începutul anului 1945 țăranii
din Valea Mare fuseseră blestemați și cu o iarnă polară pe lângă greutățile, inerente,
provocate de un război ce părea că nu se mai termină și în care, păduchii, foamea
și moartea erau pretutindeni. Satul își avea vatra în vasta luncă ce însoțește Dunărea
ca o uriașă plapumă verde de la Porțile de Fier până hăt departe la Călărași. Localitatea,
care număra câteva sute de suflete, era rătăcită în Câmpia Română, acolo unde
Crivățul șuieră nestingherit și aleargă bezmetic pe întinsul loc, neted ca-n
palmă, fără ca cineva, ori ceva, să i se ațină în cale. Singurele ce cutezau a
se opune șfichiului rece, suflat cu tărie de vântul nebun, erau casele joase
cărora le zburau paiele de pe acoperiș de gândeai că sunt găini jumulite de o
mână de femeie nervoasă. Așezarea se asemăna cu o întindere albă, nesfârșită,
având denivelări din care se vedeau
ieșind, prin coșurile închipuite, firicele de fum ce se alungeau și se răsuceau
ca într-un dans al ielelor în noaptea de Sânziene
ca mai apoi să plutească pe deasupra
albului imaculat al zăpezii și cu un ultim efort să se ridice la cer.
Urgia părea să nu se mai termine. Vifornița troienise zăpada, o bătuse așa de
tare încât piciorul omului nu mai intra în omătul înălțat până la burta
calului.
După un timp, ce păruse o veșnicie pentru țăranii țintuiți la gura sobei,
ninsoarea s-a oprit. Vântul, ce bătuse dezorientat în toate părțile și din
toate părțile mai mult de o lună de zile, obosit a cătat loc de odihnă după zbuciumul pe care îl suferise provocat de
războiul care-i afectase starea sufletească.
Zăpada era geruită, înghețată și îngălbenită de timp. Se instalase gerul
frate geamăn cu acela din Siberia. Cumplitul frig făcuse să crape pietrele. Ferestrele,
oricât foc se făcea în sobă, dimineața tot erau cu flori de gheață sculptate de
mâna meșteșugită a gerului amarnic de afară. Totul era încremenit, înghețat și
albit de chiciura dantelată agățată de fiecare rămurică a pomilor. La amiaza a
mare, când crăpau ochii gerului, țăranii scoteau vitele din grajd să le vadă
soarele și să se poată mișca slobode prin nămeții ce erau aproape jumătate din
înălțimea lor.
Încă din timpul verii, toți sătenii
căraseră cu căruțele lemne din pădurea aflată la câțiva zeci de kilometri să aibă
toată iarna pentru foc. Cu toată grija lor, din cauza gerului ce pusese
stăpânire pe sat, spre primăvară lemnele erau pe sfârșite.
Iarna avea și bucuriile ei. Duminica, bărbații puneau un macat pe sania
din lemn, clopoței la cai și...plecau la plimbare prin sat, scăpați din ochii
vigilențăi ai muierilor poposeau la cârciumă unde se aghesmuiau bine.
Copiii, cu obrajii înroșiți de gerul ce le ardea fețele, alergau prin
nămeții uriași strigându-se cu voci zgomotoase, râzând precum clinchetul de
clopoței. Uitau de ger și de picioarele înghețate în opincile ce se udau de la
apa zăpezii. Nu plecau de la săniuș până când nu venea unul dintre părinți, de
regulă mama, să-i strige și să-i ducă acasă. Se îndurau să lase săniușul mai
mult din cauza durerii de la nuiaua din corn cu care îi blagosloveau din plin părinții,
decât din cauza gerului.
Au fost zile în care ninsese frumos, fulgii de zăpadă se legănau în
văzduh agale ca într-un vals lent, pluteau, se alergau și, în cele din urmă, obosiți
de-atâta joacă, se așterneau peste omătul proaspăt de nea. Au fost însă și zile
în care ninsese viscolit, atunci fulgii de zăpadă intrau în gură, în ochi, ori
în smocul de păr ieșit de sub căciulă. Vântul sufla așa de tare încât oamenii, să poată respira, trebuiau să meargă cu
spatele contra furiei necontrolate a naturii dezlănțuite. Adevărată mânie
nestăvilită a Cerului ce pedepsea
pământenii pentru războiul ce nu se mai termina, pentru morții fără vină,
pentru cei aproape șase ani de lupte pornite din ordinul unui nebun. Dumnezeu
pedepsea lumea pentru crimele comise de cei care se consideraseră dumnezei și, în
numele demenței și ticăloșiei, porniseră un război împotriva unor oameni
nevinovați.
Muriseră mulți români în războiul în care intrase și România în vara lui 1941, mulți și din satul Valea
Marea își găsiseră sfârșitul pe scena însângerată a războiului. Săptămânal se
auzeau bocete în mijlocul satului, acolo unde Primăria afișa lista cu ostașii
căzuți la datorie. Datoria față de cine? Îi plătise statul vreun leu muierii
rămase singură acasă cu trei copii? Ce datorie avea soldatul român față de țara
care nu-l iubea? Disprețul statului față de țăranul obidit, exploatat și
chinuit s-a văzut în 1907. Atunci statul, cu regele neamț în frunte, a pus
tunurile și puștile pe țărani, asta era dragostea fruntașilor statului pentru
talpa țării. Ce dragoste avea statul pentru muncitorii români dacă în 1929 și
1933 atunci când muncitorii au cerut salarii mai bune și condiții de muncă
omenești, statul a trimis armata să-i împuște? Țăranii și muncitorii nu aveau
nicio obligație față de un stat care-i oropsea. Soldații căzuseră pe front, muriseră
fără să știe pentru ce a trebuit să moară. Ioane, Gheorghe, Andrei,
Nicolae...își strigau nevestele, mamele, tații, bunicii și neamurile pe cei
dați morții într-un război care nu era al lor și pentru care nimeni nu-i
întrebase de vor la luptă să meargă. Trecuseră mai mult de trei ani și jumătate
de când românii sângerau în tranșee. Tinerii din sat se răriseră, fuseseră
trimiși pe front carne de tun pentru ambițiile unor comandanți ce stăteau
feriți, din calea frontului și a gloanțelor, în palate luxoase .
Rar venea câte un ostaș ce fusese
rănit pe front și pe care statul îl trimitea să stea acasă până când rana avea
să i se vindece complet și să-l împace, cumva, pentru suferința produsă. În acele zile curtea proaspătului soldat sosit
de pe front devenea loc de pelerinaj
pentru sătenii care aveau rude plecate la război:
-Nicolae, mamă, acolo unde ai
fost nu l-ai văzut și pe Gheorghe al meu, nu am mai primit carte de la el de
multă vreme și nu mai știu de este viu, ori Doamne ferește, ...mort. Se plângea
câte o femeie, ori un bărbat, părinți ai celor duși de acasă cu de-a sila,
plângeau bieții de ei, se închinau și se rugau lui Dumnezeu ca prin mila Sa să
le ocrotească odraslele plecate cătane la oaste.
Soldatul ridica din umeri și, printre suspine și oftaturi, cu lacrimile
ce îi inundau obrajii, le vorbea și în numele celor de la care ei nu mai aveau
vești:
-E greu lele și nene Stanciule acolo. Frigul și foamea este
pretutindeni, dar cea mai rea este moartea. Asta nu ne slăbește nici ziua nici
noaptea, nici când mâncăm ce bruma avem, nici când moțăim în noroiul tranșeelor.
Să vă spun doar ce s-a întâmplat într-o dimineață. Apăruseră la orizont primele
semne că se crăpa de ziuă, să fi fost aproape de șase. Era un ger cumplit, nu
mai simțeam picioarele înghețate în bocancii deveniți bocnă. Îl luasem în brațe
pe un camarad ce era pe jumătate înghețat și dârdâia de frig mai rău decât
mine, îi dădeam din căldura mea. Amândoi începusem să ne încălzim, mă
cuprinsese somnul, visam că sunt acasă, se făcea că războiul se terminase, eram
la horă în sat și jucam de-mi sfârâiau picioarele. Din vis am tresărit.
Căpitanul dăduse ordinul să atacăm la baionetă. M-am cutremurat, am dat să mă
ridic, însă picioarele nu mă ascultau, simțeam că am milioane de ace în ele.
Însă ordinul era ordin, nu puteam rămâne în urmă. Eram soldat ce depusesem jurământul
militar, ofițerii mă puteau împușca pentru neexecutarea ordinului, ori mă
trimiteau pentru insubordonare în fața Curții Marțiale. M-am ridicat cum am
putut, l-am ajutat și pe tovarășul meu să se ridice, am montat baioneta la armă
și la...atac!!!!!!!!!! Asta era poate cel mai rău pe front, momentul în care
trebuia să împlânți baioneta în trupul unui om pe care nu-l cunoșteai, care
nu-ți furase vaca și, în general, el, personal, nu-ți făcuse niciun rău.
Trebuia să-l omor pe cel de-l întâlneam în luptă, altfel mă omora el pe mine.
Am ieșit din tranșee strigând: uraaaa,
victorie, la luptă fraților, omorâți dușmanul. Dușmanul cui? Al meu nu era.
Și ostașul inamic ca și mine făceam parte din turma mânată de la urmă de
patronii războiului, care, după părerea lui don locotent, erau: Hitler,
Mussolini, Stalin și Hirohito, împăratul Japoniei. Tot alergând cu arma în
mână, m-am trezit în fața unui ostaș german, nu mai avea casca pe cap, o
pierduse în luptă, pentru o clipă l-am privit în ochi, avea niște ochi albaștri
ca azurul cerului, m-a înfiorat tinerețea lui, nu avea mai mult de 18 ani. Era
un copil, am ezitat, nu am împlântat baioneta în inima lui tânără. Mi-a fost
milă de el și de copilăria lui. Am greșit, el, din frică probabil, a dat cu
baioneta în mine, noroc că am parat în ultima secundă, însă tot s-a înfipt în
pulpa mea. Și-a scos baioneta și a alergat mai departe. Eu am rămas acolo cu
piciorul sfâșiat și într-o baltă de sânge. Uitasem ce îmi spusese un domn
locotentent la instrucție. Zisese așa: „soldat, să nu eziți niciodată, dușmanul
nu te iartă, ucide-l tu, să nu te omoare el, nu căuta să înțelegi ce și cum. În
război totul se limitează la câteva cuvinte: „omoară-ți dușmanul, să nu te
omoare el!”. Nu te întreba dacă războiul este bun, ori rău, dacă ne este nouă
folositor, ori nu. Nu avem timp de asemenea întrebări și nici cu folos nu ne
sunt”. „Ucide, să nu fii ucis!”, ăsta era ordinul de zi. Și ne-a mai spus don
locotenent: „să nu privești niciodată dușmanul în ochi, uită-te doar unde
împlânți baioneta, dacă-i vezi ochii, te-nmoi, îți dai seama că este și el un
om ca și tine”. Avusese dreptate, îl privisem în ochi pe acel copil îmbrăcat în
uniformă germană, am ezitat, el a profitat și m-a sângerat.
Așa povesteau, cu ochii în lacrimi, soldații ce veneau de pe front, fie
dați ca invalizi și reformați cu o biată medalie agățată de mantaua ruptă și
murdară, fie, alții mai norocoși, prindeau câte o permisie.
....................................................................................................................................
Iarna era pe sfârșite. Soarele
scânteia cu dinți tociți. Oamenii începuseră să iasă din case și să-și căute de
lucru prin ogradă.
Prin curți și prin șanțuri, în timpul amiezii când soarele, ce părea un
biet moșneag cu plete, reușea să topească din noianul zăpezii, se formau mici
pârâiașe ce se strecurau șerpuind printre pietre și bolovani de pământ. De
multe ori, în drumul lor, formau minuscule cascade, apoi micile pârâiașe se
îndreptau spre șanțul de la poartă și de aici mai departe spre râul ce curgea
în apropierea satului.
Gheorghe Lemnaru, tată a patru copii, trei băieți și o fată, s-a trezit
de dimineață, așa cum îi era obiceiul. S-a spălat pe față cu apa rece din
tuciul de pe pe plita sobei. A gustat o gură de agheazmă din sticla pe care o
ținea într-un dulăpior ce sta agățat în cuie groase pe peretele din spatele
ușii. S-a închinat cu smerenie la icoană murmurând „Tatăl Nostru”. După ce
toate acestea au fost terminate, era ritualul de fiecare zi, a ieșit afară
pentru a hrăni vitele. Peste zi îl trimitea și pe Costică să le dea mâncare și
apă, pe de altă parte considera că dimineața trebuia să le vadă el pentru a se
convinge că sunt sănătoase și nu le-a prins nicio betegeală peste noapte. A
făcut curat în grajdul cailor și al vacilor. La porci, deși aici a fost mai
greu fiindcă murdăria înghețase, totuși, nu s-a lăsat până ce dușumeaua nu a devenit curată. A încercat
toate animalele cu apă. Aducea apa din puțul săpat de bătrânul Eftene cu 80 de
ani în urmă și pe care îl zidise cu piatră să nu se dărâme pereții. Apa, limpede
și rece ce bruma paharul vara pe arșiță, se găsea la 12 metri, abia i se vedea
oglinda, era un puț bun, nu seca niciodată indiferent cât de mare ar fi fost
seceta. Își amintea, din ce-i povestise mamă-sa Bălașa, că tatăl lui a vrut să
facă fântâna pe răzor cu vecinul Zaharia, să se folosească amândoi de puț. Nu
s-au înțeles. Eftene, care era mai tot timpul ocupat cu zidirea unor case pe
unde avea comenzi, i-a cerut vecinului să aducă piatra, care va fi necesară
zidirii puțului, cu caii lui, iar el, Eftene, se angaja să-l sape și să-l
zidească, lucruri care nu erau tocmai ușoare. Zaharia nu s-a învoit. Eftene s-a
hotărât, împins de la spate și de Bălașa să sape fântâna în curtea lui. Din
acea zi în care nu s-a înțeles cu Zaharia nici nu a mai scos vorbă cu el, e
drept că nici până atunci nu se omorâse să stea la taină cu vecinul său.
Pentru cai avea două găleți din tablă galvanizată, pentru vaci avea alte
găleți. Caii lui nu beau apă din găleata vacilor, așa se obișnuiseră. S-a urcat
în fânărie, aici avea două găuri în dușumea, una corespundea cu ieslea cailor
și alta cu ieslea vacilor. Le-a pus fân din belșug prin acele scobituri, nu se
calicea cu hrana animalelor. Mereu le amintea Gheorghe Lemnaru, copiilor săi, seara când stăteau la povești după ce se
ridicau de la masă: „măi copii, nu putem merge cu oala să mulgem vaca, dacă nu
am hrănit-o bine, ea ne va da lapte după cum noi i-am dat mâncare. La fel și cu caii, dacă nu-i atingem,
pe lângă fân și trifoi și cu un căuș de grăunțe, nu avem ce căuta să-i punem la
ham, fiindcă ne vor lăsa cu căruța în drum.
Filofta Lemnaru a simțit când
bărbatul ei s-a dat jos din pat, totuși, știindu-i obiceiurile, a mai stat în
țoale până ce Gheorghe, împăcat cu Domnul, a ieșit afară din casă. Filofta s-a
coborât din pat, s-a spălat pe față cu apa rece din același tuci, numai după aceea s-a închinat și a băut din
sticla cu agheazmă de trei ori câte o gură de apă sfințită. A tras pe ea ia și
catrința, în spate și-a pus o bundă din piele de oaie tăbăcită și lucrată în
culori vii la un croitor blănar dintr-un sat aflat la poalele munților. Pe cap s-a îmbrobodit cu o basma mare din
lână, după ce mai întâi, cu un pieptene din os pe care l-a scos de sub saltea și-a
netezit părul de deasupra frunții. A pus peste ie și catrință nelipsitul șorț din pânză de casă care avea
un buzunar mare și câteva floricele cusute într-o parte aproape de piept. Din
toba sobii a luat surcelele și lemnele puse de cu seara la uscat și, cu multă
măiestrie a aprins focul. În tigaia din fontă ce avea trei piciorușe mici și o
coadă scurtă, pe care o scăpase în gaura plitei după ce îndepărtase durile, a
pus o țâră de undelemn gros făcut la presă. Lemnaru se îngrijea să cultive floarea
soarelui an de an pe un pogon de pământ, apoi semințele, după ce bătea
pălăriile, le ducea la presa lui Tudor Vasile din Rășchiuți, un sat nu prea
departe de al lor, iar de aici se întorcea acasă cu câteva vedre de undelemn
gros că abia curgea din sticlă. A tocat o ceapă în uleiul încins peste care a
adăugat o lingură de bulion și o lingură de boia dulce din ardei roșu pe care
toamna îl uscaseră, apoi Gheorghe îl pisase într-o piuă specială. După ce totul
a fost gata i-a trezit pe Didina și pe Costică, cei doi copii ce încă mai
dormeau cu toate că ziua intrase pe fereastră. Copii s-au spălat pe față în
același tuci care acum avea apa caldă. S-au îmbrăcat, după aceea Costică a
rostogolit masa mică și rotundă aflată la capătul patului și a înghesuit-o până
aproape de războiul în care Filofta avea urzit pentru țesut un așternut. Didina s-a închinat la icoană, a rostit
o rugăciune cu glas tare prin care a mulțumit Domnului că i-a apărat peste
noapte de rele și ziua i-a găsit sănătoși.
Nevasta l-a chemat în casă pe Gheorghe care încă trebăluia prin oborul
animalelor. Bărbatul a intrat după ce a pus apă în piua păsărilor, în fiecare
seară avea grijă să răstoarne piua pentru ca apa să nu înghețe peste noapte.
Și-a clătit mâinile în apa aproape fierbinte din tuci, un fior plăcut l-a
străpuns prin tot corpul când mâinile înghețate au atins apa caldă.
Filofta a luat feliile de mămăligă rece, din coșul agățat de grinda de
la podina casei, pe care le-a fript pe
jarul sobei tras pe vatră. Mămăliga și tigaia au fost puse pe masă. Didina
adusese din beci câteva pătlăgele, doi morcovi și un ciuf de varză toate puse
din toamnă în saramură la murat. S-au așezat toți în jurul mesei, mai
înghesuiți din cauza războiului de țesut. Au întins cu mămăliga, pe care întâi
o frământau în mână până ce ajungea ca un mic cârnat, abia apoi, cu vârful
cârnatului atingeau tocănița, mai mult murdăreau mămăliga. Pentru a stinge
grăsimea untdelemnului mâncau din murăturile acre și plăcut aromate de la
frunzele de țelină. Era bună mâncarea, mai ales că nu aveau de unde alege alta.
Se nimerise să fie post, în acele zile stăpâna casei respecta cu credință
regulile postului, pentru nimic în lume nu ar fi încălcat poruncile scrise în
calendar. Doar de Blagoveșteni(Buna Vestire) când era dezlegare la pește,
cumpăra o litră(0,250 Kg) de pește sărat pe care îl punea pe jar, făcea o
mămăligă mare și vârtoasă, într-o strachină
punea peștele fript și pregătea saramura. Rupea cu mâna ei baboii fripți,
de regulă erau doi, și îi împărțea la fiecare în parte. Ea își oprea căpățânile,
lui Costică și Didinei le frângea bucăți din mijloc, iar lui Gheorghe îi dădea
cozile. Scăldau bucățile de pește în strachina cu saramură, băgau o bucată mare
de mămăligă caldă în gură și sugeau zeama de pe bucata de pește fără a se
îndura să muște și din carnea lui gustoasă. Mâncau mămăliga cu zeama din
saramură, din pește prea puțin ce gustau. Filofta le zisese, când pe mână le
dăduse fiecăruia bucățile: „cine legumește are și diseară ce mânca”.
După ce au mâncat, fiecare a plecat la treaba lui. Filofta a intrat în
războiul de țesut, se silea să termine așternutul, i se urâse și ei cu războiul
ce ocupase toată iarna cea mai mare parte din hodaie. Era al patrulea așternut
pe care îl țesea. Unul îl țesuse pentru Didina să-l aibă ca zestre, iar trei le
lucrase pentru muierile din sat care nu știau meșteșugul țesutului, ori care,
fiind mai avute, își permiteau mai bine să plătească, decât să-și bată capul și
să-și strice ochii cu țesutul ce nu era o lucrare la îndemâna oricui.
Țesătoarea trebuia să aibă știința țesutului, altfel nu avea cum să știe a
năvădi și pe ce iapă trebuia cu piciorul să apese, asta când țesea, ca acum, în
scripeți și patru ițe. Țesutul era muncă migăloasă și anevoiosă, mai ales când
țesea în douăzeci și patru de ițoaie, atunci musai trebuia să mai aibă un
ajutor care să-i ridice ițoaiele după cum le avea Filofta notate cu mare grijă
într-un caiet cu modele de țesut și cu învățătură despre năvădit.
Didina pregătea mâncarea pentru prânz. Pusese boabe de fasole de toate
culorile, un morcov, o ceapă, o feliuță de țelină albă și aromată, presărase și
puțin cimbru uscat și câteva firimituri de frunze de tarhon, pe care il adusese
un ardelean ce trecuse cu căruța plină cu ciubere și pe care Gheorghe îl
găzduise după ce cumpărase un butoiaș din doagă de dud de 10 vedre în care avea
să țină țuica de corcodușe peste iarnă. Mai pusese o țâră de undelemn și apă
cât trebuia într-o oala din pământ pe care o
acoperise cu o piatră subțire și lată, găsită de Lemnaru ăl bătrân cu mulți ani în urmă când
fusese cu caii la gârlă să-i spele. Oala fusese pusă pe vatră să fiarbă la
focul din sobă. Didina cosea o carpetă
pentru pus pe pereți și din când în când își arunca ochii la mâncarea ce
pâlpâia încet la căldura focului.
Costică, împreună cu tatăl său, ieșiseră afară în obor unde aveau să
robotească până ce Didina îi va chema la masa de prânz.
În acea după amiază pe Gheorghe Lemnaru îl prinsese un dor mare de
copiii plecați pe front. Nu își găsea liniștea, mergea de colo până colo prin
curtea unde terminase treburile. Războiul nu era o joacă de copii. Știa bine ce
înseamnă frontul din celălalt măcel, din `916. În acea vreme fusese tânăr cum
sunt copiii lui acum, nu avusese un spirit aventuros, de aceea nici nu se oferise
pentru vreo misiune specială, însă a avut parte de câteva lupte în zona
Oituzului, acolo a fost rănit la braț de o schijă provenită de la o bombă ce
căzuse ceva mai departe de el, însă
cioburile din fontă ajunsese și în grupul lor de soldați, din păcate, trei au
murit, printre care și comandatul lui de pluton, sublocotenetul Giurgiu, alți
șase cu el, au fost răniți, unii mai grav, el mai ușor. Astfel de amintiri îl
făceau pe Gheorghe Lemnaru să-și piardă răbdarea, să nu-și mai găsească tihnă
sufletului bântuit de prevestiri rele. Gândul îi zbura la Lixandru, îi era
teamă să nu-l piardă și pe el, se ruga la Dumnezeu să-i aducă copilul acasă,
„Doamne apără-l pe băiatul meu, Ți-am dat unul să-l ai de ajutor în cer,
p-ăstalalt adu-mi-l Doamne să mă bucur de ajutorul lui! În capul bietului tată
se lăsase ceața, nu reușea să-și limpezească ideile. S-a mai plimbat un timp
fără rost pe bătătură după care, hotărât,
a intrat în casă. Și-a pus pe cap căciula neagră din piele de oaie merinos,
pe care o purta doar în zilele de sărbătoare, a îndesat-o bine pe urechi, din
cuiul bătut în ușă a luat haina din stofă groasă, căptușită, lucrată la un
croitor vestit în meserie ce locuia în alt sat, apoi, cu glas blând, ca o
mângâiere, s-a adresat nevestei:
-Tu, femeie, dă-mi, rogu-te, niște gologani să merg la cârciumă. Vreau
să vorbesc cu oamenii, să știm și noi ce se mai perindă prin lume. Poate aflu
și dacă se gată războiul. Cât voi sta acolo am să beau o țuică și voi duhăni și
ceva tutun. Îmi este tare dor de Lixandru, nu mai avem vești de mult de el. De
Culai mi se rupe sufletul, însă nu mai pot face nimic, lui i-au rămas oasele în
pământ străin. Dumnezeu să-l odihnească la Dreapta Sa! Bătrânul s-a închinat făcându-și
o cruce mare, vorbea cu vocea
tremurândă, ochii striveau lacrimile ce se porniseră la drum pe obrajii lui
nerași.
-N-am bani, i-a răspuns muierea țâfnoasă. Știi bine că vine primăvara și
multe ne mai trebuie în casă.
-Muiere, scoate banii până nu mă necăjesc! Lemnaru, privind cu răutate
la femeie, a scrășnit din dinți, pentru o clipă, afară, soarele intrase în
nori, prin casă și pe fața lui Gheorghe a trecut o umbră.
-Poți să mă și omori, nu am. Ce am avut s-au cheltuit. Dă-i colo, dă-i dincolo,
banii s-au dus, femeia a ridicat din umeri și și-a frecat palmele imitând cum
s-au dus banii.
-Tată, de ce nu o înțelegi pe mama când spune cu glas de foc că nu are
bani? Fata, o domnișoară frumoasă ca o
cadră, cu părul blond și des împletit în
două coade groase și lungi, una o purta pe spate, iar cealaltă, pe care o ținea
pe piept, trecea de sânii frumoși și rotunzi. Fata își privea tatăl cu ochii ei albaștri ca seninul
cerului spălat de ploaia repede de vară.
-Tu să taci! Când vei aduce bani în casă să vorbești, până atunci, să
nu-ți aud gura! Înțelesu-m-ai? Tatăl s-a zborșit la ea gata să o tragă de ciuf înciudat fiind că
săriseră amândouă cu gura. Știa și el că de bani era nevoie în casă, însă mai
știa că doar la cârciumă putea afla vești despre toate cele care se făptuiesc
în țară și mai departe până în munții Tatra.
Fata s-a înroșit toată, din ochii blânzi ca ai unei ieduțe rătăcite s-a
prelins o lacrimă, apoi s-a tras trei pași în spate pe lângă războiul de țesut,
până lângă măsuța strâmtă și înaltă pe care se găsea o strachină cu murături
acoperită cu un ștergar din cânepă țesut în casă și cusut cu arnici roșu la
capete.
-Adă banii femeie, altfel scot centura și nu cred că vei mai putea țese
la război după ce te voi blagoslovi cu câteva curele pe fundul gol. Gheorghe
încă era calm, doar vocea îi devenise poruncitoare, dură și ascuțită ca un șuierat
de șarpe.
-Tu nu te gândești decât la gâtul tău. Gheorghe, Gheorghe, o vezi, spuse
nevasta arătând spre fiică-sa, Didina, femeia devenise împăciuitoare, se uita
cu drag la bărbatul ei, a crescut mândră
floare, este cât tine, trebuie să-i înjghebăm oleacă de zestre, altfel nu ne-o
ia nimeni din bătătură. Nu-ți mai pasă de casă de când s-a prăpădit Culaie,
arză-l-ar focul de război cu cine l-o făcut! Na, ia banii ăștia, îi țineam să
cumpărăm gaz. Du-te și îneacă-ți amarul! Femeia a ridicat un colț al saltelei
de paie, dintr-un buzunăraș cusut direct pe saltea, a scos o batistă bine înnodată,
a desfăcut nodul batistei, a luat banii pe care i-a pus, cu un oftat din
adâncul sufletului, în palma bărbatului.
-Lasă femeie, ține-ți banii, mai bine cumpără gaz! Fără lampă nu puteți
lucra seara. Merg să colind
un pic prin sat. Gheorghe, resemnat, a dat să iasă pe ușă.
-Ia gologanii, omule! Am să merg cu lucru pe la neamuri până când vom
face rost de alți bani. Și soru-ta a stat toată iarna pe capul nost, a venit cu
tot familionul, acu, voi merge și eu la ei, că de, vizitele se înturnă. Înainte
de a pleca, vreau să te bucur, iaca, așternutul ăsta îl gat de țesut în două,
trei zile, dacă Didina va sta pe lângă blide să facă de-ale gurii. Când va fi
gata voi merge cu el la nevasta primarului să-mi deie banii pe lucru, atunci
voi cumpăra gaz și vom scăpa și de războiul ista de țesut, că tare ne încurcă
locul din hodaie. Filofta a pus banii în mâna bărbatului cum pune sora medicală
bisturiul în mâna chirurgului în sala de operație, sigură și cu hotărâre.
Gheorghe a închis pumnul, a deschis ușa la tindă, apoi ușa ce da pe
prispă, un val de abur rece a pătruns în odaie, apoi a pășit în frigul de afară
care începuse să se strecoare printre casele joase ale sătenilor. Din urmă a
mai auzit glasul femeii care i-a strigat prin fereastra deschisă:
-Ai de grijă dară și nu da de beut la toți proștii, așa cum ai dumneata
obiceiul!
Bărbatul și-a îndesat mai tare cușma pe cap și s-a făcut nevăzut pe ulița
încă plină cu zăpadă, din loc în loc pârâiașele de apă, acum înghețate, brăzdau
drumul călcat de puținele căruțe care aveau treabă pe uliță.
Gheorghe mergea cu pas apăsat pe drumul îngust și pustiu al satului.
Saluta cu drag rarii oameni întâlniți în cale, cu fiecare schimba o vorbă,
două, îi întreba de sănătate și le ura viață lungă.
-Bună seara, Samfiro! Ce mai faci, fata tatii? Ai vești de la bărbat?
Gheorghe se interesa, cu durere în suflet, de toți soldatii plecați pe front.
-Nu, neică, nu am. Bată-i Dumnezeu să-i bată cu războiul lor! Nu știu
cum să mă mai descurc cu patru copii și fără nici un venit. Femeia a dus colțul
basmalei, din lână înflorată, la ochi pentru a-și șterge lacrimile ce porniseră
șiroi.
-Mi se pare mie fată, ori tu ai început să te îngrași?
La nici treizeci de ani Samfira era o femeie frumoasă. Oacheșă, cu ochii
negri ca miezul nopții fără lună, părul era ca pana corbului cu luciri de
mătase îl ținea împletit în două coade legate în coc la spate, pe coc se
sprijinea basmaua pusă cu eleganță pe capul ei frumos. Trupeșă, fără a fi
grasă, sănătoasă și puternică, se spunea despre ea că ară într-o zi cu caii mai
mult decât ară un bărbat. Femeia a privit c-un fel de milă pe bătrânul care o
sfredelea cu privirea:
-În altă parte nu aveai unde te uita, neică? Sunt femeie singură de doi
ani de zile cu o droaie de copii atârnați de poalele mele. A venit cineva să mă
întrebe dacă am arat, am semănat, am cules, ori dacă am ce pune în oală? Dacă
am lapte pentru copii? Samfira nu striga, vorbea cu voce potolită, însă dură,
glasu-i vibra ca o coardă de vioară. Îl privea pe Gheorghe în adâncul ochilor
lui verzi și apoși de prea mult plâns. Neică, neică, ești mai rău ca o țață.
Da, m-am îngrășat, poate va fi cu ochi, și?
Îți pasă, cu cine mă culc eu? Cine mă ajută să aduc lemne din pădure
să-mi încălzesc copiii iarna? O, bată-vă Dumnezeu, să vă bată! Nu știți decât
să bârfiți! Samfira plângea în colțul basmalei. Nu mă așteptam de la matale să
mă defăimezi, ești unul dintre oamenii respectați în sat. Halal! a conchis
femeia dând din mână a lehamite.
-Nu te supăra femeie, am zis o
vorbă proastă. Tu ai dreptate în tot ce ai spus, e greu pentru o nevastă
singură cu o droaie de copii atârnați de poale. Nu te condamn, regret ce am
spus. Gheorghe Lemnaru a înțeles că intrase într-o mare dandana, nu știa cum să
mai îndrepte busuiocul. Samfiro, dacă va fi cu ochi, să știi că eu cu Filofta
mea îți vom boteza copilul.
Femeia, fără să răspundă, a plecat bombănind. Nu-i purta pică lui
Gheorghe, spusese omul ce începuse să se vadă cu ochiul liber. Îi va fi greu să
se ascundă. Va trebui să găsească o explicație. Lumea va huli. Gura lumii
slobodă, își spuse Samfira înciudată. Apăi, gura lumii doar pământul o astupă,
își zise ea filozofic și merse mai departe
în drumul ei.
Gheorghe a deschis ușa cârciumii, pentru o clipă s-a tras înapoi, îl
lovise în nas un miros greu de mahoarcă, rachiu, sudoare și balegă de animale.
