miercuri, 1 iulie 2020

Iubirea dintr-o primăvară fierbinte. Cap. XII


      Au băut mult, fără măsură, câțiva dintre bandiți dormeau cu capul pe masă, Bercovici a luat-o pe Aritina în brațe și a așezat-o pe pat, a dat să se dezbrace să se culce lângă ea. Spirache nu a mai putut rezista, era prea mult pentru el să-și vadă mama violată în fața lui, l-a prins de mână, însă, nu l-a înfruntat direct:
      -Camarade, oprește-te! Sunt și ăștilalți de față, nu vor rezista când te vor vedea pe tine abuzând femeia, vor dori și ei. Nu este bine, cum să aibă ei femeia ta? Păstreaz-o doar pentru tine! Belciug tânărul vorbea înecat, se sufoca la gândul că mamă-sa a ajuns o stricată, fără rușine și fără bun simț.
      Au mai băut câteva pahare cu vin. Aritina, beată, dormea dusă. Dumitru le turna vin și se ruga la Dumnezeu să plece mai repede din casa lui.
      Spirache, într-un moment de neatenție a lui Bercovici s-a apropiat de tatăl lui:
      -Îl voi omorî tată, nu voi avea liniște până când nu iau sufletul jidanului. M-a umilit, și-a bătut joc de familia mea, mi-a umilit ce aveam mai sfânt-părinții. Pentru asta nu-l voi ierta. Nu cred că ne vom mai vedea tată. Să nu mă plângi! Nu am fost cel mai bun copil. Poate nu așa trebuia să mă port. Am fost mândru și orb, eram înconjurat de toți nenorociții care îmi bravurau faptele, în fond, nu erau decât un șir lung de  blestemății. Am un ghimpe pentru Vasile Titirez și Lixandru Lemnaru, pe ăștia aș vrea să-i omor. În rest, nu am nimic cu nimeni, îi iert pe toți, așa cum îmi cer iertare de la cei cărora le-am greșit și... nu sunt puțini. Eu mi-am distrus viața, acum văd că am distrus-o și pe a voastră. Cu prima ocazie îl voi trăda pe Bercovici, nu mai pot continua așa. Din ochii lui Spirache izvorau lacrimi amare. L-a îmbrățișat scurt pe Dumitru, și-a șters ochii pe furiș, apoi s-a întors spre Bercovici:
      -E timpul să plecăm camarade. Nu are rost să întârziem prea mult, mintenaș se crapă de ziuă, atunci noi trebuie să fim deja duși departe. Dar până vom pleca din sat multe avem de făcut. Să ne luăm ranițele în care tata a avut grijă să ne pună câte ceva de-ale gurii.
      Musafirii nepoftiți ai lui Belciug, câțiva mai mult adormiți din cauza băuturi, și-au luat bagajele, armele și, în ghionturile puternice date pe sub coaste, cu dărnicie, de șeful lor, camaradul Bercovici, au ieșit pe ușă.
........................................................................................................................................................................
      Bandiții mergeau fără prea multă fereală pe ulițele pustii ale satului, era liniște, dormeau oamenii, dormeau și câinii, nici cocoșii nu cântau, era prea mare gerul afară.
      Spirache s-a apropiat de Bercovici, îl ura, era cătrănit rău în adâncul sufletului, cu vorbă blândă a început o discuție care trebuia să-i aducă încrederea șefului său:
      -Mă gândesc să merg înainte, să văd dacă sunt mulți în primărie, cine sunt și dacă au arme.
      Bercovici l-a privit de sus, din înălțimea gradului său de ofițer și de șef al bandiților:
      -Crezi că dacă mă culc cu mă-ta îți dă dreptul să-mi dai sfaturi? Marș în formație! Nu mi-a plăcut comportarea ta nici în casa tatălui tău, am fost cu ochii pe tine, chiar dacă o mângâiam pe curva de Aritina. Vorbim amândoi când vom ajunge în munți, atunci voi sta altfel de vorbă cu tine, acum, piei, să nu te mai văd!
      Spirache s-a tras spre coada micului pluton, fără să fie observat a rămas în urmă celorlalți, luase hotărârea cea mare. Când mai aveau puțin până la clădirea primăriei a tras un foc de armă asupra grupului de bandiți, unul dintre legionari, rănit, a căzut  în genunchi.
      Focul de armă i-a luat prin surprindere atât pe agresori cât și pe apărătorii primăriei. Dezorientat, Bercovici a dat ordin să se ascundă în șanțuri. Zăpada era mare, fiecare și-a săpat în omăt un fel de miniadăpost. Au rămas în așteptare, nu se zărea nimeni, nu se știa cine a tras. Pe-ai lui nu-i putea număra. David Bercovici, ofițer încercat, legionar feroce, făcuse parte din comandoul care executase  pe cei 64 de deținuți din închisoarea militară Jilava în noaptea de 26-27 noiembrie 1940, nu se speria ușor.
