe Gilă de la suflet, în fața lui să-i spui Gigi copilului, așa îl știe, să se gândească la faptul că, sora sa atunci când i-a încredințat  copilul era tot pe un pat de spital. Totodată, împreună cu copilul ,i-a dat întreaga ei avere, care s-a dovedit a fi foarte mare.

De ce să dea atâția bani unor nenorociți în loc să-i folosească el împreună cu Gigi. Băiatul îi poate da fericirea pe care nu a cunoscut-o până acum. Să-i mai spui că Gilă dacă ajunge să fie înfiat, va merge  într-o familie foarte bogată. Deasemeni aș vrea să-l asiguri că nu i vei face nici un rău, indiferent de hotărârea pe care o va lua.

Cu trei trandafiri superbi în mână, unul alb, altul roșu, iar cel de-al treilea frez, toți boboci care începuseră să se deschidă, a intrat sfioasă pe ușa salonului în care era încă la pat Florea Corcoduș.

-Bună ziua! Crina era nemachiată, doar puțin fond de ten îi făcea fața luminoasă, cu păru blond, vopsit proaspăt, pieptănat cu cărare pe o parte și lăsat să cadă pe umeri, avea figura inocentă, însă atentă la orice detaliu.

-Bună ziua! Cine sunteți?

-Pentru dumneavoastră  zâna Măseluță, -femeia urmărea atentă ce se întâmplă cu bărbatul  ai cărui ochi negri cu două luminițe ce păreau că aruncă fulgere, contrastau puternic cu fața palidă și buzele lipsite de orice roșeață. Am venit să vă opresc să deveniți criminal.

-Ce tot spui acolo? –Bărbatul a încercat să se ridice într-un cot, organismul slăbit nu l-a ajutat prea mult, s-a prăbușit la loc.

-Nu vă agitați, nu vă ajută cu nimic. Din întâmplare știu toată povestea cu Gigi, Pacoste și Zbierea, vă este de ajuns sau vreți detalii?

-Ce tot bălmăjești acolo? Ce dracu vrei să spui? -Corcoduș devenise și mai palid, iar privirea  tot mai rea.

-Domnule, în primul rând îți vreau binele și dumitale și acelui copil nevinovat pe care l-ai aruncat pe uși străine. Termină cu ipocrizia, nu am venit aici să-ți râzi de mine! Cunosc întreaga tărășenie, iar dacă tu nu o recunoști, te privește, asta nu înseamnă că mă convingi, doar te minți. De altfel, vreau să-ți mai spun că eu nu voi face nici o presiune asupra dumitale, iar discuția aceasta nu va transpira de aici, din acest salon. Nu voi informa autoritățile despre ticăloasa înțelegere dintre dumneata și ceilalți doi complici, vreau doar să trezesc în sufletul tău, hainit,  simțăminte umane, care, se pare, că acum sunt adormite. Apropo Florică, îmi dai voie să-ți spun pe nume, sora ta când ți-a încredințat întreaga ei avere, adică propriul copil și lanțul de magazine, era ca și tine pe un pat de spital, nu-i așa? Doar că ea a părăsit patul pentru a merge la cimitir. A plecat liniștită la cer, știind că a lăsat copilul pe mâini bune, deși în sufletul ei avea unele îndoieli. Acum, pe același pat ești tu, într-o situație mai bună decât a surori tale, dar nu mult mai bună. De o lună de zile zaci aici, te refaci greu, dacă te refaci, medicii încă mai au rețineri în ce privește evoluția stării tale de sănătate. Nu sunt dură cu tine-Crina se așezase pe un scaun lângă pat și îl ținea pe Florea de mână, îi simțea fierbințeala și lipsa de vlagă,- sunt corectă, încerc să te fac să înțelegi, în ce mocirlă ești pe cale să intri. Crezi că se merită să distrugi un copil, pentru a o face fericită pe Sophia, iubita ta din Italia? Ai anunțat-o încă de la internarea în spital unde ești și cât ești de bolnav, nu a venit, de ce nu a venit? Pentru simplul motiv că nu o mai interesezi, ea vrea un bărbat sănătos care îi poate asigura luxul, sau unul cu un picior în groapă, cum ești tu, dar să fie sigură că îți moștenește averea.

Corcodușă privea femeia din fața lui și nu înțelegea cine este, de unde știe totul și mai ales ce voia de la el, din spusele ei nu părea să vrea să-i facă vreun rău și totuși, cine este femeia această frumoasă care a venit ca o adevărată Themis la patul lui?

-Nu-l găsesc pe Gigi, l-am căutat ani de zile, da este adevărat că Pacoste mi-a spus că ar fi în Căminul lor de copii, dar eu nu cred, nu am nici o dovadă.

-Domnule, fii atent la ce îți spun, cunosc povestea de-a fir a păr, nu încerca să mă prostești, dacă o dată mă vei mai minți, plec, iar cine va veni în urma mea nu va mai fi la fel de bună ca mine. Fă-ți următoarea socoteală: dacă știu eu, nu crezi că mai știe și altcineva? Ieși din jocul ăsta, ești om tânăr, trăiește împreună cu Gigi și fii fericit! Alungă-l și vei ajunge în pușcărie. Acum plec! -Crina s-a ridicat de pe scaun, a luat un prosop care se găsea pe rama de la capul patului, apoi a șters broboanele mari de transpirație de pe fruntea bolnavului. Cu un fluturat de mână în semn de „adio„, femeia a părăsit salonul lăsând pe pat o hârtiuță cu numărul ei de telefon.  