Până la tejghea s-a obișnuit cu mirosul cârciumii. S-a strecurat printre
oamenii aflați în local, unii stând în picioare grupați în mici cercuri, alții așezați pe scaune la
mese, însă toți vorbeau tare. Glasul unuia se auzea peste vocile tuturor, avea
patos în vorbă, ochii îi străluceau când povestea ce auzise el:
-Bă, zicea țăranul plin de afectare de parcă el deținea întregul adevăr,
am auzit pe unul din satul vecin ce a fost lăsat la vatră din război, venea
tocmai din munții Tatra, spunea ăsta, fusese sergent, se vedea pe el că este om
hotărât, obișnuit să ordone, zicea așa: „Fiți atenți, mă, ce vă spun eu, nu mai
durează mult și se va da pământ țăranilor. Vom intra cu plugurile în moșiile
boierilor și ale chiaburilor, mama lor de spurcați, că mult ne-au mai supt
sângele, ticăloșii dracului. De acum, mai spunea fostul sergent, comuniștii vor
conduce țara împreună cu sovieticii. Fiindcă ei ne-au scăpat de nemți, fi-le-ar
rădăcina a dracului! Sovieticii sunt frații noștri, iar marele Stalin tătucul
nost.” Da, oameni buni, așa vorbeau oamenii în satul de lângă noi. Tot atunci,
în cârciuma din celălalt sat, după ce sergentul a tăcut, s-a ridicat unul de la
masă, era cam bătrâior și sărăcuț îmbrăcat, acesta l-a contrazis : „Măi,
băiete, rușii nu sunt frații noștri. Prin toamna trecută rușii au venit prin satul
ăsta, erau în marș spre București. Au poposit două ceasuri pentru hodină și să facă provizie
de apă. Află că în cele două ceasuri, fiindcă nu au stat mai mult, au furat
toate găinile și ne-au împușcat toți porcii din curțile noastre pe care apoi i-au
încărcat în mașini claie peste grămadă cu soldații. Au luat toată băutura, când
nu au mai avut vase în ce să pună și burțile le-au fost umplute, beți cum
ajunseseră, au tras cu armele în butoaie de a curs toată țuica și vinul pe jos.
Și au mai făcut ceva groaznic, au violat toate femeile întâlnite în cale, ori
prinse prin case, nu s-au uitat de sunt copile, măritate, ori biete babe. Le-au
siluit în văzul nostru, nu s-au ferit. Phiu, a scuipat bătrânul într-o parte,
ăștia sunt frații noștri? Ăștia sunt porci, nu oameni!”
-Se face pe dracu reformă, a răspuns un țăran bine îmbrăcat ce sta
singur într-un colț al cârciumii.
-Se face mă, a zis altul de altă masă care era atent la discuția lor.
Războiul nu va mai dura mult, poate ca la două luni, se aud de aici țipetele
nemților care sunt înghesuiți în propria țară de către armatele aliate ale
anglo-americanilor și ale rușilor botezați, mai nou, sovietici. Va apune vremea
chiaburilor și a moșierilor, că mult și-au mai bătut joc de noi țăranii fără
pământ, ori cu pământ puțin. Există un Dumnezeu în cer care va trebui să
încline, de data asta, balanța în favoarea noastră. Cel care vorbise era un
țăran scuturat, părea mai degrabă muncitor, Gheorghe nu-l cunoștea, nu era din
satul lor.
-Fii atent cum vorbești, dacă nu vrei să te pupe mă-ta rece. Asta seamănă
a agitație și dacă te aude domn șef, pune jandarmii pe tine, te bagă la beci și
nu mai vezi lumina soarelui. Să nu zici că nu ți-am spus, a încheiat vorba unul
care slugărea prin ograda chiaburului Haralamb.
Lemnaru a trecut printre meseni fără să intre în vorbă cu vreunul. Doar
ascultase atent, fără să dea semn, ce se spunea despre reforma agrară și despre
soarta războiului. Vremurile erau tulburi și niciodată nu puteai ști cu cine
vorbești. Auzise că și din satul lui erau oameni care pârau la Siguranța Statului
pe aceea care vorbeau împotriva rânduielilor făcute de boieri.
-Bună seara, Traiane, neică! L-a salutat pe cârciumarul rotofei și înalt
cât Crucea de Vlașca.
-Bună seara, nea Gheorghe! Te-ai îndurat să ieși de sub fusta muierii?
Cârciumarul era pornit pe glume, mulțimea de consumatori îi asigura un bun
câștig, asta îl făcea să fie vesel, altminteri, când cârciuma îi era goală,
trăznea și fulgera.
-Cu greu, abia am reușit. Dă-mi o țuică și nu-ți mai bate capul unde
stau eu. Bătrânul nu gustase gluma cârciumarului, mai ales că era supărat din
cauza Samfirei.
-Nu te supăra, însă nu ai trecut de mult pe aici, am mai discutat cu
unul cu altul despre dumneata, niciunul nu avea vești despre sănătatea matale.
Cârciumarul, cu față schimonosită de un rânjet mai mult grimasă, încerca să-l
împace pe mușteriul căruia îi sărise țandăra.
-Traiane, sincer să fiu, nu credeam să te mai găsesc aici. Mă așteptam
să fii și tu mobilizat, fiindcă, dacă nu greșesc, ești deodată cu Culaie al meu
căruia îi rămaseră oasele departe de pământul strămoșesc. Eu, neică, a continuat
bătrânul căruia buza de jos începuse să-i tremure, semn că durerea pusese
stăpânire pe el, mi-am adus jertfa de sânge în celălalt măcel, din `916. Uite, vezi
aici? Gheorghe și-a dezbrăcat haina, apoi a suflecat mâneca de la cămașa cusută
cu râuri la manșete și, mândru, i-a arătat locul în care o schijă îi
străpunsese mușchiul. În războiul ăsta m-au considerat bătrân, însă nu s-au
sfiit să-mi ia băieții cei mari la luptă. Unul, după cum știi, s-a prăpădit
bietul, fie-i țărâna ușoară! Nu-i știu locul îngropăciunii, nici dacă o fi fost
înhumat, ori dacă vreun preot, la cap, slujbă de pomenire i-a făcut. Am rânduit
aici toate cele ale mortului, fără a avea o mână de țărână din trupul lui, ori
din pământul unde și-a găsit odihna veșnică. Celălalt băiat este în munții
Tatra, de luni de zile vești de la el nu mai am. Tu mă întrebi, ca unul sătul
și mulțumit de starea sa, dacă m-am îndurat să ies de sub fusta muierii? Să-ți
fie rușine! Traiane, tu cum ai reușit să scapi fără să te concentreze? Lasă, nu-mi
spune, știi tu cum ai făcut. Însă nu este drept ca eu să am doi feciori pe
front și alții să stea acasă pe cuptor la căldurică. Amărât, bătrânul a plecat
de la tejghea fără să-l mai salute pe cârciumar.
Gheorghe cu țoiul de țuică în mână a căutat un loc la mesele pline, s-a
așezat la o masă unde mai erau alți doi țărani.
-Bună seara, oameni buni! Lemnaru a salutat privind cu ochi răi pe unul
dintre țărani.
-Să trăiești, Gheorghe! i-a răspuns țăranul sărăcuț îmbrăcat. Mai ai
lemne de foc? Ne-a omorât iarna asta cu gerul ei. Măi, oameni buni, bag toată
ziua în sobă din chitucii de salcâm pe care i-am tăiat încă din toamnă, dar în casă tot frig este,
parcă fac focul pe gheață, țăranul vorbea cu năduf în timp ce se scărpina în
cap prin căciula spartă. Săteanul ce vorbea era slab, cu mustățile crescute în
neorânduială, avea ochii stinși, ascunși în fundul capului. Căciula roasă pe
margini, de prea mult purtat, era găurită în creștet. Avea un ilic vechi cu
găitanele rupte, peste care era încins cu un cordon, din cela cu care se
înfășau copiii, să-i țină strâns minteanul din lână și cămașa căreia i se vedea
doar puțin din mânecile lungi. Să mai
fie câteva brațe de lemne, a continuat țăranul jelania, i-am spus femeii:
„ia-ți copiii și mai du-te cu lucru pe la muieri prin sat, mai cruțăm și noi
lemnele, fiindcă toată iarna alde verișoarele tale au stat tot pe capul nost’, de nu puteai
să dai, ca omu’, o bășină în
casa ta. Veneau cu vorba să le arăți modele de cusut, însă ele plecau de acasă
să legumească lemnele lor. Acu, să le întorci și tu vizitele.”
-Cam ai dreptate Titică, așa sunt unii, cât pot să tragă pe alții. Însă,
stați cuminți, există un Dumnezeu în cer care va face dreptate. Gheorghe se aprinsese
rău la față de când se așezase la masă și îl văzuse pe celălalt țăran care părea
că ascultă ce discutau ei, altminteri, cu ochii privea undeva spre ieșirea din
cârciumă.
Titică a dat peste cap țoiul în care mai era preț de-o gură de țuică. Cu
o înclinare scurtă a capului a salutat pe cei doi țărani rămași singuri la
masă. Aproape de ușă săteanul s-a furișat la altă masă, iar de acolo a rămas cu
ochi ațintiți la masa de unde tocmai plecase. Simțise că era ceva între Lemnaru
și Dumitru Belciug. Pitit în spatele altor meseni, țăranul era numai ochi și
urechi să vadă și mai ales să audă ce își vor spune cei doi.
-Ce faci Gheorghe, te-ai dat jos din pat? Ai fost cumva, Doamne
ferește, beteag? Belciug îl privea cu mutră ipocrită pe țăranul din fața sa.
-Bag samă că mi-ai dus dorul, așa-i? Ori, crezut-ai că nu am să mai ies
din iarnă? Gheorghe molfăia cuvintele, nu pricepea unde bate Dumitru Belciug.
-Mai ai de moară, Gheorghe? Nu
răspunde, să-ți spun la ce m-am gândit. Ai o fată frumoasă, așa mi-a spus fiul
meu, drept este? Dumitru, cu țoiul de țuică la gură, supraveghea pe sub
sprâncenele stufoase, cu ochii lui mici și neastâmparați ca ai unei veverițe
speriate, să vadă efectul vorbelor sale asupra lui Lemnaru pe care îl știa cam
iute la mânie, altminteri avea o mare dragoste pentru familia lui.
-Fata mea, Dumitre, nu-i frumoasă, este cea mai frumoasă, așa să știi.
De nu voi avea de moară, nu la tine
voi cere cu împrumut. Vocea calmă și sigură al lui Gheorghe nu i-a venit prea
bine lui Dumitru.
-Nu contează, îți voi spune la ce m-am gândit. Mai bine, lasă, nu-ți mai
spun, te aștept într-o zi să vii pe la mine, bem o țuică și mai discutăm de-ale
noastre.
-Poate voi veni, cine știe? răspunse țăranul în dodii, apoi a continuat:
ai o țigară? Gheorghe pricepuse unde bate Dumitru, însă s-a prefăcut a fi
neștiutor.
-Ia cuscre o țigară. Dumitru a râs hâtru, se aștepta ca Gheorghe să-i
sară în brațe de bucurie fiindcă îi este pețită fata de fiul ălui mai bogat
țăran din sat.
-Mi-a trecut pofta. Gheorghe a dat țuica de dușcă, s-a ridicat
ostentativ, a scuipat cu obidă într-o parte, apoi, mai mult în silă a
continuat: rămâi sănătos Dumitre! Merg în treaba mea.
-Te supărași Gheorghe? Mă gândeam și eu la Didina ta, mi-a spus băiatul
că este tare frumoasă. Vino pe la mine să tainim, poate avem să ne înțelegem.
Dumitru încerca cu vorbă blândă să înmoaie inima lui Lemnaru.
-Dumitre, am să mărit fata, nu voi vinde vaca. Eu târg pe seama fetiței
mele nu am să fac. Glasul hotărât ca un bubuit al lui Gheorghe l-a pus în
încurcătură pe Belciug obișnuit să nu i se așeze nimeni pieziș.
-Te aprinzi ușor, stai să mai luăm un rând de țuică! Traiane! Repede
două rachiuri aici să beau cu cuscru. Dumitru încă spera să-l îmblânzească pe
Gheorghe, știa că este stors de vlagă acum la sfârșit de iarnă.
-Măi Dumitre, eu multă carte n-am, însă, bag samă că românește vorbesc
destul de bine. Nu mai da înainte cu cuscre,
până atunci va mai curge apă pe Dunăre.
-Nu te aprinde, hai, fii om înțelegător, ia și bea! Traian pusese pe masă țoiurile pline cu țuică.
Belciug se ridicase în picioare. Era un om gras cu burta răsfrântă peste
chimirul lat, ornamentat, prevăzut cu buzunare cu capac și legat în trei
curelușe cu cătărămi mici din alamă. Cu o mână își răsucea mustățile, iar cu
cealaltă, în care avea țoiul, a ciocnit pentru sănătate și înțelegere cu țoiul
lui Gheorghe: măi omule, a continuat Dumitru, nu mai face nazuri, eu nu mi-s
oarecine în satul ăsta, sunt Dumitru Belciug, ăl mai tare, după boierul
Dobreanu. Fii mulțumit că nu te pun să-mi văcsuiești ghetele. Când eu ți-am zis
cuscre, apăi tu trebuia să fii tare mândru, nu să te fandosești. Dacă îmi dai
fata de noră te iau să mă ajuți la moară, iar seara la plecare ți-oi da un fund
de sac cu mălai să nu muriți dracului de foame. Acu, ai priceput? Dumitru îl
privea superior pe Gheorghe, nu-l mai curta, încerca să-l umilească.
-Nu, nu am priceput, ba aș putea spune că sunt mai nelămurit decât
atunci când am început să vorbim.
-Tu ești greu de cap, ori faci pe prostul? Dumitru se enervase de-a
binelea.
-Nici una, nici alta. Tu ești greu de cap. Dumitre, faptul că ai peste
80 de hectare de pământ, moară de măcinat porumb și fabrică pentru făină de
grâu, bașca iaz cu pește și pădure tânără, asta nu îți dă dreptul să
negustorești fata mea. Sunt sărac, drept este, însă Didina se va mărita cu cine
îi va plăcea ei, nu cu cine rânduiesc eu la cârciumă.
-Băi Lemnarule, nu este suficient că ești sărac, mai ești și îngâmfat?
Asta e boală grea. Îmi dă mâna și buzunarul să negustoresc pe cine vreau. Știi bine
că în satul ăsta nu se mișcă un pai fără știința și mai ales ordinul meu. Eu
sunt stăpânul vostru, mama voastră de sărăntoci! Ce mă, v-au crescut colții?
Veniți la mine să vi-i pilesc, în curând îmi veți linge picioarele pentru un
ciur cu mălai. Vin vremuri grele, așa că nu te mai fuduli Gheorghe, caută și te
judecă singur în capul ăla sec. Tu mergi acasă și vorbește cu femeia, o știu cu
bună judecată, întreabă și fata, după aceea avem să găsim cale de înțelegere. Belciug
își umflase și mai tare burta, acum atârna peste chimir. Chiaburul se mândrea
cu burta lui. Cu cât burta era mai mare cu atât țăranul era considerat mai
pricopsit. Nu te grăbi să te opui, gândește-te! Nu este rău să ai de cuscru
unul care îți poate da sărăcia afară din casă.
-Bine! Gheorghe a plecat din cârciumă înciudat pe situația lui de țăran
cu o droaie de copii și puțin pământ. Își dorea și el acea reformă agrară
despre care se tot vorbea, spera să mai primească o bucată de pământ să aibă ce
da copiilor de zestre și să-i rămână și lui să aibă cu femeia din ce să
trăiască, că doar nu vor ajunge la bătrânețe să cerșească pe la ușile celor
bogați.
Vremurile erau tulburi, guvernele se schimbau des, a fost Sănătescu, a
venit Rădescu, acum e Groza, mâine cine va fi? De asta se temea Gheorghe, de
ziua de mâine. Comuniștii ieșiseră la lumină, de unde până mai ieri se piteau
prin pivnițe și prin păduri, iar alții erau arestați și ținuți prin pușcării,
de ceva timp scoseseră capul. Comuniștii veneau în sate să stea de vorbă cu
țărani, le asculta păsurile, jelaniile, apoi îi încurajau și le promiteau că
împreună cu ei aveau să reușească să facă multe lucruri mărețe. Până la urmă
promisiuni făcuseră și liberalii și țărăniștii, niciun partid nu spusese că el
va exploata muncitorii, ori că va trage în țărani dacă au să ceară pământ. Era
greu să se creadă că cineva ar fi putut îndrăzni să pască calul pe moșia lui
Dobreanu, dar să mai ia cu japca din moșia acestuia. Speranța lui Lemnaru era
în Lixandru, el va trebui să-l lumineze despre ce va urma. Nu se poate ca pe
acolo, pe unde a umblat la război, să nu fi auzit de felul cum urma să se facă
politica în țară.
A intrat în curte în lătratul vesel al câinelui legat cu lanțul pe sârma
pe care se putea plimba de la coteț până la poartă.
Femeia îl aștepta cu mămăliga caldă pusă
direct pe măsuța rotundă cu picioare scurte. Gheorghe s-a scuturat afară de
zăpadă, apoi a intrat încălțat. După ce s-a dezbrăcat de hainele groase, s-a
spălat pe mâini în tuciul de mămăligă, după care s-a șters pe ștergarul
înflorat, țesut în casă, ce era agățat într-un cui de ușă.
S-a închinat la icoana Maicii
Domnului cu Pruncul Iisus în brațe așezată pe peretele dinspre răsărit. Sub
icoană era candela pe care o aprindeau de câte ori era slujbă în biserică, ori
când vreunul dintre ei era bolnav.
-Cheamă băiatul la masă. Unde este?
Întunericul s-a pogorât de mult peste casele satului, el ce mai
năvădește pe afară? Vorba răstită a lui Gheorghe a făcut-o pe Filofta să nu
pună întrebări, nu-i era frică de el, însă nici nu voia să pună gaz pe foc.
-Didino, mamă, cheamă băiatul de afară! Vezi ce pozne mai face la ceasul
ăsta târziu!
-Se joacă mamă, face bulgări de zăpadă, deși acum sunt destul de grei,
omătu-i plin de apă. Se bucură și el de ultimele rămășițe ale zăpezii, nu vezi
cum scade în fiecare zi, parcă o paște soarele.
-Stai la masă ștrengarule, îi zise Filofta privind cu drag băiatul care,
înfometat, își trăsese scăunelul de sub
pat și îl așezase la masă. Spală-te întâi pe mâini, diavole, închină-te frumos,
nu te arunca ca un păgân direct asupra mâncării.
Femeia a tăiat mămăliga cu ața pe
care o desprinsese de la toarta coșului ce sta agățat în cui la grinda podinii.
În coș femeia păstra mămăliga ce rămânea de la masă. Filofta a împărțit
fiecăruia câte o felie de mămăligă aburindă cu miros de răscopt, apoi a pus în
mijlocul mesei o strachină mare cu ciorbă de fasole, alături de altă strachină
cu murături.
Harnicele mâini, neostoite, duceau la gură lingurile din lemn, adânci,
pline ochi cu zeama gălbui-roșiatică în care gospodina pusese puțin cimbru
uscat, în câteva minute au golit cenacul. Filofta, atentă, a reumplut
strachina, era un ritual, de fiecare dată umplea cenacul de trei ori, după care,
sătui, toți se ridicau de la masă cu burțile pline și cu chef de vorbă.
-Didino, a început Gheorghe vorba după ce și-a aprins țigara și a tras
două fumuri adânci care i-au provocat o tuse înfundată, fata mea, ai crescut ca
o floare de frumoasă, cred că este vremea să-ți găsești și tu un băiat și de vă
veți potrivi să faceți casă împreună.
-Cu cine omule să facă, nu vezi că băieții sunt toți în războiul ăsta
care nu se mai termină? Femeia a ridicat ochii spre icoana din perete, parcă
voia de acolo o mângâiere, o lacrimă se prelinsese pe obrazul încă frumos. Gândul
i-a fugit la Culaie, băiatul ei, pe care nu avea să-l mai vadă și nici mormânt
știut nu avea să-i poată aprinde lumânare pentru lumina cea veșnică și
neînserată a Împărăției lui Dumnezeu.
-Mda, a mormăit Gheorghe, asta cam așa este, cu toate acestea lumea
merge înainte. Se va găta și ăst război, căci nu va ține cât pământul.
Altminteri trag nădejde să-l vedem acasă și pe Lixandru, mândrul meu flăcău.
Tare îmi este dor de el, a glăsuit bărbatul strivind o lacrimă. A mai tras un
fum din chiștocul care-l ardea la degete, a scos fumul cu rotocoale ce se spărgeau
de cum ieșeau din gură. Gheorghe a aruncat chiștocul pe pământul care începuse
să se cojească de prea multă folosință, ultima dată fusese curățat și lipit cu
lut galben amestecat cu balegă de cal în ajunul Crăciunului, a călcat cu
piciorul pe mucul de țigară strivindu-i
capătul cu jar, apoi a scuipat în același loc unde strivise mucul de țigară. A rămas
cu ochii privind în pământ, după un timp a ridicat capul și s-a uitat cu drag la
fata ce stătea pe patul opus lângă Costică, copilul cel mic.
-Voi îl știți pe băiatul lui Dumitru Belciug? Când a pus întrebarea
Gheorghe a lăsat din nou capul în jos, părea rușinat de întrebarea pe care
tocmai, cu greutate în suflet, o rostise.
-Îl știu, da, ce treabă ai tu cu el? Filofta a scos pentru o clipă
mâinile din tuciul în care spăla vasele, s-a uitat pieziș la bărbat și cu milă
la Didina. Este un zurbagiu, bea, fumează, iar duminica, de închipuit ce e,
mere cu lăutarii după el. Are tac-su bani. Te-am întrebat, ce treabă ai tu cu
el?
-Eu, niciuna. M-am întâlnit azi cu alde tac-su, din vorbă în vorbă, nu
și nu, să ne încuscrim. Tu ce zici, fată? Bărbatul vorbea în silă, nu-i plăcea
de Belciug și familia lui, cu toate acestea voia să facă întrebare fetei.
-Nu, Gheorghe, suntem săraci, însă nu-mi nenorocesc fata cu mâna mea. O
știu pe Aritina, nevasta lui Dumitru, o scorpie de muiere, o jurată căreia nu-i
scapă nici o firimitură de pâine din mână, cață de gură de nu o întrece nimeni.
O stricată rea de muscă care s-a
încurcat cu Dumitru pe când bietul Iosif, bărbatul ei cu cununie, încă era-n
viață, e drept că nu se mai putea mișca, însă știa tot ce se petrecea în jurul
lui. O afurisită care și-a îngropat bărbatul ținându-se de mână cu ibovnicul. Nu
zici nimic Didino? Ce taci ca bolânda?
-Eu zic ce ziceți voi. Cui vreți să mă dați, acolo voi merge. Din
cuvântul vostru eu nu voi ieși. Fata vorbea înecându-se în lacrimi. Și-a
amintit o pățanie a ei cu fiul lui Belciug pe care nu o povestise părinților.
În vara ce trecuse fusese cu mâncare în țarină unde taică-su cosea niște
dughie. La întoarcere, când să treacă printr-un lăstăriș ce răsărea brusc în
marginea unui lac, i-a ieșit în cale Spirache, băiatul lui Belciug. Cu vorbă
mieroasă flăcăul i-a dat binețe, s-a apropiat de ea cu zâmbetul pe buze, a
atins-o pe braț ca din întâmplare, fata s-a ferit fără a rosti o vorbă, în
momentul acela a îmbrățișat-o cu forța. S-a zbătut, a încercat să se elibereze
din brațele lui. Apucatul o strângea
ca într-o menghină cu brațele lui vânjoase, se vedea pierdută, rușinată, alungată
din curte de proprii părinți fiindcă îi făcuseră de rușine chiar dacă nu era
vinovată. Nimeni nu avea să-l acuze pe băiatul chiaburului, toți aveau să o
învinovățească pe ea, fata săracului. Pușlamaua o prinsese zdravăn, doar faptul
că prin apropiere a trecut un vânător l-a făcut pe derbedeu să slăbească
strânsoarea, iar ea a scăpat cu fuga. Didina a oftat, a privit cu speranță spre
părinți, doar de la ei aștepta izbăvirea.
În acele vremuri părinții când își căsătoreau copiii țineau socoteala
neamurilor, se gândeau dacă viitorii cuscrii sunt oameni vrednici, dacă au
avere și ce rude au. Nu se ținea seamă de sentimentele tinerilor, de cine îi
era drag fetei, ori băiatului, ei se căsătoreau după cum dictau părinții lor
care negociau căsătoria mai abitir decât se negustoreau animalele în târg. Fata
nu avea multe de spus, era o viitoare sclavă în casa bărbatului. Trebuia să se
supună acestuia în tot și în toate, însă, chiar și așa, tot era bătută de
bărbat, cu motiv, ori doar pentru satisfacerea orgoliului său masculin. Femeia
trebuia să tacă și să suporte, nu avea unde se plânge. La casa părintească de
mergea și se jelea de traiul rău și de bătaia pe care o primea, părinții, în
loc să o ajute, îi trăgeau și ei o mamă de bătaie și o trimiteau înapoi
strigându-i din poartă: „să nu mai vii la noi cu asemenea plângeri, să ne faci
rușine satului, stai acolo la bărbat și suferă, cu timpul te vei obișnui și nu
ți se va mai părea bătaia așa de rea”.
Gheorghe Lemnaru era alt aluat de om, cu toate că nu avea carte multă,
fusese înzestrat de Dumnezeu cu înțelepciune și îi mai dăruise, pe deasupra și
o nevastă frumoasă și sfătoasă.
-Nu merge așa fata mea, tu ești ca o floare de frumoasă, nu cred să nu
fie băieți care să-ți poarte sâmbetele. Dintre toți unul îți este mai drag
sufletului. Vorbește Didina, aici este vorba despre viața ta!
-Aș îndrăzni să spun cine îmi este drag și mă iubește cu adevărat.
Didina sfioasă și temătoare, rușinată de vorbele ei îndrăznețe, rămăsese cu
privirea în pământ.
-Spune, fată! Gheorghe o încuraja din ochi, cu toate că în sufletul lui
avea o strângere de inimă cu gândul la cel neștiut ce-i furase inima fiicei
lui.
-Mamă, a început Didina rușinoasă, îmi este drag precum razele soarelui
dimineața Vasile al lui Titirez.
Vorbind, fata s-a apropiat de ușă să poată fugi în caz că tată-su se va repezi
cu mâinile în părul ei.
-Măi fată, știu eu ce să zic, și-a început Gheorghe vorba tremurată,
două sărăcii fac o sărăcie și mai mare, nicicum o avere.
Filofta a simțit că bărbatul este în încurcătură.
-Didina mamii, Didină, nici cu al lui Belciug nu este bine, deși la
ăștia și dacă te bat, batăr nu te culci flămândă. De Vasile ce să zic, e băiat bun,
frumos cum altul nu-i, pe de altă parte, sărăcia lor este de poveste. Ce veți
mânca? Ei nu au nici un petec de pământ, bietul tac-su e pălmaș, bătătura lor e
goală. Au doar o văcuță și câteva găini pe bătătură. Va fi greu!
-Mai bine te duci după al lui Dumitru, e cam iute la mânie, bea cam
mult, de, așa sunt unii bărbați. Gheorghe a oftat de parcă o dată cu vorbele pe
care le scosese pe gură, îi ieșise puțin câte puțin și sufletul.
-Gheorghe, o va omorî în bătaie. Filofta era speriată de perspectiva
care se deschidea în fața fiicei sale, de aceea a încercat să abată discuția.
-Nici o muiere nu a murit din bătaie, nu va muri nici Didina. Dumitru
mi-a promis că dacă facem înțelegerea mă lasă să muncesc la moară. E de colea
să aduc seara un fund de sac cu mălai, poate și un căuș de făină? Bătrânul voia
să vadă ce vorbă avea nevastă-sa, de nu cumva o încânta să aibă un ciur de
mălai în plus în casă pe seama chinului fetei.
-Tu ai bolânzit? Ești gata să-ți vinzi fiica pentru un ciur cu mălai și
un canciog de făină? Treabă-i asta? Filofta se repezise cu gura la Gheorghe.
-Dacă eu am vorbit prost, să meargă după Vasile și v-ați umplut de bogdaproste.
Crezi tu că ăsta a lu’ Titirez când va vedea seara venită și nu au nimic de pus
pe masă, nu-și va vărsa focul pe Didina? Nu o va altoi în numele Tatălui Ceresc
de vreme ce nu a cerșit la mă-sa
mâncare? S-a întors de pe front rănit la picior, ai văzut cum stângăcește? Cu
timpul acolo, unde acum e rana, își vor găsi sălaș bun reumatismele, bolile
frigului, și-și va târî piciorul după el în dureri groaznice.
-Tată, mi-a zis Vasile, seara trecută când m-a scos la poartă, că va
primi pământ fiindcă a fost rănit și dat acasă de la răzbel. Didina vorbea cu
ceva mai mult curaj de frică să nu fie dată pentr-un ciur de făină după
Spirache al lui Belciug.
-Sunteți proști dacă ascultați toate balivernele care se vântură în
lume. Au să primească pământ tot alde Belciug, nu ai văzut femeie ce frumos se
purta cu ăia de tot defilau toamna trecută prin sat? Unii zic că ar fi fost
țărăniști, alții spun că erau comuniști, toți promit de parcă pot ei să
lățească pământul să se ajungă la toți.
-I-am cumpărat eu, a intervenit Filofta să
completeze ce începuse Gheorghe. Omule, ăia cu cravate din mătase legate frumos
la gât și cu pălări scumpe erau țărăniști. Ceilalți care aveau gulerul cămășilor răsfrânt peste
haine și pe cap șapcă, erau comuniști.
-Filofta, tu ești femeie deșteaptă, așa o fi cum spui tu, căci eu nu am
stat să-i drămăluiesc. Bărbatul era mândru de nevastă, însă îi părea rău că nu
reușise el să-i pună pe căprării. Femeie, uită-te la moșia lui Dobreanu, este
cât vezi cu ochii și încă o dată pe atâta. Cine să aibă curaj să împartă
pământul lui? E o vorbă aruncată în vânt asta cu datu’ pământului la oamenii ce
nu au. E greu să-i spui moșierului, om cu carte, fost ministru ca Dobreanu,
„pleacă, bă, de pe pământul tău, acu eu mi-s stăpân pe el!” Nu poți femeie să-i
poruncești, ăla are jandarmii de partea lui. Are pravilele vechi și orânduiala
moștenită. Nu putem acum să schimbăm legile strămoșești, ne-ar bate Dumnezeu.
Și în Biblie scrie să-ți respecți stăpânul și să nu jinduiești la agoniseala
lui. Ehee, eram flăcău în `907 când cu zurba cea mare. Îți amintești Filofto? Regele
nu s-a sfiit să scoată armata cu tunurile și să tragă asupra noastră mai ceva
ca la Plevna împotriva turcilor. Într-un cătun aflat la trei sate mai departe
de noi se văd și acum gropile de la obuzele tunurilor celor mari, au ras satul
de pe suprafața pământului, voi să stați blânzi, nu se face nici o reformă.
....................................................................................................................................
Era greu ca țăranii să creadă că va veni o vreme în care pământurile
boierilor vor fi împărțite celor ce nu au și nevoiesc pe lucru de nimic pe
moșiile lor. Li se mai promisese pământ și când cu războiul împotriva turcilor.
Nu li s-a dat nici cât să se îngroape în el. Primiseră în 1888, drept mulțumire
pentru jertfa din 1877, gloanțe în trupurile celor ce se răsculaseră și
ceruseră pământ. Apoi în 1907 răscoala pornită din satul moldovean Flămânzi
cuprinse repede întreaga țară. Țăranii își cereau drepturile, voiau învoieli
omenești și o bucată de pământ să-și poată întreține familia. Regele, părintele
țării cum se autointitula, a trimis armata cu puști și tunuri să tragă în
țăranii care avuseseră curajul să ridice capul împotriva stăpânirii.
În primăvara lui 1945 era fierbere mare, țara era sărăcită de război.
Comuniștii care scoseseră capul la lumină după 23 august 1944, împinși de la
spate de propaganda bolșevică a lui Stalin, promiteau țăranilor pământ, atât
celor săraci cât și celor care luptaseră, mai ales, pe frontul din vest.
