Iubirea dintr-o primăvară fierbinte. Cap II

      Gheorghe a intrat în curte în lătratul vesel al câinelui legat cu lanțul pe sârma pe care se putea plimba de la coteț până la poartă.

      Femeia îl aștepta cu mămăliga caldă pusă direct pe măsuța rotundă cu picioare scurte. Bărbatul s-a scuturat afară de noroi, apoi a intrat încălțat. După ce s-a dezbrăcat de hainele groase, s-a spălat pe mâini în tuciul de mămăligă, apoi s-a șters pe ștergarul înflorat, țesut în casă, agățat într-un cui de ușă.

      S-a închinat la icoana Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în brațe așezată pe peretele dinspre răsărit deasupra patului unde dormeau copiii. Sub icoană era candela pe care o aprindeau de câte ori era slujbă în biserică, ori când vreunul dintre ei era bolnav.

      -Cheamă băiatul la masă. Unde este?  Întunericul s-a pogorât de mult peste casele satului, el ce mai năvădește pe afară? Vorba răstită a lui Gheorghe a făcut-o pe Filofta să nu pună întrebări, nu-i era frică de el, însă nici nu voia să pună gaz pe foc.

      -Didino, mamă, cheamă băiatul de afară! Vezi ce pozne mai face la ceasul ăsta târziu!

      -Se joacă mamă, face bulgări de zăpadă, deși acum sunt destul de grei, omătu-i plin de apă. Se bucură și el de ultimele rămășițe ale zăpezii, nu vezi cum scade în fiecare zi, de parcă o paște soarele.

      -Stai la masă ștrengarule, îi zise Filofta privind cu drag băiatul, care, înfometat, își trăsese scăunelul  de sub pat și îl așezase la masă. Spală-te pe mâini diavole, apoi închină-te, nu te arunca direct asupra mâncării ca un necredincios.

      Femeia a tăiat mămăliga cu ața pe care o desprinsese de la toarta coșului din nuiele ce sta agățat în cui la grinda podinii. În coș femeia păstra mămăliga care rămânea de la masă. Filofta a împărțit fiecăruia câte o felie de mămăligă aburindă cu miros de răscopt, apoi a pus în mijlocul mesei o strachină mare cu ciorbă de fasole alături de altă strachină cu murături.

      În câteva minute, harnicele mâini care, neostoite, duceau la gură lingurile din lemn adânci, pline ochi cu zeamă, au golit ceanacul. Filofta, atentă, a reumplut strachina, era un ritual, de fiecare dată umplea cenacul de trei ori, apoi, sătui, toți se ridicau de la masă cu burțile pline și cu chef de vorbă.

      -Didino, a început Gheorghe vorba după ce și-a aprins țigara și a tras două fumuri adânci care i-a provocat o tuse înfundată, fata mea, ai crescut ca o floare de frumoasă, cred că este vremea să-ți găsești și tu un băiat cu care să faceți casă împreună, de vă veți potrivi.

      -Cu cine omule să facă, nu vezi că băieții sunt toți în războiul ăsta care nu se mai termină? Gândul i-a fugit la Culaie, băiatul ei, pe care nu avea să-l mai vadă și nici mormânt știut nu avea să-i poată aprinde lumânare pentru lumina cea veșnică și neînserată a Împărăției lui Dumnezeu.

      -Mda, mormăi Gheorghe, asta cam așa este, însă, lumea merge înainte. Se va găta și ăst război, căci nu va ține cât pământul. Atunci trag nădejde să-l vedem și pe Lixandru, mândrul meu flăcău, acasă. Tare îmi este dor de el, spuse bărbatul strivind o lacrimă. A mai tras un fum din chiștocul care-l ardea la degete, a dat fumul afară cu rotocoale care se spărgeau de cum ieșeau din gură. Gheorghe a dat chiștocul jos, a călcat cu piciorul pe el strivindu-i capătul cu jar, apoi a scuipat în același loc unde dăduse chiștocul. A privit în pământ, după un timp a ridicat ochii privind cu drag fata ce stătea pe patul opus lângă Costică, copilul cel mic.

