Iubirea dintr-o primăvară fierbinte. Cap. XIII

      Duminică, pe la prânz, după ce preotul miruise ultimul enoriaș, o băbuță adusă mult de spate, care mergea ajutându-se de un baston, la fiecare pas se auzea bocănitul bastonului, un pas un bocănit, sunetul se auzea cu ecou într-un ritm venit din altă lume.

      Soarele cu dinți, însă strălucitor, făcea ca zăpada să scânteieze, să orbească pe aceia care îndrăzneau să privească în reflexia zăpezii. Pe portița bisericii a intrat Filofta Lemnaru cu copilul în brațe, urmată fiind îndeaproape de Gheorghe, Lazăr și Samfira, mult rămas în urmă era Lixandru care vorbea cuvânt de taină cu Floarea lui Ciovlică. Micul alai a intrat în biserică, în afară de Samfira pe care preotul a oprit-o în ușă, să-i facă molifta de dezlegare pentru  a intra în sfântul lăcaș.

După ce preotul a făcut slujba, iar Filofta s-a lepădat de trei ori de satana, ca o mărturisire cutremurătoare a păcatelor de ieri și de azi și de condamnare a celor viitoare, a urmat scufundarea pruncului în Cristelniță, dintr-o dată liniștea a fost spartă de țipătul puternic al copilului la atingerea apei reci. „E un copil sănătos, a constatat părintele, uite-l ce tare țipă, lăsați-l să strige, să-și strige norocul și pe Isus Hristos să-l apere de rele”. După botez, Filofta a primit copilul din mâna preotului, aceasta a luat copilul în brațe după ce l-a înfășat și l-a pus în brațele mamei: „mi-ai dat un păgân, îți dau înapoi un creștin, cu aceste cuvinte Filofta a pus în brațele Samfirei copilul încreștinat.”

      Au părăsit curtea bisericii vorbind și glumind, doar Lazăr a încruntat din sprâncene când a văzut la colțul gardului bisericii, pitit după o movilă de zăpadă, pe Mărgărit, instinctul de tată nu-l lăsase să stea în casă știind că i se botează copilul. Nu a avut nici curajul să se apropie de copil, bătaia pe care i-o dăduse Lazăr îl făcuse să păstreze distanța și tăcerea asupra paternității copilului.

      În fața porții Didina pusese o găleată plină cu apă. Gheorghe, Lazăr și Lixandru au pus cu generozitate bani în găleată să-i meargă din plin copilului. Au intrat în casă. Didina pregătise masa, ceva ușor, așa primise poruncă când plecaseră la biserică. Pe masa mare, pe care mâncau doar în zilele de sărbătoare când aveau musafiri, Didina răsturnase o mămăligă mare, galbenă și potrivit de tare, pe care o tăiase cu ața în felii. În centrul mesei, în două mari străchini, pusese carnea prăjită și cârnatul fript pe jarul din vatra sobei. Ceștile, din pământ ars și smălțuit, așteptau să fie umplute cu țuică.

      Copilul adormit, l-au așezat pe pat în grija Elisabetei, fata cea mare a Samfirei. Toți au intrat la masă, Samfira și-a intrat în rolul de gazdă, a umplut ceștile cu țuică, a ridicat ceașca și, privind în ochii lui Gheorghe Lemnaru, a spus:

      -Cumetre, mă bucur că nu a fost în van vorba dumitale aruncată într-o zi de primăvară când ne-am întâlnit pe drum. Vă mulțumesc!

      -A fost dorința mea și a Filoftei, ne-am dorit să fim nașii acestui micuț boț de carne cu ochiimari și glas puternic  de ridicase cupola bisericii când a început să țipe. Sunteți niște oameni buni, iar eu de ți-am greșit cândva, mă iartă fată, căci se întâmplă ca gura, de multe ori, să vorbească fără noi. Lazăre, Lixandre, vom bea doar cât să urăm sănătate și fericire micuțului creștin, ne vom păstra cu capul limpede fiindcă în astă seară mai avem o treabă foarte importantă. Filofto, ai pregătit totul pentru diseară, e nevoie să mergem acasă să orânduim acum lucrurile? Peste un ceas, două, va veni timpul să purcedem la drum, să aducem și acest flăcau în rândul lumii. Lixandre, te-am văzut vorbind cu Floarea lu* Ciovlică, ai tainit ceva ce ar trebui să știm?