Agitatorii comuniști pășeau pe nisipuri mișcătoare, era greu să-i facă
pe țărani să priceapă că vremurile și orânduielile se vor schimba. Săracii, cei
mai mulți depindeau de mila chiaburilor și arendașilor, mila este un fel a
spune, deoarece arendașul ori chiaburul când îi dădea cu împrumut țăranului
avea grijă să-l încarce de fiecare dată, iar de nu plătea, arendașul îi lua tot
din bătătură pe seama datoriei
neplătite. Țăranii îi primeau cu bucurie pe comuniști, era o bucurie mai mult
în suflet de vreme ce nu le plăcea să fie văzuți în tovărășia lor. Le era teamă
că regele și cu Maniu îi vor aresta iarăși pe comuniști și atunci jandarmii îi
vor pedepsi aspru pe țăranii ce se încârduiseră cu bolșevicii.
...................................................................................................................................
-Am să muncesc cu ziua în sat, nu
imi este frică de muncă. Am fost
învățată să fac de toate. Didina vorbea repede, voia să spună totul dintr-o
suflare, simțea că obrajii îi iau foc, o cuprinsese rușinea.
-Ai să muncești fata mea, nu vei avea altă scăpare. Îți va mai da și
mă-ta când nu vă veți descurca, mai veniți pe aici, vom vedea cum va fi. Ține
minte, o dată ieșită din casa mea și măritată, în curtea asta să nu te mai
întorci, de-ar fi să te jupoaie de vie și să-ți pună sare pe rană. M-am făcut
înțeles? Nu vreau să-ți frâng voia, dar nici să mă faci de rușine. Gheorghe
vorbise hotărât, chiar arțăgos, abia aștepta să se contreze vreunul pentru a-și
vărsa năduful pe el.
-Stai binișor omule, încă nu s-a măritat. Poate că nici nu este așa aprinsă
după el, a spus și ea cine îi este drag acum. Voi v-ați întrebat ce zice Vasile
cu tac-su Titirez? E posibil ca ei să nici nu vrea să audă de fata noastră, să
aibă alt chilipir găsit. Bunăoară, fata lu’ Pătlăgică, cam grăsuță și urâțică, pe
deasupra și un pic tălâmbioară, dar ca zestre are 10 pogoane de pământ, două
vaci cu lapte, 30 de oi, o mică avere ce ar goni sărăcia afară din casa
Titirezilor. Ce părere aveți? Filofta privea cu superioritate asupra soțului și
a fiicei. Didina pălise, nu se gândise la posibilitatea să aibă rivale în
fetele cu zestre, ci doar în cele frumoase.
-Taică, s-a băgat în vorbă băiatul cel mic, cum vine asta ca Didina și
Vasile să vină la masa noastră când acasă la ei nu vor avea ce mânca? Adică,
mătălică vrei ca ei să mănânce din munca mea? Asta nu am să pot răbda, am să
spăl cuțitul în sângele lui. Tânărul, nervos, s-a ridicat în picioare și și-a
scos din buzunar briceagul sub formă de pește prins cu zale de pantaloni și cu
lama desfăcută a făcut gestul de-a-l împlânta în trupul cuiva.
-Costică, stai blând, că acuși îți bășic fundul cu centura. Ți s-a iuțit
sângele de atâta stat după sobă? Mâine să scoți caii afară din grajd și să-i
plimbi, după aceea să încarci o căruță de bălegar să o ducem în țarină.
Înțelesu-m-ai?
Băiatul a pus capul în pământ, dintr-o dată vitejia îi ieșise prin piele
....................................................................................................................................
Duminica după amiază, țăranii, îmbrăcați în hainele de sărbătoare,
mergeau făloși la cârciumă, în urma lor, la doi, trei pași, veneau nevestele,
așa se cuvenea ca femeia să meargă în urma bărbatului, fiindcă femeia trebuie
să fie mereu în ascultare față de bărbat. Femeile și ele îmbrăcate frumos, cu
ii înflorate cusute de mâinile lor având altițe la mâneci și cu catrințe din in
colorate, țesute în casă pe care aveau prinse paiete. Pe cap femeile aveau
broboade cu flori țesute și ciucuri pe mărgini, iar peste ii îmbrăcaseră,
fiindcă frigul încă era stăpân, dulămi din postav gros. Muierile erau pregătite
să arunce ochi de cunoscătoare la hora unde se prindeau fetele și băieții.
Flăcăii întâi treceau pe la cârciumă, beau un țoi, două cu țuică, să
prindă curaj, după care intrau în horă. Cei mai aprinși dansatori jucau în fața
lăutarilor.
În salonul lui Tiniță, cu dușumeaua proaspăt spălată cu motorină, era o
mică scenă unde cânta orchestra, iar pe margini erau puse bănci din lemn pe
care stăteau, de regulă, mamele ale căror fete erau încă nemăritate și jucau în
horă.
Vasile al lui Titirez, cu o mână ridicată la pălărie și cealaltă la
spate, juca așa de frumos că toate perechile se opriseră din dans să-l
privească și să-l admire cât de minunat știa juca cele mai îndrăcite dansuri.
Din mulțime s-a desprins un flăcău brunet, cu mustața neagră și ochii ca
tăciunii. Scântei aruncau spre Vasile ochii tânărului abia sosit. Băuse o
sticlă cu vin negru, greu, care începuse să-i înfierbânte capul. Spirache, căci
el era flăcăul brunet, a făcut cu mâna semn la lăutari, aceștia au tăcut.
Bătrânul țigan viorist s-a aplecat de pe micuța scenă improvizată, îl știa iute
la mânie pe flăcăul lui Belciug. Lăutarul a luat din mâna lui Spirache banii,
apoi s-a întors spre micul lui taraf comandând scurt: „Brâul!”
Lăutarii au început să cânte în draci. Vasile și Spirache jucau față în
față cu mâinile la spate precum doi cocoși care se măsoară din priviri. Vasile,
stăpân pe el, fără alcool în cap, juca în ritmul iuțit al muzicii fără să facă
gesturi în plus, înțelesese că derbedeul lui Belciug îl provocase la întrecere
din cauza Didinei.
Spirache juca de săreau scântei din cizmele lui din piele box cu carâmb
până la genunchi.
Tăciuni aprinși îi erau ochii, flăcări aruncau spre Vasile, provocare
era în toate mișcările lui Spirache. Se știa bogat, tânăr, frumos și dorit de
toate fetele și femeile, unele chiar măritate îi ațineau calea seara când
întunericul se furișa în sat. Se spuneau multe lucruri urâte despre feciorul
chiaburului Belciug. Mult timp pe la clăci, unde se întâlneau fetele și
muierile la torsul lânii, ori la împletit pulovere și ciorapi groși de iarnă,
ori bărbații prin cârciumă, când nu era nimeni din neamul lui Belciug pe
aproape, se sporovăia că Spirache îl omorâse pe Ion al Zefirei, din cauza
muierii lui Ion.
Povestitorii îl socoteau vinovat pe Ion, deși nu era. Povestea pe scurt.
Spirache fusese oprit într-o seară de nevasta lui Ion. Flăcăul nu s-a lăsat
prins în mrejele nevestei vecinului care-l îmbia cu farmecele ei de femeie
tânără și cu trupul arzând de dorință. Bărbatul îi era plecat în timpul
săptămânii la muncă la un chiabur din
alt sat. Avea grijă de vacile ăluia. De se întâmpla să vină acasă pe nepusă
masă, era așa obosit, că mintenaș, după ce mânca, îl fura Moș Ene și-l ducea în
lumea viselor. Nevasta, care se bucurase de venirea bărbatului și aștepta
mângâierile lui, rămânea privind la el cum sforăia impasibil ignorând dorința
nevestei, nevoile ei de femeie tânără cu trupul care-i ardea ca o lumânare de
cununie. Femeia a insistat pe lângă Spirache, l-a căutat, îi ardea sufletul,
simțea numai foc în inima ei, trupul îi zvâcnea, tremura de dor de bărbat. I-a
căutat potecile până în ziua, mai bine spus seara, în care Spirache s-a învoit
să-i domolească fierbințeala. Femeia, pasională, s-a dăruit cu totul lui
Spirache. Întâlnirile lor au durat până ce dracul și-a băgat toată coadă în
aventura lor. Într-o seară întunecoasă Ion s-a întors acasă pe nepusă masă, a
intrat în casă și, la lumina difuză a unui opaiț care ardea sub icoana Sfântul Gheorghe omorând balaurul, i s-a
părut că a văzut-o pe nevastă-sa încălecată de tânărul Belciug. Un moment a
fost năuc, după care a scos cuțitul pe care-l ținea legat la brâu. Femeia, când
l-a văzut pe bărbatul ei cu cuțitul în mână, de frică, a țipat. Ion, cu arma în
mână, a tăbărât pe Spirache care încă era deasupra femeii. Avertizat de țipătul
femeii, Belciug cel tânăr s-a ferit, cuțitul a tăiat-o pe femeie. Spirache l-a
lovit puternic în față, Ion s-a dezechilibrat, ibovnicul a sărit asupra lui i-a
luat cuțitul din mână, după aceea, fără a mai sta în cumpănă, i l-a împlântat
în piept. Ion a murit pe loc.
Spirache a mers cu tată-su la postul de jandarmi, a declarat cum s-a
întâmplat fapta. Șeful postului de jandarmi era un aprig susținător al
chiaburilor și, în general, susținea pe toți aceia care îi puteau da o mâncare
deosebită, el aprecia foarte mult friptura de porc la grătar, ori prăjită în
untură, o băutură bună și ceva bani de buzunar. Dumitru Belciug, care știa
năravul șefului de post din vizitele multiple pe care i le făcuse în diferite
ocazii, a luat de acasă un pumn de bani din aur, având cocoșul galic imprimat
pe revers ca mărturie a valorii lor, pe care i-a pus în mâna jandarmului șef
alături de declarația lui Spirache. Dosarul penal a fost închis cu concluzia: „legitimă apărare pentru
Spirache”. Ion fusese jelit și îngropat. De atunci nu se mai întâlnise cu
nevasta lui Ion, căreia, între timp, i
se vindecase rana din trup, doar sufletul i-a rămas schilodit. În acea noapte a
plecat din sat, se spune despre ea că s-ar fi tras la o mânăstire având mintea
rătăcită.
Spirache juca mânat de gelozia care-i rodea sufletul, cămașa în spate
era leoarcă, nu se lăsa, bătea mai tare călcâiele și dușumeaua cu cizmele lui
lucioase. Îl privea sfidător, cu un fel de dispreț falnic pe Vasile care, cu
opincile legate cu nojițe peste cioareci până la genunchi, juca constant fără
să-și iasă din ritm. Părea că lupta dintre cei doi se apropie de sfârșit,
lăutarii dădeau semne de oboseală, Spirache i-a simțit, a băgat mâna în buzunar
a scos o mică monedă din aur pe care a aruncat-o la picioarele lăutarilor. Ca
prin farmec țiganii s-au înviorat, instrumentele au reluat muzica cu și mai mult aplomb. În timpul
dansului Spirache se rotea pe loc, de câteva ori, trufaș, a încercat să-l
lovească pe Vasile. După un timp, obosit, tânărul chiabur a simțit că Titirez mai are vlagă în el și nu se dă bătut la dans.
În sufletul lui negru, plin de ură și ranchiună, a decis să-l lovească în
timpul jocului, pentru asta s-a apropiat, tot jucând, de Vasile, când acesta nu
a fost atent l-a lovit așa de puternic că s-a dus bietul Vasile trei metri
într-o parte. Nu a căzut, a continuat jocul cu mai multă forță. Era în vervă,
lumea toată era a lui, față de Spirache, căruia vinul începuse să-i întunece
judecata și să-i înmoaie picioarele, el parcă renăscuse.
Spirache a făcut semn lăutarilor să oprească muzica. Țiganii atâta au
așteptat, instrumentele au tăcut.
Vasile a făcut semn cu mâna lăutarilor să cânte, unul dintre ei i-a
strigat:
-Plătește și cântăm!
Bietul Vasile a înghițit în sec, nu avea bani, a dat să plece din ringul
improvizat, pentru aceasta trebuia să treacă prin mulțimea de gură cască
strânsă să privească la jocul lor. Neatent, s-a împiedicat de piciorul lui
Spirache pus piedică în calea lui. A căzut cât era de lung în râsul sătenilor
adunați ca la circ.
S-a ridicat de jos fără o vorbă, s-a apropiat de Spirache, doar o clipă
l-a privit în ochi, fulgerător pumnul lui Vasile l-a lovit sub bărbie trântindu-l
la pământ.
Femeile au început să țipe, flăcăii, mulți dintre ei înfierbântați de
băutură, au început să-i încurajeze pe cei doi să se încaiere.
Spirache s-a ridicat, a privit cu ciudă într-o parte, a scuipat un
firicel de sânge ce-i ajunsese în gură, apoi, cu privirea plină
de ură s-a adresat lui Vasile:
-M-ai lovit, mă? Bravo ție! Nu te-ai gândit, bă, sărăntocule, că nu am
să mă las până nu te va jeli mă-ta? Te voi omorî, Vasile, de mult caut motivul
să îți iau piuitul, acum mi l-ai dat. De ce m-ai lovit? Pentru că sunt mai bun
ca tine în toate? Pentru că sunt bogat, iar tu ești atât de sărac încât nici
apa nu ai după ce s-o bei? S-a făcut săracu’ al dracu, a conchis Spirache scuipând a
doua oară sânge.
În jurul lui Spirache se adunase un grup de tineri lingușitori care
trăiau din mila bogătanului. Vasile a privit în jurul lui, toți se retrăseseră
la câțiva pași de el, de parcă ar fi fost ciumat.
-Spirache, nu îmi este frică de tine. Eu am luptat pe front la baionetă,
am văzut moartea cu ochii, așa că nu mă sperii de tine și fătălăii care te
slugăresc. E bine să vă țineți departe, cât mai departe de mine. Nu îmi este
teamă de o haită de fricoși ca voi. Seară bună, la toată lumea! a mai spus
Vasile, după care a plecat în treaba lui.
În drumul spre casă, Titirez
trebuia să treacă printr-o vâlcea, acum umplută cu zăpadă, doar un
firicel mic de apă se scurgea prin mijlocul ei. Vâlceaua era plină cu arbuști
de măceși, porumbari, câteva răchite și stuf uscat. Aici se gândea Vasile că ar
putea să-i atace pe Spirache și ciracii lui. A început să se pregătească pentru
asaltul asupra lor. Întâi a rupt o cracă mai groasă dintr-un stejar bătrân,
crescut singuratic pe margine de potecă, bun să țină umbră țăranilor veniți la
muncă și care, la vremea prânzului, căutau o brumă de răcoare. Când să intre în
crâng, Vasile a auzit voci, a înțeles că sunt ortacii lui Spirache. Nu s-a
speriat, a căutat o poziție care să-l avantajeze.
Cum în război fusese caporal, știa oleacă de tactică militară. S-a pitit
în spatele unor rugi de măceși, aici poteca era strâmtă, nu putea să încapă
decât câte unul în spatele celuilalt. I-a simțit că sunt aproape, noaptea era
întunecoasă, doar zăpada murdară arunca o lumină timidă. I-a lăsat să intre pe
potecă.
-Spirache, după ce îl omorâm, ce facem cu cadavrul?, a întrebat unul cu
gura mare pe șeful lui.
-Taci dracu’ din gură! Să-l vedem mort, după aceea avem să hotărâm ce
vom face cu el. Nu a terminat bine vorba că din spate s-a auzit o lovitură
urmată de o bufnitură de parcă se prăbușise ceva. S-a auzit altă lovitură, o
nouă bufnitură.
-Să fugim Spirache, nu este de joacă, doar noi am rămas. Se simțea frica
în vocea derbedeului.
-Să fugim Crăcănele, să fugim, nu-i a bună ce se întâmplă! Teama pusese
stăpânire pe mândrul flăcău al bogătașului.
-Spiracheeeeee!!!!!!, s-a auzit o voce cu ecou de parcă venea din fundul
pământului, de fapt Vasile vorbea cu gura băgată într-o oală de pământ pe care
o găsise în stuf.
-Spiracheee, sunt eu, Vasileeee, vinooooo, măăăăă, să ne batemmmmm, unde
fugiiiii mâncââââând pământuuuuul? Vocea lui Vasile era nepământeană,
pătrunsese ca un piron în inima lui
Spirache. Speriat, bogătașul a fugit și mai tare.
....................................................................................................................................
Samfira mulsese vaca, de când
tăiase vițelul lua pârnaia plină cu lapte. Puțin zgribulită de la frigul de
afară a intrat în casă, copiii au văzut spuma de trei degete în oală, ca la
comandă s-au repezit la mamă-sa să le deie și lor să bea. Samfira abia aștepta,
nu le-a frânt voia, le-a dat la toți, întâi celui mai mic și așa până la codana
de zece ani, o adevărată domnișorică. O
parte din laptele rămas l-a turnat în tuci, a întețit focul care tindea să se
potolească și când laptele s-a umflat, a luat ceaunul de pe foc. A tras jarul pe vatră, din coșul atârnat la grinda
podinii, a luat trei felii de mămăligă rece și le-a pus pe jar.
-Hai copii, veniți la masă! Toți s-au așezat pe micile scăunele în jurul
mesei scunde și rotunde. Samfira a turnat laptele într-o strachină mare
înflorată și smălțuită, a pus un praf de sare, apoi a dumicat mămăliga friptă.
A fost o delicatesă pe care copiii au apreciat-o la justa ei valoare lăsând
strachina goală.
-Acu’, dragele mele, stați în genunchi în fața icoanei Maica Domnului cu pruncul Iisus,
faceți-vă rugăciunea, tu, Elisavetă, mătură pe jos, fiindcă stă Maica Domnului
în genunchi până ce veți mătura voi
camera. Când toate vor fi gata, mergeți la culcare!
Într-un lighean din tablă Samfira a pus apă dintr-o oală ce se găsea pe
plită, cu lighean cu tot a mers în tindă să se spele. Când s-a reîntors în odaie,
copiii deja se băgaseră în pat. Femeia i-a învelit mai bine, a făcut semnul
crucii asupra lor, rugându-se la Dumnezeu să-i apere de rele.
Din toba sobei a scos un lemn gros, de prun, pe care l-a băgat în sobă
să țină focul până mai târziu. În geam s-a auzit un ciocănit scurt, s-a ridicat
de la sobă, a aranjat cu mână cochetă rochia pe ea și-a reînodat basmaua, pe
umeri a pus broboada, apoi a ieșit în întunericul nopții.
De după colțul casei cineva a prins-o de mână:
-Să mergem în grajd, e frig afară, i-a șoptit cu drag la ureche Samfira.
Au deschis ușa grajdului, înlăuntru era cald de la cele două vaci.
Strălucea de curățenie, parcă era casă de oameni, nu grajd pentru vite. Toată
ziua Samfira stătea cu lopata pregătită să ia mizeria făcută de animale. În
grajd, pe partea stângă, Lazăr, până să plece pe front, făcuse un țarcul pentru
viței. Era gol, vițeii fuseseră sacrificați, pe ultimul îl tăiase de Crăciun.
În țarcul vițeilor Samfira pusese din timp paie curate în strat gros,
iar peste ele un procov țesut în casă cu urzeală din bumbac și bătătură din
cânepă. Își aștepta ibovnicul cu drag ori de câte ori el putea să vină. Îi era greu singură, bărbatul era plecat de
doi ani pe front, în tot acest amar de timp venise într-o permisie de trei
zile. Nu mai avea vești de la el de aproape un an, întrebase în stânga și-n
dreapta, pe primar, pe notar, ba îl întrebase chiar și pe subprefect când
venise odată la ei în sat cu ceva daraveli de rezolvat cu unul dintre chiaburi
ce reclamase la prefectură pe un țăran care, spunea chiaburul, îi calicise un vițel. Nimeni nu o lămurea,
nu-i spunea vorbă cinstită, asta și asta. Dacă era mort să-i facă cele cuvenite
sufletului său, iar dacă era viu să știe să-l aștepte ca pe un părinte drept al
copiilor săi.
-Nu ai adus o țuică? Mă mai încălzeam și eu oleacă, bărbatul a smuls-o
din gândurile sale.
-Nu Mărgărit, nu am avut, iar de cumpărat îmi este rușine. Ce ar spune
lumea când m-ar vedea cu litra de țuică pe sub șorț? Vreau să-ți spun altceva, îi zise Samfira
descheindu-i minteanul și sărutându-l pe față. Am rămas grea, nu m-am văzut de două luni. Ce mă fac,
Mărgărite?
-Ce-mi spui mie? Ai rămas
borțoasă de proastă. Ți-am spus eu că vreau copil? Mărgărit o privea cu dispreț
amestecat cu milă de parcă Samfira rămăsese gravidă cu altul, nu cu el.
-Drept este ce spui tu, însă eu ți-am spus să nu vii în anumite zile că
este pericol, tu ai dat buzna peste mine ca un taur peste vacă, nu am putut
scăpa de tine.
-Nu trebuia să stai. Te-am găsit tot timpul în călduri, mai rău ca pe o
cățea. Acu’, ce vrei, tu? Să spun satului că eu sunt tatăl copilului tău? Dacă
fac asta, i-a gândește-te, eu cum mă însor, doar mi-s flăcău.
-Ieși! Demnă, Samfira s-a ridicat în picioare, cu mâna întinsă i-a
arătat ușa grajdului. Pleacă de la mine din bătătură, de nu vrei să bag furca
în tine! Porc nesimțit, ai plâns la ușa mea să te bag în casă că nu mai poți de
dragul meu, iar acum, când trebuie să îți asumi ticăloșia noastră și să iei pe
seama ta pruncul ce crește în burta mea, ești, vezi Doamne, flăcău. Stai
liniștit! Nu voi spune nimănui că sunt grea cu un nevolnic ca tine.
Mărgărit a rupt-o la fugă din bătătura Samfirei, mulțumit că a scăpat
așa de ușor.
Femeia s-a întins pe patul improvizat, a pus mâna pe burtică și i-a
vorbit nenăscutului:
-Care va fi soarta ta copilașul meu? De va veni omu’meu acasă de la
război, nu va fi ușor pentru tine.
Samfira nu era singura muiere care se păcălise și adusese în casă copil
din sămânță străină. Focul trupului nu știe de război, el își cere drepturile firești. Femeia ar fi vrut
să se încalece cu bărbatul ei drept, luat cu cununie și cu nașii martori la
taina sfântă a împlinirii slujbei din fața altarului, acolo unde bătrânul preot
Gherase, acum săvârșit dintre cei vii, le pusese, ajutat de nuni, pirostriile
pe cap, îi păcălise cu pișcotul înmuiat
în vin și îi pusese să se rotească cu el în jurul mesei sfinte cântând cu
glasul lui ușor gutural „Isaia dănțuiește”. Chiar dacă nu-l iubise de la
început, cu timpul prinsese drag de el,
Lazăr era tatăl copiilor ei. De unde să-l ia, nu mai avea vești de la el
demult, mintenaș se făcea anul. Pe unde o fi, și el dacă a prins vreo muiere nu
o fi stat de lemn Tănase. Cine știe de va mai veni acasă
Lazăr al ei, ori îi va citi numele pe lista morților sosită de pe front.
....................................................................................................................................
Gheorghe Lemnaru a fost trezit din somn, de cu zorii neîmpliniți, de un
fin al lui care lucra la oraș și venise cu ceva treburi prin sat. L-a poftit în
casă, deși copiii încă mai dormeau.
Aprinsese lampa, lumina arunca
umbre lungi pe pereți. Filofta își pusese o broboadă pe umeri și se chinuia la
vatra sobei să aprindă focul.
-Ce-i măi finule cu tine la ora asta din apusul nopții? Nici cocoșii nu
au cântat de ziuă.
-Nașule, e bine, m-au trimis tovarășii să organizăm o mare întrunire
după- amiază în salonul în care se face hora. Trebuie să mă ajuți și matale, va
veni un mare tovarăș de la județ să ne țină o cuvântare.
-Finule, tu beuși ceva cu noaptea-n cap, eu simțesc că tu delirezi.
Gheorghe se uita cu neîncredere la finul său ce părea picat din altă lume.
-Nu nașule, chiar vine diseară tovarășul aici. Finul, Nicolicea Dan, era
pătruns de importanța acestei vizite, vorbea de „tovarășul” ca despre un
vlădică ce s-ar fi nevoit să vină la biserica din sat.
-Care tovarăși? Cine este tovarășul că m-ai zăpăcit de cap? Pe aicea în
ultimul timp umblă fel de fel de sclifosiți, de neaveniți, fiecare cu
minciunile lui, tu pe-ale cui le porți? Lemnaru, care nu era prost de loc,
simțise unde bate finul său, însă, voia să-l facă pe el să răstoarne sacul cu
vești.
-Nașule, vine tovarășul secretar al Comitetetului Județean al Partidului
Comunist Român(PCR), să ne spună cum va fi cu reforma agrară. Nicolicea, când
vorbea, se înfoia ca un curcan era mândru că tocmai el fusese ales să fie purtătorul
de cuvânt al „tovarășului”.
-Ce tot bălmăjești mă? De unde ia secretarul ăsta al vostru pământ să
împartă la țărani? Aduce el cu sacu’ din altă parte să dea pălmașilor de aici?
Bă, da pricopsit e tovarășul vostru! Gheorghe căuta să-l ia peste picior pe
finul Nicolicea, voia să-l enerveze, să poată afla totul de la el.
-Fii atent, nașule! Dobreanu, moșierul de aici, este fugar în Germania
sau Anglia, oricum nu este în țară. Lui i se va lua tot pământul, i se va
confisca toată averea fiind considerat trădător de țară. Să știi matale că și din
pământul lui Belciug se vor ciunti câteva hectare, ba și din moșia lui Haralamb
și a altor chiaburi ca el se va tăia ceva pământ, cât și cum asta va hotărî partidul nostru al
muncitorilor și țăranilor. Ce zici, mă ajuți să organizăm întrunirea? Dan
Nicolicea, plin de importanță, aștepta răspuns de la nașul său. Pentru o clipă
s-a gândit de ce el și familia lui îi zic „naș” lui Lemnaru. El nu-și amintea
ca Gheorghe să fi botezat sau cununat pe cineva din neamul său. Așa pomenise de
la părinții lui și de la bunicii lui, tuturor celor din neamul Lemnarilor le
spuneau „naș”. Eh, cine știe de câte generații își zic „fin și naș”. Dă-i
păcatelor! a conchis Nicolicea alungând gândul ce-i priponise pentru o clipa
motivul pentru care se afla în casa lui naș Lemnaru.
-De, știu și eu ce să fac? Mă gândesc ..., Gheorghe își răsucea
mustățile căutând răgaz de vorbă.
De lângă sobă, Filofta, puțin speriată, a început a grăi:
-Finule, lasă-mi omu’ în pace, voi plecați, noi rămânem aici cu Belciug
și alții ca el. Vrei să ne nenorocești? Ce v-a intrat în cap prostiile astea? Lăsați
lucrurile așa cum le-a rânduit Dumnezeu! Nu stricați voi ordinea. Cine știe ce
va fi mâine? Vin țărăniștii cu armata, ne aliniază în fața primăriei și împușcă
pe tot al zecilea cum au făcut în `907. Ce se va alege de noi când sângele
nostru va înroși țărâna pământului? Noi am mai trecut prin astea. Să ne
ferească Dumnezeu și Măicuța Domnului, a încheiat femeia scuipându-și în sân de
frică și tocmind cruci mari pe pieptul ei încă frumos. Filofta, pe măsură ce
vorbise, ridicase glasul, broboada îi căzuse de pe umeri, însă nu-i păsa, cele
spuse, de musafirul insinuat în amurgul nopții în casa lor, îi dădea o stare de
neliniște.
-Apăi dragă finule, muierea asta a mea cam are dreptate. Ce va fi dacă
pică guvernul vostru ce abia veni la putere și în locul lui vine iar generalul
Rădescu? Pe unde veți scoate cămașa? Gheorghe ar fi mers cu finul, spera și el
într-o bucată de pământ, doar frica îl făcea să nu se arunce cu capul înainte.
-Nașule, stai liniștit! Armata sovietică, eliberatoare, nu va da voie
forțelor reacționare să ne saboteze munca. Crezi dumneata că noi, a apăsat cuvântul, am avea curajul
să umblăm prin țară dacă nu am ști că deasupra noastră veghează ca o stea
călăuzitoare însuși tovarărășul I.V.Stalin? Nicolicea vorbea cu emfază de parcă
Stalin era acolo și-l ținea de mână.
-Dacă mă judec bine, există
oleacă de adevăr în spusele tale. Adicătelea, boierii noștri vor trebui să înghită
totul pe nemestecate, vorba ceea:„vrei, nu vrei, bei agheazmă Andrei!”
-Aceia care au fugit din țară, mai ales care au colaborat cu armata
germană, ei vor fi primii deposedați de pământ. Însă au să mai fie și alții.
Așteptăm să iasă legea, în câteva zile regele va fi nevoit să o semneze, în ea
are să fie scris cu exactitate ce și cum. Eu voi lupta să-i iau și lui Belciug
din pământ, fiindcă mult m-a chinuit cât i-am fost slugă, deși, eram doar un
copil. Nicolicea a scuipat cu un oftat din adâncul bojogilor.
-Acolo, tac-tu a fost vinovat, te-a dat la stăpân pe trei saci cu
porumb, nu trebuia să te dea. Știa că stăpânul ia zece piei de pe trupul
slugii. Gheorghe și-a aprins o țigară, a tras un fum adânc, l-a ținut puțin în
piept, ar fi vrut să-i ostoiască amarul, a dat fumul afară, cu furie a scuipat
pe jos, în tăcere a șters cu vârful opincii urma lăsată.
-Nu mă plâng, a continuat Dan Nicolicea, acolo, ca slugă, am învățat ce
înseamnă să fii exploatat, ce înseamnă să fii rob în casă străină, hulit și
hăituit ca un câine de pripas. Nașule, a continuat Dan vorba cu mânie, Belciug
cu ai lui mâncau la masa mare în fală cu copilul alăturea, nouă ne arunca niște
zeamă într-o strachină și mâncam stând pe jos. Niciodată zeama nu a fost pe
săturate, nici felia de măligă nu a fost cât a lor de mare. Ajută-mă Doamne
să-i plătesc blestematului! Nașă, dă-mi și mata o mână de ajutor, vorbește cu
femeile, spune-le să vină la salon, acolo tovarășul ne va explica mai bine
decât mine ce și cum va fi.
Filofta terminase de făcut focul și se așezase pe patul copiilor care
încă dormeau, din obișnuință tot trăgea pledul peste ei, deși erau înveliți.
Afară câinele a început să lătre la picior de om, sărea în lanț, așa de
pornit era. După un timp a tăcut, mai apoi a început să chelăcăie, să
scâncească, să se gudure, se simțea bucuria în joaca lui.
-Gheorghe, la noi în curte a intrat cineva. Ia vezi tu, ceva nu este
bine, întâi a lătrat de credeam că vrea să-l mănânce pe cel care intrase în
curte, acu prea se gudură.
Bărbatul și-a pus o bundă pe
spate să-l apere de frig, apoi a ieșit afară. Nu mică i-a fost mirarea când a
văzut un soldat urcând treptele prispei. A căutat atent să-l cunoască pe cel
care da buzna în casa lui. Cum ziua încă era pitită în spatele casei, iar zorii
abia ce începeau să mijească, nu putea să alicească bine cine este bărbatul cu
mâna stângă legată de gât.
-Tată, tată, nu-ți recunoști fiul? Eu sunt, Lixandru, vin acasă tăicuță,
am gătat războiul.
Gheorghe, cu lacrimi în ochi, l-a cuprins în brațe pe cel ce îl considerase
pierdut pentru totdeauna.
-Intră în casă dragul tatii, intră și hodinește că de la lung drum vii.
Gheorghe îl îndemna să intre în casă
însă nu-l scăpa din brațe. Vorbea și plângea ca o muiere. Toată suferința de
ani de zile acum ieșise afară din sufletul lui unde fusese ținută captivă.
-Apăi de lung, a fost lung drumul, de o săptămână mă tot preumblu pe el.
În sfârșit, bine că am ajuns acasă și v-am găsit sănătoși, mai puțin pe Culaie,
pe care Dumnezeu, prin glonțul neamțului, l-a luat la Dreapta Sa.
Lixandru a intrat în casă, Filofta când l-a văzut, de emoție, a căzut în
genunchi la icoana Maicii Domnului,
plângând în hohote, nu pentru copilul ce tocmai intrase în casă, ci pentru
Culaie, cel răposat în pământ străin. Tânărul a dat mâna cu finul său, apoi a
ridicat-o pe mamă-sa de jos. Amândoi au plâns și s-au pupat mult timp. Afară
zorii păreau a veni mai repede, se grăbeau să prindă în razele lor bucuria
celor din casă.
Fata împreună cu băiatul, somnoroși, s-au ridicat din țoale.