      Legionarul a înțeles că timpul nu lucrează în favoarea lui. Chiar dacă acum aveau poziții bune, nu trebuia să-i prindă ziua în sat. A ieșit târâș din șanț, a ridicat capul să poată supraveghea mai bine drumul în ambele sensuri, un glonț i-a șuierat pe la ureche. S-a tras înapoi.
      -Fraților, e groasă, suntem într-o capcană, nu știu cine sunt atacatorii, nici câți sunt. Nici aici nu putem rămâne, va trebui să forțăm, să luptăm...
      -Lupți pe dracu, cu cine luptăm, mă? Vezi tu vreun inamic? Doar el ne vede, el ne are în cătarea puștii lui. Vrei să știi jidanule cine este cel care ne-a atacat? Idiotule, te-ai purtat ca un pervers în casa unor oameni care te-au omenit, iar tu le-ai spurcat-o. Ai distrus o familie, nenorocitule! Banditul care-l luase la rost pe Bercovici era un bărbat la vreo 40 de ani, avea o ținută frumoasă și vorba aleasă. Voi m-ați nenorocit și pe mine. Aveam un an de închisoare de executat pentru o găinărie, însă am avut neșansa să fiu în dubă alături de voi când duba penitenciar a fost atacată de camarazii tăi, ticăloșilor, ați împușcat gardienii, iar pe mine, pe Gheorg și pe Spirache ne-ați luat cu forța, v-am urmat, altfel ne împușcați acolo, pe loc. Am fost târâți în munți, ați făcut din noi niște criminali care nu mai pot găsi clemență în nicio instanță. Spirache a rămas în spate, el ne ține sub cătarea armei. Mi-a spus că nu vei putea ieși din sat decât mort, nu are nimic cu ceilalți, doar pe tine vrea să te omoare, să spele, cu sângele tău spurcat, rușinea familiei lui. Eu nu mă voi mișca de aici, dimineață am să mă predau organelor, să termin odată cu frica, cu crimele și orgiile tale perverse la care suntem nevoiți să privim. Nu ți-a fost suficientă mama lui Gheorg, pe care ai violat-o chiar în fața lui? L-ai dus la sinucidere pe bietul copil, căci un copil era Gheorg, avea doar 19 ani. Bercovici, nu vei scăpa viu, Spirache te va omorî.  Bărbatul s-a îndepărtat târâș de șeful nelegiuiților.
      -Pădurene, înainte să mor, vă voi omorî pe voi , trădători nenorociți ce sunteți! Băieți, să încercăm să mergem târâș prin șanț cât vom putea de mult, trebuie să ieșim din chingile lui Spirache. Nu vă speriați, am trecut prin momente mai grele, vom învinge și de data asta dacă vom fi uniți. Cât privește pe cei doi trădători, ne vom ocupa și de ei când le va veni rândul. Acum să ne vedem scăpați. Micul pluton a prins să se târască prin zăpada mare și înghețată din șanțuri, sperau să se depărteze cât mai mult de primărie.
      Pădureanu a rămas pe loc cu arma în cumpănă, nu putea trage, în înaintarea lor, legionarii îl țineau sub observație. Din față, dinspre primărie, s-a auzit un glas:
      -Stai! Cine este? Stai, că trag! De după gardul primărie, nevăzut, un bărbat a somat banda de tâlhari care continua să se târască prin șanț.
      Din spate s-a auzit o rafală de armă trasă în direcția bandiților. Lixandru nu înțelegea cine trage, a ieșit din ascunzătoare și s-a furișat spre locul de unde a văzut focul de armă. În fața lui, pitit pe după un dud, Spirache era cel care trăgea asupra legionarilor. S-a apropiat tiptil de evadat, când a fost în spatele lui l-a lovit puternic, în ceafă, cu patul armei. Belciug cel tânăr a căzut lat. Primarul a scos cureau de la pantalonii lui Spirache  și cu ea l-a legat fedeleș pe bandit. L-a lăsat acolo unde căzuse, s-a întors la tovarășii săi și, împreună, au pornit pe urmele bandiților. A lăsat un om să-l ducă în primărie pe Spirache, iar el, Lixandru, și-a continuat urmărirea bandiților, urmat de ceilalți tovarăși, din drum au cules legionarul rănit și pe Pădureanu care s-a predat fără să opună rezistență. A fost dezarmat, legat și trimis la primărie la un loc cu Spirache și cel rănit.