      -Da, tată, e rușinată că nu au cu ce să ne stea în față, spunea că nu s-a mai pomenit ca pețitorii să vină cu mâncarea în traistă, mai se plângea de faptul că vor fi de râsul satului fiindcă nu se va simți miros de carne friptă și prăjită și la ei în bătătură. Îi era rușine de sărăcia ei, ar fi vrut să fugă, însă nu avea unde, nu se putea piti de propria calicie. Plângea tată, spunea și plângea, lacrimile se opreau în basmaua legată sub bărbie, m-am cutremurat, nu am știut ce să zic, ce să spun, nu sunt la casa mea să pot hotărî singur, prin urmare nu i-am promis nimic.

      -Filofto, du-te acasă cu Didina, luați toată carnea și cârnații pe care ne gândisem noi să să-i pregătim. Costică să pună caii la sanie să încarce merindele negătite, să pună și două brațe de lemne, aveți grijă să puneți din cireșul pe care l-am tăiat în vară, e cel mai bun pentru a frige carne pe el. Nu uitați untura. Costică să lase bucatele Floarei, fără să facă mare tam-tam, apoi când se va întoarce să dea pe la Vasile, cumnată-su, să-l ia și pe el și pe Anghel cu nevasta. De acolo să vină aici. Vom merge cu toții, pe jos, la casa Smărăndiței de îndată ce seara se va strecura printre case. Să nu uit, când Costică va merge la Ciovlică, să vă ia și pe voi, iar tu, femeie, nu uita să iei damigenele cu țuică și vin așa cum le-am rânduit eu, pe voi vă lasă aici, iar el își va continua drumul la Ciovlică. După ce îl va aduce pe Vasile cu Anghel, Costică să ducă sania acasă, să fricționeze bine caii pe spate cu șomoioage de paie, să nu răcească, știi că Roibul este foarte sensibil. După ce termină treaba să mănânce și să se culce, să nu ne aștepte pe noi. El va rămâne acasă, este încă prea mic să-l luăm cu noi.

      Au ajuns cu bine la poarta viitorului cuscru al lui Gheorghe Lemnaru. Din bătătură se simțea miros puternic de carne friptă.  Lixandru, ca unul care cunoștea rostul curții, a intrat primul. Musafirii au urcat cele trei trepte care duceau pe prispa neînchisă. Casa era ridicată pe buza unui mal să fie ferită de furia apelor primăvara când se porneau ghețurile din munte și se podeau mai în vale în stăvilarul fabricii de făină, atunci apa se revărsa cu vuiet mare și cuprindea întreg satul. Doar câteva case aflate pe locuri mai înalte scăpau de urgia apelor învolburate.

      De pe prispă se intra în tindă, iar de aici, printr-o ușă care nu se închidea bine, au intrat în singura încăpere care era dormitor și bucătărie, o cămăruță mică de înălțime, cu tavan din scândură cu grinzi din lemn, pe jos avea pământ, fusese lipit proaspăt, încă stăruia mirosul de lut galben amestecat cu balegă de cal. Imediat lângă ușă se găsea soba din cărămidă cu plită, lângă sobă era patul copiilor, paralel cu patul părinților așezat pe peretele opus acolo unde se găsea fereastra mică cu două ghivece cu mușcate și un ghiveci cu garoafe roșii puternic mirositoare. Pentru a avea mai mult loc fuseseră scoase afară cele două paturi.

       Ușa casei s-a deschis de cum au pătruns în curte. Bătrânul Ciovlică, tras la față, cu un cojoc în spate, le-a ieșit în întâmpinare:

      -Bine ați venit! Poftiți în casă! S-a lăsat ger al dracului. Traian s-a ferit într-o parte să poată intra înăuntru musafirii mult așteptați. I se luase o piatră de pe inimă, fusese sigur că Lemnaru va veni să-i pețească fata de noră, abia când Costică a descărcat din căruță covata cu carne și cârnați. Până să vină băiatul cu sania se certase urât cu Floarea. Îi reproșase femeii că este doar vina ei că el, Ciovlică, avea să fie umilit de Lemnaru când acesta va veni cu toate bucatele pregătite de acasă, ei neavând altă treabă decât să le pună pe masă.