Înțeleseseră că la ei în casă se petrecea ceva important. Când au văzut
militarul, într-un glas au strigat: -Neicăăă, venișiii!!? Apoi au sărit în
brațele lui.
-Ho, mă, ștrengarilor că mă dați jos! Lixandru îi probozea privind
ghiduș spre Filofta care încă se închina, cu lacrimile șuroi, la Maica Domnului.
-Ți-o fi foame? Să-ți pun ceva să mănânci? Mamă-sa își tot ștergea
mâinile pe șorțul, cu flori cusute pe muște, pe care îl purta toată ziua peste
catrință.
-Nu, nu îmi este, de voi îmi era foame, simțeam că nu mai ajung acasă. Pușca
se îngreunase rău, de parcă cineva
turnase plumb pe ea. Brațul mă durea, iar picioarele abia le mișcam, credeam că
dracul mi-a legat greutăți de moară de ele. Acum mi-a trecut totul, nimic nu mă
mai doare, mi s-a ostoit și sufletul, că prea împovărat era.
-Bine că veniși nașule tânăr, poate mă vei putea ajuta. Tocmai vorbeam
cu nașul bătrân să mă ajute să strângem oamenii pentru diseară la salonul
satului, va veni un mare tovarăș de la județ să explice oamenilor cum va fi cu
reforma agrară. Tu, pe acolo, pe unde ai fost, auzit-ai de o asemenea
promisiune?
Nicolicea privea cu încredere, cu speranță spre nou venitul în casă. De
modul în care avea să mobilizeze oamenii depindea, oarecum, viitorul lui
politic.
-Am auzit. Domn’ locotenent, un învățător din părțile Buzăului, ne-a
învățat multe. Era om învățat și apropiat de ostași. Nu era câinos ca domn’
căpitan, ăsta ar fi mâncat carne de om, așa de hain era. Însă era curajos.
Primul ieșea din tranșee, când luptam la baionete. Într-o luptă fusesem
înconjurat de doi nemți, le simțeam respirația duhnind a șnaps și a cârnați cu
usturoi și fasole, îmi făceam cruce cu limba pe cerul gurii uscate dintr-o dată
de febra ce mă cuprinsese. Am dat să lovesc pe unul dintre ei, cu coada
ochiului l-am simțit pe celălalt cum îndreaptă baioneta spre mine. Pentru o
fracțiune de secundă am închis ochii, am simțit cum baioneta mea spintecase
mantaua ostașului german și întrase cu pârâit de oase în pieptul bravului
soldat inamic. Am deschis ochii, la picioarele mele era cel de-al doilea soldat
german mort cu un cuțit înfipt în gât. Am făcut ochii roată, am cuprins cu
privirea tot teatrul unde soldații unii își jucau rolul de morți, iar alții de
călăi, din păcate morții erau atât de morți, încât niciodată nu aveau să se mai
trezească din somnul cel de veci în care intraseră. Atunci l-am văzut pe
căpitan făcându-mi semn să continui lupta, am înțeles că el mă salvase. Zburau
gloanțele pe lângă urechile căpitanului, nu le băga în seamă, striga continuu:
„înainte ostași, luptați pentru patrie!” Soldații mureau secerați de gloanțe,
doar el, strigând, avansa în rândurile dușmanului. Un adevărat român.
-Te voi ajuta și eu finule, voi lua și mânjii cu mine, a continuat
Lixandru arătând spre fratele și sora lui. Statul trebuie să ne deie pământ așa
cum a promis Groza acum câteva zile.
-Încă e zăpadă pe câmp băiatule, unde să mergem prin omăt și pământ
moale? Eu zic să mai așteptăm să se zbicească pământul, să vedem în ce ape se
scaldă Belciug, Dobreanu și alții ca ei. Voi credeți că lucrurile sunt așa de
simple? Adică ce vă ziceți voi? Că boierii abia așteaptă să veniți cu plugurile
și să le împărțiți pământul? Au mai fost asemenea îndrăzneli din partea
țăranilor, răzmerițe care au scos sătenii din case, în furia lor au pus mâna pe
furci și coase și cu mânie și speranță au năvălit peste pământul boierilor. Ei,
dragii mei copii, în loc să tragă țăranii brazdă în pământ, a tras armata în ei
cu plumbi. Mulți au mușcat din pământul pe care îl jinduiau. Nu sunt un bătrân
ramolit, sunt doar trecut prin multe, am văzut destule. Poate acum să fie
altfel, îmi doresc, vreau să se facă puțină dreptate. De multe ori, în zadar,
poporul a bătut la ușa dreptății, boierii și regele au ferecat ușa, i-au ținut
pe cei săraci departe de lege și dreptate.
-Finule, mergi în treaba dumitale și contează pe sprijinul meu și, sunt
convins, Lixandru a privit pe mamă-sa și tată-su, a citit înțelegere în ochii
lor, că te vei putea baza și pe ajutorul ăstor doi bătrâni.
Nicolicea a dat mâna cu bărbații după care a ieșit pe ușă condus de
Gheorghe Lemnaru.
-Dragul mamei, cât timp stai acasă? Filofta aștepta răspunsul cu mâna la
gură, gata să izbucnească în plâns.
-Mamă, m-au lăsat la vatră, am fost rănit de două ori, m-au și decorat.
Ochii tânărului erau luminoși, doar chipul avea o umbră de tristețe pentru
fratele căzut. M-a ferit Dumnezeu, ori fratele Culaie, de acolo din cer a vegheat
asupra mea, să nu vă producem mai multă mâhnire în suflet de câtă aveți acum. Cât
de curând se va găta războiul, că lung a mai fost, bată-l Dumnezeu, să-l bată!
-Neică, Didina s-a agățat de umărul lui sănătos și, mângâindu-l ca o
adiere pe obrazul neras a continuat: chiar se va da pământ?
-Ce te interesează pe tine copilă dragă? Ai și tu greutăți? Vezi-ți de
carpetele tale, nu te băga în treburi care nu-s de nasul tău!
Cu bocănituri pe scările prispei Gheorghe a intrat în casă. După cum îi
cătau ochii se vedea că este preocupat.
-Înțeleg băiete că pentru tine s-a gătat războiul. Așa-i? Lemnaru îl
privea cu drag și cu teamă pentru ce avea să-i răspundă.
-Da, tată, pentru mine s-a terminat. Am luptat aproape patru ani în
război și tot nu am înțeles pentru ce m-am bătut, pentru cine am luptat. Ne-am
pupat cu nemții în bot, am belit rușii la ei acasă, apoi s-a schimbat soarta,
norocul a fugit de noi, ne-au împușcat rușii la Cotul Donului și Stalingrad.
Acolo cine scăpa de gloanțele rușilor erau împușcați de nemți atunci când se
agățau de camioanele lor să se retragă din încercuire. Tată, dacă ne agățam de
obloanele camioanelor pline cu nemții care fugeau din calea rușilor, ne tăiau
mâinile cu baioneta. A fost groaznic. Acum ne-am unit cu rușii și am alungat
nemții de pe pământul nostru. Au plecat nemții, i-am împins până în munții
Tatra, în țară, locul lor a fost luat de ruși, sovietici, cum își spun ei.
Ăsta nu a fost războiul nostru, mi-a spus mie într-o seară locotenentul
când eu eram de santinelă, iar el nu avea somn, mi-a zis așa, Doamne și acum îl
aud cum vorbea cu glas însuflețit: „mă, Lemnarule, ăsta nu a fost războiul
nostru, însă nu am avut ce face. O țară mică este ca tulpina de trestie, se
pleacă după cum bate vântul.” Abia când am plecat spre casă și mi-am luat la
revedere de la el, mi-a strâns mâna bărbătește și mi-a spus doar mie ca pe un
mare secret: „Lemnarule, eu mi-s comunist cu acte în regulă, să știi că mult în
bine se va schimba rânduiala în țară. Să ții minte băiete, să nu uiți!” Nu am
uitat.
-Voi, ăștia mici, spălați-vă pe ochi și veniți la masă să împărțim ce
avem la toți. Batăr că este post, tot ne vom dedulci o țâră cu o bucată de
carne din cazan, că doar a venit fiul meu și fratele vostru acasă. Să mi-l ție
Dumnezeu sănătos și pe voi dimpreună cu dânsul!
...................................................................................................................................
Câteva cuvinte despre situația din țară.
În 1939 nemții lui Hitler au făcut un Tratat de Neagresiune cu URSS,
cunoscut în istorie ca Pactul Molotov (ministrul de externe al
URSS)-Ribbentrop(ministrul de externe al Germaniei fasciste), Pactul a fost
semnat în ziua de 23 august 1939. Printre altele, acest Pact conținea
înțelegerea celor două părți semnatare cu privire la noua împărțire a Europei.
Pentru România înțelegerea Ribbentrop- Molotov a fost o adevărată nenorocire.
Astfel, în 28 iunie 1940 URSS a trimis un Ultimatum României prin care soma armata română să se retragă în
timp de patru zile din Molodova cuprinsă între Prut și Nistru, cunoscută sub
numele de Basarabia, deasemeni din zona Buceagului și din nordul Bucovinei, altfel,
peste cele patru zile trecute, dacă armata română nu va fi retrasă, se va porni
războiul împotriva României.
Consiliul de Coroană împreună cu regele Carol al II-lea a luat act de
somația URSS, pe cale de consecință a ordonat armatei române părăsirea
Basarabiei, Buceagului și a Bucovinei de Nord.
Cum nici o nenorocire nu vine niciodată singură, în data de 30 august
1940, Germania ordonă României printr-un document numit Dictatul de la Viena să
cedeze Ungariei Hortiste aproape jumătate din Transilvania. Același Consiliu de
Coroană acceptă Arbitrajul german, iar ministrul român de externe semnează la
Viena actul prin care România pierdea o mare parte din Transilvania, mai precis
43.492 kilometri pătrați, cu o populație de 2.393.300 de locuitori, din care
etnici români 1.176.479, iar 911.411 etnici maghiari, conform recensământului
din 1930.
În Europa situația era grea, în 22 iunie 1940 Franța și Țările de Jos au fost ocupate de
Germania după doar o lună și jumătate de război. Singura care lupta, gâfâind,
împotriva Germaniei, era Marea Britanie. Era clar pentru guvernul României și
pentru Consiliul de Coroană că a face din URSS, sau Germania un dușman, era
sinucidere.
În data de patru septembrie 1940, sub presiunea unei manifestații foarte
puternice organizate de către legionari,
Carol al II-lea îl cheamă pe generalul Ion Antonescu, care era demisionar din
armată și se afla cu domiciliul forțat la mănăstirea Bistrița, să formeze un
nou cabinet alături de legionari. După formarea noului Guvern, Antonescu îl
somează pe Carol al II-lea să abdice în favoarea fiului său, voievodul Mihai I.
Partidele istorice nu au vrut să participe la guvernare sub Ion
Antonescu, de aceea Mișcarea Legionară devine singura forță politică ce îl va
susține pe Antonescu. Problema cea mai spionoasă pentru Ion Antonescu, care
devenise, între timp, Conducătorul cu puteri depline al Statului, regele Mihai
având doar un rol decorativ, era cu cine să se alieze fiindcă războiul bătea la
ușa României. Antonescu era un
filoenglez, printre altele fusese și atașat militar la Londra, însă situația
din teatrul de război indica Germania ca fiind câștgătoare. În octombrie 1940
Antonescu decide să se alieze cu Germania lui Hitler, sperând, astfel, în
readucerea la trupul țării a provinciilor pierdute, adică partea din
Transilvania, Basarabia și Bucovina de Nord, dar și Cadrilaterul din sud ajuns
în stăpânirea Bulgariei.
Este adevărat că la acea vreme România nu avea prea multe opțiuni, a
preferat să fie un stat aliat cu Germania, decât să devină unul ocupat de
Germania.
În 22 iunie 1941 Armata Românie, împreună cu trupele Germaniei, au
trecut Prutul pentru ca România să își recupereze Basarabia și Bucovina, iar
Germania să ocupe URSS pe care, până atunci, îl considerase ca fiind un stat
prieten și aliat.
După trei ani de lupte crâncene, armatele României și ale Germaniei, care
ajunseseră până la Stalingrad, sunt învinse și respinse peste Prut. În ziua de
23 august 1944 România iese din războiul împotriva URSS și întoarce armele
împotriva fostului aliat german. Ion Antonescu, după refuzul clar dat regelui
că nu este pregătit să semneze pacea cu URSS, este arestat împreună cu guvernul
său și declarați trădători de Țară.
În 12 septembrie 1944 România semnează capitularea în favoarea URSS, dar
își ia și angajamentul de a lupta alături de trupele sovietice până la
învingerea definitivă a Germaniei fasciste. Perioada dintre 23 august și 12
septembrie 1944 perioadă în care România nu a avut niciun act de pace încheiat
cu URSS, a dat ocazia armatei sovietice să ia unități întregi din armata română
prizoniere. Prizonierii români au fost trimiși în lagărele din Siberia și
eliberați după mulți ani de chin, ultimii prizonieri români au fost eliberați
prin 1949-1950.
În cadrul întâlnirilor dintre F.D.Roosvelt, Președintele SUA, W.
Churchill, premierul Marii Britanii și I.V. Stalin conducătorul URSS, ultima a
fost la Ialta în 4-11 februarie 1945, au fost puse bazele noilor sfere de
influență în Europa după terminarea
războiului. Conform acestor înțelegeri, România urma să intre sub influența
URSS. Ceea ce de alfel s-a și întâmplat. Armata Sovietică a rămas pe teritoriul
României până în anul 1957.
Cu armata sovietică cazată pe teritoriul românesc și considerată de
către comuniști ca fiind eliberatoare
era clar că România ca formă de organizare nu avea altă opțiune decât bolșevizarea după modelul sovietic.
Pentru România al doilea război mondial s-a încheiat la semnarea
Tratatului de Pace de la Paris (1947) ca stat învins, cu Basarabia, Nordul
Bucovinei, Buceagului și Cadrilaterului pierdute definitiv. A fost și o parte
bună în faptul că ni s-a recunoscut Transilvania ca fiind pământ românesc și a
fost readusă României în vechile granițe așa cum fuseseră stabilite de
geograful francez Emmanuel de Martonne încă din 1919-1920. I s-a refuzat
României dreptul de a fi considerat stat cobeligerant, deși participase cu mai
mult de 500.000 de ostași pe frontul de vest, împotriva Germaniei. În cadrul
Conferinței de Pace, România a făcut parte dintre statele Axei alături de
Italia, Bulgaria, Ungaria și Finlanda.
A fost stabilită pentru România suma care reprezenta despăgubirea de
război față de URSS în cuantum de 300.000.000 de dolari la valoarea din 1938.
Prin SOVROM-urile înființate, primul a fost SOVROMPETROL care s-a înființat
încă din 1945, a urmat înființarea altor SOVROM-uri pe ramuri, exp. SOVROMLEMN,
România era despuiată de bogățiile sale. SOVROM-urile erau societăți mixte
româno-sovietice, în fapt era o formă mascată de a smulge cât mai multe bogății
din România. Deși URSS în cadrul acestor societăți nu participa cu active, ci
doar cu personal de conducere a societăților, în 1956 când au fost desființate,
partea română a plătit despăgubiri URSS pentru 70% din valoarea acțiunilor
considerate a fi proprietatea URSS.
Despăgubirile de război au fost fixate
la 300.000.000 dolari, însă România a plătit întreit aceste despăgubiri.
....................................................................................................................................
Salonul s-a dovedit neîncăpător, țăranii veniseră din toate colțurile
satului. Erau îmbrăcați în straie de sărbătoare, tăcuți, cu mustățile mari,
pleoștite și neîngrijite, având țigările înfipte între buze, din care pufăiau,
cu gândul la cuvântarea ce va urma.
Țăranii încercau să înțeleagă de ce îi adunaseră pe toți, alde ăștia ai
lui Lemnaru și finul lor Nicolicea, că prea trâmbițaseră prin sat, în frunte cu
Lixandru, fiul lui Gheorghe, prospăt sosit direct de pe front, să se strângă
sătenii în salonul satului fiindcă va veni un tovarăș de la județ să țină o
cuvântare.
-Neică, s-a adresat un flăcău tinerel cu mustața abia mijită, unui
bătrân care, sprijinit în baston, părea
să le știe pe toate, neică, de ce ne chemară ăștia aici? Ce se împarte?
-Se împarte pe dracu, le-au intrat gărgăunii în cap unora, iar altora li
s-a încins tărâța în ei. I-au agitat
comuniștii, anticriștii, nu i-ar mai răbda Dumnezeu! Bătrânul și-a făcut o
cruce mare, apoi a înclinat capul ca în fața unei icoane.
-Matale, moș Haralamb, ce cauți aici, până mai ieri erai țărănist? Te-ai
schimbat dintr-o dată, ori ți-a spus Maniu cum va bate vântul de aici în colo.
Tânărul privind ștrengărește la bătrân era pe picior de fugă.
-De când te bagi tu-n vorbă cu mine, mă, sărăntocule, până acum cerșeai
la poarta mea și acum ți-au crescut colții? Vezi, că întorc foaia și pun
jandarmii pe tine...
-Pui pe dracu Haralamb. Las-o mai ușor cu amenințatul, fiindcă nu se
știe cum vor merge lucrurile. Gheorghe Lemnaru avea de mult un dinte împotriva
bătrânului Haralamb. Cu ani de zile în urmă, până să plece Culaie pe front,
Lemnaru îi ceruse lui Haralamb să-i dea pe Domnica de noră, o frumusețe de fată
care era în vorbă cu fiul lui. Bătrânul
nu a ținut cont de iubirea fetei, a refuzat cererea lui Gheorghe, mai mult
decât atât, într-o seară l-a așteptat cu niște slugi care mucăreau prin curtea
lui și l-au bătut așa de tare, că bietul
Gheorghe nu s-a putut ridica din pat o săptămână de zile. Bătrânul Lemnaru jurase
pieirea lui Haralamb, însă nu se ivise ocazia.
-Gheorghe, nu te-ai învățat minte? Lasă că te-oi potoli eu! Haralamb a
ridicat amenințător bastonul.
-Potolești pe dracu moșule, a sărit Lixandru cu gura când l-a auzit pe
chiaburul Haralamb că îi amenința tatăl. Bagă-ți mințile în cap, a apus ziua
voastră, a continuat Lixandru. Comuniștii, sprijiniți de glorioasa armată
sovietică și luminați de marele Stalin, vă vor pune botniță vouă, tuturor
moșierilor și chiaburilor.
-Ce vorbești, mă? Știi tu mai bine decât Maniu și Majestatea sa? Bă, mama
voastră de calici, moșul a ridicat bâta să lovească, Gheorghe, atent, nu l-a
lăsat pe Lixandru să ripostese, s-a repezit asupra bătrânului și i-a smuls bâta
din mână. Haralamb sufla greu, era nervos, simțea că se sufocă.
-Halal să-ți fie Haralamb! Tot prost ai rămas, unde nu ai putut învinge
cu vorba, ai făcut apel la bâtă.
-Să mergem în salon tată, au fost aduse bănci din lemn cu un camion de
la județ, să avem pe ce sta.
Țăranii s-au îmbulzit în local, era pentru prima dată când cineva voia
să le vorbească despre problemele lor reale.
Întruniri mai fuseseră în sat când veniseră de la liberali și țărăniști,
asta cu mult înainte să înceapă războiul. În preajma alegerilor veneau de la
oraș niște domni scorțoși și spilcuiți care le vorbeau într-o limbă păsărească
din care ei nu înțelegeau mare lucru. Sperau ca acum să fie altfel. Auziseră că
tovarășii erau fii de țărani și
muncitori, asta însemna că erau de-ai lor.
În salon rumoarea a început să crească în momentul în care afară s-a
auzit oprind o mașină. Din mașină, un GAZ rusesc, au coborât doi inși îmbrăcați curat cu cămăși
albe, având înodate cravate la gât, cu costume și paltoane, iar pe cap cu șepci din stofă.
Sătenii au făcut un culoar să poată trece musafirii, cei doi, salutând
în stânga și în dreapta, au mers la masa prezidiului peste care era pusă o față
de masă roșie. Unul dintre ei a privit roată peste cei adunați în sală, ca unul
ce își dorea să-i cunoască pe toți până-n străfundul sufletului. Activistul,
fără grabă, s-a ridicat în picioare, părea încurcat, așa cum era de fiecare
dată când se adresa maselor, spera ca și de data asta să-i țină atenți, să-i
aducă aproape de el. Nu era ușor să motivezi atenția țăranilor abrutizați de
sărăcie, minciuni și hoția pe care le suferiseră de-a lungul timpului. Era
convins că timpul de care dispunea era prea scurt să-i facă să înțeleagă că de
astă dată nu sunt mințiți, el, pentru prima oară, chiar le spunea adevărul.
Secretarul județenei a răsfoit niște hârtii scrise de mână pe care le scosese cu
mare importanță dintr-o geantă din piele
compartimentată și prevăzută cu încuietoare cu cheie. Și-a dres vocea, s-a mai
uitat o dată în hârtii, a fixat privirea undeva în fundul sălii, și-a dres din
nou vocea printr-un tușit scurt, după care a început cuvântarea, întâi timid,
apoi hotărât:
-Tovarăși, în existența ei, țara noastră a trecut prin multe, multe
urgii. Multe popoare dornice să ne fure bogățiile au venit asupra noastră. De
fiecare dată cel mai mult a pătimit poporul, țăranii, talpa țării. Cu toate
acestea, tovarăși, ocupanții au venit și au plecat, doar boierii, marii stăpânitori de
pământuri au rămas și au apăsat și mai tare jugul robiei asupra țăranilor fără
pământ, ori cu pământ puțin. Poporul a rezistat tuturor urgiilor abătute asupra
lui, știți de ce, tovarăși? Fiindcă acest pământ este îngrășat cu sângele
nostru vărsat în atâtea războaie duse de noi împotriva celor ce și-au dorit să
ia din glia noastră strămoșească. Pământul acesta pe care îl stăpânesc o mână
de boieri și chiaburi, este al țăranilor, deoarece ei au udat cu sudoarea lor
fierbințeala pământului, vara, când soarele arde necruțător.
De-a lungul secolelor țăranii
s-au răzvrătit, au încercat să scuture jugul robiei care apăsa tot mai greu
asupra bieților clăcași. Amintesc de răscoala de la Bobâlna, răscoala lui
Horia, Cloșca și Crișan care, chiar dacă au fost învinse, iar conducătorii lor au
fost omorâți, faptele lor de demnitate și vitejie au rămas ca reper de eroism
pentru poporul român. În 1888 țăranii din Urziceni, Ialomița, mai apoi din alte
regiuni ale țării s-au răsculat din cauza arendașilor și boierilor care luau
zece piei de pe spinarea bieților țărani și a lipsei pământului. Stăpânirea de
atunci a înăbușit în sânge răscoala. Mai
târziu, în 1907, când cu răscoala cea mare, regele și liberalii au rezolvat
problema țărănească cu armata și tunurile, au ras sate întregi de pe suprafața
pământului. Au omorât mii de oameni nevinovați, printre ei fiind bărbați, femei,
copii și bătrâni.
Secretarul PCR a făcut o pauză, în sală se așternuse liniștea, era o
liniște apăsătoare, oamenii așteptau cu sufletul la gură să audă ce le cuvânta
trimisul PCR.
-Tovarăși, a reluat discursul secretarul Dobrogeanu cu glas declamator,
privirea semeață și mâna ridicată cu pumnul strâns, a sosit vremea să facem
dreptate, să aducem farul călăuzitor al experienței sovietice și la noi. Să
zdrobim lanțul înrobitor al boierilor și chiaburilor, să facem dreptate
țăranilor cu puțin pământ, ori fără pământ, acei oameni care au dus greul
războiului și al urgiilor care s-au abătut asupra țării de-a lungul timpului.
Vrem să luăm pământul marilor moșieri și al chiaburilor și să îl dăm ostașilor
care au luptat să-și apere țara și
văduvelor de război. Deasemeni vor primi pământ aceia care au sub patru
hectare. Pentru ca lucrurile să se desfășoare în bune condițiuni, se va
înființa un Comitet local pentru
Împroprietărire care va analiza toate cererile depuse de țărani. Așteptăm ca
legea să fie votată, după care, în baza cererilor aprobate de Comitet se va intra cu plugurile în moșia boierului
fugar Dobreanu și a altor chiaburi a căror suprafață de teren depășește în
total 50 de hectare cu terenurile de fânețe, grădini cu pomi fructiferi și
terenurile pe care sunt construcții. Tovarășul instructor Furtună Nicolae, a
continuat Dobrogeanu privind incruntat în direcția unor țărani care se
manifestau zgomotos, va rămâne în satul dumneavoastră pentru a vă îndruma cum
să alcătuiți Comitetul și care vor fi criteriile de împroprietărire. Vă rog să
propuneți ca membrii în Comitet tovarăși cu oleacă de carte și să fie în
același timp respectați în sat.
-Primarul și ceilalți funcționari vor fi obligați să pună la dispoziția
membrilor Comitetului registrul agricol pentru a putea fi verificate cererile
țăranilor și totodată să se poată face inventarul pământului disponibil.
Tovarăși, nu vă atingeți de pământul celor care au suprafețe mai mici de 50 de
hectare de teren, nu vrem să facem o dreptate comițând o nedreptate.
-Domnule, nu cred că primăria vă va ajuta să faceți aceste acte
samavolnice.
-Cine ești dumneata, tovarășe? Secretarul de partid cu fața calmă și
zâmbetul mai mult ștrengăresc în colțul gurii, l-a interpelat pe cel care îl
oprise din discurs.
-Sunt primarul liberal al acestui sat, aici, știm noi bine ce avem de
făcut, nu trebuie să vină niște vânduți ca voi să ne explice ce și cum. Plecați
de aici! Oamenii nu vă vor, nu este așa oameni buni? Primarul s-a oprit, se
aștepta ca reacția celor din sală să fie una de ovații pentru el, s-a așternut
liniștea, o liniște care-l lovea în moalele capului pe edilul liberal, o tăcere
prevestitoare de rău. După un moment de ezitare a continuat cu și mai mult
aplomb: bă, proștilor, azi vă dă pământul și mâine vi-l ia. Am aflat eu de la
unu care este mare mahăr la București. Zicea ăla așa, băgați la cap ce vă spun,
eu nu toc de două ori pentru toți proștii din satul nostru, zicea ștabul: „reforma
va fi făcută, apoi, după ce țăranii au să se înjghebeze, au să le ia tot
pământul și vor face colhozuri la fel ca la ruși”. Atunci să văd, când toți
veți avea gamele legate la brâu și veți mânca de la cazan. De vreme ce
comuniștii au să vă bage cu de-a sila la colhoz, doar au tot dreptul, ei vă dau
pământul, ei îl vor lua înapoi cu caii, căruțele și toate uneltele pe care le
veți avea pe bătătură. Vai de capul
vostru de țărani proști. Tot la mine, la Belciug și la Haralamb aveți să
veniți, când vi se va lipi de foame burta de șira spinării, să vă dăm un ciur
de mălai să faceți oleacă de terci la copii.
-Domnule primar, Dobrogeanu vorbea în timp ce cu ochii sta în niște
hârtii, părea că citește ce urma să-i spună primarului, puneți-vă la dispoziția
sătenilor, sprijiniți-i cu tot ce vor avea nevoie. Nu vreau să vă ameninț, vă
spun doar să fiți atent, au să se facă transformări radicale. Secretarul a
ridicat tonul, vocea i-a devenit ca un bubuit de tun, a continuat să-i vorbească
primarului: dacă aveți să vă contrați, să puneți piedici, ori veți zădărnici
acțiunea comitetului după apariția legii vă eliberăm din funcție și vă vom pune
la dispoziția justiției. Sper că am vorbit pe înțelesul dumneavoastră.
Alegeți-vă bine tabăra, echipa în care veți juca pe viitor, este posibil, din
câte văd eu și văd bine, ca dumneavoastră să fiți în tabăra greșită.
-Asta s-o crezi tu că eu am să vin alăturea de voi. Adică cum vine asta?
Tu mă dai afară din casă și eu să te pup în bot de fericire? Aiasta n-ai să vezi. Păcălești pe amărâții
ăștia care nu au după ce bea apă, cu ei crezi tu că vei învinge? Nu încerca să
dai la o parte moșierii și chiaburii satului fiindcă doar cu ei vei face satul
mai frumos. Noi avem pământul, suntem gata să facem alte învoieli cu aceia care
se vor vrednici să lucre pământul. Ne gândim să slăbim chingile și să deschidem gurile sacilor cu bucate pentru a putea să le
dăm mai mult, doar să fim bine cu țăranii ce își doresc să muncească.
Gândește-te la vorba mea. Una este să muncești pe hectare întinse de pământ și
alta este să însămânțezi mici loturi, cum au să aibă de se face reforma voastră.
Domnule comunist, nu cercați să stricați voi rânduielile de mii de ani. Mergeți
înainte cu Dumnezeu, cu regele și cu marii proprietari de pământuri, asta este
legea noastră strămoșească, pe asta s-o urmați! Primarul a tăcut, în sală se
așternuse liniștea. De undeva din colțul salonului s-a auzit o voce:
-Dă-l dracului tovarășe secretar, ăsta este chiabur cu aproape 100 de
hectare de pământ. Nu va fi de partea noastră. Cel care vorbise era un țăran tânăr
cu ochii vioi, privirea aprigă și pumnii strânși. Pe umeri avea o sarică
scurtă, iar pe cap o căciulă neagră din piele de oaie.
-Cum te numești dumneata? Lui Dobrogeanu îi apăruse o lucire în ochii,
mâna ridicată a lăsat-o să cadă cu zgomot pe masă, cuvântul țăranului îi
mersese la inimă.
-Eu mi-s Matei Stan, am fost cioban la Dobreanu. Acu vreau să împart
turma de oi a boierului ostașilor veniți de pe front și văduvelor de război.
Stan era mândru de fapta pe care voia să o facă.
-Câte clase ai învățat Matei? A
continuat cu întrebările ștabul de la județ.
-Am făcut cinci clase bune, nu m-a lăsat tata să merg mai departe a zis
că avem popă tânăr în sat și nu este nevoie și de mine. În sală s-a pornit un
hohot de râs.
-Pe tine te propun eu în Comitetul de Împroprietărire. Vrei să lucrezi
pentru obște? Vei fi plătit cât timp va funcționa Comitetul.
-Tovarășe secretar, s-a ridicat în picioare din primul rând Nicolicea
Dan.
-Spune, tovarășe Nicolicea! Tovarăși, dacă aveți ceva de spus, vă rog să
luați cuvântul cu încredere. Noi suntem frații voștri, nu venim să vă
exploatăm, venim să vă izbăvim din robie și să vă aducem bunăstarea. Ați suferit prea mult! Veniți lângă noi! Știu
că vă este greu să credeți în comuniști, în buna noastră intenție, ați fost
mințiți mult timp de-a lungul vremurilor. Mergeți alături de noi tovarăși,
trebuie să ne unim, să ne dăm mâna muncitorii de la orașe cu țăranii de la
sate. Doar așa vom reuși să izgonim sărăcia din sat, să putem asigura un
echilibru între toți cetățenii patriei. Deviza noastră, tovarăși, a Partidului
Comunist Român(PCR), secretarul ridicase vocea, declama precum avocatul la
bară, deviza noastră este: „nici muncă fără pâine, nici pâine fără muncă”.
Câțiva țărani din primele rânduri, îndemnați de Lixandru, s-au ridicat
în picioare, au început să aplaude frenetic.
Secretarul își lăsase bărbia în piept, bățoșându-se mai ceva ca un
curcan. Râdea mânjește în colțul gurii, lăsând să se vadă lipsa caninului pe care i-l scosese un felcer în lagăr, după
ce îi slăbise rădăcina un vlăjgan de polițist în beciul poliției când fusese
arestat. Dobrogeanu era un bărbat frumos, încă se purta stângaci în postura de
șef atotputernic pe județ.
Dobrogeanu intrase în partid în 1943. Nu simpatizase cu comuniștii, era
mai mult liberal, credea în inițiativa privată și în puterea omului de a se manifesta liber. Intenționase să
plece din fabrica de mobilă unde lucra ca maistru, pentru a putea să-și deschidă
un atelier propriu. Căutase terenul să poată construi atelierul, îl găsise, nu era
departe de locul unde era fabrica în care lucra. Făcuse reparațiile ce se
impuneau clădirii unde urma să fie amplasat atelierul, după care arvunise
mașinile unelte pentru a trece la treabă. Însă, cineva îl turnase la poliție că
este evreu, reclamația a fost suficientă pentru ca primăria să nu-i mai
elibereze autorizație de funcționare pentru atelierul lui. Mai mult chiar, a
început să fie prigonit de instituțiile statului. A rămas în continuare în
fabrică ca tâmplar, nu a mai fost lăsat să lucreze ca maistru.