      După somație, Lazăr, căci el era cel care somase bandiții, a tras un foc de avertisment, ar fi vrut să-i determine să se predea. Din șanț s-a răspuns cu rafale trase de bandiți. Lazăr a înțeles că Bercovici cu ai lui își vor vinde scump pielea.
      La orizont ziua încerca să spargă întunericul, cocoșii începuseră să cânte și câinii să latre, satul se trezea la viață. Sătenii nu se speriaseră când auziseră focuri de armă, fiind ziua trecerii dintre ani credea că trag ai lui Haralamb cu pistolul să îngroape anul. Lui Lazăr îi era teamă să nu înceapă sătenii să iasă la porți, puteau fi atinși de gloanțe sau era posibil să fie luați ostatici, legionarii erau disperați, pentru ei, viața celorlalți nu conta.
      A început un schimb puternic de focuri. De pe ulița satului, Lixandru, care se apropiase mult de bandiți, a deschis focul. Bercovici era prins între două focuri, a dat ordin oamenilor să tragă până la ultimul cartuș, apoi să se sinucidă, să nu cadă vii în mâinile comuniștilor. Lupta a început cu o mare forță. Bandiții aveau o poziție bună ascunși fiind în șanț.
      Lixandru a cerut unuia dintre oameni să facă un ocol prin grădini să le iasă în față, așa vor putea să-i forțeze să capituleze:
      -Nicolae, aici stă nașul tău, nu-i așa? La semnul afirmativ din cap al lui Nicolae, Lixandru a continuat: ia-l și pe Simion, ocoliți prin grădini și ieșiți-le în față, însă aveți grijă să nu vă vadă nelegiuiții. De acolo îi veți soma să se predea, însă întâi să trageți un foc asupra lor. În timpul ăsta eu îi voi presa din spate, iar Lazăr va ieși din curtea primăriei și se va arunca asupra lor. Trebuie să-i facem să se predea, dumnezeii mamei lor de bandiți.
      În liniște, lumina zilei intrase pe ulița satului, sătenii forfoteau prin curte, ocupați să dea mâncare  animalelor și păsărilor din bătătură. O muiere, având poala șorțului plină cu grăunțe, striga păsările: clo, clo, clo..., o  armă a pornit să latre, glasul femeii a amuțit. S-a așternut liniștea, frica a pătruns în tot satul.Se luminase de ziuă, atunci oamenii au înțeles că armele nu latră de bucuria trecerii într-un nou an, ci latră mai mult a luptă.
      Lixandru și mica lui grupă înaintau târâș să ajungă bandiții. Din primărie, Lazăr cu băieții lui au pornit să înainteze mai mult pe coate și genunchi spre locul în care bandiții se poziționaseră. Din față s-a auzit o rafală de armă automată, apoi un glas:
      -Predați-vă! Sunteți înconjurați! Nu aveți nicio scăpare, nu trebuie să moară nimeni, veți fi deferiți justiției să facă dreptate.
      -Crezi tu, scârbă comunistă, că avem vreo scăpare? Dacă nu ne împușcați voi acum, ne condamnă legea voastră împuțită. Aici vom lupta până la ultimul cartuș, sper să trimit pe câți mai mulți dintre voi plocon lui Hades. Foc! a ordonat Bercovici. Lupta a început cu violență. Bandiții trăgeau cu înverșunare. Zorile erau brăzdate de luminile de la gurile de foc ale armelor. Lătratul automatelor alarmase toți câinii satului.
      Lazăr și Lixandru așteptau, nu voiau să risipească gloanțele. Înaintau cu grijă, sperau să se apropie cât mai mult de ei pentru a putea să-i ia prizonieri. Au înaintat prin zăpada șanțului, pe urmele lăsate de bandiți până s-au apropiat la câțiva metri.
      -Sus mâinile, spurcaților! Predați-vă, altfel vă găuresc pe toți, site vă fac! Glasul poruncitor al lui Lazăr le-a înghețat sângele în vene bandiților, mai ales că se auzea foarte aproape.
      Bandiții au tras la nimereală, din disperare, înțeleseseră că orice rezistență este sortită eșecului.  David Bercovici a scos pistolul de la piept, un Luger P08, și l-a pus la tâmplă, din spate, Nicolae l-a lovit în ceafă cu patul armei. Restul bandiților s-au predat imediat. Nu făceau nici o mișcare, le era teamă să nu fie linșați.
       Bandiții au lăsat armele. Au fost legați și băgați în beciul primăriei, aruncați claie peste grămadă.
      -Băieți, am făcut o treabă bună, nu a murit nici un om, nici de la ei , nici de la noi. Voi telefona la județ  să trimită un camion să-i îmbarce. Cine rămâne de pază? Lixandru s-a uitat către cei doi ofițeri de la siguranța statului. Rămâneți voi până vine duba poliției?
