Iubirea dintr-o primăvară fierbinte. Cap. XIV

            Gheorghe Lemnaru pusese un țol la umbra dudului bătrân aflat în fundul curții, pusese țolul aspru, din cânepă țesută în casă, peste pământul fierbinte, uscat și crăpat. Cu o mână așezată sub cap, privea,  prin pâcla vipiei, cerul ce se vedea de un senin tulbure, nespălat de strop de ploaie. Văzduhul văzut prin valurile de căldură toridă, părea un cuptor încins a cărui dogoare pârjolea totul. S-a ridicat în capul oaselor, și-a aprins o țigară, a stins cu grijă chibritul apoi a tras două fumuri să le simtă până în vârful degetelor de la picioare. Gânditor, a dat fumul afară din gură în mici rotocoale efemere, a privit fumul ce se disipa în natură, s-a gândit la el, parcă ieri era copil, apoi flăcău, tată pentru prima dată, iar acum este un bătrân care așteaptă să-l fericească și pe el copiii lui cu nepoți. I-a trecut viața ca o părere, s-a dus  precum fumul de țigară ce risipea în aer.

      Ieri era copil, își amintește și acum ziua în care plecase pentru prima dată la școală. Era mândru de el, nu toți copiii erau lăsați de părinții lor să învețe carte. Avusese noroc cu biată mamă-sa, o femeie destupată la cap pentru acele vremuri, chit că nu învățase nici o oră de școală. Știa multe povești, dacă cineva spunea o poezie, ori o strigătură nouă la horă, ea o băga mintenaș la cap. Tată-su fusese un om aprig la vorbă și la faptă, priceput în tot ce făcea, nici o meserie nu-i era străină. A fost suficient să urmărească meseriașul, care-l tocmise să meargă cu el salahor cu ziua, cum zidește o casă din paiantă cu temelia făcută din tălpi groase din stejar așezate direct pe fundația din piatră întărită cu var cald.  Într-o vară, cât a muncit cu bătrânul Ieremia, a învățat meseria de zidar și de dulgher. Mai apoi multe case zidise bătrânul Lemnaru. Se tocmea din vreme cu cel care voia să aibă o locuință nouă. Nu-l jecmănea de bani, nu-l presa să-i dea într-o anumită zi, însă să te fii păzit Dumnezeu să-ți fii trecut prin minte să-l păcălești. Devenea, din omul cumsecade știut de toată lumea, blestem pe capul mincinosului, de aceea datornicii stabileau cu el o zi precisă când își vor plăti datoriile, ziua era aleasă de cel care era dator. Când venea sorocul, trebuia ca la prima oră din zi, imediat după ce se răscăcăra de ziuă, să fie cu banii la poarta lui Eftene Lemnaru.

      Mamă-sa, Bălașa Lemnaru, insistase mult pe lângă încăpățânatul de Eftene să-l lase și pe Gheorghe la școală. Banul era scump, Eftene muncea mai mult pe produse. Nu duceau lipsă de nimic. Doar bani pentru cărți și caiete nu erau. Fiecare franc pe care puneau mâna îl țineau în dinți pentru gaz, chibrituri și la ocazii, mai ales de Paști și de Crăciun, pentru a cumpăra zahăr.

      Vrusese Dumnezeu ca într-o seară, când bătrânul Eftene tocmai gătase de construit o casă și se înturnase acasă aghesmuit bine și cu chef de harță, nevasta să-i ceară bani pentru ca Gheorghe să meargă la școală. Bătrânul se uitase la ea cu ură, apoi o lovise cu dosul palmei peste față. Bălașa, obișnuită cu ieșirile agresive ale bărbatului, s-a ridicat de jos, s-a uitat în ochii tulburi ai bărbatului, apoi a grăit:

      -„Să faci bine să-mi dai bani să-l trimit pe Gheorghe la școală, altfel cu mine vorbă de înțeles nu vei mai avea!”.  Bălașa, femeie aprigă și hotărâtă, când spunea o vorbă așa rămânea, nimeni nu o mai clintea din decizia ei, cuvântul rămânea bătut în cuie.

      Eftene, încolțit de hotărârea muierii, a scos banii și i-a pus în poală, apoi a ieșit din casă și s-a oprit sub dudul care acum îi oferea umbră lui Gheorghe, pe atunci era un puiandru.