                 Capitolul XI

   După plecarea femeii, Florea Corcoduș a rămas în transă, nu se aștepta să vină cineva să-i arunce-n față tot ceea ce el credea că este bine ascuns. A luat telefonul  iar după apelarea numelui s-a auzit un ”si„în receptor.

-Sophia sunt tare bolnav, mi-ai face o mare bucurie dacă m-ai vizita, am nevoie de tine în aceste clipe.

-Ai rezolvat cu moștenirea ? Trăiește copilul?

-Nu, nu am rezolvat problema, dar avem bani suficienți.

-Plec în Haiti, am bagajele făcute, te rog să nu mă suni decât atunci când, averea e pe numele tău, iar pe numele meu există un testament. Sper că m-am făcut înțeleasă! Pa! Te pup!

Florea a încercat să protesteze, dar în telefon s-a auzit un clic, semn că femeia închisese telefonul. Cerul s-a prăbușit în capul bietului bolnav, nu se aștepta ca femeia, pe care o iubea mai mult decât propria lui viață, să-i întoarcă spatele într-un moment atât de critic. Dintr-o dată s-a văzut singur, fără familie, fără prieteni, fără iubită. Vorbele Crinei începeau să germineze în capul bolnavului, să-l ia lângă el pe Gigi, copilul surorii lui, sânge din sângele lui. Nu știa cum să procedeze, îi era teamă de Pacoste și Zbierea, exista un act scris, o înțelegere între ei prin care el își dădea acordul ca băiatul să fie făcut pierdut.

Un acces puternic de tuse la oprit din meditație, suferința l-a făcut să se îndoaie de mijloc, fiecare repriză îi provoca dureri ale pleurei și ale diafragmei.

    Un ciocănit ușor, ușa s-a deschis fără zgomot, pe ea a intrat mama Lăzărica, s-a apropiat de pat, a pus pe masă sacoșa, +apoi  s-a  așezat pe scaunul pe care puțin mai înainte șezuse Crina.  A oftat, l-a prins de mână și l-a privit în ochi.

-Spune Florică mamă, ești mai bine?

- Sunt ceva mai bine. Mamă Lăzărico, ai căutat prin sertarele mele? Îmi trebuia o agendă, mă gândeam dacă ai găsit-o, să mi-o aduci aici, am nevoie de ea.-Pentru o clipă femeia s-a pierdut și-a luat privirea din ochii lui care o fixaseră cum fixează leul prada.

-Nu, maică, nu am căutat, mi-a fost jenă, tot ce ți-am adus am cumpărat din magazin, dar dacă ai neapărată nevoie de ceva, cu mare drag încerc să te ajut, ești singur nu are cine să fie lângă tine. Dacă îl găseai pe Gigi te-ar fi ajutat el, acum trebuie să aibă vreo 12 ani. -Lăzărica vorbea continuu, nu voia ca bolnavul să observe schimbarea din privirea ei.

-Ei și dumneata, știi bine cât l-am căutat!

-Eu nu știu, păcatele mele, știu doar ce mi-ai spus tu.

Ochii negri ai lui Corcoduș începuseră să arunce săgeți prin cele două luminițe jucăușe.

-Acu’ te las, vrei să-ți dau să mănânci?

-Nu, lasă că mănânc mai târziu. Sunt obosit, vreau să dorm!

Dintr-un gest matern femeia s-a aplecat și l-a pupat pe frunte. Apoi cu pași ușori, la fel ca la venire, a părăsit încăperea.

……………………………………………………………………………………….

Florin Tatu aflase că prietenul lui sosise de două zile în cămin, deși încercase toate posibilitățile, nu reușise să vorbească cu el. Când se aștepta cel mai puțin, un educator care nu îl suporta  pe Mareșal, l-a chemat la el.

-Vrei să vorbești cu Gilă?

-Nu neapărat, dar dacă aș avea ocazia să schimb câteva cuvinte cu el, ar fi bine.

-Te costă 50 de lei!

-De unde bre? Ai auzit că am spart vreo bancă în noaptea asta? –Florin ținea la preț, îi cunoștea bine pe supraveghetorii căminului, le știa prețul.

-Bine, cât ai?

-15 lei, niciun leu mai mult, să mor dacă te mint!-întotdeauna când se jura, Piticu ținea degetul mijlociu de la  mâna dreaptă încălecat peste arătător, așa credea el că nu se prinde jurământul.

-Ok! . –Supraveghetorul a luat banii, după aceea a descuiat ușa unde se afla Gilă.

Când s-au văzut, cei doi prieteni au stat o clipă în cumpănă, apoi s-au aruncat unul în brațele celuilalt.

-Ce bine-mi pare că te-am regăsit, vor să te înfieze unii, știi ceva de povestea asta?

-Da, știu, îmi pare bine, sunt oameni  cumsecade și cu dare de mână. Am vorbit cu ei când eram în orașul T, nu am înțeles de ce m-au adus aici și mai ales, de ce mă țin izolat.