      -Lixandre, nu putem avea încredere în doi oameni veniți de nicăieri, nu știm ce hram poartă, în ziua de azi trebuie să-ți verifici spatele, nici în umbra ta să nu ai încredere.
      -Ai dreptate Lazăre, nu mă arunc cu capul înainte dacă nu stăpânesc situația. Uiți că amândoi am făcut frontul? Tovarășii din fața noastră, acum îi pot deconspira, sunt ofițeri de la siguranța statului, trimiși aici să ne ajute să-i prindem pe cei din banda lui Spirache. Putem avea deplină încredere în ei. Lixandru a continuat cu mândrie, apoi trebuie să știți voi că sunt comuniști cu acte în regulă, ilegaliști. Vă dați seama ce greu le-a fost, însă nu au cedat, sunt brazi, stejari, români adevărați. Tovarăși, vreți să rămâneți de pază?  Ofițerii au aprobat dând din cap. Ziua s-a strecurat în sat, oamenii sunt liberi să meargă la casele lor. Lazăre, ia-le armele și muniția! Merg doar o fugă până acasă să-i liniștesc pe bătrâni, să îi mulțumesc lui Costică și vin repede înapoi, am să vă aduc ceva de mâncare.  După ce predăm prizonierii, voi veți pleca în drumul vostru, v-ați îndeplinit misiunea. Lixandru a dat mâna cu toți cei prezenți, atunci l-a găjbit pe Costică, fratele cel mic pitit după unul al lui Oaie, o namilă de om , în spatele căruia se putea ascunde o companie de soldați mai slăbuți un pic.
      -Costică, ce este cu tine aici? Când ai venit? Ce poruncă datu-ți-am eu? Ești inconștient? Ai și pușcă? Cine a îndrăznit să-ți dea ție armă? Nu te-a văzut că ești un mucos cu izmenele în vine?
      -Nu te mai aprinde frate Lixandre, eu i-am dat arma, l-am trecut în tabel, așa cum ai ordonat. Apăi, vezi tu, a continuat Lazăr, a fost bine când l-ai folosit ca ștafetă să ne adune pe toți aici, însă când să participe și el ca un adevărat soldat, vezi Doamne, că nu e bine. L-am ținut lângă mine tot timpul, știi cât îmi este de drag. Nu a ieșit din cuvântul meu. Nu fii supărat!
      -Nu sunt, însă pe unde scoteam cămașa în fața alor mei dacă se întâmpla, Doamne ferește, ceva cu el în seara asta? Știi ceva frate Lazăre? Îmi place, mi-a încălcat ordinul, însă a ascultat de cuvântul tău. Bravo! Nu mă așteptam la asta. Bine, să nu mai lungim vorba, vino să te îmbrățișez copile, ai stofă de erou, însă ai grijă, cei mai mulți eroi sunt morți. Încearcă, pe cât poți, să-ți păstrezi viața, nu de altceva, însă nu ai alta de rezervă. Acum, fiecare la casa lui. Aveți grijă tovarăși, a atenționat Lixandru pe ofițerii sub acoperire din Siguranța statului. Vă vom aduce ceva de mâncare când vom reveni, până atunci, cei care fumați, lăsați țigările celor doi ofițeri, noi vom cumpăra altele de la cârciumă. 
.....................................................................................................................................................................
      Boboteaza. Botezul Domnului. Slujbă mare la biserică, preotul, într-un ritual doar de el știut, sfințește apele, în mari hârdaie face aghiazma pe care apoi o împarte enoriașilor veniți la biserică. Preotul, cu isonul dascălului, face slujba botezului. Bărbații, aflați în partea dreaptă a altarului improvizat în fața bisericii, cântă împreună cu popa, ori discută în șoaptă între ei.
      Femeile, aflate mai în spate, șușotesc între ele, pun țara la cale, sunt avide după noutăți, cu asta se hrănesc, cu bârfa. Mai la o parte de urechile celorlalte muieri discută Filofta cu Frusina. Vorbesc încet, doar ele să se audă:
      -Frusino, nu ai mai trecut pe la mine, așa rămăsese discuția la tăiatul cocenilor. Nu vorbisem noi că vei veni să tocmim, să discutăm, să ne socotim, să chibzuim amândouă fără bărbați, cum să facem să adunăm copiii? Ori, poate, acum de când Vasile este perceptor, de, are șaretă la scară, leafă de la stat, poate nu mai vreți pe Didina mea de noră.
      -Ba o vrem și mâine dacă ne dai fata. Filofto, mi-a fost rușine de Gheorghe al tău, Anghel ne-a făcut la amândouă familiile mare rușine. Uite, eu și mâine aș veni să logodim dacă voi sunteți de acord. Ce zici?