Un protest spontan al salariaților din fabrică, din cauza condițiilor de
muncă, l-a pus față în față cu un comunist.
Atunci, în acel loc, s-a hotărât să treacă de partea comuniștilor.
Întotdeauna povestea cu aplomb cum a cunoscut el lumina lui Lenin.
În primăvara lui 1944 a fost arestat și condamnat la cinci ani
închisoare. A fost dus în lagărul de la Târgu –Jiu. Acolo, printre deținuții
politici, a luat legătura cu conducerea
PCR. Pentru el a fost o adevărată școală ideologică în care s-a format ca
soldat credincios ideologiei comuniste. Purta un respect deosebit lui Gheorghe
Gheorghiu-Dej pe care îl cunoscuse personal. Fusese atras de înflăcărarea cu
care vorbea despre noua orânduire pe care o va aduce în România. De la el
înțelesese cum este cu relațiile de producție și exploatarea omului de către
om.
Era bucuros că se află în acest sat, lângă țăranii lui dragi, la origini
era și el țăran, tatăl său fusese un mic arendaș. Mama sa, prin naștere, era
româncă curată, săracă cu alți opt frați mai mici. Pentru că era frumoasă
fusese remarcată de tânărul arendaș becher. Trăiseră fericiți, împărțiseră ce
bruma agoniseală aveau cu toți oamenii din sat. Nu-i asuprise cu munci în plus, cât putuse luptase ca și
sătenii să o ducă bine. Deși evreu, tatăl lui era botezat creștin și ținea cu
sfințenie rânduiala ortodoxă. Trăiau și acum, erau bătrâni și bolnavi, nu se
mai ocupau de arendă. Cultivau o sfoară de pământ pe care o aveau lângă casă.
Rar trecea pe acasă și fiul, atunci când treburile de la partid îi dădeau un
mic răgaz.
Cu degetul a făcut un gest discret lui Nicolicea să se apropie de masă.
Dan, umil, cu șapca în mână, s-a apropiat de masa îmbrăcată în roșu. S-a
aplecat până la limita de unde putea să audă ce avea să-i șoptească Tovarășul.
-Te rog să cauți zece țărani mai isteți să știe și oleacă de carte. Va
trebui să-i instruiesc, să-i pregătesc pentru modul în care vor acționa ca
membri ai Comitetului de Împroprietărire. Dane, mă interesează în primul rând
dacă avem vreun membru de partid între ei. Pe acela îl vom pune Președintele
Comitetului. Tu vei rămâne în sat ca Instructor-îndrumător din partea
județului, vei lucra direct cu Furtună, el îți va fi superior. Mâinile
secretarului, prin gesturi largi, întăreau spusele, dădeau importanță momentului.
Ai înțeles?
-Da, tovarășe secretar. Așa voi face. Nicolicea a mai rămas adus de
spate ceva timp, apoi s-a tras înapoi de-a îndărătelea.
Ședința s-a terminat târziu în noapte. Oamenii au plecat pe la casele
lor, unii, înjurând pe comuniști că vor să strice rânduiala țării, alții, cu
speranța în suflet că odată, cine știe când, vor izgoni sărăcia din bordeiele
lor. Mergeau prin noroiul drumului format din topirea ultimelor petice de omăt.
Suduiau și blestemau pe liberalii și țărăniștii care făcuseră politică până
atunci.
-Dă-i dracului cu comuniștii lor, a strigat un țăran cu pălărie de fetru,
pieptar înflorat din piele de oaie cu găitane la umăr, crezi tu că vor merge
câinii cu covrigi în coadă acum că sunt ăștia la putere? Ptiu! A scuipat
țăranul într-o băltoacă pe care o ocolise în ultimul moment. Bă, e mult până
ajung în vârful puterii, la borcanul cu miere, de acolo li se vor strepezii dinții când se vor uita
în jos spre popor.
După plecarea țăranilor, în salon rămăsese un miros greu de cojoc de
oaie, usturoi, obiele și transpirație de țăran certat cu apa.
În jurul mesei, cu figuri grave de oameni importanți, erau Dobrogeanu,
instructorul de la județeana de partid Furtună și Nicolicea Dan. În fața lor
stăteau cu fundurile pe jumătate din bancă de parcă canapeaua din lemn ar fi
avut mărăcini, Lixandru Lemnaru, Gheorghe Lemnaru, Vasile Titirez, Stan Matei
și alți șase săteni mai retrași,
neîndrăznind să stea la masă alături de noile mărimi. Erau speriați de faptul
că se aflau la masa unde văzuseră, de-a lungul timpului, mulți mahări spilcuiți
veniți de prin lume ce le promiteau câte-n lună și stele.
Țăranii erau umili, nu îndrăzneau să privească în fața pe cei doi ștabi veniți de la județeana
PCR. Sătenii nu erau în apele lor, le era teamă. Aveau dreptate, până în urmă
cu ceva timp comuniștii erau vânați de siguranță, jandarmi și poliție, acum, un
reprezentant al PCR venise să dea ordine în sat, să strice rânduiala din
bătrâni. Dacă mâine, se gândeau țăranii, liberalii și țărăniștii vor schimba
macazul și comuniștii vor ajunge din nou vânați, cum vor explica ei atașamentul
de acum față de liderii comuniști? Ar fi fugit cât mai departe de salon, doar
speranța că în sfârșit au să primească o
sfoară de pământ cu ajutorul căreia ar fi putut să alunge sărăcia lucie din
bordeiele lor, îi țineau pe loc.
-Tovarăși, Dobrogeanu, calm, a rotit privirea ca un vultur sătul asupra
celor prezenți, a ridicat mâna dreaptă cu pumnul strâns și cu glas puternic, de
parcă voia să imprime cuvintele în creierele fricoase ale țăranilor prezenți, a
continuat: trebuie să privim lucrurile cu toată seriozitatea. Încă de la domnul
Cuza țăranilor le-a fost promis pământ. Regii care s-au perindat pe tronul
țării, după ce vodă Cuza a fost alungat ca un câine de pe tron și din țară, au dat
gloanțe, nu pământ sătenilor. A venit vremea să înfăptuim, acum, visul de
secole al țăranilor noștri. Trebuie să procedăm responsabil oameni buni, fără
să provocăm tulburări, trebuie să lucrăm cu legea în mână. Să nu vă temeți să
aplicați legea după ce ea va intra în vigoare. Poporul român, sprijinit de
glorioasa armată sovietică prietenă, sub directa oblăduire a lui Iosif
Visarionovici Stalin, marele conducător al URSS slăvit fie-i numele în veci, va
putea să pună în aplicare legile pe care partidul clasei muncitoare au să le
dea pentru îmbunătățirea condițiilor de viață ale țăranilor fără pământ, ori cu
pământ puțin. Să luptăm tovarăși pentru a scoate la lumină acei țărani mizeri
care locuiesc în bordeie. Partidul nostru este partidul tuturor oamenilor care
muncesc, al tuturor oamenilor care vor înțelege că, doar uniți vom putea
învinge societatea burghezo-moșierească care ne asuprește din adâncul
veacurilor. A venit vremea să batem la ușa viitorului, un viitor în care
muncitorii și țăranii, călăuziți de PCR, vor conduce România. Armata sovietică,
staționată pe teritoriul României, va fi chezașul victoriei comunismului în
România. Tovarășul Stalin a ordonat, Dobrogeanu a înclinat capul ca și cum
conducătorul sovietic l-ar fi urmărit de undeva din umbră, să luăm cele mai bune măsuri pentru ca
poporul român, truditor, să înceapă să trăiască mai bine. Deasemeni tovarăși, a
continuat bosul comunist, plugarii
săraci vor primi ajutor de la muncitorii pe care noi avem să îi trimitm să
repare uneltele voastre de muncă.
Țăranii se uitau la Dobrogeanu ca la Mesia, era un moment de cumpănă, de
teamă și de bucurie reținută pentru viitor.
...................................................................................................................................
Evreul încreștinat Iosif Abraham
În Valea Mare casele în cea mai mare parte erau învelite cu coceni și
paie, doar câteva, ai căror proprietari erau îndemânatici în spargerea lemnului,
erau învelite cu șindrilă, acele scândurele subțiri și scurte așezate cu
măiestrie pe acoperișul caselor, dar și mai puține aveau ca învelitoare țiglă
roșie coaptă în cuptoare speciale. La jumătatea uliței principale, pe mâna
dreaptă când cobori din partea de nord a localității, aproape de biserică, era
o clădire înaltă cu cerdac închis cu geamlâc.
Casa era formată din cinci camere și un celar despărțite de un hol strâmt și
întunecos. Deși era casa unuia dintre cei mai bogați țărani, avea pardoseală
din scândură de brad geluită doar în trei camere. În celar și în camera de zi
avea tot pământ pe jos, pe care îl lipea, cu lut galben amestecat cu balegă de
cal, Gheorghița lui Flămându de trei ori pe an. Podina era din scândură geluită
și vopsită maro. În pod, peste grinzi, era dușumea din scândură aspră.
Casa maiestuoasă, era zidită din cărămidă, așezată pe fundație adâncă
din piatră și cărămidă arsă din gură de
cuptor, peste care se turnase var cald. Prispa mare de doi metri lățime era
împrejmuită cu scândură din brad la un metru înălțime lucrată cu meșteșug de un
tâmplar dintr-o localitate îndepărtată și se întindea pe două din laturile
casei. Fiind casa unui țăran bogat era învelită cu țiglă roșie.
Bătătura avea două părți. O parte era drum pietruit pentru căruță, aceasta
pornea de la porțile mari și ținea drept circa 60 de metri până la porțile
oborului unde viețuiau păsările și celelalte animale. Cealaltă parte, era
despărțită de prima printr-un gard viu din „lemn câinesc” ce rămânea verde și vara
și iarna. Rondurile de plante formate din crini, garofițe de pământ și gurița
leului, transformau cu parfumul lor curtea în gură de rai. De la portiță, pe o
potecă îngustă șerpuită printre straturile de flori se ajungea la casă. Se
urcau cinci trepte, se deschidea portița prispei, de aici se intra în holul întunecos
care străbătea casa ca o galerie de mină până în cealaltă parte ce da în obor
printr-o ușă fără geam. Holul avea câte trei uși pe fiecare parte, cele din
dreapta erau camerele cele bune. Cele din stânga erau odăile de dormit și de
bucătărit.
Casa fusese a unui evreu, unul Iosif Abraham. Despre evreul Abraham
puțini bătrâni mai știau cum ajunsese în sat. Părinții lui fuseseră negustori
înstăriți în apropiere de Giurgiu. Nu se știe din ce pricină au fost omorâți de
către soldații turci care făcuseră o incursiune în afara cetății întărite de la
Giurgiu. În nebunia lor, otomani dăduseră foc prăvăliei și tuturor acareturilor,
din toată averea evreului nu mai rămăsese decât scrum și un copil în vârstă de
zece ani plângând printre ruinele casei încă fumegânde. Așa îl găsise un
locotenent român, căruia i s-a făcut milă de bietul copil orfan, rămas al
nimănui. Locotenentul Oblojeanu, om cu frica lui Dumnezeu și drag de copii, a încredințat,
cu inima strânsă, pe micuțul Iosif, fiindcă nu-l putea ține lângă el, lui Ghenade
Vîrlan, un țăran înstărit ce aproviziona armata cu cereale și aducea lapte
pentru ofițeri. Asta era pe la 1860.
Iosif s-a acomodat cu rostul, din curtea înstărită a țăranului,
dovedindu-se a fi un copil ager și supus. Țăranul era singur, nevasta-i murise
de oftică, doar fetița lui îi alina sufletul chinuit de dor după nevasta ce
tare îi fusese dragă. Pe Iosif și pe fată i-a purtat la șoala din sat unde au
învățat patru clase. Știau citi și socoti și chiar și ceva istorie și
astronomie învățaseră de la învățătorul satului, un tânăr cu mintea deschisă.
Anii au trecut, Iosif se făcuse un tânăr falnic, mândru de el, egoist și
hrăpăreț.
Într-una din seri, mâncau afară la măsuța joasă așezați pe scaune mici,
sub privirile stelelor ce luminau ca niște artificii bolta cerească, Iosif s-a
adresat bătrânului Vîrlan:
-Tată, voiesc a-ți cere pe Stanca de nevastă. Îmi este dragă și aș vrea
să-mi stea alături tot restul vieții.
Bătrânul Vîrlan s-a înnegrit la față când a auzit cererea pripasului.
-Am înțeles bine? Tu, un copil al nimănui, cutezi să-mi ceri fiica de
nevastă? Cum de ai îndraznit a visa doară? Să-ți iasă din cap asemenea gărgăuni,
de nu vrei să te alung ca pe un câine turbat din bătătura mea. Asta este
mulțumirea că te-am crescut, te-am dat la învățătură și ți-am oferit adăpost
deasupra capului? Să piei din casa mea, evreu afurisit! Și eu care mă
socotisem, ca un bun creștin, să nu te las pe drumuri, să te procopsesc cu o
sfoară de pământ, doi cai și o căruță să ai cu ce îți munci pământul. Aghiuță
te-a împins să-mi ceri lumina ochilor mei din cap? O, nevolnice! Tu, Stancă, ce
stai ca o stană de piatră, nu se revoltă mândria în tine la o asemenea cerere?
-Tată, îl iubesc pe Iosif. El este bărbatul meu, iar eu, femeia lui sunt
demult. Nu mai sunt fetița ta, sunt muierea lui, înțelegi tată? Mă răzvrătesc împotriva
ta, bătrân fără inimă care vrei să mă dai după chiorul lui Parpalea, fiindcă are pământ mult și vite cu
ciurda, nu te gândești la sufletul meu? Stanca, pentru prima dată, se răzvrătea
împotriva tatălui, curajul îl prinsese din iubirea ce-o purta bărbatului ei
fără cununie.
Vârlan a scuipat cu ciudă într-o
parte năucit de cuvintele nerușinate pe care propria fiică i le-a aruncat în
față ca pe o oală cu lături, s-a ridicat în picioare și de-acolo a țipat la
Stanca:
-La tine m-am gândit, fată nebună. Pentru tine am muncit toată viața. Pe
tine vreau să te văd floare în glastră, să nu duci lipsă de ceva. Da, m-am
gândit să te dau după însemnatul lui Parpalea, este om cumsecade, bea numai la
sărbători, și doar atunci își bate slugile și pe toți cei care îi stau în cale,
în restul timpului este om așezat, cu vorbă dreaptă și frică de Dumnezeu. Mi-ai
sângerat sufletul cu hotărârea ta de-a merge după jidovul ăsta de pripas pe
care l-am crescut la sânul meu și s-a dovedit a fi un șarpe.
-Nu mai este taică jidov, duminica ce trecu, când dumneata ți-ai făcut
de lucru la lelea Floarea de peste deal, chipurile să cumperi hamuri pentru
cai, știu eu ce hamuri și mai ales ce hățuri și căpestre coase și împletește
vrăjitoarea..., Stanca se ridicase în picioare și se proțăpise în fața lui
tac-su cu mâinile în șolduri, cum îți spuneam, a continuat fata oțărâtă fiindcă
nu înțelegea de ce tatăl ei s-a pornit ca furtuna din senin împotriva lui
Iosif, părintele Gheorghe l-a botezat, iar dascălul i-a fost naș. Vezi bine că
nu ai motive împotriva lui. Fata se împotrivea cu îndârjire, chiar credea că îl
va liniștit pe căposul ei tată.
-Nu înțelegi nimic fata mea, Iosif, pripasul de care eu m-am îngrijit,
este rău la suflet, câinos și vanitos. Este doar pentru el, tu nu vei conta
fată nesocotită. Pe Iosif nu-l interesează decât pricopseala lui, vrea ca
izvorul bunăstării doar lui de foame
să-i ție. L-am cumpărat copila mea. Crezi că eu nu mă gândisem la acest
aranjament? Bătrânul Ghenade Vîrlan blestema clipa în care îl adusese în casă
pe Iosif Abraham. A oftat din toți bojogii, a închis ochii și nu a mai scos
niciun cuvânt. Se gândea cum în urmă cu un an de zile îi trecuse prin cap să-l
facă ginere pe Iosif. Pentru aceasta l-a supus la o încercare să se dumirească
care îi este cu adevărat cinstea și sufletul. S-a făcut că pleacă de acasă. Pe
masa din bucătărie a lăsat un copan de găină fript pentru ca Iosif și Stanca să
aibă ce mânca seara. Stanca era cu lucru la o prietenă de-a ei, tocmai apăruse
în sat un nou model de carpetă, iar fata voia cu orice preț să-l aibă.
Iosif a robotit prin curte toată
dupăamiaza, pe seară i s-a făcut foame, a intrat în bucătărie a găsit copanul pe
masă, fără să se mai gândească la fata plecată în sat, a mâncat tot. Bătrânul
Vîrlan avusese grijă să pitească restul de mâncare. Când Stanca a sosit acasă a
căutat mâncarea în bucătărie, însă nu a găsit pe masă decât osul de la hartan. Îi
era foame, a căutat mâncare prin toată casa, nu a găsit nici frimitură. Pe
Iosif l-a văzut sub poiată fumând liniștit o țigară, a înțeles că el se
înfruptase din copanul al cărui os încă trona în strachina cu usturoi. Biata
fată a cotrobăit prin locurile pe unde știa obiceiul găinilor de a se oua, așa a reușit să
găsească două ouă pe care le-a bătut într-o strachină, a pus mălai peste ele și
o țâră de lapte găsit pe fundul unei oale uitate pe pervazul ferestrei. Le-a
bătut bine cu lingura de lemn, după care le-a turnat în tigaie peste untura
încinsă. A făcut în tuciulețul cel mic un puișor de mămăligă moale și bine
răscoaptă, când toate au fost gata l-a chemat la masă și pe Iosif. Fără multă
vorbă, deși omleta nu era mare, tânărul s-a înfruptat copios, neținând seama de
faptul că el mai mâncase odată, iar Stanca nu. Purtarea lui Iosif i-a dat de
gândit bătrânului. Atunci i-a văzut sufletul negru și egoist al flăcăului.
Un alt lucru rău pe care Iosif îl făcuse, fusese la târg. Iosif și
Vîrlan au plecat împreună în târg să vândă brânza de la oi și carnea de la 10
miei pe care îi tăiaseră acasă, iar carnea o pregătiseră ca pentru pastramă. Vârlan
a lăsat singur băiatul, el având alte treburi. Iosif s-a tocmit să de-a ocaua
de brânză la un preț mai mare decât cel pe care îl hotărâse de comun acord cu
Vîrlan când de acasă plecaseră. Cumpărătorii, slugile unui boier mare, fără a
se mai dondăni au plătit prețul cerut de Iosif, doar nu erau banii lor,
altminteri, s-ar fi cârâit cu vânzătorul pentru fiecare firfiric plătit în
plus. Cu marfa încărcată în căruță, slugile au plecat în drumul lor, după ce
mai întâi i-au numărat în mână lui Iosif toți banii până la ultima para.
Bătrânul, care în ăst timp fusese plecat să pună la cale o treabă mai veche cu
un țăran din alt sat, când s-a întors la căruță l-a găsit pe Iosif voios
fiindcă vânduse toată marfa cu toptanul. Abraham i-a înmânat bătrânului banii
conform înțelegerii de acasă, oprindu-și pentru el diferența de bani care nu
era chiar mică.
-Ăștia sunt toți banii? Dacă ai mai luat un ban în plus, rogu-te,
spune-mi, nu îți voi lua niciun firfiric din ei, doar vreau să știu. Vîrlan,
când se întorcea la căruță de unde avusese treabă, se întâlnise cu slugile ce
cumpăraseră marfa lui. A intrat în vorbă cu ei și, dintr-una într-alta, i-a
întrebat cât îi costaseră marfa
cumpărată. Slugile, fără a se gândi de ce îi întreabă țăranul au spus drept
prețul dat, ca unii ce nu aveau nimic de ascuns.
-Ăștia sunt toți banii tată, așa
cum bună învoială am făcut amândoi când de acasă am purces la drum. Iosif fără
să clipească îl privea cu nerușinare în ochi pe bătrân.
Vîrlan nu a zis nimic, a tăcut ca
un pește, doar în sufletul lui a oftat, și-a simțit inima sângerândă, minciuna
lui Iosif îl scârbise. De atunci nu a mai putut avea încredere în el, nu îl mai
considera ca pe copilul lui, ci doar ca pe o slugă vicleană ce stă doar cu ochii
la pândă, gata să-l fure.
A doua zi, după ce Iosif îi
ceruse de nevastă pe Stanca, Vîrlan l-a chemat în casă să-i facă socoteala.
-Doresc să pleci din curtea mea, a început vorba bătrânul, însă nu
voiesc să pleci ca un calic, nu vreau să zici, pe unde vei umbla, că mi-ai
muncit pe veresie. Îți voi plăti drept tot ce îți datorez, după aceea vei
iscăli o hârtie cum că ai primit banii. Îți dau un cal cu șa și 20 de cocoșei de aur. Plata este corectă.
Iscălește țidula și du-te cu
Dumnezeu!
Iosif a plecat din curtea lui Vîrlan fără ca măcar să-și ia ziua bună de
la Stanca, fata pe care el pretindea că o iubește și care i se dăruise cu toată
frenezia, inocența și inconștiența primei iubiri. A părăsit-o fără să se uite
în urmă, fără să suspine în suflet, fără ca inima să-i sângereze. A abandonat-o
cu aceeași ușurință cu care s-ar fi lepădat de o cămașă ruptă ce nu-i mai era
de trebuință.
Cât timp trăise și muncise în
curtea lui Vîrlan, Abraham reușise să mai pună un ban de-o parte, cum bătrânul
avusese încredere în el, până la întâmplarea din târg, nu-l cercetase de
fiecare dată cu de amănuntul cât cheltuise să cumpere ce le lipsea în casă, ori
cu cât vânduse la piață brânza, carnea și cerealele.
Iosif s-a vânturat un timp prin lume, încercând să vadă unde este
chilipir de treabă și bani de obținut ușor. Sângele de evreu îl împingea spre
bani câștigați la umbră.
Într-una din zile, plimbându-se prin târg la braț cu lenea și ațâțat de
dor de femeie, s-a oprit într-o cârciumioară să-și ostoiască setea cu un pahar
de vin roșu. Lume multă, gălăgie, fum de țigară, râsete de femei cu vocile
dogite de tutun și băutură și multe vorbe de bârfă. S-a tras la o masă mai
retrasă, atent la ce discutau toți cu gura mare. S-a ridicat de la o masă unul
înalt de credeai că nu se mai termină de
ridicat. Avea un cap rotund ca o bilă, cu obrajii supți, buzele subțiri și o umbră
de mustăcioară. Pe cap purta o pălărie verde iar la ea era pusă cu delicatețe o
pană de păun. Tânărul se cam clătina cât era de lung, doar vorba încă îi era
clară:
-Să vă spun una bună, Dobreanu, îl știți doar, boierul meu cel tânăr, ce
zic eu boierul, stăpânul meu, are nevoie de un logofăt. Ăla de-l avuse a fugit
cu ultimii bani încasați pe grâul ce tocmai l-a vândut. Nu a scăpat, deoarece
l-au găbjit poterași. Doamne, ce omor i-au dat! Acum stă priponit la ocnă.
Asta-i trebuia lui? Ce om cumsecade e stăpânul meu! Bă, pâine caldă, nu
altceva, e bun de pus la rană. Bată-l Dumnezeu să-l bată, cum s-o fi gândit fostul
logofăt să fure din avutul stăpânului ce-l miluise cu casă și o sfoară de
pământ?
Iosif s-a prezentat la curtea boierului Dobreanu pentru a se angaja ca
logofăt. Boierul, falnic, cu mustața în furculiță, bine îngrijită, în mână cu
trabucul, erau țigarete din foi cubaneze pe care le primea în cutii aurite
direct de la Havana, îl drămăluia cu privirea pe Iosif care rămăsese în
picioare lângă ușă cu pălăria în mână și capul plecat. Dobreanu s-a uitat atent
la el ca unul care cunoștea la oameni, îl privea din toate părțile cum privești
un animal pus la vânzare.
-Crezi că te vei descurca cu munca de logofăt, tinere? Nu-i ușor să ții
slugile în mână și să-mi gospodărești avutul. Ai de grijă, dacă vei primi
slujba, să nu pățești precum a pătimit cel de dinaintea ta care a vrut să se
îmbogățească cu banii prădați din avutul meu. Acum zace la ocnă cu lanțuri la
picioare, în loc să se lăfăie în trăsură alintat de femei frumoase și lăutarii
cântându-i la ureche. Dorința prea mare de parvenire l-a dus la piere. Nu era
prost, era hapsân, iar lăcomia nu-i bună, te face din om neom. Dobreanu îl
povățuia cu glas blând, ca un părinte pe propriul copil, deși între ei
diferență de vârstă nu era mai mult de doi, trei ani, în favoarea boierului.
-Măria ta, te voi sluji cu credință, totuși, mi-aș dori ca pe viitor să
devin arendaș, mă pricep la munca câmpului și la administrarea pământului. Pe
de altă parte, întâi trebuie să mă dovedesc credincios ca logofăt boieresc.
-Îmi place cum dai vorba, ești evreu? Dobreanu, care avea ureche muzicală,
simțise un pic de accent în vorba tânărului.
-Drept este, însă m-am botezat
cu apă sfințită din cristelnița
Bisericii pentru a putea sluji cu credință pe Iisus Hristos cel răstignit din
răutatea semenilor mei. Am dorit ca prin botezul meu să aduc cinstirea cuvenită
întâiului dintre evrei, ce s-a înălțat la cer și stă la dreapta Tatălui. Iosif
tot timpul a vorbit ținând capul jos, necutezând a ridica privirea la fața
marelui boier ce binevoia al cerceta.
-Îmi place cum porți cuvântul, se vede că ai trăit între oameni cinstiți
și cu frică de Dumnezeu. Te angajez logofăt, iar dacă te vei dovedi credincios
mie, te voi blagoslovi cu o bucată de pământ, iar moșia ți-o voi lăsa în arendă
pentru ca eu să mă pot ocupa liniștit de treburile mele politice și de afaceri.
....................................................................................................................................
Timpul s-a scurs pe negândite. Iosif se dovedise a fi un bun logofăt, un
bun creștin și o prea supusă slugă a stăpânului său, boierul Dobreanu.
Îl găsim pe Iosif Abraham, într-o duminică după ce venise de la slujbă,
la masa boierului Dobreanu, de fapt nu era chiar la masa lui acolo unde boierul
împreună cu alți invitați, prieteni de-ai lui, discutau despre recolta din acel
an, ci stătea la o masă mai mică, așezată în capul mesei celei mari, dimpreună
cu învățătorul satului.
-A fost un an bun, a continuat discuția deja începută boierul Dobreanu,
cu toate acestea, moșia din Valea Mare nu mi-a adus prea multe bucurii,
arendașul s-a dovedit a fi un prost gospodar și un om spart la mână. Mă gândesc,
în mod serios, să dau pământul din Valea Mare în arendă acestui băiat
destoinic, harnic, cinstit și cu frica lui Dumnezeu. Ce zici Iosife? Te
încumeți a lua pe mâna ta moșia cea mare din Valea Mare?
-Desigur Măria ta, mi-am manifestat dorința încă de acu trei ani, de când
am descălecat la poarta domniei voastre. Facem înțelegerea după voia măriei
tale, eu, nevrednicul slujitor, mă tocmesc să fac, musai, cum poruncești.
Din anul următor Iosif a fost cel care a făcut învoielile cu țăranii. S-a vădit a fi bun negociator, țăranii au
acceptat condițiile lui și toată lumea a fost mulțumită.
Boierul, pe lângă pământul în arendă, i-a dat lui Iosif în stăpânire un
lot de pământ ca la 20 de pogoane, un cal de călărie cu tot harnașamentul, o
șaretă ușoară pentru a se deplasa pe câmp, doi cai de tracțiune, o căruță și
trăsura cea veche pe care Dobreanu nu o mai folosea, dar care era într-o stare
bună.
Zi de vară până-n seară, pe arșiță și pe ploaie, având cerul ca umbrelă
și calul de tovarăș, Iosif tot pe câmp era, discuta cu țăranii, se sfătuia cu
ei când ploaia uita să se mai oprească, ori când seceta ardea câmpul. Niciodată
nu striga la ei, întotdeauna le vorbea cu respect și bunăcuviință. Era atent la
necazurile lor, îi împrumută cu bani și cereale când nevoile îi copleșeau,
având grijă să-i încarce, la tot a cincea baniță cu cereale împrumutată, cu
încă una, asta era partea lui fiindcă era simțitor la nevoile lor. Când venea
vremea socotelilor, scotea catastiful uriaș, îmbrăcat în piele, acolo unde era
notată, cu multă atenție, datoria fiecărui țăran. Se întâmpla să mai ierte câte
un sătean a cărei datorie, ori gloabă, era mult prea mare, dacă fiica
datornicului, ori nevasta-sa, se dovedeau a fi pe placul arendașului și veneau
duminica să-i facă curat în casă, el fiind becher și cu nevoia unei mâini de
femeie și nu numai.
Într-una din zile, abia trezit din somn, după o noapte lungă și plăcută
petrecută lângă bobocul de fată ce-și lăsase floarea fecioriei în patul lui, ca
preț al răscumpărării datorie tatălui său, fiindcă, nevolnicul său părinte, îl
loc să-i plătească arendașului gloaba făcută de caii lui care îi distruseseră arendașului
un capăt de lucernă, preferase să bea banii. Iosif l-a chemat la cancelarie să
discute daravela dintre ei, țăranul s-a oferit bucuros să-i dea fata pentru o
noapte, ca plată a gloabei către arendaș. Cum spuneam, Iosif abia făcuse ochi
când în poartă cineva a început să bată cu putere. Gardul fiind înalt, nu a
putut să zărească cine îndrăznea să-i bată în poartă de cu ziua abia începută.
A mers la poartă, a tras cele două zăvoare care încuiau portița pe timpul
nopții și când a deschis-o s-a tras un pas înapoi de parcă văzuse o nălucă. În
fața lui era nimeni alta decât Stanca, frumoasa femeie pe care el o părăsise
fără să-i spună măcar o vorbă, chit că plecase alungat și nu din voia lui.
-Bună dimineața, Iosife! Sper să nu te superi că am dat buzna peste tine
cu noaptea-n cap. Aflându-mă la grea încercare și singură pe lume, nu am găsit
nicăiri niciun sprijin, de aceea am venit la tine ca la unul pe care l-am iubit
și încă îl iubesc. Dovada iubirii pentru tine stă în faptul că nici acum
pirostrii pe cap nu mi-am pus.
-Intră în curte Stancă, fiindcă odată cu tine va intra fericirea și
dragostea mea pe care o credeam pierdută. Vino în brațe să te strâng și să-ți
sărut buzele arse de dor. Vino femeie iubită că de la lung și greu drum ai
venit. Stai să deschid porțile să băgam calul și căruța în curte. Au deshămat
calul care era asudat de mers, a luat un șomoioc de paie și l-a frecat zdravăn
pe spate și pe greabăn. Nu au intrat în casă până ce nu au grijit de cal, Iosif
i-a pus un braț de lucernă în cutia căruții să aibă ce mânca, că mult
flămânzise la drum.
-Hai să îmbucăm ceva, îți va fi fiind foame, știu că nu prea mănânci
dimineața și te-o fi frământând la lingurică. Iosif a adus, pe un fund din lemn,
slană groasă de pe spatele porcului ținută trei săptămâni la sare apoi afumată trei
zile cu lemn de prun după o rețetă
aflată de la un negustor, doi ardei
grași și rumeni cum este cerul când soarele îi dă foc la răsăritul lui și două
cepe mari, alături de niște mămăligă rece făcută seara trecută de fătuca ce
tocmai părăsise casa cu puțin înainte ca Stanca să intre în curte.