      Îi făcuse mamă-sa o traistă cu baieri lungi pe care o petrecuse în curmeziș pe după umeri. Când mergea, tăblița din traistă îl bătea peste glezna piciorului. Îl incomoda la mers, însă asta nu-l făcea mai puțin mândru de faptul că este școlar. Desculț și cu capul descoperit, pășea cu tălpile goale prin glodul gros al drumului, în urma lui se ridica un norișor de praf. Îmbrăcat cu o cămașă largă, făcută de biată mamă-sa dintr-o cămașă ruptă de-a bătrânului Eftene și cu cioarecii rămași mici, abia ajungeau la jumătatea pulpei, mergea țanțoș, salutând oamenii întâlniți în cale.   

        Învățase 4 clase bune, adică știa taina socotelii și câte ceva despre lume. Fostul învățător, dus de mult dintre cei vii în loc cu verdeață, îl învățase mai mult decât scria în carte. Se întâmpla să-l mai cheme pe la el să-l ajute la treabă, după ce gătau ce trebuiau să facă, îl oprea să mai discute cu el multe și mărunte lucruri. Parcă și acum îl vede pe Isopescu, așa se numea învățătorul, cu litra de țuică în mână cum îl ajuta  să pătrundă tainele istoriei și geografiei. Mereu îi spunea: „Gheorghe, cine nu-și cunoaște istoria, cine nu-și știe rădăcinile, ăla este un rătăcit fără drag de pământul pe care calcă și care-l hrănește”.

      Din clasa a V-a nu a  mai fost lăsat la școală. Părinții l-au trimis să aibă grijă de animalele din gospodărie, ceilalți frați crescuseră și merseseră la casele lor, doar el, prâslea, venit pe lume într-o vreme când nu mai era așteptat, putea să aibă grijă de cele două vaci și de cei doi cai. Legau caii între ei, iar vacile le legau de cai, apoi tată-su îl urca pe cal și dus era până la islaz, acolo descăleca de pe cal și împiedica picioarele cailor. Vacile le împila, adică le lega de coarne și de piciorul din față, să nu poată alerga, doar să mănânce. Era mai rău seara până aduna animalele și le lega iar toate. Cu timpul a crescut și nu i s-a mai părut greu.

     Când a ajuns băietan de 14 ani, Eftene l-a luat cu el să-l ajute la construit de case, voia să-I învețe  meserie, apoi să continuie singur după ce el nu va mai fi. Gheorghe era priceput la treabă ca și bătrânul lui tata. A deprins repede meșteșugul dulgheriei și al zidăriei. Greu îi era iarna când trebuia să cioplească cu barda șindrilă din stejar pe care vara o vindeau celor de voiau să-și pună drept învelitoare caselor șița de el făurită.

      Într-o zi, pe negândite, mama-sa l-a întrebat, fără altă pregătire, de nu vrea să se însoare. În fapt, după cum vorbise Bălașa, nu-i lăsa loc de întors, vorba ei semăna a poruncă.

      Trecuseră câțiva ani de la zurba țăranilor din 1907. Lucrurile se așezaseră, însă țăranii rămăseseră tot fără pământ.

       Îi răspunsese bătrânei Bălașa că el se supune poruncii, doar să-i spună din timp cine îi este aleasa pentru ca el să aibă timp să o cunoască. Mamă-sa nu-i dezvăluise numele celei care urma să-i fie mireasă, îi spusese doar:„toate la timpul lor fiule, nu te grăbi, voi veghea ca totul să meargă după voia mea”. După voia ei, nu după cum își dorea el. Bălașa își căuta noră, nu nevastă pentru Gheorghe. Voia o fată care să nu-i iasă din cuvânt, să fie supusă, vrednică și pricepută. Nu se îngrijea să fie frumoasă. Considera că fata după ce naște se îngrașă, se deformează și se urâțește. Doar vrednicia, priceperea și docilitatea îi rămâneau.

      Într-una din zile, într-o iarnă blândă de februarie, Bălașa, de cum s-a trezit dimineața, i-a spus lui Gheorghe care încă nu se dăduse jos din pat:

      -„Băiete, astăzi, caută de te spală, te bărbierește, iar pe seară vom merge în pețit la Filofta lui Tudose, am aranjat totul cu părinții ei, diseară mergem să vă cunoașteți și să petrecem de bucurie că veți intra în rândul lumii. Bălașa îi vorbea în timp ce aranja patul unde dormise cu Eftene.