      Preotul continua slujba:„În Iordan Botezându-te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat ...”. Vă rugăm să faceți liniște s-a întrerupt pentru puțin preotul apoi a continuat:„ Că Glasul Părintelui a mărturisit Ție, Fiu Iubit, pe Tine numindu-Te ...”
      -Te aștept mâine seară, să iei cu tine și verii lui Anghel, așa cum ați venit și prima dată, vom face chef mare să se știe că se mărită fata lui Lemnaru cu băiatul vostru.
......................................................................................................................................................................
      În seara de sfântul Ion casa lui Lemnaru era plină. Pe lângă  cei ai casei, erau neamurile lui Anghel. Gheorghe Lemnaru adusese un invitat de onoare pe Lazăr al Samfirei împreună cu nevasta. (Pentru Samfira,  Lazăr chemase preotul să-i facă moliftă de dezlegare pentru a putea scoate apă din fântână, să meargă pe drum și să poată intra în casele oamenilor fără a le spurca.) Pentru a se face mai mult loc în odaie să poată încăpea toți musafirii, fuseseră scoase paturile și duse sub polată. În odaie focul duduia în sobă cu trosnet de lemne și scăpări de scântei pe lângă mica bucățică de tablă pusă la gura sobei.
      De astă dată atmosfera era calmă. Mâncaseră cu poftă mâncărurile pregătite de Didina și Filofta. Întâi le puseseră pe două funduri din lemn așezate în mijlocul celor două mese, slănină, ceapă roșie, jumări de porc bine rumenite, șorici fraged luat de pe burta porcului și câteva felii de tobă bine asortată cu bucăți de slănină, carne, ficat și bojoc. Țuica tare din prună grasă, păstrată de Gheorghe special pentru asemenea momente când putea impresiona, dăduse capăt de vorbă și poftă de mâncare. După aperitiv, Didina pusese fiecăruia în parte o strachină cu o sarma mare cât pumnul legată cu ață să nu se desfacă. Apoi ca ultim fel se servise carne de porc prăjită în ceaun de fontă în care fusese pusă puțină untură, vin și usturoi din belșug, când carnea a fost aproape gata, fuseseră aruncați în zeama cărnii și perpeliți câțiva cârnați afumați, al căror miros ajunsese până hăt departe înspre marginea satului. Vinul negru și greu, făcut de Lemnaru dintr-o fâștoacă de vie ce o avea aproape de casă și din care bea doar la ocazii festive, fusese încununarea succesului gastronomic. Discuțiile se încinseseră, toți vorbeau și spuneau glume,mai cu perdea, mai deocheate fiecare după câte pahare băuse și după cum se mai înțelegea cu creierul și bunul simț.
      -Am mâncat, am băut, acum să discutăm și despre daravela noastră care ne-a adunat pe toți aici, a început discuția unul al lui Vrabie, văr de-al doilea cu Anghel.
      -Ce te frământă pe tine vere daravela noastră, om discuta noi când vom fi cu mintea ceva mai limpede, acum ne-am cam întrecut cu băutura, mai bine să ne ținem gura. Cuscru Gheorghe știe ce are de făcut, nu-l învață pe el d-alde a lu Vrabie, l-a apostrofat vărul Anghel.
      -Da ce, mă vere, eu sunt mai prost decât lemnarii? De ce să nu-mi pot spune părerea? Pentru ce mă cărași după tine? Ce crezi că le cade moțul din frunte dacă zic și eu o vorbă? Nu te-au umilit mă destul? Cât ești de prost vere Anghele, ești sub papucul muierii, face Frusina ce vrea din tine, ești un molâu prost. De astăzi nu te mai recunosc de văr...
      -Stane, mai taci dracului din gură, pe unde mergem, clămpănești fără rost, cum bei o țuică parcă îți bei mințile. Ce te freacă pe tine grija de zestrea Didinii, ce o aduce la tine în curte? O duce în casa lui Anghel fiindcă lui îi va fi noră. Ție să-ți aducă zestre a lu Cărămidaru, doar cu sărăcia aia s-a găsit fiul tău să vorbească. Să ne vedem de amarul nostru, nu de boieria altora.
      -Stan are dreptate, ați venit în casa mea să fiți martori la logodna acestor doi tineri, să fiți martori ai înțelegeri pe care familiile noastre, a mea și a lui Anghel o vor face pentru binele tinerilor care urmează să se căsătorească. Didina tată, vrei să te măriți cu Vasile?
      -Da tată, vreau să-i fiu nevastă câte zile voi avea, să-l slujesc și să-l respect, să muncesc alături de el, să-i fac copii care să ne bucure casa. Didina era în al nouălea cer, aștepta de mult clipa asta.