-Nici eu nu știu mai multe, îți va explica Mihai despre ce e vorba.

-Mihai Iordan?-Gilă era nedumerit, crezuse că prietenul lui îl abandonase.

-Da, chiar el.-Piticu a scos telefonul, a apelat-o pe profesoară, nu voia să vorbească direct cu Mihai.

Florin a informat-o că este în camera lui Gilă și cerea instrucțiuni.

Profesoara nu știa ce să-i spună, i-a cerut să închidă telefonul pentru ca ea  să ceară instrucțiuni de la Mihai.

După 10 minute, timp în care băieții își împărtășiseră din aventurile lor, telefonul lui Florin a început să sune, când a răspuns, profesoara l-a informat că a luat legătura cu Iordan și că îl roagă să-l scoată pe Gilă din cămin și să-l ducă acasă la secretară.

Piticu a ieșit din camera prietenului său, a mers după supraveghetor și i-a spus să încuie ușa. O oră mai târziu cu o pungă în mână  în care se găsea o sticlă cu coniac contrafăcut și un pachet de țigări l-a abordat pe educator:

-I-a uite aici, ce părere ai de bunătățile astea?-La vederea lor, supraveghetorului i s-au mărit pupilele, sticla de coniac a trezit bețivul din el:

-Ce trebuie să fac pentru astea?

-Nimic, vreau să plec cu Gilă-n oraș să mâncăm o prăjitură, o oră, nu mai mult, apoi venim și ne băgăm cuminți în camerele noastre.

-Bine mă, de ce nu spui așa, ia-l și pe derbedeul celălalt și dați-i drumul. Gorila, așa era poreclit educatorul din cauza faptului că avea capul turtit de sus în jos, iar nările erau lățite ca la maimuță, era bucuros că pusese mâna pe așa bunătăți pentru un lucru ușor de rezolvat.

Cum s-a văzut cu biletele în mână, Florin Tatu a alergat la ușa prietenului său, a descuiat-o cu cheia pe care i-o dăduse Gorila, apoi amândoi de mână au zburat spre poarta de ieșire.

Piticu l-a ocolit pe tot felul de străduțe până când s-au oprit în dreptul scării unui bloc uriaș. Avea 8 etaje și se întindea foarte mult, scara unde ei opriseră era„ N„, au intrat în bloc, au privit în sus până unde era etajul 5, apoi au început să urce în fugă scările. În dreptul ap 64 s-au oprit și-au tras sufletul, apoi au sunat. Crinuța, care fusese pusă în gardă despre venirea lor, a deschis imediat. La vederea ei, Gilă s-a tras un pas înapoi, nu știa despre implicarea Crinei în povestea lui.

-Stați cuminți copii, sunteți pe mâini bune, Mihai mi-a spus despre venirea voastră. Gilă va rămâne la mine, tu te vei întoarce la cămin. Vezi cum te descurci cu educatorul, îi spui că Pleșoiu a fugit într-o aglomerație din piață și nu l-ai mai găsit.

-Lăsați pe mine, mă descurc eu cu ei. Ascult-o Gilă, este de partea ta!

-Va veni și Mihai în cel mai scurt timp, sau va da telefon, nu știu cum va proceda. Tu încearcă să nu te faci văzut, mergi printre blocuri, iar aproape de cămin ia-o la fugă ca și cum ai fi alergat după Gilă.

-Am înțeles, prietene rămâi cu bine! -Florin după ce a bătut palma cu prietenul său a zbughit-o pe ușă. Din sufragerie, mascată  de perdea, femeia l-a urmărit cum dispare printre blocuri.

-Vreau să te pun în temă cu ceea ce se întâmplă. Provii dintr-o familie foarte bogată, numele tău este cel adevărat. Părinții au murit într-un accident stupid de mașină, pe ultimii metrii ai vieții mama ta a apucat să facă un act notarial prin care ai fost încredințat unui frate de-al ei, unchiul tău, să te crească și îndrume până la vârsta de 18 ani. Întreaga avere a fost lăsată unchiului să o administreze în numele tău până ce vei ajunge la majorat. Unchiul nu s-a mulțumit doar să administreze averea, a vrut să pună mâna pe tot. Pentru aceasta s-a înhăitat cu Pacoste și Zbierea pentru ca ei să te facă pierdut.

-Familia care vrea să mă adopte este minunată. A venit la mine să mă vadă, mi-a adus tot felul de dulciuri și îmbrăcăminte extrafină. Nu cred că vreau să merg la acel unchi nenorocit care e gata să-mi ia viața, prefer un străin dacă mă iubește. -Copilul cu lacrimi în ochi privea pe Crinuța, voia o aprobare, ar fi vrut să știe cum e mai bine să facă, mai mult, nu știa dacă poate avea încredere deplină în secretară.

Dimineața femeia a plecat la serviciu, înainte de a ieși pe ușă l-a atenționat pe Gilă să nu se depărteze de bloc dacă iese la joacă.