      -Voi îl știți pe băiatul lui Dumitru Belciug?

      -Îl știu, da ce treabă ai tu cu el? Filofta a scos pentru o clipă mâinile din tuciul în care spăla vasele, s-a uitat pieziș la bărbat și cu milă la Didina. Este un zurbagiu, bea, fumează, iar duminica, de închipuit ce e, mere cu lăutarii după el. Are tac-su bani. Te întrebai ce treabă ai tu cu el?

      -Eu, niciuna. M-am întâlnit azi cu alde tac-su, din vorbă în vorbă, nu și nu să ne încuscrim. Tu ce zici fată? Bărbatul vorbea în silă, nu-i plăcea de Belciug și familia lui, cu toate acestea voia să facă întrebare fetei.

      -Nu Gheorghe, suntem săraci, însă nu-mi nenorocesc fata cu mâna mea. O știu pe Aritina, nevasta lui Dumitru, o scorpie de muiere, o jurată căreia nu-i scapă nici o firimitură de pâine din mână, cață de gură de nu o întrece nimeni. O afurisită care și-a îngropat bărbatul ținându-se de mână cu ibovnicul. Nu zici nimic Didino, ce taci ca bolânda?

      -Eu zic ce ziceți voi. Cui vreți să mă dați, acolo voi merge. Din cuvântul vostru eu nu voi ieși. Fata vorbea înecându-se în lacrimi. Și-a amintit o pățanie a ei cu fiul lui Belciug pe care nu o povestise părinților. În vara ce trecuse fusese cu mâncare în țarină unde taică-se cosea niște dughie. La întoarcere, când să treacă printr-un lăstăriș ce răsărea brusc în marginea unui lac, i-a ieșit în cale Spirache, băiatul lui Belciug, după ce i-a dat binețe a încercat să pună mâna pe ea. Didina s-a zbătut să scape din mâna apucatului, însă pușlamaua o prinsese ca în menghină, doar trecerea prin apropiere a unui vânător l-a făcut pe derbedeu să slăbească strânsoarea. A oftat, a privit cu speranță spre părinți, de acolo aștepta izbăvirea.

      -Nu merge așa fata mea, tu ești ca o garoafă de frumoasă, nu cred să nu fie băieți care să-ți poarte sâmbetele. Dintre toți unul îți este mai drag sufletului. Vorbește Didina, aici este vorba despre viața ta!

      -Aș îndrăzni să spun cine îmi este drag și mă iubește cu adevărat. Didina sfioasă și temătoare, rușinată de vorbele ei îndrăznețe, rămăsese cu privirea în pământ.

      -Spune, fată! Gheorghe o încuraja din ochi, cu toate că în sufletul lui avea o strângere de inimă cu gândul la cel neștiut ce furase inima fiicei lui.

      -Mamă, a început Didina sfioasă, îmi este drag, precum raza soarelui dimineața, Vasile al lui Titirez. Vorbind, fata s-a apropiat de ușă să poată fugi în caz că tată-su se va repezi cu mâinile în părul ei.

      -Măi fată, știu eu ce să zic, și-a început Gheorghe vorba tremurată, două sărăcii fac o sărăcie și mai mare, nicicum o avere.

      Filofta a simțit că bărbatul este în încurcătură.

      -Didina mamii, Didină, nici cu al lui Belciug nu este bine, deși la ăștia și dacă încasezi bătaie, batăr nu te culci flămândă. De Vasile ce să zic, e băiat bun, frumos cum altul nu-i, însă, sărăcia lor este de poveste. Ce veți mânca? Ei nu au nici un petec de pământ, bietul tac-su e pălmaș, bătătura lor e goală. Au doar o văcuță și un porc chinuit pentru Crăciun. Va fi greu!

      -Mai bine te duci după al lui Dumitru, e cam iute la mânie, bea cam mult, de, așa sunt unii bărbați. Gheorghe a oftat, de parcă o dată cu vorbele pe care le scosese pe gură îi ieșea și sufletul  câte puțin.