      -Vasile, ai auzit ce a spus Didina? Tu ce părere ai?
      -Tată socrule, vreau ca ea să-mi fie nevastă câte zile mi-o da Domnul, să o respect și să o apăr, să o cinstesc în toate zilele pe care Dumnezeu, în marea Sa milă, ni le va da.
      -Faptul că tinerii își doresc să se adune pentru a întemeia o familie, ne face pe noi să nu mai avem ce spune, suntem doar martorii unui nou cuib ce-și pune temelia. Noi putem doar să-i ajutăm cu ce avem. Pentru binele lor am să-i dau Didinii, ca zestre, lotul de pământ din luncă, răzor cu al vostru. Să vă fie ușor să-l munciți. Îi mai dau vițica de doi ani, să faceți vacă cu lapte din ea, să vă hrăniți copiii. Îi dau și 10 oi să aibă lână pentru a împleti iarna mintene și ciorapi groși pentru toți ai casei. În ladă are zestrea făcută de mânușițele ei și ale mamă-si, despre asta să discuți dumneata cuscră cu Filofta ca între femei, eu mă pricep mai puțin. Nunta o stabilim acum, ori mai târziu? Din casă, fata mea fără nuntă nu pleacă. Este o floare pe care am să v-o încredințez la ușa bisericii, să aveți grijă de ea, să nu se ofilească. Gheorghe a terminat de vorbit, a privit pe deasupra tuturor, în capătul mesei, opus lui Lemnaru, la loc de cinste era Anghel. Tot timpul a stat cu ochii în strachină, nu a mâncat, nu a băut.
      -Dumneata, cuscre Anghele, nu ai nimic a spune? Ți se par toate bune? Au nu vrei să intervii? Poate vrei să îndrepți ceva ce acum strâmb ți se pare. Nu-i bine să taci. Bine ar fi să spui tot ce ai pe suflet, să te descarci cuscre, să ne spui nouă, celor aici prezenți, ce și cum vezi dumneata lucrurile. Iar dacă vei continua să taci, în veci să nu vorbești despre ce puteai spune acu și ai tăcut! Gheorghe s-a ridicat de la masă, era puțin pișcat, însă cu vorba la locul ei. A mers la Anghel, a pus mâna pe umărul lui, a oftat, apoi a continuat a vorbi:
      -Frate Anghele, cuscre, căci neamuri vom fi de acum încolo, află domnia ta că am vrut să-ți curm viața după ce ai răspândit ticăloasele cuvinte. În acel moment, Filofta a început să-l tragă de cămașă pentru a-l opri să vorbească. Gheorghe a ignorat-o. Nu Filofto, nu trebuie să tac. Buboiului dacă nu-i scoți rădăcina, el tot sapă, reapare, provoacă suferință mare. Mai bine ne spunem tot ce avem pe suflet acum, ne dăm apoi mâinile și cearta dintre noi dispare definitiv, altfel nu ne vom putea privi în ochi. Doar Didina și Filofta m-au oprit să-ți fac felul. Recunoaște și dumneata că nu greșeam prea mult dacă îți dădeam, cu cuțitul, drumul la sânge ca la un porc în ziua de Ignat. Îmi pare bine că nu am făcut-o, ai spus și dumneata la supărare vorbe de ocară despre cea care acum îți este noră. În ochii ei să privești, ei să-ți ceri iertare, pe ea ai băgat-o în gura satului. De acum, ești iertat, altfel în curtea mea nu aveai cum intra. Te rog să ridici ceașca cu țuică, văd că nu te-ai atins de mâncare, întregi ți-s bucatele în față, să bem pentru înțelegere, pentru apărarea copiilor noștri de gura rea a satului.
      Anghel s-a ridicat în picioare cu ceașca în mână, lângă ei venise și Vasile cu Lixandru, toți cu paharele pline cu băutură.
      -Tată socrule, îți mulțumesc pentru tot, frate Lixandre voi fi alături de tine în tot ce vei înfăptui. A dat noroc cu toți, apoi a lăsat paharul cu vin pe masă, a sărutat mâna bătrânului Lemnaru și pe a tatălui său. Imediat Didina a făcut același gest ca și logodnicul ei, după ce a sărutat mâna lui taică-su și a socrului, a mers la mamă-sa și la soacra sa și le-a sărutat mâna. Fata a fost sărutată de toți pe frunte și i s-a urat să aibă o căsnicie lungă, fericită și cu o casă plină cu copii.