-Îmi este foame de tine, trădător frumos și iubit, cum ai putut pleca
din curtea noastră fără să îți iei rămas bun de la femeia care ți-a dat fecioria,
bunul ei cel mai de preț? Nu ți-a fost teamă de Dumnezeu, când ai fugit din
curte ca un lotru? Chiar dacă taica te-a izgonit, eu aș fi mers cu tine în lume
oriunde pe ăst pământ. Mult am plâns după ce tu te-ai furișat de mine. Pe mulți
oameni i-am întrebat și prin sat și prin târg, de te-au văzut ori au auzit pe
unde noptezi. Abia în urmă cu câteva zile un negustor ambulant mi-a spus de tine
că ești aici. Cum am auzit nu am zăbovit și la drum am plecat tot cu gândul la
tine. Iosife, Iosife, mult păcat ai făcut cu mine lăsându-mă în pragul
disperării și batjocurii propriului meu tată. De când tu te-ai prelins pe
poartă bătrânul nu m-a mai scos din țiitoarea
jidovului. Am mâncat în ăst timp numai mămăligă cu lacrimi. Acum că te-am văzut
mi-a trecut supărarea, sufletul mi s-a luminat ca cerul după ce se ridică ceața
deasă de toamnă târzie. Nu aș vrea să mai plec de la tine, însă acasă l-am
lăsat pe tata beteag, nu se mai poate mișca și nici vorbă clară și cu noimă nu
mai are. Așa l-am găsit în pădure, plecase cu un vecin să aducă lemne. Ce s-a
întâmplat cu el, nu pot pentru ca să știu. Vecinul zice multe, ba că tata a
văzut un animal mare și el, vezi Doamne, s-ar fi speriat. Ba că a căzut din
căruță cu capul peste un ciot ce tocmai, acolo, în margine de drum își găsise
locul. Știi cum este:„hoțul cu-n păcat și păgubașul cu mai multe”. Iosife, am
cercetat, am întrebat, am blestemat, însă, adevărul nu l-am aflat. Am înțeles
că a căzut, că s-a speriat de jivină, însă nu înțeleg unde îi sunt banii ce-i
avea la el, mulți bani, ce dispăruți sunt pe vecie. Spune-mi de mă poți ajuta
cu tata. Îmi este tare greu. Am venit să-ți fac o întrebare: vrei să mă iei de
nevastă și să mă lași, aici, la tine, să grijesc de tata câte zile o avea? Iar
pentru toată truda ta, îți voi da averea pe numele tău, fără ca eu să am vreo
pretenție. Stanca a oftat, și-a pus palmele în poală, capul în pământ și,
răbdătoare, s-a pus pe așteptat.
După un timp, în care Iosif, chiar
dacă se botezase ortodox îi rămăsese sângele de evreu în vene, a cântărit
oferta femeii, i-a răspuns:
-Stancă, îmi ești dragă ca lumina ochilor, m-am căit de vreme ce am
fugit fără să-mi iau ziua bună de la tine. Mă bucur că m-ai căutat și mai tare
mă bucur că am fost de găsit. Să-l aduci pe tata aici, avem să grijim de el cu
smerenie, ca de unul ce ne-a crescut, ne-a apărat de rele și de boli și ne-a dat la școală. Nimeni nu este fără de
păcat în afară de Dumnezeu. Și tata a greșit față de mine, însă și eu multe
greșeli am făcut față de el. Să ne împăcăm cu toții, să viețuim cu dragoste
unul pentru altul, așa vom fi plăcuți Domnului Dumnezeului nostru. Vreau,
totuși, să știi că m-am învățat singur, te rog să nu pui la suflet tot ce voi
face, chiar dacă se va întâmpla să calc pe alături, eu tot la tine voi veni și
tot pe tine am să te iubesc. Iosif vorbea cu patos, cu dragoste, însă și cu
puțină ipocrizie.
-Iosife, să nu mă bați! Atâta îți cer. În rest, ce floare vei găsi
alăturea de casa ta și ți-o pica dragă, să fie păcatul tău, de o vei culege.
Ești bărbat, dacă îți cade căciula jos, o ridici, o scuturi de praf și mergi
mai departe. Mai vreau, dragul meu bărbat, să-mi aduci respectul cuvenit, atât
în casă cât și în afara ei, altminteri să nu faci, fiindcă mi-s tare slobodă la
gură și se va dovedi că apa râului ce curge prin grădini nu va suficientă să te
spele de vorbele mele dacă tu vei aduce vătămare mândriei mele de nevastă a ta.
Toate fiind rânduite între cei doi, au plecat împreună și l-au luat pe
bătrânul Vîrlan ce zăcea cu gândul dus în lumea lui, fără să mai știe ce se
întâmplă în lumea celor vii. Odată ce bătrânul a fost instalat în noua lui
locuință din Valea Mare, Stanca și-a luat în serios rolul de stăpână a casei,
nelăsând pe mulți să-i sufle în ciorba gospodăriei, nici chiar Iosif prea multe
nu avea de zis, el ocupându-se doar de vite și de pământ. Moartea bătrânului,
care nu a întârziat să vină mai mult de jumătate de an, după ce Stanca l-a adus
în casa lui Iosif, s-a întâmplat să fie într-o vineri dimineață cam odată cu
cântatul cocoșilor. Stanca a adus doi slujitori care l-au scăldat, apoi l-au
îmbrăcat pe defunctul Vârlan cu straie noi și l-au așezat în coșciugul din lemn
de brad la care lucrase întreaga noapte un tâmplar din sat. A fost jelit de cei
doi copii și de bocitoarele tocmite în acest scop. La cimitir l-au dus cu dricul
tras de doi cai negri. Pe fiecare cal îl ținea un flăcău de căpăstru, acolo
unde era legat un ștergar mare, țesut în casă și cusut la capete în râuri negre
și roși, pe care, la biserică, după ce vor fi ajuns cu dricul, flăcăul ce a
mânat calul își lua ca plată ștergarul de la căpăstrul calului. În fruntea
alaiului mortuar erau doi preoți care cântau la fiecare răspântie a drumului
din ectenia morților: „...Încă ne
rugăm pentru odihna sufletului adormitului robului tău, Vîrlan, și pentru ca să
i se ierte lui toată greșeala făcută cu voie ori fără de voie...”, se continua
cu veșnica pomenire și Dumnezeu să-l
ierte. În ăst timp, Iosif arunca peste umăr bani mărunți, pe care copiii se
băteau să-i adune, ca semn al lepădării mortului de averea pământească și
efemeră. După înmormântare, acasă, Iosif și Stanca au pus masă mare la care au
fost invitați să mănânce toți aceia care s-au învrednicit să-l petreacă pe
ultimul drum pe bătrânul lor tată. În capul mesei, preoții au făcut slujba de
veșnică pomenire, ținând în mâini platoul cu colivă, o pâine și o sticlă cu vin
din care turnau , din când în când, câte trei picături de vin sub formă de
cruce peste colivă. Au tot cântat preoții de veșnică pomenire, de la anasonul
tare și dulceag, băut în timp ce mâncau ciorba de găină și varza cu carne, până
la friptura de berbec, friptă la proțap, și udată cu un vin negru și gros,
încât au uitat bieții preoți de veșnica
pomenire și să fie de sufletul celui plecat la Domnul, și s-au pus pe cântat
niște cântece de haiducie și inimă albastră, de îți era mai mare dragul să-i
asculți.
Au plâns Stanca și Iosif plecarea celui bătrân, pe de altă parte au
simțit și o ușurare când, pe Vîrlan care zăcea la pat nesimțitor și neștiutor
de ce se întâmplă cu el, s-a îndurat Domnul să-l cheme la El.
Câteva luni mai târziu, după parastasul și pomana de jumătate de an,
Stanca i-a cerut lui Iosif să meargă la Biserică să se unească în taina
cununiei cu popă și nași în fața altarului. Trebuiau să se zorească cu atât mai
mult, cu cât, burta femeii deja crescuse și nu mai trebuia ca ei să trăiască în
păcatul curviei, mai ales că un copil plecase pe drum să le intre în casă.
În fericire și înțelegere au trăit Stanca și Iosif având lângă ei doi
copii care creșteau văzând cu ochii. Femeie înțeleaptă, Stanca a priceput că pe
Iosif îl va ține lângă ea numai dacă va avea răbdarea să nu-l certe pentru
micile lui escapade. Iosif, fericit că nevasta închidea ochii la necredințele
lui, se întorcea de fiecare dată acasă spășit și cu câte un cadou pentru
nevastă.
Mulți ani au trăit fericiți, au
văzut cum cresc copiii, cum devin oameni maturi și cum intră în rândul lumii
prin însurătoare. Câțiva ani mai târziu, puternica și frumoasa Stanca s-a îmbolnăvit.
Mulți medici la cap i-a adus Iosif, totul a fost în zadar, boala prinsese
rădăcini în trupul ei și-i măcina vlaga. Moartea pândea din colț de casă.
Într-o diminață Stanca a deschis cu greu ochii, i-a rotit prin toată odaia, s-a
uitat la Iosif și la băieții ei care erau împreună cu nevestele la căpătâiul ei să-i vegheze plecarea din astă lume. Din ochi
a stors două lacrimi, era regretul de a fi plecat prea de vreme din lumea pe
care o iubise.
Iosif Abraham, după ce s-a însurat cu Stanca, luase obiceiul băuturii.
Nu bea să se îmbete, ci doar cât să fie întărâtat tot timpul. Cum nu o certa
niciodată pe nevastă și nici cu țăranii nevrând să se strice, își vărsa focul
pe cei mai mici slujitori pe care îi avea pe bătătură. Slugile trebuiau să fugă
când se întâlneau cu fiara turbată, altfel îi miluia cu fișca biciului pe unde
apuca. Nu avea milă, simțea că se răcorește când altoia vreun copilaș, argat în
bătătura lui.
Pe țărani continua să-i fure așa cum pornise dintr-un început. Unii
dintre săteni, mai destupați la minte, au înțeles jocul arendașului și s-au
zborșit la el:
-De ce cucoane m-ai încărcat cu
cinci banițe de cereale? Țăranul, păcălit de privirea plină de ipocrizie a
arendașului, credea că va câștiga deoarece i-a arătat neregula.
Iosif îl privea cu blândețe și
înțelegere. Apoi cu vorbă duiosă, fără urmă de răutate îi răspundea:
-Nu pot să nu recunosc că așa
este, ai dreptate. Însă am socotit că atâta înseamnă dobânda pentru ce tu ai
luat de la mine. Să știi că și de aici încolo tot la fel voi proceda, doar că
tu, băiat inteligent cum ești, vei putea lua cu împrumut, atunci când buza îți
va arde, de unde vei considera tu că nu vei mai fi încărcat la socoteală. Din
acest moment, fii, te rog, bun și părăsește ograda mea.
Țăranul se vedea prins în meghina
neputinței, nimeni nu-i dădea cu împrumut, la bancă dobând era uriașă, iar el nu
avea bani să returneze eventuala datorie.
Cu coada între picioare pocăit și spășit, se întorcea la Iosif.
Chiar și după însurătoare ținuse obiceiul să primească drept plată a
datoriei pe împrumut ori pe gloabă, fata ori femeia datornicului. Singura femeie
care se bucura de întregul lui respect era Stanca. În rest toți erau păcăliți,
umiliți, ori atinși de sfârcul fiștii biciului său, inclusiv copiii.
Dumitru Belciug de mic copil
fusese dat ca slugă lui Abraham, arendașul boierului Dobreanu.
Cât timp fusese argat, tânărul Belciug suferise în tăcere, nu răbufnise
niciodată, în ciuda răutății cu care era miluit de stăpân și a biciului cu care
era blagoslovit direct pe pielea goală, atunci când arendașul, beat fiind, se
întâlnea cu el prin curte. A înghițit amarul, a strâns din dinți, doar în sinea
lui a jurat, jurământ pecetluit cu semnul crucii făcut cu limba pe cerul gurii,
de teamă să nu fie văzut de cineva, să nu-și găsească liniștea până ce nu se va
fi răzbunat pe stăpân.
Belciug crescuse flăcău voinic, avea fața frumoasă, cu ochii negrii,
neastâmpărați și iscoditori, o umbră de ură trecea pe fața lui când căuta spre
cel cu care vorbea. Mustața neagră, tinerească, fața palidă, gura cu buze
subțiri și bărbia rotundă, făcea din el un bărbat plăcut femeilor.
Într-una din zile arendașul a căzut la pat lovit de dambla, nu putea să se miște, gura i se strâmbase, iar limba nu
articula sunetele. Soția, Aritina, s-a speriat când și-a văzut soțul inconștient
căzut pe jos. L-a chemat de grabă pe argat să-i dea o mână de ajutor să-l pună
pe pat, apoi să-l schimbe de haine, fiindcă puțea.
Dumitru Belciug a avut o primă mângâiere când a văzut neputința celui
care se crezuse până în urmă cu o zi că este atotstăpânitor și nemuritor. Cu satisfacție,
bine mascată, și-a ajutat stăpâna să-l pună pe pat, l-a dezbrăcat, apoi,
strâmbând din nas, l-a spălat și îmbrăcat cu haine curate. De câteva ori mâna
lui și a stăpânei s-au atins, de fiecare dată a simțit cum îl arde atingerea
degetelor lungi, subțiri și bine îngrijite ale Aritinei, cea de-a doua nevastă
a lui Iosif Abraham.
Prima nevastă a arendașului, așa cum am scris mai sus, ce îi bucurase
sufletul cu doi copii, acum la casele lor, se prăpădise în urmă cu câțiva ani
din cauza unei aprinderi la plămâni, la fel ca biata ei mamă. A plâns-o cu mare
amar trei luni de zile, până în clipa în care a întâlnit-o pe focoasa Aritina
într-un han din mahalaua orașului unde mergea săptămânal la târg. Femeia, mai
mult o fetișcană, fiindcă nu avea mai mult de 16 ani, fusese adusă de hangiu la
han pentru ca frumusețea ei să-i mărească deverul.
De felul ei Aritina era dintr-un sat de la poalele munților, acolo se
născuse într-o familie cu mulți copii și puțin pământ pe care erau plantați
pomi fructiferi. Toamna târziu, tatăl ei încărca merele în căruță peste fânul
ce era pus ca hrană pentru cai și pleca la vale, în câmpie, să vândă fructele
pe grâu, porumb, ceapă și cartofi. După două săptămâni de colindat satele se
întorcea acasă cu căruța plină cu cereale și legume, însă cu bani puțini. Mama
Aritinei, Joița, era o femeie aprigă și cu putere de muncă. Cât era ziua de
lungă trebăluia prin livadă, cosea iarba înaltă, ce creștea printre pomi, ca un
bărbat și bătea coasa pe nicovală ca nimeni altul. Curăța, cu un mic
fierăstrău, pomii de uscătură și de lăstarii ce prisoseau. Îi văruia primăvara și
alegea merele toamna. Pe cele sănătoase le punea în lădițe pe care le adăpostea
într-un fel de siloz, iar pe cele betegite cât de puțin le dădea printr-un
zdrobitor și le punea la dospit în budane înalte din care mai apoi, după ce
fierbeau în mod natural, borhotul obținut îl făcea rachiu într-un alambic din aramă făcut
de un țigan lăieț ce trecuse pe la
poarta lor cu ani de zile în urmă. Tatăl Aritinei era cam nevolnic. Joița îl
luase de bărbat doar pentru că avea câteva pogoane de livadă, altfel rămânea
holtei toată viața. Era bun doar toamna să plece la câmp cu merele să le vândă
pe mărfuri ce nu se găseau la ei. În restul timpului se legăna pe un pietroi
mare ce străjuia la poarta lor. Gurile rele ale satului, de multe ori bine
informate, spuneau despre Joița că adunase copiii de prin tot satul, ba mai se
spunea că pe Aritina, care era cea mai mare, ar fi fost făcută cu unul care se
găzduise la ei într-o noapte de vară cu ploaie și fulgere de ți se făcea frică
să stai singur în casă. Se mai spunea că Joița, după ce a văzut că bărbatul ei
se ghemuise sub pat din teamă pentru trăznetele, tunetele și luminile ce
brăzdau cerul într-un mod apocaliptic, și-ar fi pus un sac pe cap să o apere de
ploaie și ar fi fugit sub șopron unde călătorul își făcuse culcuș pentru somn.
De frica stihiilor îl cuprinsese în brațele ei puternice pe străinul ce
rămăsese să se găzduiască în casa ei. Se mai spunea că Joița ieșise din șopron
abia a doua zi către prânz, când soarele ardea pământul ud din care încă mai
ieșea abur. Bietul Gavrilă nu a zis nicio vorbă contra femeii, cu toate că în
capul lui, care nu era deloc prost, a înțeles ce s-a petrecut între cei doi în
acea noapte în care se zărise la orizont sfârșitul lumii.
Nouă luni mai târziu s-a născut Aritina care s-a dovedit cu vremea a fi
la fel de rea ca noaptea în care fusese zămislită. De la părinți nu a avut
parte de prea multă dragoste. Joița era ocupată cu munca, iar seara trăgea câte
o țuică după care se culca în șopron unde își amenajase o cameră cu de toate,
în amintirea acelei nopți în care se zărise așa de aproape sfârșitul lumii.
Aici se spunea că rămăsese Joița grea cu copiii ei, pe care Gavrilă îi
recunoscuse ca fiind ai lui, doar fiindcă se născuseră în ograda sa.
Aritina a crescut fată frumoasă, vrednică și iubăreață. Când a împlinit
cincisprezece ani mamă-sa a cântărit-o din ochi, cum faci cu un animal când
vrei să vezi câți bani face. Cu bucurie a constatat că se dezvoltase frumos, că
semăna mai mult a muiere decât a fată mare. Joița și-a făcut socoteala că
Aritina ar putea să-i aducă bani frumoși dacă găsea un pe cineva gata să o cumpere.
Pentru mamă, fiica nu valora mai mult decât iapa din grajd, amândouă puteau fi
vândute.
S-a întâmplat să vină în curtea lor să cumpere țuică un hangiu dintr-un
oraș de câmpie. Hangiul, după ce și-a umplut butoaiele cu țuică, a pus banii drept
plată pentru rachiu în poala Joiței. Gazda l-a chemat la masă să-l ospăteze mulțumită
de afacerea făcută, mai ales că hangiul urma să plece la drum lung. Bucatele pe
masă au fost puse de Aritina pe care Joița o îmbrăcase cu ie și catrință noi,
iar părul i-l pieptănase și împletise în coade. Hangiului i s-au aprins ochii
la vederea fetei. A mai prețuit-o în timp ce fata se fâțâia prin fața lor, fie
aducând bucate la masă, fie strângând vasele goale, fie doar să fie văzută de
musafir în toată splendoarea ei.
Aritina era o fire libertină, dornică de bărbat și mai ales dornică să
scape de sub papucul tiranic al Joiței, care, din dorința de câștig îi mai strecura seara lângă ea pe câte un
trecător dornic de pat bun și trup de femeie tânără.
Hangiului începuse să-i curgă
balele la vederea copilei cu nuri frumoși ce și-i scotea în relief la fiecare
pas. Era dispus să plătească 60 de mahmudele pe ea, o voia cu orice preț. Cu
nasul lui de negustor versat și de bărbat cu dor de femeie tânără, mirosise o
bună afacere prin cumpărarea copilei, vedea în ea un diamant ce ușor putea fi
șlefuit. Cum nu știa dacă părinții fetei ar vrea să-i dea pe Aritina ca
slujnică la han, a început discuția pe departe:
-Frumoasă și harnică fata, Aritina, parcă așa ați zis că o cheamă.
Ferice de cel ce o va primi în curtea lui.
-Adevărat grăiești, Aritina este lumina noastră, sprijinul nostru, fără
ea greu ne-am descurca. Am crescut-o cu mult drag, am învățat-o ce este aceea
cinstea și frica de Dumnezeu. Joița ținea la preț, nu voia să-i arate
negustorului că este dornică să scape de fată și să pună mâna pe bani.
-Las-o femeie să meargă cu hangiul, iar nouă să ne dea negustorul două
mahmudele pe ea. Gavrilă era bucuros să scape de fată, așa nu trebuia să rupă
din pământ și nici zestre să-i dea când urma să se mărite, cum s-ar spune,
hangiul îi scotea piatra afară din casă.
-Nu pot omule, e sufletul meu, mâna mea dreaptă, pe fata asta vreau să o
mărit aici, în sat, să ne fie aproape. Aritina va fi toiagul nostru la
bătrânețe, tu, nevolnicule, te gândești să o rătăcești în astă lume? Niciodată,
auzi-tu-m-ai? Nu o dau nici pe cincizeci de mahmudele din cele mari din aur.
Aritina, draga mea fată, uitați-vă la ea ce față frumoasă are, cum îi de
dreaptă și mândră, ce păr frumos are și ochii, Doamneee, dacă am văzut alții
mai frumoși, nu mai zic de țâțișoarele care, după cum se văd, vor fi bune să
alăteze trei copii odată, nu unul singur. Joița își lăuda fata ca pe orice
marfă bună de negustorit și de luat un ban frumos. De mult o drămăluise pe
fiică-sa, aștepta doar mușteriul care să dea un preț bun pe ea.
-Se vede că este crescută frumos, de o fată ca ea aș avea nevoie la mine
la han, sunt singur, nevasta mi-a murit, ea m-ar putea ajuta în treburile
negustorie. Înțeleg că vă lipsesc prin plecarea ei de o mână de lucru, de vreme
ce ea va merge cu mine. Vă voi plăti o gloabă pentru paguba ce am să vă aduc
prin lipsa fetei din casa voastră.
-Nu, nu pot s-o dau din casă pe fata mea dragă, Joița se chinuia să-și
stoarcă o lacrimă din ochi pentru ca hangiul să vadă durerea ei de mamă.
-Te înțeleg, uite, cinzeci de mahmudele nu am, am doar treizeci, hai să
batem palma și-ți voi mai da și-un pol de aur, doar fata să-mi dai.
Joița a tresărit când hangiul a zis prețul, era mai mult decât sperase
ea în cele mai frumoase vise ale ei.
-Îți dau fata, nu pentru aurul
tău, simt că va trăi bine cu tine, ești un om bun și cu frica lui Dumnezeu. Să
ai grijă de Aritina mea, de-acum va fi comoara ta. Mergi sănătos! Domnul să vă
apere și să vă ferescă de rele! Aritina mamă, fă-ți bocceluța și mergi cu
hangiul la casa lui, să-i fii slugă cu credință și bine îți va fi ție. De se va
purta urât cu tine să-mi trimiți vorbă, ori carte și mintenaș voi veni să te
apăr de răi.
....................................................................................................................................
În scurt timp, Aritina ajunsese slugă bună la toate treburile hanului și
hangiului.
Seara, după ce și ultimul oblon era tras
semn că hanul „Cuibul dragostei”se închisese, Aritina urca în camera ei
însoțită de câte un mușteriu ce plătise bani grei, hangiului Avram, pentru a
petrece noaptea cu ea. Aritina era nepotolită, iubea să facă dragoste, nu avea
însemnătate dacă bărbatul era înalt, dacă era scund, dacă era bălai ca razele
soarelui, ori negru ca fundul tuciului, conta doar să plătească bani buni, iar
pe ea trebuia să o facă să se simtă bine. Când nu avea clienți, venea Avram să-i țină de urât și să-i potolească
fierbințeala. Hangiul nu lua nicio
hotărâre până ce nu se consulta cu draga lui Aritina. Ea ajunsese, nu doar să
fie bună la toate, ci și stăpână peste toate bunurile hangiului. Avram a văzut
că de la un timp un țăran bine îmbrăcat și cu chimirul gros tot dădea târcoale
hanului. A întrebat-o pe Aritina care este vestea-povestea cu mușteriul. Femeia
l-a liniștit pe hangiu spunându-i adevărul. Nu-l interesează hanul, ci pe ea o
urmărește, este amorezat de ea, însă nu s-a lăsat, încă îl ține la distanță,
vrea să stoarcă cât mai mulți bani de la el.
Iosif intrase în han cu gândul să bea o țuică și să potolească gălăgia
mațelor care își cereau porția de mâncare. Aritina, tânără și cu ochii arzând
de dorință, gata să sară la gâtul primului mușteriu care era în stare să
plătească o noapte de dragoste, a venit la masa lui Abraham. Lui Iosif, la
vederea ei, iau scăpărat ochii, fața i s-a luminat, prin stomac, instantaneu,
fluturii au început să alerge bezmetic. A băut țuica pe îndelete, de mâncare, în
schimb, nu s-a mai atins, îi pierise pofta. Gusta țuica din țoi cu privirea captivată
de mișcările unduioase ale servitoarei. În acea zi a plecat acasă fără să schimbe vreo vorbă cu
frumoasa Aritina. A plecat el, însă inima lui a rămas la ea. Multe săptămâni
și-a făcut timp să treacă prin târg doar pentru a mai vedea o dată ochii albaștri,
fața albă cu cosițele blonde curgând pe piept peste țâțele mari și ferme, ale
căror sfârcuri împungeau obraznice în ia înflorată strânsă în talie. Aritina,
femeie isteață, tânără și dornică să scape de sărăcie, a simțit că norocul ei a
intrat pe ușă deodată cu Iosif Abraham, însă nu s-a grăbit să-l culeagă, l-a
mai lăsat să-i fiarbă inima în suc propriu, pârpălindu-l la foc mic.
Când ea a considerat că este destul de frăgezit, gata să-i satisfacă
toate toanele, i-a răspuns la întrebări, la început timidă, ambiguu, apoi mai
îndrăzneață până când a putut să pună condiții.
Iosif a luat-o pe Aritina de la han numai după ce i-a plătit hangiului o
sumă mare de bani drept despăgubire fiindcă îi redă libertatea. S-a lăsat greu
hangiul. Avea și de ce. Aritina nu era doar slujnică, era și metresa lui. Avram
era pușculița în care fata punea banii pe care îi câștiga din amorul
plătit pe care-l întreținea cu clienții
dornici de pat cu suflet.
Aritina s-a mutat în casa bătrânului Abraham după ce arendașul a mers cu ea la
notar și, în fața omului legii, el a trecut toată averea pe numele ei cu acte
în regulă, condiția pusă în acte, la recomandarea notarului, fusese aceea ca
Aritina să devină stăpână deplină asupra
întregii averi a arendașului numai după ce Abraham dădea colțul, ori vreun beteșug îl aducea pe Iosif în pragul neputinței
atât a capului cât și a trupului.
Trecuseră patru ani de când Aritina, fata ca un boboc de floare, venise ca nouă stăpână în casa arendașului.
Încă de la început pusese rânduială în toate, adusese un suflu nou în
gospodărie. Deși era tinerică, abia ce făcuse 18 ani, s-a dovedit a fi o
gospodină desăvârșită, mână strânsă, încrezută în frumusețea ei, ea a arătat
respect bărbatului. Se purta cu răceală față de cele zece slugi nătânge ce
trebăluiau pe bătătură cu ochii tot timpul după ea când mergea provocator,
unduindu-și șoldurile în cel mai necuviincios mod.
Lui Dumitru Belciug îi fugiseră ochii la tânăra femeie din clipa în care
ea pusese piciorul în bătătura bătrânului evreu. Nu își arătase sentimentele.
Strânsese din dinți. Își înăbușise dorința. Pândea, ca un vânător vânatul,
momentul în care avea să se răzbune pe hainul lui stăpân și prin Aritina, pe
care era sigur că avea să o facă țiitoarea lui. Anii au trecut, Dumitru s-a
păstrat distant, deși de câteva ori, Aritina, zeiță fără suflet, întârziase
nepermis de mult cu mâna pe mâna lui atunci când îi întinsese ceaunul cu
mâncare. Femeia nu scăpa niciun prilej de a se atinge de Dumitru atunci când, singuri pe bătătură,
se întâlneau prin unghere ascunse. Dumitru nu s-a lăsat prins în capcanele
Aritinei, deși sângele de bărbat tănăr cu dorințe înfrânate clocotea când o
simțea în preajmă.
Dumitru Belciug, chiabur de-al nostru
-Dumitre, a început vorba Aritina,
știu că nu-l iubești pe Iosif, ai pătimit multe din pricina lui, femeia a
privit în ochii jucăuși ai bărbatului cu ochii ei albaștri, senini și rugători,
totuși, am să te rog să mă ajuți cu tot ce voi avea nevoie. Pentru osârdia ta
eu te voi milui cu tot ce ție îți va fi de trebuință. Doar în tine am
încredere, de celelalte slugi îmi este teamă. Am văzut privirile lor hulpave
când trec pe lângă ei. M-ar fi devorat de mult de nu ar fi știut frica lui
Iosif. Acum el nu mai este, cel puțin nu mai este în stare să mă apere de
nespălații din bătătură ce nu ar întârzia să mă sfâșie și să să mă posede ca pe
o femeie de lupanar. Pe tine te vreau în preajma mea, umbra mea, să fii omul pe
a cărei cinste să mă pot bizui în permanență și în orice nevoie. Te-am cumpărat Dumitre, de mult pe tine ochii
am pus, am așteptat doar clipa. Asta este vremea noastră. Poftim, astea sunt
cheile de la pivniță, de la hambare și de la cuhnie. De acum ești stăpân peste
întreaga avere, chiar și pe trupul meu dacă îl vrei. Sunt tânără, îmi este dor de
brațe viguroase să mă strângă la piept puternic ca al tău, de buze tinere să mă
sărute, de mâini ferme să mă frământe, să mă alinte și să mă dezmierde.
Dumitre, să ridicăm ochii și să privim soarele care ne surâde în față, să-l
primim în sufletul nostru, primește-i căldura, omule drag și pe mine odată cu
ea. Să mergem fericiți prin viață, iar pentru asta să mulțumim neputinciosului
Iosif, cel care, până ieri, pe tine te altoia cu biciul, iar pe mine mă uitase,
lăsându-mă să mă ofilesc ca o floare părăsită în glastra de cristal.
Dumitru a luat cheile cu ușurință din mâna femeii, simțea că așa se
cuvenea, că se făcea o dreptate. A privit-o în ochi pe Aritina cu flăcările
inimii lui pregătite pentru iubire și răzbunare:
-Voi face întocmai cum ai cerut,
voi fi sluga ta credincioasă, însă vreau să ne iubim în pat lângă Iosif, vreau
să mă răzbun pe el pentru cât de mult m-a chinuit.
-Cum spui, așa voi face, vrei să mergem acum? Sunt gata, nu mă ține nimic
lângă leguma asta cu chip de om. Pe buzele Aritinei își făcuse loc un rânjet
fioros, la vederea căruia lui Dumitru i-a trecut un fior pe șira spinării.
-Nu, când va fi conștient, să
trăiască neputința și chinul, să-i lăcrimeze sufletul, să-i sângereze inima. Atunci,
doar atunci, mă voi simți răzbunat.
Dumitru a luat-o în brațe pe Aritina și a purtat-o ca pe un trofeu, ca
pe o primă victorie a lui față de Abraham, până în patul în care dormiseră cei
doi soți până în acea dimineață. Aritina și-a aruncat hainele lăsând să se vadă
trupul tânăr cu pielea albă și mătăsoasă, cu sânii mari, puternici, neatinși de
gură de copil. L-a tras pe Dumitru peste
ea, dornică să trăiască clipe de iubire adevărată după care tânjise ani
de zile de când venise în casa ramolitului Abraham.
S-au iubit până pe seară când s-au auzit glasuri de bărbați și o căruță
care intrase în curte încărcată cu lucernă. Fără să se grăbească, Dumitru s-a
îmbrăcat cu cămașa adusă de femeie din lada lui Iosif, era o cămașă din in
țesută în casă cu multe flori la bentița de la gât și trei rânduri de râuri la
manșeta creață. Peste mijloc se încinsese cu cingătoarea lată, cumpărată de
Abraham cu bani grei de la un negustor de la munte, chimirul era prins în trei
curele, cu înflorituri intarsiate și două buzunare mari, cu capace din piele,
pline cu banii puși de Aritina când îi înmânase cingătoarea adusă de pe fundul
lăzi, acolo unde Iosif o ținea ca pe un lucru foarte drag și de preț.
-Nu uita, tu ești stăpânul, așa să te prezinți în fața oamenilor, să
nu-i lași pe țopârlani să-ți sufle-n ciorbă. Te vreau puternic, dur și
neînduplecat, așa cum a fost ăsta, i-a spus sărutându-l pe amândoi obrajii și arătând
cu capul spre odaia unde era întins pe pat Iosif Abraham.
-După ce se descarcă lucerna, merg la cârciumă, vreau să vadă tot satul
cine mi-s de-acum. Când mă întorn, vom mânca. Tu vezi de perpelește un pui pe
jar, ai grijă să faci mult mujdei, iar mămăliga să fie moale și fără cocoloașe.
Din butoiașul din fundul pivniței, ăla pitit după budana cea mare, să scoți o
stacană cu rachiu, iar din butoiul vopsit cu dungă roșie să aduci o ulcică cu
vin. Înțelesu-m-ai? Glasul bărbatului era aspru, dornic să poruncească, ochii
neastâmărați erau și mai zglobii, căutătura rea și trufașă.
Femeia i-a susținut privirea, îi luceau ochii de fericire, avea în fața
ei un adevărat bărbat, așa și-l dorise, așa îl avea. L-a sărutat pe obraji,
apoi pe gură și cu voce cântată i-a șoptit la ureche:
-Cum spui tu, așa va fi. Mergi și te plimbă, stăpân al meu și al averii
mele. Tu ești fala mea, să nu te mai lași niciodată călcat în picioare, de acum,
strivește-i tu pe toți, eu te voi sprijini! Nu-ți fie teamă de slugi, de nu le
convine de tine, aducem alții, batăr că mergem în luncă, aproape de Dunăre și
tot vom găsi oameni.