Rămas singur, băiatul s-a uitat prin casă, voia ceva să se joace, negăsind , a ieșit afară cu gândul de a se întâlni cu copii de vârsta lui. Toți erau la școală. Atunci a hotărât să meargă la fosta școală să vorbească cu băieții, îi era dor de ei, pentru prima dată se simțea liber să meargă oriunde.

Cum a ajuns în preajma școlii a fost înhățat de Mareșal care îl căuta de când dispăruse din cămin. În zadar s-a zbătut să scape, în van a cerut ajutor, nimeni nu l-a ajutat, a fost înghesuit în mașină, educatorul s-a urcat lângă el, iar Gorila, care era la volan, a plecat în viteză cu roțile scrâșnind pe asfalt.

Mihai era bucuros că îl recuperase pe Gilă, acum urma să trimită pe Crina cu copilul la unchiul Florea. Lucrase cu spor, câștigase un proces de divorț în recurs, onorariul fusese pe măsura averii foștilor soți, iar alt dosar în care încă nu pregătise bine apărarea, reușise să-l amâne.

-Mihai, Mihaiiii!-Profesoara începuse să-l strige cum a intrat pe ușă.

-Da, draga mea, aici sunt, ce s-a întâmplat? –Bărbatul începuse să se îngrijoreze când a văzut-o pe Mihaela cât este de agitată.-Ce s-a întâmplat?

-A dispărut Gilă, secretara nu l-a mai găsit acasă când s-a întors de la serviciu.

-L-a prins Pacoste. Sunt sigur, nu știu cum a făcut-o.

-Îmi este greu să spun, dar mă tem că Florin nu și-a ținut gura.

-Exclus, băiatul este de mare caracter, mai repede și-ar pierde o mână decât să-și trădeze un prieten. E clar, a ajuns iar în mâna lui Vax Zbierea, acum chiar nu-l vom mai putea smulge din gheara lui. Crina să meargă de urgență la Corcoduș, să se intereseze de sănătatea lui, în realitate să vadă dacă știe unde este copilul și ce are de gând în privința lui. -Mihai era agitat, într-un fel putea juca având copilul, cu totul altfel când băiatul e în puterea lor.

A doua zi Crina, cu o sacoșă și un trandafir mov în mână, intra în salonul lui Florea Corcoduș. Bolnavul stătea la marginea patului, era palid și slăbit, doar ochii negri cu cele două luminițe străluceau.

-Bună ziua! Ce faceți? Cum vă simțiți cu sănătatea?-Crina vorbea aparent îngrijorată, cu coada ochilor îl urmărea pe Florea să vadă cum reacționa.

-Sunt bine!-Corcoduș a răspuns morocănos.

-De ce sunteți ciufut? V-am spus că vreau să vă ajut, aveți încredere în mine. Mergeți pe un drum greșit, luați-l pe Gigi la dumneavoastră, renunțați la înțelegerea făcută cu Pacoste și Zbierea. Trăiți liniștit! Bucurați-vă de nepot! Este singurul copil rămas de la sora dumneavoastră. Cum puteți mânca din banii pe care-i administrați, știind că adevăratul lor stăpân trăiește aproape în mizerie? Dacă nu aveți conștiință, vă asigur că eu voi deveni un alter-ego al dumneavoastră. Vă voi urmării toată viața…

-Stați, stați, nu mă mai acuzați, am fost somat de Zbierea să-i trimit banii pentru că este aproape gata adopția, m-am eschivat, i-am spus că sunt bolnav și să aibă răbdare. Vor banii, nu mai pot ține documentele pe loc, lucrurile se precipită, familia adoptatoare vrea să se termine totul.

-Sunteți  gata să renunțați la înțelegerea cu Zbierea și să vă recuperați  nepotul? –Tonul femeii era hotărât, aspru fără ambiguitate. Voia răspuns tranșant.

-Da, sunt hotărât, chiar azi îi voi suna să le spun că denunț unilateral înțelegerea noastră și voi lupta să îl iau acasă pe Gigi, el fiind moștenitorul de drept al părinților săi.

-Vă las, nu uitați, pentru orice aveți nevoie contactați-mă! Nu contează la ce oră o faceți. Voi veni imediat! Într-un gest de compasiune i-a prins mâna a mângîiat-o, apoi cu un glas suav i-a urat însănătoșire grabnică.

……………………………………………………………………………………….

-Tatule i-a spune mă, unde a fost ascuns Pleșoiu?

-Nu știu domnu* educator, „să-mi sară ochii, dacă te mint!”,-în sufletul lui, Piticu râdea, știa că dacă ține degetele încălecate nu se prinde jurământul,- mergeam cu el în piață când, într-o aglomerație de oameni, cred că se vindea pește proaspăt de gârlă, știți, plevușcă ieftină din care cumpără săracii, eu am rămas să discut cu un cetățean care mă întrebase ceva, o banalitate cred, că am și uitat ce voia, atunci Gilă a dispărut. M-am uitat în stânga, în dreapta, în sus, în jos, în față, în spate, nimic, prietenul meu, halal amic, dispăruse. Am alegat peste tot, nu a fost chip să-l găsesc.

-Auzi mă Piticule, dar în sus și în jos de ce te-ai uitat mă? Credeai că zboară?