      -Mamă, abia de o cunosc, cum să mă însori fără să mă întrebi dacă îmi place fata? Nu vreau să devin ginerele lui Tudose, nu îmi este dragă fiică-sa. Nu o vreau. Mai bine rămân o viață întreagă singur, decât un ceas să stau cu sluta în casă. Cerul se va despica și din adâncul lui fulgerele mă vor despica dacă eu îmi trec peste voință. Gheorghe era revoltat, pentru prima data îi întorcea vorba mamei lui. Niciodată nu ridicase tonul în fața ei, indiferent dacă avea ori nu dreptate. S-a speriat când a realizat ce făcuse, însă și-a luat inima în dinți și nu a dat înapoi.

      -O cunosc eu, este suficient. Dragostea vine cu timpul, nu te speria că nu o iubești acum, îmi vei mulțumi mai târziu. Dragul mamei, Gheorghe a tresărit, niciodată mama lui nu-i vorbise atât de blând, iubirea trece, se duce pe vânt, pe apă și pe glodul drumului. Iubirea se topește în neajunsurile vieții, în țipătul pruncilor, în foamea ce ne tot urmărește. Iubirea este pentru ibovnică, nu pentru nevastă. Femeia trebuie să-ți fie sprijin precum aracul viței de vie. Să te poți bizui pe ea în cele mai grele momente ale vieții tale. Gheorghe, când vii de la pădure cu carul plin cu lemne, la urcarea dealului Măgura nevasta trebuie să tragă cu tine de căruță, să se opintească în genunchi să puteți, împreună cu caii, să urcați dealul.

      Așa este și în viață, a continuat bătrâna, fiecare familie are de urcat un Deal al Golgotei, dacă nu trageți amândoi soții deodată, nu veți reuși să ajungeți pe culmea dealului. Ai încredere în mine, Filofta va fi o femeie și jumătate, o nevastă de care vei fi tare mândru.

      Gheorghe nu a mai scos cuvânt de împotrivire. Seara s-au dus în pețit așa cum fusese rânduit, abia când a ajuns în casa lui Tudose și-a privit cu atenție viitoarea nevastă. Nu era nici urâtă nici frumoasă, nici grasă nici slabă. În schimb avea un hectar de pământ de luncă, bun pentru orice fel de cultură. Mai avea o văcuță și câteva oi. Zestre numai bună să-i dea oarece frumusețe fetei. Cei bătrâni au vorbit între ei, logodnicii, pentru ei, nu existau. Tot ce se întâmpla în acea seară în casa lui Tudose părea o tocmeală în târg când unul vinde vaca, iar altul vrea să o cumpere. Bălașa, care conducea discuția, a spus, de fapt mai mult a ordonat:

      „-Să ținem cont că războiul bate la ușă, nu se știe când feciorul nostru ar putea fi mobilizat, de aceea vă cer să ne dați fata încă din această seară, apoi vom face un pic de țâțâială după Paști, când vom duce tinerii la biserică pentru cununie”. În timp ce vorbea femeia privea insistent pe Eftene ca și cum iar fi cerut ajutorul.

      Petrecerea s-a întins până noaptea târziu. Tudose nu era un om sărac, era unul dintre cei care aveau oricând o țuică în casă, pe care o făcea din niște corcoduși aflați în fundul grădinii și o bucată de brânză de la vacile și oile din curte. Frații lui Gheorghe băuseră în tăcere fără să îndrăznească să scoată vreun cuvânt care putea să o mânie pe Bălașa.

      Târziu au ajuns acasă, Filofta, cu o mica boccea făcută dintr-o broboadă în care își pusese strictul necesar, a pășit pragul casei neîmbiată de nimeni. Din urmă o mâna cea care îi devenise soacră:

      -„Intră în cameră, de acuma aici vei locui cu bărbatul tău. Să-l respecți și să nu-i ieși din cuvânt. Dimineață, când zorii vor da să intre pe geam, tu să fii în picioare, să mergem să dăm animalelor să mănânce și să facem focul în cele două odăi. În toată ziua vei asculta doar de cuvântul meu, să faci bine să urmezi porunca și ție îți va fi bine, altfel, trăznetul cerului va fi mai blând decât urgia mea. Mergeți la voi în camera, căutați de vă cunoașteți. Tu, Gheorghe, nu fii de mămăligă, vreau ca până dimineață ea să fie femeie, să poți să-mi arăți cămașa pătată, să văd dacă a fost fecioară, că doară nu iei muierea altuia. Când vă veți trezi, să-i dai două perechi de palme, să știe că de acu este muiere măritată și are un bărbat de stăpân. Mergeți la culcare!” Bălașa i-a împins de la urmă în cealaltă camera care era despărțită de prima printr-o sală numită tindă.