Dumitru a ieșit din casă și s-a oprit pe prispă cu mâna dreaptă înfiptă
în chimirul care-i ținea spatele drept, în stânga avea țigara, a depărtat picioarele,
după care a privit cu ochi de stăpân bărbații care descărcau căruța.
-Cine mama dracului v-a spus ,mă, să încărcați lucerna pe căldură? Ați
prăpădit toată floarea, așa știți voi să faceți treabă? Ar trebui să vă trec la
catastif și să plătiți gloabă pentru stricăciunea adusă nutrețului. Vă iert de
data asta, altădată să faceți doar cum vă voi spune eu! Ați înțeles? Dumitru
Belciug a aruncat asupra slugilor privirea arogantă, pentru care exersase în
fața Aritinei să-i iasă cât mai bine.
-De când dumnezeii mă-ti dai tu ordine în curtea lui Iosif Abraham? Până
ieri te altoia cu biciul ca pe-un bicisnic ce ești, acu, dintr-o dată, ți-a
crescut rânza? Cel care vorbise era un țăran slab ca un țâr, înalt, cu
mustățile ploștite pe gură și cu ochii negri duși în fundul capului. Țăranul îl
privea mânios pe Dumitru, în timp ce vorbea, răsucea în mână furcoiul din lemn
cu doi craci foarte ascuțiți la vârf.
-Marine, dacă ceva nu-ți convine, poți să pleci. Ori poți să împlânți
țăpoiul în mine, dacă îți dă mâna. Mai există o posibilitate, să fii supus și
ne vom înțelege bine. Ai înțeles?
-De ce mă să ascultăm de tine, cine te-a făcut pe tine, un neica nimeni,
stăpân peste averea lui Iosif Abraham?
-Eu, ori nu vă recunoașteți stăpâna? Aritina, mândră ca o păuniță
proaspăt călcată de păun, trufașă și cu vocea aspră, s-a înfipt în fața
țăranilor. Ai tu ceva împotriva felului în care îmi orânduiesc munca în
gospodărie și-mi administrez averea, măi, Gămălie? Aud? Primul care mai scoate o
vorbă de ceartă, ori de împotrivire zboară din curte, aduc alții în locul
vostru, altminteri, zic mai bine să vă potoliți și de acum să vă scoateți
cușmele voastre murdare în fața lui Dumitru. De veți face așa, bună înțelegere
va fi între noi, de nu, aia vă este poarta.
După ultimele cuvinte, Aritina s-a întors cu spatele și a intrat în
casă, făcându-i pe țărani să înghită în sec la vederea formelor trupului ei de
femeie împlinită.
Dumitru Belciug, om strâns la mână, a avut grijă ca averea lui Abraham
să crească. A mers împreună cu Aritina la boierul Dobreanu să-i lase lui arenda
pământului. Boierul, după ce a chibzuit
bine, nu a văzut nici o pricină pentru
care nu ar fi putut să dea lui Belciug arenda. Au tocmit actele conform cu
cerințele vremurilor, după ce s-a constatat că Iosif nu mai putea fi arendaș,
el nemaifiind întreg nici la trup, nici la cap. Aritina era mulțumită, avea
bărbat tânăr, administrator bun și un paznic credincios.
În privința locului în care se iubeau Aritina s-a ținut de cuvânt. De
fiecare dată când Dumitru avea poftă de femeie, ea se așeza în pat lângă Iosif.
Când se întâmpla ca bolnavul să doarmă îl trezea cu-n ghiont și îl întorcea cu
fața spre ei:
-„Iosife, îi spunea nevasta, nu dormii, privește aici cum iubește un
flăcău tânăr muierea ta și bucură-te că nu mai tânjesc în van după bărbat așa
cum se întâmpla când tu erai sănătos la cap și neputincios la trup”. Abraham
bolboresea cuvinte neînțelese, se revolta împotriva lor, cu cât frământarea și
mormăiala lui erau mai mari, cu atât plăcerea celor doi păcătoși atingea
extazul.
Anii au trecut, Iosif Abraham a mers la Domnul să dea seama pentru
faptele sale. Aritina a rămas stăpână unică pe întreaga avere. La înmormântarea
lui Iosif au venit și cei doi copii, aceștia nu erau îndurerați după tatăl aflat
rece în copârșeu, nu-l iertaseră niciodată fiindcă adusese în casă femeie
tânără în locul mamei lor care se petrecuse din astă lume cu ceva timp în urmă,
erau îndurerați după averea lui Iosif ajunsă în mâna Aritinei. I-ar fi făcut
mult rău băieții lui Abraham proaspetei
și de loc îndureratei văduve, dacă nu s-ar fi aflat pe aproape Dumitru Belciug.
Acesta a păzit-o cu furca în mână, cum
te aperi de o haită de lupi care atacă ziua în amiaza mare.
Șase luni mai târziu după decesul lui Iosif, Dumitru și Aritina s-au
căsătorit, nași de cununie le-au fost boierul Dobreanu cel bătrân cu cucoana
lui, o tânără franțuzoaică ce nu rupea românește decât câteva cuvinte și alea
destul de deocheate. Ca dar de nuntă Dobreanu oferise tinerilor căsătoriți, o
sfoară de pământ de zece hectare aflată izolată de marea lui moșie. Nunta a
fost făcută în grabă, mireasa deja începuse să se îngrașe, era grea în patru
luni.
După cununie Aritina l-a făcut coproprietar pe Dumitru pe întreaga
avere. Era fericită cu el, îl iubea din tot sufletul, chiar și atunci când
ieșea beat din pivniță și-i tăbăcea fundul cu centura, ea tot „iubitule” îi
spunea, iar după ce el, obosit, lăsa jos cureaua cu care-i învinețise spatele,
ea se lipea de el și-l săruta cu drag.
....................................................................................................................................
Gheorghe Lemnaru ieșise din casă cu noaptea-n cap să meargă în câmp să
are locul din Podișcă. Stelele încă erau agățate de policandrul cerului. Pusese
împreună cu Costică plugul în căruță, fân în codirlă, mai rămăsese să dea apă
la cai, apoi să purceadă la treabă, fiindcă mintenaș răsărea soarele și pe ei
i-ar fi găsit încă în curte.
Din drum s-a auzit un claxont de mașină, cum drumul lor nu era în calea
automobilelor, s-a uitat, cumva, speriat peste gard. Un GAZ (mașină de teren
sovietică Garkovski Avtomobilnîi Zavod), văduvit de prelată, era oprit în poarta lor. Din
el coborâse Nicolicea și Furtună. Când au văzut capul bătrânului peste gard
l-au salutat și cu mâna i-au făcut semn să se apropie de poartă.
-Bună dimineața! Nașule, a început vorba Nicolicea ca unul care îl cunoștea
pe Lemnaru, a venit ziua cea mare,
soarele de la Moscova trimis de tovarășul Stalin, acest far călăuzitor al
comuniștilor de pretutindeni, a hotărât, prin legea votată în Parlament, să
intrăm cu plugurile în moșia lui Dobreanu. Vom măsura fiecăruia după nevoile
lui. Membrii Comisiei de Împroprietărire au făcut situația exactă a necesarului de pământ. Ce
nu se ajunge vom lua din pământul lui Belciug, a lui Haralamb și tot pământul
confiscat al celui ce a fost primar. Se va începe cu măsuratul din Cotul Cernei
și în continuare cu toată lunca. Pământul lui Dobreanu este confiscat tot, ca
și întreaga lui avere, fiind considerat trădător de neam și Țară. Nașul
Lixandru deja se îndreaptă într-acolo cu întreaga Comisie.
-Bine finule, merg și eu unde sunt ceilalți, vom lucra împreună, doar să
fac patru pari să-mi pot marca terenul. Gheorghe era puțin nemulțumit, lui îi
plăcea ca atunci când își propunea ceva, aia să facă, acu ăștia îi cam
stricaseră socoteala. Pe de altă parte era fericit, în sfârșit, se făcea
dreptate.
Câteva cuvinte despre reforma agrară. Ultima reformă fusese făcută în 1921, însă
nu rezolvase problema țărănească. După 1944 când comuniștii au intrat în
guvernul Sănătescu, apoi în guvernul Rădescu au avut în program reforma agrară
prin confiscarea pământului marilor moșieri până la nivelul de 50 de hectare de
teren arabil, livezi, fânețe, construcții în total. Au fost expropriate
1.468.946 ha de teren. Au fost împroprietăriți 917.777 de țărani cu o suprafață
totală de 1.109.568 de ha. Restul până la 1.468.946 ha a intrat în proprietatea
statului. Reforma agrară a avut tendința de a nivela structura socială a
statului românesc. Reforma agrară, prin distrugerea marilor proprietăți
agricole ce erau cultivate intensiv, a dus la scăderea producției agricole.
Începând cu 1949 se formează primele
Gospodării Agricole Colective(GAC) și Gospodării Agricole de Stat(GAS). Înființarea
acestor etnități s-a făcut prin confiscarea aproape a tuturor proprietăților
agricole particulare și comasarea lor în
ferme mari administrate de stat.
Liderii comuniști erau convinși că micile
proprietăți sunt inerent nerentabile, că sunt condamnate la înapoiere
tehnologică și că nu se pot moderniza. De asemenea ei considerau că soluția
acestei probleme o constituie exploatarea agricolă pe suprafețe mari și că singura
etnitate capabilă să adune aceste proprietăți mari și să le administreze
eficient este statul.
În Cotul Cernii se strânsese tot satul,
printre ei erau Dumitru Belciug, Haralamb Dumbravă, Spirache Belciug și
ginerele lui Haralamb, un zdrahon tuciuriu, fiul unui chiabur din satul vecin.
-Tovarăși, astăzi este zi de mare sărbătoare în Țara noastră. În
conformitate cu legea numărul 187/ 23 martie 1945 vom trece la realizarea reformei
agrare. Ea este pentru România o necesitate națională, economică și socială.
Tovarășul Lixandru Lemnaru, președintele Comisie de Împroprietărire va anunța
numele celui care va fi pus în posesie și suprafața cu care va fi
împroprietărit. Vă rog să așteptați în liniște pentru ca procesul să decurgă în
bune condițiuni. După micul discurs, Furtună s-a tras într-o parte.
-Tovarășul Șundrea Gheorghe se împroprietărește cu trei hectare de
teren. Lixandru a continuat, vă rog să măsurați tovarăși. Doi membri ai
comisiei, împreună cu un inginer hotarnic, dintre care unul avea compasul de
doi metri cu care măsura terenul, însoțiți de țăranul ce urma să fie împroprietărit
măsurau parcela ce urma să-i intre în posesie.
Procesul împroprietării a durat mai bine de o lună. Oamenii deveniseră
nerăbdători, văzuseră cum moșia lui Dobreanu se parcelase, iar ei încă mai erau
mulți care așteptau să le vină rândul să primească pământ.
-Nu vă alarmați tovarăși, totul este socotit, veți primi pământ conform
listelor de împroprietărire. Vom merge la pământul lui Belciug din Tufani, de
acolo vom lua 30 de hectare. Să mergem, oameni buni!
-Bă, nu vă apropiați de moșia lui Belciug, ăla e hotărât să vă trimită
pe lumea ailaltă. Eu vă zic prietenește. Cel care vorbise era unul dintre cei
care slugăreau pe bătătura lui Dumitru Belciug.
-Tu, Mitrofane, nu ai nevoie de pământ? Ești așa de pricopsit? Ori te-ai
nărăvit în rău? Lixandru îl privea fix în ochii tulburi de băutură. Fugi din
calea mea, eu am făcut frontul, nu îmi este teamă de un nevolnic ce s-a ascuns
sub fustele lu’ mă-sa.
Țăranii s-au urcat în căruțe. Căruța din față avea legat de suianul din
stânga steagul tricolor cu stema regală a României pe el, iar de suianul din
dreapta era legat steagul roșu al comuniștilor cu secera și ciocanu ca semn
heraldic. Căruța cu steagurile arborate era plină cu membrii comisiei. Au dat
bice și cele douăsprezece căruțe s-au pornit în trapul cailor spre moșia lui
Belciug. Când mai aveau 200 de metri până în marginea tarlalei dinspre sud, a
ieșit în fața căruțelor Spirache Belciug, Dumitru, tac-su, Haralamb Dumbravă
împreună cu ginerele lui, toți cu armele la ochi . Gheorghe Lemnaru, cel care
conducea prima căruță a făcut semn birjarilor din spate să oprească.
-Nu este bine ce faceți oameni buni, noi acționăm cu legea în mână, de
vă împotriviți aplicării ei, sunteți pasibili de pedeapsă. Lixandru a încercat
să preîntâmine o ciocnire între chiaburi și țărani.
-Spirache, lasă pușca, nu rezolvi nimic așa, vei omorî unul, doi, însă
ceilalți te vor linșa și pe tine și pe burtoșii de lângă tine. Vasile a
continuat avertizarea pentru Spirache. Dacă ești bărbat și vrei să demonstrezi cioporului ăsta de muieri, care se ține după
noi, cât ești tu de fioros, vino, fără armă, să te bați cu mine, așa potolim
râca noastră veche. Primești? Ori nu ești decât un laș care s-a pitit de război
în spatele cocoșeilor lui Dumitru și sub poala Aritinei? Ce zici? Încă ceva, și
eu am armă. Vasile al lui Titirez a luat de pe podul căruței arma lui Lixandru
cu care acesta venise de pe front și pe care, la îndemnul lui Dobrogeanu, nu o
predase comisariatului militar. A pus-o la ochi și l-a țintit pe Spirache. Ești
în cătarea armei mele, sunt bun trăgător, lăsați armele jos!
-Nu intrați pe pământul meu, eu sunt stăpân aici, cu sudoarea frunții
mele am mărit moșia. Dumitru Belciug striga în gura mare. În colțul gurii avea
un firicel de spumă.
-Să-i mulțumești lui Iosif Abraham că ți-a lăsat nevastă cu avere. Ești
un câine râios Dumitre, Dumnezeu te va pedepsi și pe tine și pe muierea ta
pentru felul în care v-ați bătut joc de arendaș când beteșugul l-a pus la pat
neputincios. De ce Dumitre nu i-ai luat muierea ovreiului când era în putere
când...?
-Gheorghe, să taci, altfel bag plumbii puștii în tine. Ești un păduche nenorocit, nu ai
ieșit din sărăcia în care te-ai născut. Te uiți cu jind la averea mea care se
învârte după soare. E a mea, mă, a mea, nici a Aritinii, nici a ovreiului. Eu
sunt stăpânul întregii averi, dacă mai faceți un pas vă trimit la poarta
sfântului Petru să cereți acolo pământ. Dumitru a mânuit pușca, a băgat glonț
pe țeavă, a dus arma la ochi, iar degetul l-a fixat pe trăgaci.
-Spirache, ești om tânăr cu
judecată, cum crezi tu că omorându-ne pe noi, vei rezolva situația? Prietene,
aici este vorba de lege...
-De legea comunistă, de legea voastră a sărăntocilor, Spirache l-a
întrerupt brutal pe Lixandru, ochii îi aruncau scântei, a ridicat arma gata să
tragă.
Lixandru a sărit din căruță, a stat o clipă
în cumpănă, apoi cu pași siguri a pornit spre grupul răzvrătiților, din urmă
l-a ajuns Vasile al lui Titirez, fără armă, doar cu mâinile goale băgate în
buzunarele cojocului rupt în spate și cârpit stângaci de o mână nesigură.
Gheorghe Lemnaru a dat hățurile cailor unei femei ce se urcase în căruța
lui când plecaseră din Cotul Cernii, apoi a sărit din car și, cu pas hotărât, a
plecat în urma băieților. Alți bărbați s-au alăturat lui Lixandru și Vasile.
Grupul celor care înaintau spre Belciug semăna cu un pluton militar desfășurat
pe lățimea drumului.
Belciug ăl bătrân a somat să se oprească pentru ultima oară grupul
țăranilor ce înaintau cu pași hotărâți, pentru intimidarea lor a tras un foc de
avertisment în aer.
Lixandru și ai lui au pășit și mai apăsat prin iarba crudă ce crescuse
pe mărginile riglei și pe interiorul ei printre urmele de căruță.
Un nou foc de armă a făcut ca grupul să se cutremure, Gheorghe Lemnaru a
căzut în genunchi, glonțul îl atinsese în pulpa piciorului. Lixandru a venit
repede la el, l-a luat în brațe și i-a cercetat rana, nu era adâncă, glonțul
zdrelise superficial carnea. L-a pansat cu basmaua unei femei ce venise în fugă
să vadă ce pățise Gheorghe. Înfuriat,
s-a ridicat de lângă taică-su, apoi a luat-o la fugă, urmat de ceilalți, spre
grupul lui Belciug, care, văzând că oamenii nu numai că nu se intimidaseră în
urma focului tras de ei, dar chiar erau mult mai mânioși, au început să ezite.
Vasile a fost primul care a ajuns în dreptul lui Spirache, i-a luat arma
din mână, apoi l-a lovit cu putere, tânărul Belciug a căzut ca un bolovan,
moale, timorat, fricos, nu s-a mai ridicat de jos, a putut doar să îngaime: „nu
mă omorâți, nu mă mai opun, tata m-a obligat să pun mâna pe pușcă.”
Lixandru s-a proțăpit în fața lui Dumitru Belciug:
-Bătrâne, dă-mi arma, terminați cu joaca de-a războiul, dacă vă
retrageți acum, în liniște, fără alte stricăciuni, poate uit și de faptul că
l-ai împușcat pe tata.
-Golanilor, cum vă puteți gândi, voi, că eu am să vă las să-mi furați
pământul? Păduchioșilor, ați venit cu legea voastră, a sărăntocilor, să luați
pământul celor care au fost în stare să agonisească, să strângă avere, nu să o
risipească prin cârciumi, așa cum ați făcut voi mojicilor. Vă împusc pe toți, fir-ați ai dracului de
bandiți! Haralamb, trage mă în țopârlani, nu vezi că le-au crescut coarnele!?
Belciug a ridicat arma, a dus-o la ochi, prea târziu însă, Lixandru a
apucat țeava puști și cu o smucitură puternică l-a trântit pe bătrân, în mâna
i-a rămas pușca.
Nu a apucat să facă un pas spre ceilalți doi oameni înarmați, a simțit o
căldură puternică în ceafă, s-a prăbușit la pământ , ginerele lui Haralamb îl
lovise cu patul armei în cap.
Bărbații s-au dezlănțuit, au alergat înfuriați spre Haralamb și ginerele
lui încurajați fiind de țipetele muierilor ce săriseră și ele din căruță și
alergau spre locul unde se ducea lupta. Într-o clipă ultimii răzvrătiți au fost
dezarmați, apoi pe toți patru i-au legat fedeleș și cu o căruță i-au trimis spre
postul de jandarmi, în aceeași căruță a fost așezat și Gheorghe Lemnaru pentru
a fi dus acasă la Filofta.
Lixandru a refuzat să meargă acasă, câțiva stropi de apă rece, aduși cu
ulciorul de o fătucă din izvorul ce se prelingea pe lângă mica pădurice de
tufani, au fost suficienți să-l pună pe picioare. În ceafa lui Lixandru, de la
lovitura primită, durerea stăruia ca o fierbințeală.
Împărțirea pământului a decurs fără alte probleme, doar când a fost în
discuție lotul de pământ pe care se afla
păduricea de tufani, o suprafață de vreo jumătate de hectar cu stejari în plină
putere numai buni de scândură, au fost ceva neînțelegeri. Conform tabelului,
acolo îi revenea dreptul lui Vasile Titirez, un altul care nu avea la ficați familia lui Vasile, dintr-o
pricină moștenită din străbuni și a cărei origine nu se mai cunoștea, a vrut să
sară peste rând, doar pentru a-l necăji pe tânărul Titirez.
Vasile nici nu a vrut să audă argumentele potrivnicului său. S-a uitat
cu milă la Șofron și și-a zis în gând: în cazul acesta, apoi las pe mine. Și-a
scuipat în palme, a prins barosul de coadă și cu elan a împlântat parii mai mult
de doi coți în pământ. Împreună cu Costică Lemnaru, care nu se mai desprindea
de Titirez cel tânăr, a tras brazdă de plug pe marginile lotului său, stabilind
în acest fel hotarul. Șofron a încercat să smulgă parii pe care Titirez
scrijelise numele său.
Lemnaru ăl tânăr, fiind președintele Comisiei, urmărea punerea în
posesie cu pământ a noilor proprietari exact cum fuseseră făcute listele. A
strigat la Șofron să lase în pace semnele de hotar bătute de Vasile și să-și
caute de treaba până îi va veni și lui rândul. Șofron s-a încăpățânat și mai
rău. Cu toporișca pe care o avea sub brat a încercat să slăbească parii pe care
Vasile îi bătuse gospodărește. Nu a reușit să-i clintească. Însă gestul lui nu
a scăpat privirii agere a celui ce fusese căprar în armată și, cum ajunsese la
capăt cu plugul care trăsese ultima brazdă de hotar, s-a repezit la Șofron.
-Măi, omule, de ce nu te astâmperi? Ce rău ți-am făcut eu? Cu ce te-am
supărat de îmi pui peste tot bețe în roate? Vasile, cu vorbă așezată voia să
afle motivul pentru care Șofron îi era potrivnic pe tot locul.
-Mi-a spus taica și lui taica îi spusese taica ăl bătrân, ca noi cât vom
trăi, vorbă cu voi, ăștia ai lui Titirez, să nu avem. Șofron era un bărbat
înalt, bine făcut, însă cu privirea tâmpă.
-Auzi mă, da, nu ți-a spus și motivul? De ce a zis bătrânul-bătrânului
tău să nu vorbiți cu cei din neamul nostru?
-Recunosc că asta nu mi-a spus, iar acum nici nu voi mai află, fiindcă
au plecat în cer pentru odihnă veșnică, că mereu zicea ăl bătrân de tot:
„pune-ți mă mâna pe treabă, că ne vom hodinii când vom pleca din astă lume!”
-Șofroane, bag de seama că tu ești cam prost. Să porți ranchiună unui om
doar pentru că așa ai auzit tu că ar trebui, mi se pare de tot râsul.
-Ba nu, a sărit tălâmbul de fund în sus, așa mi-a ordonat taica. Și dacă
el o hotărât așa, altminteri eu nu pot face. Tânărul la început fusese ferm,
apoi a început să se îndoiască de nevoia de-a-l urî pe alde Titirez, mai ales
că lui nu-i făcuse niciun rău.
-Măi Șofroane, uită-te bine la mine, așa, privește-mă în ochi,
bărbătește, ești sigur că așa ți-a spus ăl bătrân, or tu ai visat? Familia noastră
nu știe să fi avut loc vreo pricină de conflict cu voi. Vasile spera să-l
întoarcă pe Șofron din drumul urii fără sens împotriva lui. Mai bine să ai un
dușman recuperat, decât să te ferești tot timpul de el.
-Vasile, acu, în acest ceas, nu știu ce să zic. Poate am visat, ori poate
mi-o fi zis taica, de vreme ce nu știu de ce vă ura și cum eu nu am nici un
motiv să fiu supărat pe voi, zic așa, ca prostul: Vasile, dă-mi mâna să fim
prieteni!
Vasile a prins palma uriașă a lui Șofron, apoi s-au îmbrățișat în
uralele celor prezenți.
Până la Sfintele Paști, care în acel an fusese pe șase mai, toți țăranii
care avuseseră dreptul la pământ, fuseseră împroprietăriți.
……………………………………………………………………………………………………………………………….
Nevastă în vreme de război
Samfira împreună cu copiii se chinuiau să însămânțeze porumbul. Îl arase
dis de dimineață, ea ținuse plugul, iar Elisaveta mânase caii. Spre prânzul ăl
mare, când soarele trecuse de ceva timp de amiaz’, terminase de arat.
Femeia deshămase caii, le pusese nutreț
în cutia căruții, după care, împreună cu copiii s-au așezat la umbra carului să
mănânce. Femeia avusese grijă să pună de cu seară în traistă câteva felii de
mămăligă, zece ouă fierte, trei cepe mari și un dărab de brânză, peste ele
adusese și un ulcioraș cu lapte dulce. Au mâncat în liniște, foamea era prea
mare, mai ales pentru copii, doar mama lor mânca pierdută în hățișul propriilor
gânduri. După ce a terminat de mâncat,
Samfira s-a ridicat de la masa improvizată pe iarba crudă din marginea
drumului, a dat mulțumire Domnului Dumnezeu pentru sănătate și pentru bucatele
avute, totodată l-a rugat să-i întărească fetele pentru a termina de însămânțat
locul. S-a închinat cuviincios, apoi a dat poruncă celor mici să strângă masa
cu grijă, să nu risipească vreo fărâmă de mămăligă fiindcă vremurile sunt grele
și anevoie se face rost de un ciur cu mălai
-Elisavetă, tu pune mâna pe sapă și cu colțul ei să faci gropițe, nu
mari, nu mici, potrivite, iar tu, Frusina mamii, încinge-te cu șorțul ăsta,
umple-l cu boabe de porumb, apoi să pui patru boabe în fiecare gropiță pe care
o va face Elisaveta. Tu fată, după ce pune asta mica boabele să le învelești cu
pământ. M-ai înțeles? Uite așa să faci! Samfira a arătat copilelor cum să facă
gropițele, cum să pună boabele și cât pământ să pună peste ele. La treabă
dragele mele, poate gătăm până-n seară, mâine trebuie să mergem la „Tufani”, să
arăm și să însămânțăm. Faceți repede treaba, iar tu, Vetuța mamii, ai de grijă
și ține rândul drept. Samfira mergea înainte, cu sapa făcea gropițe, punea
boabele de porumb pe care le lua din șorțul legat la brâu, apoi le acoperea cu
pământ. În urma ei, veneau patru băbuțe în miniatură, una cu sapa făcea mici
gropițe, alta punea boabele în gropițe,
iar celelalte două, fiind mai mici, se
chinuiau să acopere cu pământ gropițele. Mergeau greu prin bolovanii
rămași în urma aratului, cădeau, se ridicau, oftau, însă nu se opreau, munceau
în credință, așa cum mama lor le poruncise să facă.
Seara a coborât în liniște peste câmp, la orizont, spre apus, soarele
scăpătase mai mult de jumătate spre tărâmul celălalt, cerul luase foc în
sărutul lui cu pământul, în curând înserarea
avea să coboare peste câmp și peste sat. Femeia și fetele ei erau epuizate,
izbăviseră cu mare efort să termine locul de însămânțat. Au înhămat caii, cu
greu au reușit să pună în căruță plugul și grapa făcută din nuiele, potrivit de
groase, rătinoase și elastice. Samfira a
dat bice cailor și, în trapul lor domol, s-au pornit spre casă.
Porțile mari s-au deschis larg, când căruța s-a oprit în dreptul casei.
Samfira, mirată, încă nu apucase să sară din căruță, a mânat caii în curte. A
coborât din car împreună cu copiii, din spate cineva a cuprins-o în brațe, s-a
întors speriată, era un bărbat îmbrăcat cu haine militare. Nu putea să-i vadă
fața, simțea doar mirosul acru și înțepător de bărbat nespălat de ceva timp.
S-a smuls cu putere din brațele lui, întunericul nu-i permitea să-i vadă bine
față.
-Samfira, nu mă recunoști? Sunt Lazăr, bărbatul tău plecat de mult, abia
acuma întors. Am gătat războiul, m-o ajutat Dumnezeu să vin acasă. Bucură-te
femeie, așa cum și eu mă fericesc căci am venit nestricat, iar pe voi v-am
găsit sănătoși! Bărbatul și-a luat pe rând copiii în brațe, i-a sărutat și
îmbrățișat, doar la Elisaveta a avut o mică ezitare când a văzut-o cât crescuse
și cum începuse corpul să aibă rotunjimi de fecioară. Să intrăm în casă!
Samfira, cu inima cât un purice, a intrat împreună cu ceilați, a pipăit
pe sobă locul unde ținea chibriturile și, cu mâna tremurândă, a aprins lampa:
-Copii, spălați-vă pe mâini, vom mânca, suntem obosiți, iar voi trebuie
să dormiți, mâine este o nouă zi și noi încă mai avem multă treabă de făcut.
Au mâncat în liniște, Lazăr a băut cu poftă litra de țuică pe care
Samfira a scos-o din dulapul de afară, o ținea de mult timp, o cumpărase pentru
ibovnicul ce dispăruse după ce o lăsase grea, acum o băuse bărbatul ei cu
cununie. În sinea sa, femeia tremura de spaimă, venise ziua judecății, va
trebui să-i spună lui Lazăr cum se
întâmplă de este pe cale să nască un copil străin de sângele lui.
-Aș vrea să mergem afară, avem multe de discutat. Samfira, cu voce
moale, fără vlagă, a spus cuvintele cu ultima sforțare.
Lazăr a mângâiat-o pe frunte, a dat din cap, s-a ridicat de la masă, s-a
închinat la icoana așezată pe peretele dinspre răsărit. A scos din buzunar
tabachera, era din argint cu monogramă, captură de război de la un ofițer neamț
pe care-l găsise mort într-o tranșee. Considerând, pe bună dreptate, că
neamțului, care era mort, nu-i mai trebuia tabachera a luat-o el fără nici o
remușcare. Doar în momentul care a pus-o în buzunar a avut o strângere de inimă
să nu aibă aceeași soartă ca a bietului ostaș german. A ales, preocupat de
gândurile ce-i treceau prin cap, o țigară, a aprins-o, după care a tras două
fumuri adânci pe care le-a simțit în vârful unghiilor.
-Elisaveta, strânge masa, mătură pe jos, apoi culcați-vă. Am multe de
discutat cu tatăl vostru, nu ne-am văzut de mult timp. Sunt discuții l-a care
voi nu trebuie să participați și nici să aveți păreri, ai înțeles Vetuțo?
Simțise că fata voia să spună ceva, de aceia îi retezase vorba din fașă.
Era o seară plăcută de primăvară cu miros de flori și vânt călduț.
Stelele luceau pe cer ca niște făclii îndepărtate. Luna, pitită în spatele unui
nor, clipea poznaș privind la muritori.
Lazăr a aruncat restul de țigară ce ajunsese să-l ardă la degete, l-a
strivit cu piciorul, a făcut doi pași spre Samfira de care îi era atâta dor
încât sufletul îl ardea, a prins-o de
mijloc, apoi a tras-o spre el încercând să o sărute. Femeia a ridicat palma și
și-a acoperit gura:
-Îmi este dor de sărutul tău bărbate, întâi va trebui să-ți dezvălui
purtarea mea ticăloasă cât timp tu ai sângerat în tranșee.
-Indiferent cât de mare îți este păcatul, nu tu ești vinovată pentru el,
nici eu, ci aceia care m-au smuls de lângă tine și m-au trimis departe, să
lupt, să omor oameni care nu-mi făcuseră niciun rău, să-i omor eu pe ei,
alt-fel m-ar fi omorât ei pe mine. Femeie, îți mulțumesc fiindcă mi-ai crescut
copiii, ai avut grijă de ei și ai luptat să ții casa. Nu a fost puțin pentru o
muiere singură cu patru copii mici. Vino, nevasta mea după care am tânjit atâta
amar de vreme, indiferent de păcatul comis, tot mai mare a fost sacrifiul tău.
-Nu te grăbi să-mi dai iertarea până nu vei cunoaște mârșăvia comisă de
mine.
-Nu te condamna atât de dur, am văzut că sunt sănătoși copiii, casa este
în bună stare, caii arată bine, prin urmare nu văd ce lucru grav să fii
săvârșit. Lazăr începuse să priceapă despre ce era vorba, la lumina lămpii o
văzuse din profil pe Samfira când pusese masa.
Pe moment își amintise de femeia pe care o găsise în Budapesta într-o
casă pe jumătate dărâmată de bombe. Era speriată ca un animal încolțit de hăitași.
Peste tot erau ruine, sânge și oameni
sfârtecați de bombe și obuzele artileriei, fuseseră lupte grele în cartierele
Budapestei. Când a văzut-o murdară,
plânsă și gata de fugă, a băgat mâna în raniță de unde a scos un colț de pesmet
cazon pe care i l-a dat femeii. Cu mâna tremurândă femeia a luat pâinea tare ca
piatra, s-a așezat pe o grămadă de moloz și cu dinți puternici a început să
muște din bucata de pâine. Lazăr i-a întins cana personală, după ce a pus în ea
apă din bidonul de la brâu. I-a spus mai mult prin semne, însă și prin cuvinte,
să pună pâinea în cană pentru a se înmuia. Ochii femeii s-au luminat când a
auzit vorbă românească.