      Anghel a început să plângă în hohote, lacrimile curgeau din ochii lui ca o ploaie repede de vară. Nimeni nu l-a tulburat, l-au lăsat să se descarce. După câteva minute, printre suspine și sughițuri, Anghel a putut grăi:
      -Vă rog să mă iertați oameni buni, am fost pe cale să stric fericirea copiilor noștri din cauza neroziilor mele. Om bătrân și fără minte. Îmi intrase în cap că am pământ, ei și? Îl mâncam cu lingura? Abia acum după ce l-am urcat în pod, pot spune că am făcut ceva, am vândut o parte să cumpăr:  găini, un porc pe care l-am tăiat de Crăciun, restul este neatins. De aici încolo copiii vor hotărî ce și cum, eu și baba ne vom supune lor, doar de ne vor cere vreo povață, le vom da, de vom știi a da.
      Gheorghe Lemnaru l-a îmbrățișat cu căldură pe cuscrul Anghel, dând astfel uitării vechile divergențe dintre ei. Amândoi bătrânii au dat băutura peste cap.
      Glasul lui Anghel s-a făcut din nou auzit:
      -Noră dragă, nu vrei mătăluță să-mi dai o sarma din tuci, o fi mai caldă, asta a înghețat în strachină. Aș mânca acum după ce am gustat din țuică.
      Petrecerea a ținut până-n ziuă, verii lui Anghel demult dormeau cu capetele pe masă. Femeile se strânseseră toate în camera de dincolo, chit că acolo era frig, niciuna nu se dădea dusă până ce nu au văzut ultima carpetă din lada de zestre. Ba una mai curioasă, Leana lu Istrate, a ridicat și capacul de la chichița lăzii să vadă câte mahmudele sunt puse acolo ca salbă a miresei. Erau trei mahmudele mari, trei bani de aur cu chipul lui Napoleon și trei cocoșei din aur cu Franț Iosif pe ei. Femeile, care erau din familii sărace, se minunau de zestrea bogată a Didinii. Pe lângă tot ce era în ladă ca îmbrăcăminte, pe ladă în stivă mare erau așternuturi țesute din lână cu bătătură din bumbac. Toate într-o urzeală foarte pretențioasă unde nu multe femei erau meștere. Pernele din puf de gâscă îmbrăcate în pânză de casă, cu broderii minunate făcute de mâinile dibace și răbdătoare ale Didinei în lungile nopți de iarnă, erau deasupra lăzii la loc de mare cinste.
      -Tot ce vedeți aici, nu este mare lucru. Filofta vorbea privind cu mândrie sărăntoacele femei care se minunau și pipăiau tot.
      -Cum adică cuscră nu este mare lucru? a deschis una cuvântul, ce crezi dumneata că este mai presus de ceea ce este în ladă?
      -Fata mea, ea este adevărata zestre. Frumusețea ei și a sufletului, face cât toate lăzile din lume. Cuscrelor, toate lucrurile, pe care le vedeți în ladă, se uzează, se rup, le mănâncă moliile, le fură hoții, le poate arde focul. Însă, sufletul bun al copilei mele, priceperea mâinilor ei în a face tot ce ține de buna rânduială a femeii, hărnicia sa, nu are hodină până nu gată lucrul început, sunt însușiri unde nu este întrecută, calitățile astea nu i le poate lua nimeni, asta este adevărata zestre a Didinei mele.
      -Ai dreptate cuscră! Că mare meșteră ești la vorbă, acu și noi o cunoaștem pe Didina și nu avem ce să-i reproșăm. E frumoasă, cuminte, vrednică, are tot ce-i trebuie unei fete de măritat, e la fel ca fata mea, Paulina, că și a mea e vrednică, frumoasă și  bună la suflet.
      -Ai dreptate Vasilico, am văzut-o și eu pe fiică-ta. Am fost în vară la prașila porumbului pe tarlaua lui Haralamb, era și fiică-ta acolo, ce să-ți spun, pe la prânzul ăl mare i se îngreunase sapa de tot, abia o mai putea ridica să taie bălăriile dintre firele de porumb. Îmi amintes ca acu, i-am și zis :„fata mea, ți s-a îngreunat sapa? Văd că abia o mai ridici, vezi să nu rămâi în urmă că te faci de poveste în tot satul, iar Haralamb îți va tăia din bani”. În răspunsul ei am citit bunătatea sufletului, știi ce mi-a zis? Îți spun eu: „ai grijă țațo, nu mai melița din gura aia spurcată, că te fac de ocară de nu-ți ajunge toată apa Ialomiței să te spele de zoaiele pe care ți le voi arunca în cap!” Am tăcut Vasilico, mi-am zis în gând: „să te ferescă Dumnezeu de bunătatea ăste-i copile”. Cât despre frumusețe, nu am ce zice, e frumoasă, mai ales dacă nu deschizi bine ochii când o privești. Muierea s-a tras mai în spatele Filoftei când a terminat de bârfit.