       Rămași singuri în cameră au realizat că sunt doi străini. Erau stingheriți, nu știau ce să-și spună. Nu discutaseră niciodată amândoi. Nu aveau capăt de vorbă. S-au așezat pe marginea patului, unul lângă altul, cu picioarele atârnânde. Gheorghe, într-un acces de îndrăzneală, dată și de ceștile de țuică băute, i-a cuprins mâna după care a început să vorbească, la început timid, apoi cu mai mult curaj:

      „-Filofta, nu te iubesc, nu îmi ești dragă, de fapt, nu te cunosc, însă, dacă părinții noștri au hotărât ca noi să trăim împreună, apăi, așa vom face. Unde nu vom ști cum să procedăm ne vom sfătui amândoi fără să ridicăm tonul, fără să țipăm și să ne înjurăm. E mult până când te voi înjura o dată, până îți voi scăpa prima palmă, apoi va deveni obișnuință, ori eu nu vreau asta. O furtună o data pornită nu știm câte ravagii va face. Vreau să ne înțelegem amândoi și de va fi să ne  îndrăgim unul pe celălalt, va fi și mai bine. Pentru început avem să trăim ca într-o învoială. De va fi nevoie, sprijin unul altuia avem să fim. Promit, dacă vei face cum îți spun, să te apăr de gura soacră-ti. Este tare aprigă și amarnică, încearcă să nu-i intri în mâini. Ferește-te de ea! Eu te asigur că m-am înțărcat de la sânul ei de mamă,  vreau să ajung la sânul tău de viitoare mamă. Acu să ne culcăm, mintenaș se face ziuă și mama Bălașa nu ține cont că asta a fost noaptea nunții noastre. Pentru ea trebuie să te scoli din pat înainte ca zorile să pătrundă în sat.”

      -Ne vom culca, însă înainte trebuie să-mi iei fetia, căci, de nu va vedea soacră-mea cămașa pătată de sânge,  va spune că am fost muiere și voi fi de râsul satului. Iar dimineață să nu uiți cele două perechi de palme pe care ți-a ordonat să mi le dai. Împlinește cuvântul ei să pot trăi bine. Filofta, ușor îmbujorată la față de rușinea pe care o avea fiindcă luase o inițiativă ce nu se cuvenea unei fete abia intrată în casa bărbatului, vorbea cu liniște, erau fapte ce musai trebuiau să se întâmple. Plecase din casa părinților ei hotărâtă să-și facă propria familie. Nu trebuia să mai aibă rușine de cel care avea să-i fie, cu voia Domnului, bărbat pe tot restul zilelor”.

      Anii au trecut, Filofta se dovedise a fi femeie cu judecată. S-au înțeles bine, niciodată nu sărea cu gura când îl vedea supărat, îl lăsa în plata Domnului. Doar când fața lui era liniștită ca oglinda iazului când nu adie vântul, atunci îi spunea tot ce avea ea strâns la inimă, își descărca sufletul în fața lui, iar el o privea cu ochii  senini, curioși să afle tot ce voia femeia să-I spună.  Filofta vorbea repede, parcă voia să spună totul dintr-o suflare. Gheorghe o asculta liniștit până ce termina tot ce avea de spus. Uitându-se în ochii ei frumoși o întreba de fiecare data:„cum vrei să faci?” Filofta se pornea din nou pe turuit, vorba îi era sacadată ca melița, voia ca fiecare cuvânt să-i intre în cap bărbatului. Abia după ce femeia răsturna toți sacii plini cu vorbe, Gheorghe, liniștit, se ridica în picioare dădea din cap și pleca în treaba lui. Nu o aproba, nu o contrazicea, însă întotdeauna ținea cont de părerea ei. Filofta se dovedise a fi femeie înțeleaptă.