-Da, acum cu aparatele astea sofisticate orice e posibil. Putea să fii avut o sacoșă zburătoare-n buzunar cum a făcut românul nostru, nenea Capră, Rucsacul Zburător. Te pui cu știința!

-Băi piciule, tu mă vrăjești pe mine, pe Mareșalu*?

-Nu domn educator, cum să fac așa ceva? Nu sunteți dumneavoastră mama și tata pentru toți copiii internați în acest orfelinat?  Numai un copil care nu vă respectă, știu eu câțiva din ăștia, ar putea încerca să vă ducă cu preșu*, deși nu cred că le merge.

-Să stai liniștit l-am găsit, mâine îl va lua familia care-l adoptă. Bună familie, așa ți-ar trebui și ție una!

-Este adevărat, dar pe mine cine să mă ajute? Pe el l-ați ajutat dumneavoastră și cum aveți relații, l-ați băgat într-o familie bună, pentru mine cine să umble? Măcar de v-ar fi recunoscător toată viața!

Ascult și eu la televizor, nimeni nu mai ajută pe cineva pe degeaba, rar oameni așa ca dumneavoastră, buni și cumsecade.

-Gata mă, dă-i drumul de aici, că m-ai umplut de praf!

Florin nu a mai așteptat ca Pacoste să mai zică odată, că a și zbughit-o pe lângă el, bucuros că nu a luat nicio palmă după ceafă.

                   Ultimul capitol

    Zbierea  a plecat  hotărât de la serviciu, era ca un taur în arenă, cu ochii injectați, privirea furioasă , mâinile interminabile se bălăbăneau  pe lângă corp, maxilarul inferior se mișca ritmic de parcă tot timpul ronțăia ceva . Era decis să se întâlnească cu Corcoduș pentru a lămuri problema adopției, ajunsese la capătul puterii, nu o mai putea amâna. A intrat în salon, s-a apropiat de pat  și l-a salutat pe Florea .

-Bună ziua! Cine sunteți?-Florea a privit cu teamă la namila furioasă care intrase în salon.

-Sunt omul din umbră care vă rezolvă lucrurile murdare,-directorul voia să pară calm-,am nevoie de bani, am făcut multe cheltuieli, am mituit mulți oameni, sunt gata să rezolv cu adopția, dar și cu certificatul de deces pe numele băiatului așa cum ați cerut.

-Nu, m-am răzgândit, vreau copilul pentru mine, e nepotul meu, am fost pe cale să săvârșesc o mare ticăloșie. Anulați adopția. -Glasul bolnavului era slab, dar ferm, fruntea lui Corcoduș, albă fără pic de sânge în venele ei, s-a ridicat semeață.

-Nu pot, am pierdut mulți bani, toate economiile mele le-am îngropat în afacerea asta. Nu poți ieși din înțelegere așa cum vrei, ai să faci cum dictez eu, altfel nu va fii bine de tine!-Zbierea începuse să se enerveze, a bătut cu pumnul în noptiera de la capătul patului, sticluțele cu medicamente s-au ciocnit unele de altele răspândindu-se prin salon.

-Sunt decis să nu mai fac nici un pas mai mult, v-am dat l-a început destui bani care ar trebui să acopere tot ce ați pierdut. Dacă e cazul, am să vă mai trimit câte 5.000 de euro la fiecare, nici un ban în plus. Clar? În ce privește amenițarea ta, să ți-o bagi undeva, nu îmi este frică de tine. Îmi vreau copilul, voi lupta pentru asta. –Cu ultimele forțe Florea s-a ridicat într-un cot, părea eroul rănit din ”Atacul de la Smârdan” din pictura lui Grigorescu , era măreț în furia lui neputincioasă.

-Stai să-ți dau eu ție! -Directorul s-a aplecat asupra bolnavului  i-a pus o mână mare, cât o lopată rusească, peste gură și nas încercând să-l asfixieze. Era așa de nervos  încât nu înțelegea că, o dată  Corcoduș  mort , el va avea și mai mult de pierdut. Florea s-a zbătut cu toată forța care îi mai rămăsese, fără folos, namila era mare și pornită să ucidă. Un zgomot pe coridor făcut de o infirmieră căreia îi căzuse ceva din mână, l-a făcut pe Zbierea să se ridice de pe bolnav și să iasă precipitat pe ușă.

După plecarea vizitatorului, bolnavul a rămas nemișcat într-o poziție nefirească, capul îi atârna în afara patului, aproape că nu mai sufla, o asistentă care trecea pe hol a văzut pacientul prin ușa rămasă deschisă după plecarea intempestivă a directorului. S-a apropiat de pat, a ridicat capul bolnavului și l-a pus pe pernă, apoi i-a întins picioarele și l-a învelit. A apăsat butonul de urgență, iar ea i-a montat aparatul pentru măsurat tensiunea. Medicul a intrat imediat pe ușă:

-Ce s-a întâmplat?

-Nu știu, a avut un vizitator  care nu a stat prea mult, apoi l-am găsit leșinat cum este și acum. Tensiunea este 6o cu 4o, foarte mică.

-Faceți-i injecția asta să vedem ce se întâmplă, deja situația lui este degenerativă, nu răspunde la tratament, parcă a renunțat să lupte cu boala. Aduceți aparatul să-i faceți o electrocardiogramă, a avut un șoc, s-a întâmplat ceva. Mișcați-vă repede să nu-l pierdem! -Doctorul era agitat, situația medicală a lui Corcoduș era chiar mai rea decât o spunea el.