      -Gheorghe, o va omorî în bătaie. Filofta era speriată de perspectiva care se deschidea în fața fiicei sale, de aceea a încercat să abată discuția.

      -Nici o muiere nu a murit din bătaie, nu va muri nici Didina. Dumitru mi-a promis că dacă facem înțelegerea mă lasă să muncesc la moară. E de colea să aduc seara un fund de sac cu mălai, poate și un căuș de făină?

      -Tu ai bolânzit? Ești gata să-ți vinzi fiica pentru un fund de sac cu mălai și un canciog de făină? Treabă este asta? Filofta se repezise cu vorba la Gheorghe.

      -Dacă eu am vorbit prost, să meargă după Vasile și v-ați umplut de bogdaproste. Crezi tu că ăsta a lu* Titirez când va vedea seara venită și nu au nimic de pus pe masă nu-și va vărsa focul pe Didina? Nu o va altoi în numele Tatălui fiindcă nu a cerșit la mă-sa mâncare? S-a întors de pe front rănit la picior, ai văzut cum stângăcește? Cu timpul acolo, unde acum e rana, își vor găsi sălaș bun reumatismele, bolile frigului.

      -Tată, mi-a zis Vasile, seara trecută când m-a scos la poartă, că va primi pământ fiindcă a fost rănit și dat acasă de la răzbel. Didina vorbea cu ceva mai mult curaj de frică să nu fie dată, pentr-un ciur de făină, după Spirache al lui Belciug.

      -Sunteți proști dacă ascultați toate balivernele care se vântură în lume. Va primi pământ tot alde Belciug, nu ai văzut femeie ce frumos se purta cu ăia de tot defilau toamna trecută prin sat? Unii zic că ar fi fost țărăniști, alții zic că erau comuniști, toți promit de parcă pot ei să lățească pământul să se ajungă la toți.

      -I-am cumpărat eu, a intervenit Filofta să completeze ce începuse Gheorghe. Omule, ăia cu cravată și cu pălărie scumpă erau țărăniști. Ceilalți  care aveau gulerul cămășilor răsfrânt peste haine și pe cap șapcă, erau comuniști.

      -Filofta, tu ești femeie deșteaptă, așa o fi cum spui tu, că eu nu am stat să-i pun pe căprării. Bărbatul era mândru de nevastă, însă îi părea rău că nu reușise el să-i categorisească. Femeie, uită-te la moșia lui Dobreanu, este cât vezi cu ochii și încă o dată pe atâta. Cine să aibă curaj să împartă pământul lui? E o vorbă aruncată în vânt asta cu datu*pământului la oamenii ce nu au. E greu să-i spui moșierului, om cu carte, fost ministru ca Dobreanu, „pleacă bă de pe pământul tău, acu*eu mi-s stăpân pe el!” Nu poți femeie, ăla are jandarmii de partea lui. Ehee, eram flăcăiandru în 907 când cu zurba cea mare. Atunci, îți amintești Filofto?, regele nu s-a sfiit să scoată armata cu tunurile și să tragă asupra noastră mai ceva ca la Plevna împotriva turcilor. Trei sate mai departe de noi, se văd și acum gropile de la obuzele tunurilor celor mari, au ras satul de pe suprafața pământului, voi să stați blânzi, nu se face nicio reformă.

      -Am să muncesc cu ziua în sat, nu imi este frică de muncă.  Am fost învățată să fac de toate. Didina vorbea repede, voia să spună totul dintr-o suflare, simțea că obrajii îi iau foc, o cuprinsese rușinea.

      -Ai să muncești fata mea, nu vei avea altă scăpare. Îți va mai da și mă-ta când nu vă veți descurca, mai veniți pe aici, vom vedea cum va fi. Ține minte, o dată ieșită din curte și măritată, în curtea mea să nu te mai întorci chiar dacă te jupoaie de vie și-ți pune sare pe rană. M-am făcut înțeles? Nu vreau să-ți frâng voia, dar nici să mă fac de rușine. Gheorghe vorbise hotărât, chiar arțăgos, abia aștepta să se contreze vreunul pentru a-și vărsa năduful pe el.