      Gheorghe a oftat, a privit în zare valurile jucăușe de dogore ce pluteau deasupra pământului. Era o liniște desăvârșită, nu cânta nici o pasăre în pomii din grădină, nu țărâia niciun greier, doar o furnică rătăcită se plimba agitată pe mâna lui. Îi este sete, gândea bărbatul, caută apă la fel ca brotacul care striga disperat să dea Domnul ploaie. Nu picase de mult nicio picătură de apă, porumbul rămăsese mic, iar frunza se răsucise. Era al doilea an în care seceta pârjolea totul.

      Se gândea cu îngrijorare la nunta lui Lixandru cu Smărăndița pe care o programaseră în octombrie. De nu va ploua, nici mămăligă, pentru meseni în ziua nunții, nu are din ce să facă. Regreta că nu făcuse amândouă nunțile în aceeași zi. Se mai întâmplase asemenea evenimente, nu strica el rânduială. Ciovlică și Titirez fuseseră de acord să nuntească deodată, doar Filofta și Frusina se contraseră, aduseseră ca argument faptul că nu le-ar merge bine în viață tinerilor, ba Frusina susținea sus și tare că este chiar rău de moarte pentru miri.

      Vasile și Didina se cununaseră religios a doua duminică după Paști. Fusese o zi frumoasă, dimineața plouase cât să ude praful gros, apoi soarele ieșise din nori pe un cer senin și curat și așa se păstrase până seara când apusese cu regretul de a nu putea fi părtaș la strigarea darului.

      Doisprezece cai înhămați, la șase căruțe, cu zurgălăi și funde viu colorate legate la căpestre au pornit spre casa lui Gheorghe Lemnaru. Fiecare căruță avea câte trei leagăne peste care fuseseră așternute cele mai frumoase macaturi din casa lui Anghel și din casele celor care veniseră în nuntă cu căruțele. Pe fiecare leagăn erau câte trei nuntași cu sticle cu băutură în mâini, veseli și porniți pe distracție. În zurgălăii cailor și chiotele muierilor alaiul a trecut pe la casa nunilor mari pe care i-au luat în căruța din frunte, acolo unde era ginerele. Tropăitul cailor, chiuitul muierilor și strigăturile bărbaților scoteau sătenii la porți să vadă ginerele cum merge cu alai să ia mireasa din casa lemnarilor. Ajunși în poarta lui Gheorghe, au coborât din căruțe, socrul mic împreună cu soacra mica, cu ploștile în mâini i-au întâmpinat pe oaspeții.

      -Doar ginerele să intre în curte să caute mireasa, de o va găsi să vină împreună să ureze bun venit nașilor și celorlalți nuntași, iar de nu o va găsi, să faceți bine să vă înturnați de unde ați venit, înseamnă că nu va mai fi nicio nuntă. Gheorghe vorbea serios, doar în ochii lui apoși jucau steluțe de bucurie.

      Vasile aflase din timp, de la Didina, unde se va piti, s-a prefăcut că o caută puțin prin curte apoi a mers direct la locul unde Didina se pitise pentru a fi găsită. Împreună au venit la poartă, au urat bun venit nunilor și rudelor lui Titirez  și, în acordul unui marș cântat de lăutari, au fost poftiți să intre la mese.

      Au fost serviți de către neamurile lui Lemnaru cu ciorbă de pasăre, cozonac și mere. Ca băutură au avut țuică și vin din belșug de care au profitat din plin verii lui Anghel toți cu poftă de mâncare, dar mai ales de băutură de care nu se mai atinseseră de mult timp din lipsă de bani.

       Cununia religioasă a avut un șarm aparte. Preotul, din cauza paharelor cu vin pe care le băuse la parastasul lui Gheorghieș ce fusese înmormântat înainte de a sosi mirii pentru cununie, a lălăit „Isaia dănțuiește” după câtecul „bun îi vinul ghiurghiuliu” al Mariei Tănase. După cununie au mers cu toții la salon acolo unde a fost pusă masa și unde lăutarii au cântat până dinspre ziuă.