      „-Traiane, îi zisese nevasta, asta te chinuie pe tine, faptul că aduce Gheorghe merindele gata pregătite? Auzi mă, după ce că ești așa de sărac, mai ești dracului și fudul. Să zicem bogdaproste că ne ia bolovanul din casă, ce dacă fata e frumoasă, vrednică și curată, e săracă bă, nenorocitule, e rușinos de săracă. Ne-a cuprins sărăcia ca o pecingine, nu scăpăm de ea. Auzi la el, e mândru, nu-l primește pe Lemnaru cu bucatele pregătite gata, vezi Doamne nu miroase a prăjit și a carne friptă la el în bătătură. A auzit cineva, de Crăciun,  guițat de porc la tine în curte? Traiane, să nu facem și noi cum a făcut Anghel Titirez, să ne vedem lungul nasului. Ehei, eu zic că a dat norocul peste noi. Nu îmi amintesc bine, aș zice că Smărăndița a făcut în scăldătoare, d-aia are așa noroc. Smărăndițo mamă, s-a întors Floarea cu privirea spre fată,  să-ți iubești bărbatul și să-l respecți, să nu-i treci pe dinainte nici cu vorba, nici cu fapta. Lixandru, nu numai că este un binefăcător al tău, îți va fii și bărbat, de tine ține să nu-ți răsplătească cocoașa cu biciul ori cu bățul. Ăștia ai lui Lemnaru sunt oameni aprigi, însă drepți, nu hulesc pe nimeni pe daiboj. De când este primar nu am auzit pe cineva, în afară de-alde Haralamb, Ciubuc și Belciug, chiaburii satului, că a fost nedreptățit. Cu dreptate a împărțit și pământul, a căutat să împace pe toată lumea. Diseară când vor veni oamenii în casa noastră și vom pune bucatele pe masă, să nu vă repeziți ca ulii asupra puilor de găină, să ne facem de ocară. Știu mamă că vă este foame, însă trebuie să fim reținuți,  voi avea grijă să vă opresc și vouă. Voi copiii să vă înghesuiți pe ladă, să aibă loc musafirii la masă. Traiane, am mai vorbit cu tine, vreau să-ți aduc aminte, fiindcă știu că uiți de la mână până la gură, pogonul de pământ din luncă să-l dai Smărăndiței de zestre. Ne vom descurca cu pământul ce ne rămâne, când le va veni rândul să plece la casele lor le vom da și ăstora mici câte-o fâștoacă de pământ, însă acum trebuie să facem ceva pentru fată să o vedem urnită din casa noastră, să meargă la casa ei. Ai grijă, știi că ești prost de gură, când bei o țuică vezi cai verzi pe pereți, să nu te apuci să promiți că dai fetei luna de pe cer, că nu ai de unde da un ac, mă, cu tine vorbesc, a continuat discuția Floarea, scuturându-l de reverul cămășii pe îndărătnicul bărbat.”

      -Bine ați venit, i-a poftit mieroasă Floarea, poftiți la masă, vă rugăm să ne iertați sărăcia în care trăim, noi ne-am obișnuit cu ea, nu o vrem, dar...nu am putut nici să o alungăm, încă nu a sosit vremea noastră. Vă rog să mă iertați că vorbesc ca proasta. Luați loc! E cam strâmt, ce să facem dacă este mică încăperea, e bună fiindcă se încălzește repede.

      Musafirii s-au așezat, mai înghesuiți, la o măsuță înaltă și potrivit de lungă, pe bănci improvizate de Traian din pari bătuți direct în pământ peste care pusese scândură groasă să poată ține greutatea celor care se vor așeza pe acele canapele empirice. Nimeni nu se fandosea, s-au așezat fără mofturi, doar pe partea unde s-au așezat femeile, Floarea a pus un preș să protejeze mândrele catrințe țesute în culori multicolore, prinse la mijloc cu bete. Iile pline de altițe pe la umeri și mâneci aveau și ele o simfonie de culori și broderii.