.....................................................................................................................................

Mihai în sufragerie discuta cu profesoara de ceva timp . Era îngrijorat, nu știa cum să procedeze, ar fi vrut să nu implice organele de anchetă penală, deși ce se întâmpla cu Gilă, era clar un caz penal. Pașii bărbatului abia se auzeau prin mocheta groasă, se plimba agitat cu mâinile la spate. Dintr-o dată s-a oprit brusc în dreptul Mihaelei, s-a aplecat, a pus mâinile pe picioarele ei, apoi a sărutat-o, cu mâna dreaptă i-a îndreptat o șuviță rebelă de păr, o rază roșiatică, din soarele aflat la asfințit, se juca în părul ei castaniu .

-Te iubesc femeie! Fii liniștită! Vom rezolva cumva această spinoasă problemă, apoi ne vom ocupa de noi și știi ceva, chiar mi-aș dori să înfiez un copil. În timp ce vorbea a sunat telefonul, era Crina, agitată, îl informa că merge la spital, s-a întâmplat ceva acolo. A fost anunțată de o asistentă care a găsit numărul ei de telefon în noptiera bolnavului.

Din ușă, secretara a văzut multe cadre medicale la patul lui Florea. Timidă și cu teamă în suflet a intrat în salon. Cum a văzut-o, doctorul a început să-i explice, că în urma unei vizite primite, bolnavul a intrat în șoc , valorile bolii s-au modificat în sens negativ, este conștient acum, dar nu îi dă mari șanse de supraviețuire.

Cadrele medicale au făcut un culoar pentru Crina, aceasta s-a apropiat de pat și a prins mâna bolnavului. Începuse să prindă milă față de el. Florea a strâns mâna femeii cu ultimele puteri, apoi i-a făcut semn să se apropie mai mult , căci vrea să-i spună ceva. Crina strălucea, durerea pe care o încerca pentru Corcoduș o făcea umană, dispăruse secretara machiată strident și parcă tot timpul în căutarea de aventuri, în locul ei apăruse o femeie frumoasă. Obrazul curat fără urmă de fard, era fin, cu tenul alb, buzele roși și senzuale făcea din Crina o femeie dorită.

-A fost Zbierea aici, el a încercat să mă omoare, vreau să dau o declarație prin care să-l recunosc pe Gigi drept nepotul meu, adică fiul surorii mele. Te rog să scrii tu, eu voi semna, roagă pe medici să semneze și ei ca martori. Luminițele din ochii bolnavului străluceau și mai puternic, erau ultimele sclipiri de voință.

-Vă rog să-mi aduceți repede o hârtie, ar fi bună o coală, dacă nu, ori ce aveți, am eu pix, vrea să facă o declarație și avem nevoie de dumneavoastră ca martori! Vă rog să rămâneți!

-Poftiți ! -O asistentă a întins hârtia secretarei.

Crina a pus hârtia pe noptieră, apoi a început să scrie tot ce i-a dictat cu voce muribundă Florea Corcoduș. După ce a terminat de scris, a ținut hârtia să poată fi semnată de declarant. Cu mâna slabă abia a putut mâzgăli ceva, pixul i-a căzut, s-a întins, apoi a închis ochii, undeva în colțul gurii s-a instalat un zâmbet de bucurie. Pe rând doctorul și cele două asistente au întărit prin semnătura lor autenticitatea celor scrise în declarație.

-Mă tem că nu mai aveți ce face aici, minutele lui sunt numărate, nu cred că își va mai reveni. Vă vom ține la curent cu ceea ce se  întâmplă.

A plecat de la spital într-o stare contradictorie. Era bucuroasă pentru Gilă că își va intra în drepturi, dar în sufletul ei suferea pentru viața  lăsată în urmă pe patul spitalului și care abia mai pâlpâia.

.....................................................................................................................................

-Trebuie să iei legătura cu familia care vrea să înfieze copilul, am înțeles că sunt oameni de toată isprava și au o situație financiară bună. Să vedem în ce ape se scaldă și dacă sunt bine intenționați, îi sprijinim să-l adopte. Ești de acord Mihai?

-Da, ai dreptate, ăsta e pasul pe care trebuie să-l fac. Crina ai telefonul sau adresa familiei Pleșoianu?

-Da, mă ocup eu să-i contactez, apoi tu mergi la întâlnire. Le voi spune că se vor întâlni cu Zbierea. Vrei să vin și eu?

-Da, vino! Să faci o copie după declarația lui Florea Corcoduș și să o ai la tine.

-Haideți la masă, suntem aproape de a rezolva cazul. Mihaela era bucuroasă de mersul lucrurilor, deși  o afectase agravarea bolii lui Florea Corcoduș.

-Apropo, Mihaela să mă pui în legătură cu Florin, am să-i trasez o sarcină. E isteț, se va achita de ea. Nu vă spun nimic despre ce e vorba! Cei trei aveau un aer de conjurați, erau serioși și preocupați de sarcina lor.