       După ce ultimul mesean a dat darul constând în patru gâște și o dublă de porumb, în salon s-a produs rumoare, femeile au început să țipe, s-a auzit un foc de armă:

       -Ce credeați mă nenorociților, mă vânduților lui Anticrist, că veți scăpa cu viață? V-ați înșelat amarnic, cumetre Haralamb am prins toți porcii, să avem grijă să nu ne scape. Dumitru Belciug, proaspăt eliberat din arest, făcuse câteva luni de pușcărie din cauza legăturilor cu banda lui Bercovici, era cu arma în mână, alături de Haralamb și ginerele lui, toți înarmați.

 

       -Dați-vă în dreapta toți mesenii, mai puțin familia lui Gheorghe Lemnaru, a lui Titirez, instructorul roșu și Lazăr la Samfirei, tu, Ciovlică, mergi la grămadă, ești prea sărac și prea prost să te omorâm noi. Mișcați-vă mai repede, altfel încep să trag la nimereală. Și ca să-i impulsioneze mai abitir a tras un foc de armă, din tavan a căzut mortal în capul mesenilor.

      S-a produs o vânzoleală și mai mare, mesenii de rând, aceia care nu aveau legătură de rudenie cu Lemnarii, căutau să meargă în partea în care li se ceruse. Se împiedicau unii de ceilalți, înjurau, loveau fără să se uite în cine dau. Băutura și frica îi determinau să acționeze instinctual.

      Instructorul de partid s-a apropiat ușor de Lixandru:

      - Lixandre, am pistolul la mine, ce părere ai, să facem uz de armă? Furtună nu era speriat, trecuse prin multe încercări în viața lui.

      -Nu, nu vom folosi arma, asta ar însemna să moară mulți oameni nevinovați. Vom încerca să-i anihilăm folosind șiretlicuri. Ce dracu sunt doi babalâci burtoși și un idiot, nu trebuie să ne speriem. Încearcă dumneata tovarășe Furtună să-i ții de vorbă, întreabă-i ce vor și dacă s-au gândit la consecințe.

      Instructorul a ieșit în față, era într-o formă bună, nu se știe din ce motiv nu băuse, desi era un tovarăș loial al lui Bachus. Era îmbrăcat elegant, cu cravată și costum, cămașă alba, iar pe cap avea o pălărie din cele la modă, pentru nuntă lăsase tradiționala lui șapcă.

      -Domnule Belciug, vă înțeleg supărarea, nu este ușor ca unicul copil să fie închis pe viață pentru acte de răzvrătire antisocială, reacționare. Știu că în ultimul moment l-a trădat pe Bercovici, însă nu pentru a veni alături de noi, ci pentru a răzbuna rușinea făcută familiei de acel nenorocit legionar. Nu v-a fost ușor să suportați mitocănia, perversitatea și agresiunea lui Bercovici. Trebuia ca atunci să veniți la noi, să ne dați toate datele pentru ca împreună să anihilăm banda de nemernici a lui Bercovici.

      -Dacă nu taci îți zbor creierii, înțelesu-m-ai? Treci alături de ceilalți porci cu care ești tovarăș. Mișcă-te! Belciug turba, simțea că pierde controlul.

      -Întâi îți voi spune tot, apoi poți să faci ce vrei. Știi de ce nu ai venit la noi? În ciuda faptului că Bercovici îți siluia femeia, drept este că începuse să-i placă și ei, într-un fel vă plătea polița Iosif Abraham, ai sperat că mâna aia de bandiți va da guvernul Grozea peste cap și veți veni la putere voi cu Maniu vostru. Ți-ai sacrificat și copilul și nevasta pentru o himeră. Iată că l-am prins pe bandit împreună cu toată banda lui. Tu ai scăpat ieftin, puteai să putrezești în închisoare, însă regimul nostru democratic a ținut cont de faptul că ai fost forțat, amenințat și șantajat cu moartea copilului și de aceea nu ai divulgat legătura dumitale cu Bercovici. Furtună blufa, știa că Belciug fusese eliberat și pus sub urmărire pentru a aduna toate elementele reacționare din împrejurimi. Liniștit, cu brațele încrucișate pe piept, Furtună se uita într-un fel disprețuitor la Belciug, intenționat nu le dădea atenție lui Haralamb și ginerelui său, îi considera ca fiind neînsemnați.

      Haralamb s-a apropiat și mai mult de Belciug, se vedea îngrijorarea pe fața lui, transpira abundent, începea să regrete că l-a însoțit pe Belciug. Simțea pământul cum se scufundă de sub picioarele lui, se vedea căzând într-un hău de unde nu avea nici o ieșire.