      Gheorghe Lemnaru a așteptat ca Traian să-l întrebe, după datina străbună, de ce a venit la el în casă cu atâta alai de oameni, tăcerea gazdei la determinat pe el să vorbească:

      -Deși, Traiane, nu m-ai întrebat de ce am venit cu așa mult popor pe capul tău, voi răspunde la întrebarea nepusă, te voi lămuri...

      -Lasă cuscre, știu eu bine de ce ai venit, l-a oprit Traian brusc și nepoliticos pe Gheorghe Lemnaru.

      -Nu știi, omule! Încă nu-mi zice cuscre! Mai sunt câțiva pași de făcut până acolo. Va trebui să pășim cu chibzuială, să facem totul în bună rânduială pentru ca mai târziu să nu ne înjurăm și să nu ne tragem de păr. Să așezăm bine lucrurile. De aceea, eu nu voi ține cont de întreruperea ta, te-aș ruga doar, ca pe viitor să nu îmi mai curmi vorba până ce nu gat ce am de spus, ți-aș rămâne îndatorat. Lemnaru era calm, voia să fie totul bine, să nu-i strice pofta copilului său cel mare.

      -Da, ce zisei păcatele mele, de se supără așa de tare? Traian nu se dumirea în capul lui de ce se supărase cuscrul.

      -A avut motive Traiane, că doar ți-am ținut predică înainte de sosirea dumnealor. Ți-am zis: „Omule, ai de grijă și dă vorbă potrivită, fiindcă Gheorghe Lemnaru  e om cu multă judecată și nu-i place pălăvrăgeala. Nu lăsa să iasă pe gură cuvântul necântărit, dintâi să judeci, apoi să vorbești.” Am vorbit degeaba, tu trântești mereu vorbele. Floarea, arțăgoasă îl dădăcea pe Traian ca pe un copil care a spart un geam cu piatra.

      -Mi-a spus acest prunc al meu, acum primarul întregii obști, că aveți o fată de măritat, pentru asta noi venirăm cu toate neamurile să cunoaștem și să ne minunăm de floarea ce crescu în casa voastră și să o cerem să ne fie noră nouă și nevastă fiului nostru. Dacă și fetei îi va fi pe plac băiatul meu, din partea mea nu vor avea pricină să nu își întemeieze un cămin.

      -Înțelepte cuvinte ai grăit. Noi ca părinți nu avem a ne opune, însă, chiar de sărăcia ne dă pe ușă afară, nu voi mărita fata cu sila. Smărăndiță, fă-te încoa draga mamei, a continuat Floarea să vorbească, gustă din ceașca asta de țuică și spune întregi adunări de ți se pare bună, de va fi amară la gust, ori și mai rău acră, spune cu curaj acu, mai târziu de vei spune, ție nu-ți va fi bine. Floarea a pus în mâna copilei ceașca plină pe jumătate cu răchie. Bea fata mea și ne povestește cum ți se pare gustul, căci așa cum îl vei simți acum, așa îl vei avea în viață.

      Smărăndița a dus ceașca cu țuică la gură, a aruncat o privire furișă asupra tuturor, se făcuse o liniște deplină, doar pisica a miorlăit amenințător când unul dintre meseni a călcat-o cu piciorul pe coadă. Fata și-a înmuiat buzele în licoarea tare și afurisită la gust pentru o fată neînvățată cu gustul rachiului, a închis ochii, apoi a dat de dușcă țuica din ceașcă.

      Toți au izbucnit în râs. Floarea se înroșise toată, nu se așteptase la un gest așa de hotărât din partea Smărăndiței. Cu o zi înainte o învățase cum să procedeze când va fi întrebată de-i place țuica. Trebuia să se fandosească puțin, să se alinte, abia să-și înmoaie buzele în rachiu. Dar fata, din teama de a nu se răzgândi ginerele văzând-o sclifosită, considerând că ea nu i-ar împărtăși iubirea, îi răspunsese mamei sale că nu va proceda așa. Floarea nu crezuse, mai ales că Smărăndița era o fată timidă de felul ei.