Seara Mihai a discutat cu Florin în cofetăria din apropierea școlii. În timp ce mânca o „Amandină”, Piticu asculta instrucțiunile pe care i le dădea avocatul.

-Florine, în curând va răsări soarele și pe strada ta și în sufletul tău chinuit. Mergi la „orfelinat„ și nu vorbi decât cu persoanele cele mai de încredere, acționezi când îți voi da eu un„Bip„. -Piticul asculta cu seriozitate și plin de importanță indicațiile avocatului, era fericit că i se încredința o acțiune de așa importanță.

În restaurantul elegant, în care intrase, Mihai a căutat un loc retras departe de muzică. S-a așezat la masă, cu spatele spre ușă, un ospătar a răsărit ca din pământ, în așteptarea soților Pleșoianu a comandat chelnerului, elegant și țeapăn ca un ficus frânt de mijloc, un deget de whisky fără gheață și un pahar cu apă. Nu i-a fost lungă așteptarea, soții Pleșoianu, însoțiți de Crina, s-au înființat la masă. Când l-au văzut pe Mihai, au încercat să plece, scuzându-se că este o greșeală.

-Nu este nicio încurcătură. Cu dânsul trebuia să vă întâlniți, mă iertați că nu am fost sinceră, nu știam cum veți reacționa. Să luăm loc pentru a putea discuta.

Marian Pleșoianu părea să aibă în jur de 38-40 de ani, șaten, părul pieptănat cu cărare într-o parte, ochii albaștri, sprâncene frumoase, frunte senină fără riduri, arăta un om bun la suflet. Soția lui, Gabriela, părea a fi sora geamănă așa mult semănau, doar ochii ei  negri și pătrunzători erau deosebiți.

-Cine sunteți? -O voce caldă care  te strângea cu dragoste la piept s-a auzit din gura soției.

-Sunt avocatul Mihai Iordan, prieten cu Gilă copilul pe care vreți să-l adoptați. Apropo, ați semnat actele?

-Nu, nu le-am semnat. -Nu înțeleg de ce se tergiversează, totul este pregătit.

-Ce v-a promis Zbierea? Sau ați vorbit cu Pacoste ?

-Mi-au notificat că este un copil orfan, părinții lui au murit într-un accident de mașină și că nu mai are pe nimeni. Totodată au spus că băiatul are o sumă de bani rămasă de la părinți pe care copilul îi va primi în rate, dar se poate și toată suma o dată. Cred că au zis că este vorba de vreo 70-80 de mii de lei. Sincer, nu mă interesează  banii, suntem oameni de afaceri prosperi și lucrurile ne merg bine. Dar dacă banii sunt ai copilului, intenționăm să-i punem într-un cont până la majoratul lui când, singur va dispune ce face cu acei bani. În mare așa stau lucrurile.

-Copilul este orfan, a fost lăsat în grija unui unchi împreună cu întreaga avere a părinților săi, care, vă asigur, este uriașă. Unchiul s-a dovedit a fi un excroc și a vrut să scape de copil, v-a găsit pe dumneavoastră amatori să-l înfiați, iar pe numele copilului după ce devenea Pleșoianu, urma să se emită un certificat de deces, din cauze naturale, care l-ar fi făcut pe unchi stăpânul absolut al averii nepotului. O boală necruțătoare l-a pus la pat pe Corcoduș, unchiul băiatului, din nefericire acum este într-o stare critică. Cu ultimele forțe Florea Corcoduș a dat o declarație prin care recunoaște că Pleșoiu Gheorghe este nepotul său și singurul moștenitor al averii. Crina, arată te rog  declarația!

Femeia a scos din geantă documentul xeroxat și l-a înmânat viitorilor părinți.

-Ce doriți de la noi? Suntem de bună credință, nu am cunoscut  matrapazlâcurile făcute de acești ticăloși. Noi îl vrem pe Gilă, deja ne-am atașat de el și nu concepem să trăim fără acest copil, nu ne interesează averea lui. Noi vrem sufletul bun pe care l-am întrezărit în Gilă, cu banii faceți voi ce vreți.

Soții Pleșoianu erau disperați, norii grei, amenințători, păreau să se apropie de ei cu fiecare cuvânt al avocatului. Ochii negri ai Gabrilei striveau lacrimile una câte una, cu greu putea reține șuvoiul ce părea să pornească în orice moment.

-Banii sunt ai copilului, nu putem noi să-l deposedăm de avere. Până la majoratul lui averea o veți administra dumneavoastră, dacă vreți, îl puteți opri pe Corcoduș în funcția de director. Bineînțeles, dacă Dumnezeu îl ajută să scape de boala care l-a încolțit rău de tot. Este doar o părere, evident și Gilă are dreptul lui la cuvânt, este un băiat care gândește cu mult peste copiii de vârsta lui.

Un singur lucru mai vreau, să insistați ca Zbierea să vă dea renta promisă, nu va avea de unde, dar dumneavoastră să insistați, apoi ca și cum i-ați face un hatâr veți ceda. Mihai era mulțumit de înțelegerea pe care o făcuse cu Familia Pleșoianu, amândoi soții erau oamenii cu caracter, cu frica lui Dumnezeu și onoarea nepătată. La despărțire Marian și Gabriela aveau fețele luminoase, erau bucuroși de întorsătura care se produsese.