      -Nu îți este fa rușine să râzi de fata mea? Ce fă a ta e mai brează? Ai uitat că anul trecut când a fost mireasă a pus-o ginerele pe grapa de nuiele și a tras-o cu caii prin tot satul? De, nu mai era fată, fetia ei a fost furată de ofițerul rus care fusese cartiruit la voi în casă. Ați fost râsul satului. Mult timp nu ai mai scos capul în lume. I-ai mai dat lui gineri-tu un pogon de pământ și vaca cu vițel lângă ea, să uite nebunul că se însurase cu o muiere, nu cu o fată mare. Ai râs de fata mea și rușinea era mai mare pe capul tău. Halal!
      -Cuscrelor, vă rog să vă potoliți, să vă aninați dușmănia în cui până ce plecați din casa mea, apoi să faceți ce vă va lumina Dumnezeu. Haideți în cameră la bărbați să vedem ce mai pun la cale, să gustăm și noi oleacă din vinul cela negru, dulce și să vedeți ce frumos ne va duce drept în pat, iar pe voi astea mai tinerele în brațele bărbaților.
      Bărbații se pișcaseră bine, câțiva mai lacomi la băutură erau cu capul pe masă. Lixandru discuta într-un colț al camerei cu Lazăr despre evenimentele din noaptea de anul nou.
      -Te-a chemat și pe tine la poliție? Că nu am mai apucat să vorbim în ultimele zile și nu știu ce ai mai făcut.
      -Da, m-au întrebat cum a fost, să dau declarație cum s-au întâmplat faptele. Știi cine era de față la anchetă? Băieții cei murdari pe care i-ai protejat tu în sat, ei puneau întrebări și un comisar de poliție. Am declarat cum a fost, nu am ascuns nimic, le-am spus că mai multe știe primarul, adică tu. Să te întrebe pe tine.
      „-Lasă mă, mi-au zis ei, tu spune despre ce ai făcut tu și mai ales ce știi de Pădureanu și de Spirache”, adicătelea să le spun dacă ăștia ne-au ajutat. Le-am spus că nu știu decât de la tine, nu am văzut cu ochii mei cum au stat lucrurile. Lazăr era un pic euforic și bucuros că este prețuit de Lixandru, nu acum că este primar, ci din totdeauna îl admirase. Tu ce ai declarat?
      -Tot, cum am fost informat, cum cei doi ofițeri au urmărit bandiții când au intrat în sat, cum ne-am organizat, la drept vorbind, am spus totul așa cum îl știi de la mine. În ce îi privește pe Spirache și mai ales pe Pădureanu le-am luat apărarea. Așa a fost drept să fac. Pe Spirache l-am surprins când trăgea asupra lui Bercovici, iar pe Pădureanu l-am pescuit ușor, nu a opus rezistență, nu trăsese nici un foc de armă. Acum să facă ei dosarul și să hotărască. E posibil ca Belciug tânărul și Pădureanu să scape de glonț, însă ceilalți vor fi condamnați la moarte. Am auzit că l-au ridicat și pe Dumitru Belciug pentru legătură cu bandiții. Așa se vor mai astâmpăra și chiaburii ăștia, căci nu le mai ajungeai cu prăjina la nas de mândrii ce erau. Te-ai pregătit? Ăștia bătrânii vin duminică să-ți boteze copilul. Lixandru zâmbea, era fericit, secretarul județenei de partid îl felicitase personal pentru prinderea legionarilor. Îi propuseseră chiar să meargă într-o școală de partid să fie instruit pentru când va fi nevoie de serviciile lui și mai sus în ierarhie.
      -Să vină, îi aștept cu drag, cum vă aștept pe toți să punem masa și să închinăm un păhărel în sănătatea și pentru norocul micului vlăstar. Tu ce ai de gând Lixandre? Nu vrei să intri în rândul lumii? Să te tragi și tu la casa ta, să ai familia ta, copiii tăi, gospodăria ta, să știi pentru ce muncești în viață, care îți sunt urmașii, să-ți faci propriile rădăcini.
      -Duminică, după ce boteazăm copilul vostru, pe seară, vom merge împreună să o cerem pe Smărăndița de nevastă pentru mine. M-am hotărât, cumetre Lazăre, ea va fi femeia lângă care vreau să-mi trăiesc zilele, nu contează că este săracă, vom munci și ne vom face de toate.
........................................................................................................................................................................

     



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Copiii Țării sunt cea mai bună investiție

    Am ascultat puțin, aș fi vrut să ascult tot discursul din Parlament al lui Orban, mi-a fost imposibil să ascult tot speech-ul. Urmăres...