      -Stai binișor omule, încă nu s-a măritat. Poate că nici nu este așa aprinsă după el, a spus și ea cine îi este drag acum. Voi v-ați întrebat ce zice Vasile cu tac-su Titirez? E posibil ca ei să nici nu vrea să audă de fata noastră, să aibă alt chilipir găsit. Bunăoară fata lu*Pătlăgică, cam grăsuță și urâțică, un pic tălâmbioară, dar ca zestre are 10 pogoane de pământ, vacă cu lapte, 30 de oi, o mică avere care ar da sărăcia afară din casa Titirezilor. Ce părere aveți? Filofta privea cu superioritate asupra soțului și a fiicei, Didina pălise, nu se gândise să aibă rivale în fetele cu zestre, ci doar în cele frumoase.

      -Taică, s-a băgat în vorbă băiatul cel mic, cum vine asta ca Didina și Vasile să vină la masa noastră când acasă la ei nu vor avea ce mânca? Adică, dumneata vrei ca ei să mănânce din munca mea? Asta nu voi putea răbda, am să spăl cuțitul în sângele lui. Tânărul, nervos, s-a ridicat în picioare și și-a scos din buzunar briceagul prins cu zale de pantaloni și cu lama desfăcută a făcut gestul de-a-l împlânta în trupul cuiva.

      -Costică, stai blând, că acu-ți bășic fundul cu centura. Ți s-a iuțit sângele de atâta stat după sobă? Mâine să scoți caii afară, să-i plimbi, după aceea să încarci o căruță de bălegar să o ducem în țarină. Înțelesu-m-ai?

      Băiatul a pus capul jos, dintr-o dată vitejia îi ieșise prin piele

........................................................................................................................................................................

      Duminica după amiază, țăranii, îmbrăcați în hainele de sărbătoare, mergeau făloși la cârciumă, în urma lor, la doi, trei pași, veneau nevestele, așa se cuvenea ca femeia să meargă în urma bărbatului. Femeile și ele îmbrăcate frumos erau pregătite să arunce ochi de cunoscătoare la hora unde se prindeau fetele și băieții.

      Flăcăii întâi treceau pe la cârciumă, beau un țoi două cu țuică, să prindă curaj, după care intrau în horă. Cei mai aprinși dansatori jucau în fața lăutarilor.

      Vasile al lui Titirez, cu o mână ridicată la pălărie și cealaltă la spate dansa așa de frumos că toate perechile se opriseră din joc să-l privească, să-l admire cât de minunat știa juca cele mai îndrăcite dansuri.

      Din mulțime s-a desprins un flăcău brunet, cu mustața neagră și ochii ca tăciunii. Scântei aruncau spre Vasile ochii tânărului abia sosit. Băuse o sticlă cu vin negru, greu, care începuse să-i înfierbânte capul. Spirache, căci el este flăcăul brunet, a făcut cu mâna semn la lăutari, aceștia au tăcut. Bătrânul țigan viorist s-a aplecat de pe micuța scenă improvizată, îl știa iute la mânie pe flăcăul lui Belciug. Lăutarul a luat din mâna lui Spirache banii, apoi s-a întors spre micul lui taraf comandând scurt: „Brâul!”

      Lăutarii au început să cânte în draci. Vasile și Spirache dansau față în față cu mâinile la spate precum doi cocoși care se măsoară din priviri. Vasile, stăpân pe el, fără alcool în cap, dansa în ritmul iuțit al muzicii, fără să facă gesturi în plus, înțelesese că derbedeul lui Belciug îl provocase la întrecere din cauza Didinei.

      Spirache juca de săreau scântei din cizmele lui din piele box cu carâmb până la genunchi.