Pedagogul șef Pacoste tocmai întra în orfelinat când, un zgomot infernal venit din cantină, l-a făcut să meargă spre sala de mese. La intrarea lui, s-a declanșat infernul. L-a început nu înțelegea nimic, apoi copiii au început să strige organizat și să bată cu lingurile și castroanele în mese în același ritm, părea că o mână nevăzută dirija tot vacarmul. Piticul după ce primise „bip-ul„ de la Mihai, vorbise cu băieții de încredere care erau și liderii incontestabili ai copiiilor, apoi declanșase demonstrația teribilă cu zgomot asurzitor. Mareșalul s-a uitat la copii, la personalul de serviciu care striga împreună cu ei, imediat i-a apărut în față momentul  din *90, când copiii de atunci strigau împotriva directorului și a supraveghetorului șef. A înțeles, deși era plin de furie, că era ultima zi în care mai lucra în acest centru. A dat din cap a nemulțumire, dar nu a vrut să intre în conflict cu nimeni, niciodată nu se știe cum se termină un asemenea incident. La ieșirea din cantină colegii îl ocoleau ca pe un ciumat, până și Gorila, pe care îl considera ca un fel de locotenent al lui, a întors capul când l-a văzut. A înțeles care este nimicnicia vieții. Întodeauna există un revers, o plată a ceea ce se face rău. Evenimentul din *90 se repeta la aceeași scară

A intrat în biroul secretarei, iar de aici fără să bată la ușă a năvălit în cabinetul directorului, secretara s-a opus de formă, chiar voia să-i vadă încăierați.

-Ce e mă? Ce dai buzna peste mine! Zbierea nu știa nimic din ceea ce se întâmpla în cantină.

-Până azi ne-a fost, copiii și personalul  au pornit un protest și cer demisia noastră, la amândoi. Mareșalul era surescitat, ochii îi erau tulburi, iar glasul întrerupt de nervi.

-Nu se poate? Cum așa? Cine a declanșat toate astea?

-Domnule director, familia Pleșoianu vrea să vă vorbească-secretara a băgat doar capul pe ușă, nu voia să i se citească satisfacția pe față.

-Nu am timp, să vină mâine, poimâine sau niciodată, să mă lase în pace.

-Ba nu domnule, vorbim acum.-glasul lui Marian Pleșoianu era calm.

-Nu am timp de voi, am alte probleme mai importante de rezolvat. Zbierea era ca un taur furios, gata să ia în coarne pe oricine îi stătea în cale.

-Ba da, poftiți dosarul, semnați-l! Dați-mi cei 80 de mii de lei și plec cu copilul acasă.

-Nu am banii, de unde să vi-i dau? -Zbierea se vedea încolțit, nu știa cum să iasă din clinciul în care era prins, pe de o parte cei care îi cereau demisia, iar pe de altă parte, familia care cerea ceea ce el, de altfel,  promisese.

-Domnule Zbierea, domnule Pacoste, ați promis că îi dați copilului ce-i aparține, eu nu țin să mi-i dați mie în mână, faceți un cont pe numele copilului și lucrurile sunt în regulă. -Lui Pleșoianu începuse să-i placă să-i frece pe director și pe locotenentul lui.

-Omul lui Dumnezeu, s-au întâmplat niște lucruri care mă împiedică să mă țin de promisiunea făcută. Persoana care se ocupa, sau trebuia să se ocupe de Gilă a plecat din țară, nimeni nu știe unde este. Vă voi da adresa, iar dumneavoastră să luați legătura cu el când îl veți găsi. Eu semnez ce am de semnat, luați copilul să vă trăiască și să fiți sănătoși!- Zbierea a smuls dosarul din mâna lui Marian apoi cu mâna tremurândă de nervi și supărare, știa că semnează pentru ultima oară ca director, a semnat dosarul prin care Gilă devenea copilul familiei Pleșoianu.

-Era să uit, ieri am fost la spital, am o rudă internată acolo, se vorbea pe holuri că un anume Corcoduș, patronul unui lanț de magazine, e gata să moară. Tot gurile rele mai spuneau că leșinase după ce fusese vizitat de o namilă cu numele de Zbierea. Nu cred că are legătură cu dumneavoastră, nu-i așa?

Directorul îngălbenise, nu se aștepta să primească asemenea lovitură, era prea mult pentru o singură zi.

Cerul căzuse pe el, s-a prăbușit fără vlagă pe scaunul de la birou. Și-a prins capul în mâini și a rămas așa câteva secunde bune. Cu un ultim efort a reușit să bâiguie:

-Îmi dau demisia, acum, lăsați-mă! Am ajuns mai rău decât atunci când am organizat căderea fostului director în 1990. Toate în viață se plătesc, cum să merg în fața copiilor și a soției să le spun că sunt falit,- fără să-și dea seama Vax gândea cu glas tare-. Sunt sigur că soția mă va părăsi, iar copiii mă vor urî. Pe fondul lamentărilor lui Zbierea soții Pleșoianu au părăsit biroul, în cabinet rămăsese Pacoste care privea cu dispreț la uriașul dărâmat de propriile „inginerii„.