      -Ți-a plăcut gustul rachiului, dragă fată? Cel care întrebase era Gheorghe, surprins în mod plăcut de curajul viitoarei sale nurori.

      -Bun rachiu, dulce și tare! Smărăndița prinsese bujori în obrăjori, parte de la țuică, parte de la soba încinsă care era chiar în spatele ei, dar cea mai mare parte de la faptul că de acum era ca și luată cu Lixandru al ei, așa cum ea îi spunea adesea în gând.

      -Răspunsul fetei este foarte clar, fără sclifoseli femeiești, vino încoa dragă copilă, de azi înainte noră să-mi fi, cu drag te vom primi în casa noastră. Îmi pleacă fată din casă să meargă la casa cuscrului Anghel, să le fie lor noră și ajutor în gospodărie, în locul ei îmi vine alta, la fel de frumoasă, la fel de vrednică și, sper, la fel de cuminte. Cuscre Traiane, cuscră Floareo, de acum să ne veselim pentru bucuria ăstor doi copii ai noștri. Lixandre, primește de la cuscru Traian și de la cuscra Floarea pe Smărăndița, mândra lor floare, a cărei zestre este frumusețea și hărnicia sa.

      Floarea nu-și găsea locul, venise timpul să se discute despre zestre, ori Smărăndița în afara hainelor de pe ea nu avea o ață în plus. Simțea cum cerul se prăbușește în capul ei, doar într-al ei, pentru că Traian deja începuse, hulpav, să golească paharele cu țuică la îndemnul lui Gheorghe. A strâns ușor de mână pe Filofta, i-a făcut din cap un semn discret să vină cu ea afară. Odată cu Filofta s-au ridicat și celelalte femei sperând să vadă lada cu zestre a Smărăndiței. Toate s-au retras în tindă, aici era frig, doar peretele care se învecina cu soba era cald, în acel loc căduț și întunecat s-au retras femeile să discute.

      -După tradiție, și-a început cuvântul Floarea, ar fi trebuit să vă arăt zestrea fetei, cu mare rușine pun capul jos să nu pot privi în ochii voștri. Copila mea, în afară de hainele de pe ea, nu are nici măcar o ață în plus. Cuscră Filofto învață-mă cum să spăl așa rușine? Floarea plângea încet în colțul basmalei.

      -În satul nostru și în alte sate ca peste tot în lume, acolo unde fata este urâtă, prostuță și puturoșică, părinții caută să-i dea cât mai multă zestre pentru ca viitorul bărbat să vadă mai mult zestrea decât urâta de langă el. Anii trec, zestrea se duce pe apa sâmbetei, urâta devine mai urâtă, mai prostuță, mai leneșă. În atare situație bărbatul o alungă de la ușa lui să meargă unde Dumnezeu o va lumina. Fata ta, de-acum a noastră, este frumoasă, harnică, curată și cuminte, ce zestre mai mare decât asta îi poți tu da? Să fim sănătoși și să ne întâlnim toți cu mare drag. Pentru mine, atunci când îmi veți deschide poarta toți cei din casa asta, pentru că de acum, îmi sunteți neamuri, va răsări soarele. Se va lumina curtea de va fi noapte întunecoasă. Asta trebuie să fie zestrea fetei, dragostea părinților și înțelegerea lor. Acest subiect să fie închis pentru totdeauna, iar voi, s-a adresat Filofta către celelalte femei martore la discuția lor, să nu umpleți satul cu bârfe, odată ce veți face așa, cu mine vorbă bună nu veți mai avea. Ați venit cu mine pentru că toate îmi sunteți dragi sufletului, dar așa cum v-am băgat în sufletul meu, așa vă scot și vă azvârl de știu că odată cu voi îmi scot și inima din piept. Mai ales Anghel să nu afle cuscră Frusino. Mergem înapoi în odaia bărbaților, cuscră Floare, să pui pe masă merindele, să mănânce apucații de bărbați, după cum îi aud s-au dat tare pe lângă damigeana cu țuică.