      Tăciuni aprinși îi erau ochii, flăcări aruncau spre Vasile, provocare era în toate mișcările lui Spirache. Se știa bogat, tânăr, frumos și dorit de toate fetele și femeile, unele chiar măritate îi ațineau calea seara când întunericul se furișa în sat. Se spuneau multe lucruri urâte despre feciorul chiaburului Belciug. Mult timp pe la clăci unde se întâlneau fetele și muierile cu lucru, ori prin cârciumă, când nu era nimeni din neamul lui Belciug pe aproape, se sporovăia că Spirache îl omorâse pe Ion al Zefirei, din cauza muierii lui Ion.

      Povestitorii îl socoteau vinovat pe Ion. Spirache fusese oprit într-o seară de nevasta lui Ion. Flăcăul nu a dat curs invitației nevestei vecinului de-ai potolii focul interior. Femeia a insistat, i-a căutat potecile, până când Spirache s-a învoit să-i domolească fierbințeala. Femeia, pasională, s-a dăruit cu totul lui Spirache. Întâlnirile lor au durat până într-o seară când au fost surprinși de Ion. Acesta când a văzut-o pe nevastă-sa posedată de tânărul Belciug, a avut un moment de ezitare, apoi a scos cuțitul, pe care-l ținea în teacă legat la brâu, a tăbărât pe Spirache care încă era deasupra femeii. Acesta s-a ferit, cuțitul a zgâriat-o pe femeie. Spirache l-a lovit puternic în față, Ion s-a dezechilibrat, amantul a sărit asupra lui, i-a luat cuțitul din mână apoi i l-a împlântat în piept. Ion a murit pe loc.

      Spirache a mers cu tată-su la postul de jandarmi, a declarat cum s-a întâmplat fapta, alături de declarație Dumitru Belciug a pus un pumn de cocoșei din aur veritabili având cocoșul galic ca mărturie a valorii lor. Dosarul penal a fost  închis cu concluzia: „ legitimă apărare pentru Spirache”. Ion fusese jelit și îngropat. De atunci nu se mai întâlnise cu nevasta lui Ion, nu putea să uite crima făcută.

      Spirache juca mânat de gelozia care-i rodea sufletul, cămașa în spate era leoarcă, nu se lăsa, bătea mai tare călcâiele și pământul cu cizmele lui lucioase. Îl privea sfidător, cu un fel de dispreț falnic pe Vasile care, cu opincile legate cu nojițe peste cioareci până la genunchi, juca constant fără să-și iasă din ritm. Părea că lupta dintre cei doi se apropie de sfârșit, lăutarii dădeau semne de oboseală, Spirache i-a simțit, a băgat mâna în buzunar a scos o mică monedă din aur pe care a aruncat-o la picioarele lăutarilor. Ca prin farmec țiganii s-au înviorat, instrumentele au reluat  muzica cu și mai mult aplomb. În timpul dansului Spirache se rotea pe loc, de câteva ori, trufaș, a încercat să-l lovească pe Vasile. După un timp, obosit, tânărul chiabur a simțit că Vasile mai are vlagă în el și nu se dă bătut la dans. În sufletul lui negru, plin de ură și ranchiună, a decis să-l lovească în timpul jocului, pentru asta s-a apropiat, tot jucând, de Vasile, când acesta nu a fost atent l-a lovit așa de puternic că s-a dus bietul Vasile trei metri într-o parte. Nu a căzut, a continuat jocul cu mai multă forță. Era în vervă, lumea toată era a lui, față de Spirache căruia vinul începuse să-i întunece judecata și să-i înmoaie picioarele.

      Spirache a făcut semn lăutarilor să oprească muzica. Țiganii atâta au așteptat, instrumentele au tăcut.

      Vasile a făcut semn cu mâna lăutarilor să cânte, unul dintre ei i-a strigat:

      -Plătește și cântăm!”

      Bietul Vasile a înghițit în sec, nu avea bani, a plecat din ringul improvizat, trebuia să treacă prin mulțimea de gură cască strânsă să privească la jocul lor. Neatent, s-a împiedicat de piciorul lui Spirache pus piedică în calea lui. A căzut cât era de lung în râsul sătenilor adunați ca la circ.