      -Eu plec Dumitre, îl iau și pe nevolnicul de ginere, aici nu-i de glumă, eu moarte de om nu vreau să fac, ori dacă mai stau așa se va întâmpla. M-ai amețit cu țuica și cu vorba, nu este deloc simplu. Nu avem cum să scăpăm de aici. Haralamb s-a depărtat de Belciug, l-a luat de mână pe ginerele lui și împreună au pornit spre ușă.

      -Tu ce mai aștepți, de ce nu pleci? Tovarășii tăi mai deștepți decât tine au tăiat-o, ia-o după ei, nu îngroșa gluma. Între timp de Furtună se apropiase Vasile, mirele din acea nuntă, și Lixandru, cumnatul său și primarul comunei.

      Fără a scoate vreun cuvânt de amenințare Belciug a dus pușca la ochi și a tras. Nemernicul glonț a nimerit pieptul lui Vasile:

     -Mori scârbă, din cauza ta copilul meu este în pușcărie pe viață. După ce a tras, pușca i-a căzut din mâna devenită neputincioasă. Focul de armă tras asupra unui om îl trezise la realitate. Belciug nu era un criminal, era un om îmbogățit, pe care averea, îmbuibarea îl făcuse să fie obraznic, paranoic și pervertit. Focul de armă tras asupra lui Vasile îl trezise la realitate, văzuse viața cum i  se prăbușise încă o dată.

      -Dobitocule, ai omorât un om, ce crezi că ai reușit cu asta? Ești un laș nenorocit, ai venit cu arma să împuști un tânăr în cea mai fericită zi a lui. Sunt sigur că se va vindeca, nu poate să moară din pricina unui dezaxat, a unuia care care și-a întemeiat averea pe nefericirea arendașului Iosif Abraham căruia i-ai luat nu doar averea, ci și nevasta. Prostule, ai crezut că Aritina, trădându-l pe Iosif, te va iubi pe tine? Te-ai înșelat amarnic. Când Bercovici, tânăr și cu tupeu s-a agățat de nevastă-ta, ea nu și-a mai dat cracii jos de pe umerii legionarului. Ai îmbătrânit Dumitre, nu te mai vrea femeia, vrea altul tânăr și puternic. Vei înfunda pușcăria pentru tot restul zilelor tale. Spirache este închis pe viață. Aritina este liberă și bogată, gata să se arunce în brațele altuia, chiar dacă nu mai este așa de tânără și frumoasă, are destui bani să plătească tineri care să-i potolească fierbințeala sângelui năvalnic al femeii aflate pe ultima sută de metri.

      -Ai trait urât, a continuat vorba Lixandru, vei muri urât, departe de familie, fără să-ți aprindă cineva o lumânare în ceasul cel de pe urmă, fără să ai un mormânt pe care să fie scris numele tău spurcat, vei avea la cap un lemn pe care va fi scrijelit un număr. Legați-l băieți, a ordonat unor flăcăi ce erau în apropierea lui. Jandarmii vor merge și după Haralamb și ginerele lui. Să stârpim odată pentru totdeauna toată șleahta de chiaburi și îmbuibați

      Focul de armă a produs o adevărată isterie, femeile țipau, bărbații, în marea lor majoritate, erau beți, alergau bezmetici de colo colo, mai mult încurcând pe cei care voiau să facă un pic de ordine.

      Vasile a căzut în genunchi, imediat neamurile îngrijorate au venit asupra lui. Didina a leșinat, Filofta a luat o cană cu apă și i-a udat fața, fata a început să-și revină.

      -Lixandru a plecat la moașa din sat să o aducă aici, apoi el va înhăma caii le căruță să îl ducă pe Vasile la spital, încă nu știm cât gravă este rana, să sperăm că va scăpa cu bine. Pe Belciug l-au legat, așteaptă jandarmii să vină să-l ridice. Off maică ce nenorocire v-a fost dat să pățiți în ziua nunții voastre.

      În salon se auzea un jalet puternic, deznădăjduit, era Frusina care-și plângea băiatul ajuns victima unui nenorocit. Glonțul însângerase rochia alba de mireasă, distrusese o fericire aflată în primăvara vieții.

     Va urma