      S-a ridicat de jos fără vorbă, s-a apropiat de Spirache, doar o clipă l-a privit în ochi, fulgerător, pumnul lui Vasile l-a lovit sub bărbie, trântindu-l la pământ.

      Femeile au început să țipe, flăcăii, mulți dintre ei înfierbântați de băutură, au început să-i încurajeze pe cei doi să se încaiere.

      Spirache s-a ridicat, a privit cu ciudă într-o parte, a scuipat un firicel de sânge amestecat cu țărână ce-i ajunsese în gură, cu privirea nerușinată s-a adresat lui Vasile:

      -M-ai lovit, mă? Bravo ție! Nu te-ai gândit mă, sărăntocule, că nu am să mă las până nu te va jeli mă-ta? Te voi omorî, Vasile, de mult caut motivul, acum mi l-ai dat. De ce m-ai lovit? Pentru că sunt mai bun ca tine în toate? Pentru că sunt bogat, iar tu ești atât de sărac încât nici apa nu ai după ce s-o bei? S-a făcut săracu* al dracu, a conchis Spirache scuipând a doua oară pământ amestecat cu sânge.

      În jurul lui Spirache se adunase un grup de tineri lingușitori care trăiau din mila bogătanului. Vasile a privit în jurul lui, toți se retrăseseră la câțiva pași de el parcă ar fi fost ciumat.

      -Spirache, nu îmi este teamă de tine. Eu am luptat pe front la baionetă, am văzut moartea cu ochii, așa că nu mă sperii de tine și fătălăii care te slugăresc. E bine să vă țineți departe, cât mai departe de mine. Nu îmi este teamă de o haită de fricoși ca voi. Seară bună la toată lumea! a mai spus Vasile, după care a plecat în drumul lui.

      Poteca pe care Titirez mergea acasă  trebuia să treacă printr-o vâlcea, acum plină cu zăpadă, doar un firicel mic de apă se scurgea prin mijlocul ei. Vălceaua era plină de arbuști de măceși, porumbari, câteva răchite și stuf uscat. Aici se gândea Vasile că ar putea să-i atace pe Spirache și ciracii lui. A început să se pregătească pentru asaltul asupra lor. Întâi a rupt o cracă mai groasă dintr-un stejar bătrân crescut singuratic pe margine de potecă, bun să țină umbră țăranilor veniți la muncă și care, la vremea prânzului, căutau o brumă de răcoare. Când să intre în crâng, Vasile a auzit voci, a înțeles că sunt ortacii lui Spirache. Nu s-a speriat, a căutat o poziție care să-l avantajeze.

      Cum în război fusese caporal, știa oleacă de tactică militară. S-a pitit în spatele unor rugi de măceși, aici poteca era strâmtă, nu putea să încapă decât câte unul în spatele celuilalt. I-a simțit că sunt aproape, noaptea era întunecoasă, doar zăpada murdară arunca o lumină timidă. I-a lăsat să intre pe potecă.

      -Spirache, după ce îl omorâm, ce facem cu cadavrul?, a întrebat unul cu gura mare pe șeful lui.

      -Taci dracu* din gură! Să-l vedem mort, apoi vom hotărî ce vom face cu el. Nu a terminat bine vorba că din spate s-a auzit o lovitură urmată de o pufnitură de parcă se prăbușise ceva. S-a auzit altă lovitură, o nouă pufnitură.

      -Să fugim Spirache, nu este de joacă, doar noi am rămas. Se simțea frica în vocea derbedeului.

      -Să fugim Crăcănele, să fugim, nu-i a bună ce se întâmplă! Teama pusese stăpânire pe mândrul flăcău al bogătașului.

      -Spirache, s-a auzit o voce cu ecou de parcă venea din fundul pământului, de fapt Vasile vorbea cu gura băgată într-o oală pe care o găsise în stuf.

      -Spiracheee, sunt eu, Vasile, vino, mă, să ne batem, unde fugi mâncând pământul? Vocea lui Vasile era nepământeană, pătrunsese  ca un piron în inima lui Spirache. Speriat, bogătașul a fugit și mai tare.

.......................................................................................................................................................................