„-Sunt româncă din Satu-Mare, am fost căsătorită cu un maghiar, sunt
văduvă de câteva luni. Bogdaproste pentru codrul de pâine, nu am mâncat de ieri
dimineață”. Vorbea repede fără să respire, se crezuse pentru o clipă ca și
moarta, se aștepta ca soldatul din fața ei să fie rus, îi era frică de
sovietici, îi considera bețivi și sălbatici.
De Beta s-a despărțit greu. Se atașase de ea, era blândă, iubitoare și
dezinteresată. Nu voia nimic de la el. Îi spunea când se întâlneau: „tu ești
iubitul meu de război, să nu uiți niciodată că ești însurat, că undeva ai o
femeie care te așteaptă, niște copii care îți spun tată. Ea e norocoasă să te
aibă, eu sunt precum roata de rezervă a unui vehicol, o folosești la nevoie,
după ce rezolvi pana, pui tot roata cea bună.” Lazăr era militar în timp de
război, nu se putea opune ordinelor, iar al lui era clar. Pleca cu regimentul în
Cehoslovacia, aproape de munții Tatra. Beta a fost pansamentul pentru inima lui
însângerată, însingurată și înrăită de răutățile războiului.
Pentru o clipă s-a gândit la Beta, dacă o fi rămas însărcinată? Cine îi
va crește copilul? Cui îi va spune copilul lui, tată? A oftat, situația cu Beta
putea fi exactă ca a Samfirei.
-Lazăre, omoară-mă dacă așa crezi că trebuie, am păcătuit, în pântecele
meu crește prunc străin de sângele tău. Am vrut să-ți spun de la început, nu
vreau să murdăresc iubirea ta, cu necredința mea. Samfira, cu capul privind în
pământ, aștepta verdictul lui Lazăr.
-Vino în brațele mele, ești eroina mea, copilul din burta ta va fi al
meu, îl voi crește cu aceeași dragoste ca și pe ceilalți patru. Nu ești
vinovată, nu suntem noi vinovați pentru toate stricăciunile sufletești,
trupești și materiale petrecute în cei patru ani de război, vinovați sunt
politicienii care ne-au asmuțit unii asupra altora. Discuția asta nu o vom mai
avea niciodată. Însă vreau să știu al cui este copilul. Lazăr o mângâia pe păr în timp ce o
ținea strâns la pieptul lui.
O iubea pe Samfira, o iubise din clipa în care o văzuse la horă adusă de
mamă-sa. Era pe atunci o fetișcană trecută de 13 ani, înaltă și slăbuță, cu
fața nevinovată, cu ochii speriați de ieduță dusă la tăiere. Îi era teamă de
flăcăi, mai ales când îi vedea cum se încaieră, beți fiind, din cauza
lăutarilor care nu cântau dansurile cerute de ei.
Așa se întâmplase într-o seară la horă, doi derbedei beți se încinseseră
la bătaie, pe margine alții îi întărâtau:„dă-i Gheorghe, altoiește-l Ioane, nu
te lăsa mă”! Într-o astfel de seară, Samfira, neștiind bine ce se întâmplă, a
fost prinsă fără voia ei între bătăuși. Înfierbântați de băutură și de nervi,
scandalagii nu au văzut că la picioarele lor căzuse o copilă. Lazăr, care se
întâmpla să fie pe aproape, a smuls-o pe fetiță din picioarele derbedeilor. Nu
o cunoștea, era cu mult mai mică decât el. S-a interesat a cui este. Îi plăcuse
atât de mult de fată, încât, neîntârziat a trimis pețitori la părinții
Samfirei. S-au înțeles asupra zestrei, mai ales că Lazăr o iubea și nu era
dornic de pământul lui socru-său care, oricum, avea puțin și mai avea alți
copii în urmă.
Avuseseră o casnicie frumoasă. Samfira, după nașterea copiilor, se
deschisese ca o floare de crin. Se împlinise la corp, sânii se dezvoltaseră,
avusese lapte să le dea țâță la copii până aproape la doi ani, mai hrănise la
sânul ei și un copil din vecini a cărui mamă murise la nașterea lui. Și fata ei
și băiatul vecinei erau grași, frumoși și sănătoși. O iubea pe Samfira cu toată
ființa lui, e drept că ea nu-i întorcea dragostea așa cum și-ar fi dorit el,
însă nu-i întorcea nici cuvântul, era blândă, harnică și ascultătoare.
Când Lazăr vorbea, ea tăcea și asculta, nu-l aproba, nu-l contrazicea.
Rumega bine vorbele bărbatului, fie că era vorba de arat, semănat, ori trebuiau
să vândă recolta. După ce se judeca singură în capul ei, unde credea că Lazăr
nu a luat cea mai bună hotărâre, îl corecta seara în pat printre mângâieri și
sărutări. Atunci i se dăruia cu toată ființa, iar el o primea ca pe un trofeu.
Dimineața, după o asemenea noapte de iubire, Lazăr, senin, spunea că vor face
așa și așa, adică cum îi strecurase ea la ureche, fără să recunoască faptul că
Samfira ar fi sugerat soluția.
Războiul a stricat tihna unei familii așezate. Nu a plecat din primul an,
nici în al doilea, însă în `43 a fost concentrat, de atunci venise o dată în
concediu. A fost greu pentru Samfira rămasă fără ajutor, cu patru copii mici și
toată gospodăria pe umerii ei. Nu înstrăinase din bunuri, chiar le înmulțise, o
lăsase cu o singură vacă și o vițică de un an lângă ea, acum avea două vaci și
o iapă tânără în locul roibului de dreapta care era destul de bătrân. Ori
pentru toate aste schimbări era nevoie de multă muncă. Trebuia să cosească, noroc
că o învățase Lazăr când îi aducea mâncare în țarină cum să țină coasa, cum să
tragă brazda și mai ales cum să ascută coasa cu piatra din teaca pe care o
purta la brâu cu puțină apă în ea și o mânuță de iarbă să nu sară apa în timpul
cositului. Mai greu i-a fost lui Lazăr să o învețe să bată coasa pe mica
nicovală înfiptă în pământ. Însă toate aceste treburi de bărbat ea le făcuse în
joacă, însă mai târziu îi prinseseră bine învățăturile, nu fusese nevoită să
meargă în sat să caute un bărbat priceput în a bate coasa. Lazăr îi spusese în
glumă, când lovea ritmic cu ciocănelul în buza coasei: „femeie, coasa să o lovești
doar în gură, așa cum un bărbat își bate muierea”
La toate se gândea Lazăr în timp ce o ținea strâns la pieptul lui pe
Samfira.
-Să mergem în casă, cred că dorm ăi mici. Îmi este tare dor de tine. Te
vreau, uită de toate, acum să ne bucurăm de regăsirea noastră. Blestemat război,
mult rău a făcut. Îmi amintesc de Culaie al lui Gheorghe Lemnaru, a murit în
brațele mele. Dumnezeu să-l odihnească și să-i ierte păcatele! Nu am apucat
să-i fac mormânt, eram în timpul asaltului unei poziții germane destul de
periculoase. Mulți români au murit acolo, dar și nemți, chiar și câțiva ruși,
cu toate că se ținuseră mai deoparte de centrul focului.
În acea noapte s-au iubit pe mutește, fără să scârție patul prea tare. A
fost o iubire furată, o împlinire a dorințelor lor de iertare a Samfirei deja
spovedită.
..................................................................................................................................
Iubirea dintr-o primăvară fierbinte
-Tăicuță, aș vrea să-ți spun o vorbă, de nu va fi supărarea prea mare.
Didina cu capul în jos, spășită, considerându-se cumva vinovată, nu ridica
ochii din pământ.
-Spune fata mea, ce mari probleme ai? Cumva corăbiile ți s-au înecat?
Gheorghe Lemnaru privea atent la fiica lui, bănuia din privirea Didinei cam
despre ce era vorba.
Filofta cu mâinile în poală aștepta ca fata ei să deșerte sacul cu
vești. În fața ei, pe celălalt pat, stătea Gheorghe, își aprinsese o țigară și
aștepta să vadă ce pricopseală îi va spune copila.
-Tăicuță, măicuță, aseară Vasile m-a cerut să-i fiu nevastă. Tare m-am
bucurat în sinea mea, să nu cumva să vadă el, lui i-am răspuns în doi peri, cam
așa: „nu sunt singură pe lume, veniți să mă cereți de la părinți și dacă se vor
învoi, atunci avem să discutăm pe îndelete”. „Tu mă iubești Didină?” m-a
întrebat Vasile. Nu i-am răspuns direct, i-am spus într-o doară: „de urât, nu
te urăsc, astea nu sunt vorbe să le spun noaptea la poartă când nu îți pot
vedea fața”. Am zis rău măicuță? Didina stătea tot cu capul în jos parcă își
aștepta sentința pentru comiterea cine știe cărei fapte urâte.
-Acum vom aștepta. Tu, fată, satul s-a umplut de băieți, au revenit
mulți de pe front, nu ai găsit altul? Tot la Vasile ai rămas? Gheorghe nu mai
era așa supărat. L-a reformă, Vasile, singur, primise patru hectare de teren
arabil, ca unul care făcuse frontul de unde se întorsese rănit și decorat. Tot
patru hectare de pământ primise și Lixandru al lui.
Într-o seară, când întunericul se furișase în sat și liniștea se
așternuse odată cu ultimul dăngăt al tălăngilor de la gâtul oilor care reveneau
de la iarbă, iar luna dăduse foc orizontului, în poarta lui Gheorghe cineva a
bătut cu putere, câinele a început să latre și să sară în lanț, semn că picior
de om se oprise în dreptul curții lor. Afară, pe lângă cuptorul uriaș, Filofta
trebăluia la lumina unei lămpi. În casă, Didina punea pe masă cești înflorate făcute
din lut ars și smălțuit de meșteri pricepuți în arta olăritului și căni
smălțuite pentru vin. Când a auzit glasul câinelui a înțeles că în poartă se
opriseră oaspeții așteptați.
În urmă cu trei seri, Didina îi anunțase când intrase în casă, după ce
vorbise ore întregi cu Vasile la poartă, că părinții lui se hotărâseră să vină
în pețit și dacă se aveau să se înțeleagă să facă logodna, apoi pe toamna, care
nu era departe, să fixeze data nunții. La început Gheorghe se încruntase, nu prea
voia să audă de căsătoria fiicei lui, a lui Gheorghe Lemnaru, cu Vasile al lui
Titirez. Filofta luase apărarea fetei. Lixandru vorbise în doi peri:
-„Vasile e băiat bun, sper să nu semene cu bunică-su, dacă este de alt
soi e posibil să facă împreună casă, de nu s-o dărâma fundația.”
-Ce ai vrut a spune băiatule? Gheorghe s-a uitat lung la Lixandru, îl
știa om dintr-o bucată, foarte prețuit pentru cumpătarea sa.
-Nimic, în afara celor auzite. Se spune că Florea, bătrânul Titirez, de
unde le-a rămas și porecla, ar fi fost om avut, însă, băutura și femeile l-au
adus în sapă de lemn. Degeaba Leana, nevasta lui Florea, a muncit pe brânci,
toată agoniseala lor s-a dus pe apa Sâmbetei, mai bine spus în tejgheaua
cârciumarului și în poalele femeilor. Anghel Titirez nu a reușit să mai repună pe picioare vechea
gospodărie a părinților săi. S-a însurat cu o fată săracă, împreună au făcut o
sărăcie și mai mare. Se spune că sunt așa de săraci încât, în casa lor, sărăcia
lucește ca o nestemată pe cușma unui pașă.
-De unde știi Lixandre toate astea? Eu, drept să-ți spun, le uitasem. Așa
este, cum zici . Nici Anghel, tatăl lui Vasile, nu se dă în lături dacă vede
litra cu țuică. Când este chemat la câte o pomană făcută de rude pentru
sufletul mortului, nu este bine să stai lângă Anghel Titirez. Cum vede sticla
cu țuică, îi lucesc ochi ca două felinare, ia sticla în mână și nu-i mai dă
drumul până ce nu se golește.
-E sărac Gheorghe, i-a răspuns
Filofta, ar bea, încaltea la pomană să se sature și el. Gheorghe, noi am fost
săraci, însă sărăcia noastră față de a lui, a fost ca un crin pe lângă o floare
de păpădie. Tu ești cumpătat și la vorbă și la pahar, dacă nu ai avut, nu ai
cerut, nici nu ai tras folos dacă se ivea ocazia să bei pe daiboj. Nu toată
lumea este ca tine, iar pentru asta nu trebuie să învinuiești pe nimeni. Spune
la carte:„nu judeca, pentru nu fi judecat”.
Să fie într-un ceas bun, își spuse Gheorghe făcându-și cruce, apoi a
ieșit din casă să deschidă poarta musafirilor.
-Bine ați venit! Gheorghe s-a tras într-o parte să lase musafirii să
intre în curte. De unde se aștepta să fie doar Anghel cu Frusina, în urma lor
mai era un alai. I s-a întunecat mintea lui Lemnaru, se gândea ce Dumnezeu le
va pune pe masă.
Au intrat în casă, s-au așezat pe scaune, pentru alaiul lui Titirez,
neașteptat de nimeni, abia au încropit locuri. Lixandru, Gheorghe, Didina și
Filofta au rămas în picioare. Didina, când a văzut puhoiul de oameni ce nu se
mai termina de intrat în casă, de frica tatălui său a plecat afară.
Lixandru a turnat țuică în cești, după ce completase numărul ceștilor cu
numărul musafirilor, mare parte dintre ei nedoriți.
Anghel a ridicat paharul, ca viitor socru mare se gândea el, a urat
noroc la toată lumea, apoi a dus ceașca la gură...s-a oprit când l-a văzut pe
Gheorghe că nu a ridicat și el ceașca cu țuică:
-Nu vă supărați, a întrebat Anghel prost dispus când s-a văzut nevoit să
lase ceașca din mână fără să bea conținutul ei, dumneavoastră, l-a întrebat pe
Gheorghe, nu obișnuiți să beți țuică?
-Ba de obișnuit, obișnuim, însă
nu voi bea până ce nu-mi veți spune pentru ce ați venit la mine și mai ales pentru
ce ați venit așa de mulți? Lemnaru l-a sfredelit cu privirea, nu-i plăcuse
niciodată să fie luat de prost, ori ăsta, Titirez, tocmai asta făcea, încerca
să-l prostească.
-Am trimis vorba prin feciorul ista al meu că am vrea să venim să vă pețim
fata. Nu am vrut să vin singur, dumneata nu ești oareșcine în acest sat și nici fata dumitale oricare fată, de aceea
am rugat pe acești veri ai mei să mă însoțească pentru a da mare importanță
acestui eveniment.
-Am înțeles, a răspuns Gheorghe sec, și, cum v-ați gândit să facem
lucrurile pentru a fi bine?
-Ne dai fata în seara asta când de aici avem să plecăm, iar pentru ca
Didina să nu se simtă rău fiindcă va intra în casa viitorului bărbat cu mâna
goală, eu zic să-i dai vaca aia neagră care a fătat anu’ trecut de neleapcă, știu că acum are
vițel în burtă și va făta aproape de Crăciun. Pe lângă vacă mai pui 10 oi din
cele 30, zece gâște la toamnă, găini câte se va îndura cuscra însă să nu fie
mai puține de 10 capete la care adăugați cocoșul golaș, ăla roșu cu negru în
vârful aripilor. Iar pământ să-i dai un hectar din luncă. În toamnă să vă
angajați că veți veni toți să culegem porumbul meu pe care l-am însămânțat în
primăvară. Mândru, Anghel Titirez privea pe deasupra tuturor ca un veritabil
stăpân al adunării, își făcuse cu mare grijă temele pentru această întâlnire.
-Anghele, ai venit la ușa greșită, tu nu vrei fata, vrei averea, nu îți
dau nimic, nici fata, nici vaca. Tu, Vasile, de ce taci? Ești de acord cu
tată-l tău?
-Nu, nu sunt de acord, nu știu
de când s-a chiaburit tata. Nu-l luam cu mine dacă știam că vine să facă
negustorie cu logodna mea. Nea Gheorghe, sper ca din seara asta încolo să-ți
pot spune tată, eu o iubesc pe Didina, o vreau doar cu cămașa de pe ea. Până în
primăvară nu aveam pământ nici preț de-o groapă mortuară. Reforma agrară
făptuită de comuniștii lui Groza m-a împroprietărit cu patru hectare, icră de
pământ în „Tufani” în care intră și păduricea. Avem să muncim pământul și dacă suntem vrednici ne
facem tot ce ne trebuie. Tată Gheorghe, Vasile, văzând că Lemnaru tace, a
continuat, nimănui nu i-a fost ușor, însă prin muncă toți s-au ridicat, unii
mai mult, alții mai puțin, după cât de aproape le-a fost munca, umbra și țuica.
Gheorghe Lemnaru a întins ceașca cu țuică Didinei, care, între timp,
chemată de Filofta, revenise în casă.
-Didina, gustă din țuică, spune-mi dacă îți place. Tatăl a privit cu
coada ochiului spre Vasile și cu zâmbet pe buze a așteptat răspunsul fetei.
Didina a gustat țuica, a privit cu drag la Vasile, apoi, îmbujorată la
față ca un trandafir de mai, a spus cu voce tare, de teamă să nu vorbească prea
încet:
-Îmi place țuica, taică! Fata s-a îmbujorat la față și s-a tras lângă
mamă-sa pentru a găsi sprijin.
Obiceiul locului era acela de a întreba fata pețită dacă îi place țuica,
răspunsul afirmativ al fetei însemna că băiatul pețitor îi este pe plac.
Obiceiul avea o anumită însemnătate, era știut faptul că în acele vremuri căsătoriile erau
aranjate în funcție de înțelegerile făcute de părinți între ei, nu de iubirea
tinerilor.
-Anghele, ai auzit ce a spus fata mea, ce a spus băiatul tău, tu ce
spui? Gheorghe nu voia să dea fata după Vasile fără învoiala părinților.
-Gheorghe, lasă-l pe Anghel că s-a zărghit de când a pus mâna pe pământ,
nu-i mai ajungi cu prăjina la nas, s-a boierit mai rău ca Dobreanu. Nu mai face
nimic pe bătătură, doar îmi dă ordin mie și lui Vasile, el s-a domnit rău.
Frusina, femeie cu judecată, nu voia să perpelească pe jarul iubirii inima
fiului său din cauza smintelii lui Anghel. Didina este floarea care ne va
lumina curtea. Dă-mi Filofto fata de noră, voi avea grijă de ea, voi fi mamă
pentru ea, nu o soacră răutăcioasă căreia îi plouă în suflet cu venin.
Bărbații și femeile veniți ca însoțitori ai lui Anghel se simțeau
stingheri, se foiau pe locurile lor, se vedea că Lemnaru nu se așteptase ca Anghel să vină însoțit de cineva în afară
de Frusina și Vasile. Primul semn a fost numărul de cești și căni ce erau puse
pe masă la venirea lor și care nu corespundea cu numărul mare de oameni din
alaiul lui Anghel. Doar insistența lui Titirez îi scosese din casă pe verii
lui, le spusese la toți că nu se cuvenea, acum când avea opt hectare de pământ,
să meargă pe drum fără însoțitori, asta îi
va da greutate în fața mândriei lui Lemnaru.
Frusina era supărată. Anghel, în nebunia lui, uitase de omenie, uitase
și de leagănul în care se născuse, nu ținea cont că el se însurase cu Frusina în
ciuda părinților care voiau să-i dea de nevastă o fetișcană oacheșă, șchioapă
de un picior în urma unei boli din copilărie, însă plină de bani și cu multe
hectare de pământ bun din luncă. Acum bărbatul ei nu voia să vadă sentimentele
lui Vasile, se gândea doar la averea pe care voia să o smulgă de la Lemnaru. Își
amintise, ca într-un vis, toată discuția cu Anghel înainte să plece de acasă:
-„Îi va da pe dracu, îi reproșase Frusina, vezi să nu ne dea pe poartă
afară când va vedea alaiul ca de nuntă cu care intri în curtea lui. Ia-i trimis
vorbă lui Gheorghe că, în nebunia ta, îi vei duce zece guri de hrănit în plus?”
-„Pentru ce, a răspuns Anghel mândru și umflat în gușă ca un rățoi,
lasă-l să știe că eu mi-s socru mare. Și să mai știe că eu conduc hora
încuscririi noastre, dacă nu-i va fi pe plac, merg la Pătlăgică să-i pețesc
fata, abia mă așteaptă”.
-„Pe Vasile l-ai întrebat? Crezi că va fi de acord cu tine? Va da el
iubirea care-i arde inima pe tălâmba lui Pătlăgică? Te-ai smintit de tot,
nebunule!”
Femeia era foc și pară pe Anghel, se înțelesese bine cu bărbatul ei până
în primăvară când fuseseră împroprietăriți cu opt hectare de pământ, patru
pentru Anghel, patru pentru Vasile. Odată cu pământul, în curtea lor, intrase
dracul. Anghel se schimbase, nu mai era omul cu care să discuți, să te
socotești. Toată ziua mâna la treabă pe Frusina și Vasile, el sta cocoțat pe
trunchiul de stejar pe care îl foloseaua la despicat lemnele. Bea tutun și
punea singur țara la cale. Însămânțaseră cu greu pământul, urma ca plata pentru
arat, semănat și sămânță să plătească toamna când vor culege porumbul.
...................................................................................................................................
Frusina se măritase cu Anghel din dragoste, îl iubise, încă mai era un
rest de iubire pentru el într-un sertar tainic al inimii. S-a dovedit în lunga
lor căsnicie, de peste 30 de ani, că nu greșise când a acceptat să devină
nevasta lui. Se purta frumos cu ea, nu o certa în timpul săptămânii, mergeau
împreună cu ziua să muncesacă la oamenii din sat, acolo unde erau chemați, unde
era nevoie de ei. Anghel muncea în credință, o ajuta și pe ea când o dobora
oboseala. De două ori pe zi stăpânul locului punea masa pentru oamenii ce-i
avea la muncă, de fiecare dată Titirez avea grijă să oprească un boț de
mămăligă pentru Vasile, el săracu răbda acasă de foame până seara când ei
ajungeau acasă, era doar un copil.
Duminica mergea la cârciumă, bea două, trei țuici cât să se amețească, nu rău, doar să fie
în dârjă, mai tainea cu oamenii, apoi pleca
spre casă. Nevasta îi știa obiceiul, încerca să se ferească din drumul lui,
însă el era precum șarpele încins de soare. Îi căuta nod în papură. Dacă o
întreba ceva și ea, de frică, nu răspundea, o bătea pentru că, zicea el, îl
ținea de prost. Dacă răspundea la întrebarea lui, o bătea pentru că îi întorcea
vorba. Așa că biata Frusina cum îl vedea intrând pe poartă cu pălăria pusă
într-o parte știa ce o așteaptă, ofta și se ghemuia într-un colț al camerei,
spera să scape. Însă turbatul era de neoprit. Înfigea mâna în părul ei, o
aducea în mijlocul camerei și acolo o omora cu picioarele. Obosit, se așeza pe
pat, privea neutru, ca unul care nu realiza ce se întâmplă cu el. Femeia zăcea
pe pământul gol al odăii, plângea și se ruga la Maica Domnului să-i
îmblânzească bărbatul.
Din cauza băuturii adormea
îmbrăcat. Frusina, cu lacrimile șiroi pe față, îl descălța de opinci, îi scotea
cioarecii, apoi, după ce punea un țol pe el, îl lăsa în plata Domnului să
doarmă până dimineața.
Frusina dormise cu Vasile, cât acesta fusese copil. După ce băiatul se
ridicase toitănel, Anghel se potolise, chiar dacă se îmbăta nu o mai lovea, o
înjura fără să mai ridice mâna.
În ziua în care trebuiau să meargă să pețească pe Didina, în casa Titirezilor
avusese loc o discuție aprinsă.
„ -Vasile, a început tată-su Anghel vorba, acum suntem bogați, puține
familii au atâta pământ cât avem noi, după moartea mea vei moșteni și pământul
meu, vei avea opt hectare în total. Cine se poate lăuda în acest sat cu atâta
pământ în afară de chiaburi? Mergem la Lemnaru ca niște oameni înstăriți, nu ca
niște pălmași cum eram până în primăvară. Se anunță bună recoltă, vom face ceva
parale, după ce ne vom plăti datoriile. Așa că, să nu ieși din cuvântul meu, să
faci cum poruncesc, că bine îți va fi ție! Gheorghe e om aprig, nu va rupe cu
ușurință din averea lui, însă noi trebuie să fim stăpâni pe noi, să nu dăm
înapoi. Tu, băiete, acum, cu însurătoarea, să faci un pic de cheag, să ai cu ce
intra în iarnă, să nu te uiți ca prostul la ceilalți cum au masa îndestulată.
-Tată, o iubesc pe Didina, nu-mi trebuie averea lor, o vreau doar pe ea,
atât! Nu-mi place să-mi negustorești viitoarea nevastă. Încă ceva, am înțeles
de la mama că ai vorbit cu tot neamul dumitale să mergeți la logodnă. De ce ai
făcut asta?
-Să știe că se va încuscri cu Anghel Titirez, toată viața m-a
disprețuit, abia îmi răspundea la salut, a venit vremea ca eu să cânt și el să
joace. Nu te băga fiule, lasă-mă pe mine să hotărăsc ce și cum.
-Bărbate, vei strica totul. Frusina încerca să tempereze avântul
bolnăvicios al lui Anghel. Lemnaru, a continuat femeia, nu este omul de care tu să-ți bați joc, de va
simți că îți dai aere de chiabur în fața lui, ne va asvârli din curte, ca pe
măselele stricate, cu tot neamul nostru de calici. Asta suntem, niște calici.
-Muiere proastă, merg la Pătlăgică, are avere de-o mănâncă cu lingura,
sunt oameni cumsecade, iar fata e frumușică, nu este ea o icoană, însă, nu este
nici de lăpădat. Dacă mai pui lângă ea și cele două vaci tinere, aproape suta de
oi, doi cai, șapte pogoane de pământ în Tufani, vecini cu noi, parcă nu mai
este nici tălâmbă nici urâtă. Cu odoarele, din aur, de la gât, pe care am auzit
eu că i le-a lucrat un aurar din oraș, este chiar ca o zână. Iar feciorul
nostru este numai bun să încalece o iapă așa de bogată. Ce zici Vasile?
-Taică, de când te-ai chiaburit așa? Îți amintești când am venit în
iarnă de pe front? Mama, de bucurie că i-a sosit feciorul acasă sănătos, a pus
o oală cu boabe de porumb la fiert. Era tot ce avea mai bun în casă. Nu am avut zahăr să punem peste ele, însă și
cu un praf de sare au fost gustoase. Am mâncat și ne-am bucurat, eram sătui,
nimeni nu ne controla în burtă să vadă ce mâncasem. Eram fericiți tată. Mama
adusese, dintr-un loc doar de ea știut, o sticluță cu țuică, am ciocnit câte un
păhărel, a fost ca o împărtășanie, nu ne-am văitat că a fost puțină, ne-am
bucurat că a fost. Acu, dumneata, ce vrei? Să iau o fată pe care nu o iubesc,
nu spun că este urâtă, nu spun nici că este tălâmbă, așa cum, cu răutate, spune
gura satului, spun doar că nu îmi este dragă. O iubesc pe Didina, pe ea o
vreau, sunt convins, după cum îl cunosc pe nenea Gheorghe, că nu va da fata
doar cu rochia după ea, ci va avea grijă să îi dea oleacă de zestre. De ce să
cerem? Cine suntem noi? Până ieri eram cei mai săraci din sat, nici acum nu
suntem îndestulați, poate peste un an, doi, dacă ne va ajuta Dumnezeu, ne vom
împicioroga pentru a avea o masă
îndestulată. Până una-alta tot cu știr, lobodă și ștevie ne luptăm. Noroc că
avem bruma de grădină, altfel eram muritori de foame.
-Bă, degeaba ai făcut frontul și ai mai venit acasă și betegit de
picior. În viață trebuie să știi să iei, să te lupți să ai, eu cu mă-ta ne-am
zbătut ca peștele pe uscat, ea a fost o sărăcie, eu o altă sărăcie și mai mare.
Ne-am luat în primăvară, iar până toamna, amândoi, am reușit să ridicăm căsuța
asta. Mergeam la muncă cu ziua la bogătași, iar seara treceam pe lângă gârlă,
acolo era pământ galben, luam eu o traisă, Frusina o traistă. Așa am adus
pământul. Lații, i-am făcut din lemn de arin, i-am cărat cu spinarea duminica,
ori în zilele ploioase când nu mergeam la muncă. A fost greu, însă nu ne-am
lăsat. Mâncare făceam într-un tuciuleț, răsturnam ciorba în două străchini,
apoi, în același tuciuleț făceam mămăliguță. Vasile, vreau ca tu să trăiești
bine, să ai casa îndestulată și plină de copii. Nu mai trage ca mine targa pe
uscat. Fii înțelegător!
-Nu voi face cum spui tu, dacă te vei tocmi cu nenea Gheorghe, nu-mi va
da pe Didina. Nu uita că Belciug a fost primul care a pețit-o, Lemnaru a
stricat înțelegerea cu Dumitru de la negustoria din jurul logodnei. Crezi că pe
dumneata te va vedea cu ochi buni când vei transforma logodna în târg? Tată,
tată, nu mă nenoroci! Spune-le verilor să nu mai meargă cu noi, nu-i duce la
logodnă lui nea Gheorghe oameni ca pentru o nuntă. Nu va fi pregătit cu mâncare
și băutură.
-Să fie, Vasile! Nu te purta ca o muiere, bate cu pumnul în masă, să
știe că are ginere un bărbat și jumătate, altfel te ia de prost, mă. Anghel era
ca un taur furios, se plimba pe bătătură cu mâinile la spate, din când în când
se oprea în dreptul lui Vasile, dădea din cap nemulțumit după care își continua
plimbarea la fel de mânios.
-Anghele, potolește-te! Ce s-a întâmplat omule cu tine, de ce te-ai
țicnit? Ai fierbințeala chiaburiei? Pământul ți-a luat mințile. Nu uita bărbate
că ai doar pământul, fără nimic altceva. Azi am mâncat ciorbă de lăptuci cu
mămăligă rece și tu vrei să te pui cu Lemnaru? Frusina se proțăpise în fața
lui. Oprește-te! Nu te mai plimba ca un taur înfuriat. Caută să vezi realitatea
cu ochii tăi! Frusina l-a prins de cămașă și l-a scuturat zdravăn. Bărbatul a
lovit-o cu răutate. Femeia s-a prăvălit la picioarele lui.
Anghel s-a uitat cu scârbă la ea, a scuipat într-o parte, apoi a intrat
în casă trântind ușa în urma lui. Nu a ieșit afară până seara. Nici Vasile cu
mamă-sa nu au putut intra. Nebunul proptise un scaun în ușă să nu intre nimeni
peste el.
Soarele scăpătase spre locul de odihnă, peste sat se lăsase umbra ce
prevestea amurgul. Anghel a ieșit din casă, a privit cerul învăpăiat de
ultimele raze adormite ale soarelui, apoi s-a adresat celor doi care stăteau de
vorbă pe două lemne la adăpostul unui măr bătrân:
-Mergeți în casă să vă gătiți, plecăm la Lemnaru. Până voi vă gătați, eu
merg la verii mei să-i anunț și pe ei să se pregătească. Nu se vor găti prea
mult căci sunt, vorba ceea:„ce-i pe mine și în ladă”. Anghel a plecat spre
poartă, din urmă l-au ajuns vorbele lui Vasile:
-Tată, ți-ai schimbat hotărârea? Ori mergem acolo să fim râs satului?
-Vei afla acolo, până atunci tu fă cum spun eu, altfel să nu faci!
Titirez, bătrânul, a ieșit trântind portița, lemnul putred ce o susținea s-a
rupt, iar portița făcută din resturi de scândură și bețe de arin s-a prăbușit
în curte. Nu a luat în seamă paguba, a mers în drumul lui.
Vasile a căutat în gard o sârmă apoi a legat portița de stâlpul șubred
care o susținea.
-Mamă, nici gard la drum nu avem și năzuim să ne măsurăm cu Lemnaru?
Avem să plecăm din casa lui nea Gheorghe cu coada între picioare, ne va mâna ca
pe niște șobolani afară din casa lui, iar eu pe Didina nu am să o mai pot
vedea. Tata poate mă necăjește pe mine, însă în sufletul lui știe care îi este
locul. Să mergem mamă! Dumnezeu să ne lumineze și pe noi și pe năbădăiosul de
tata!”
....................................................................................................................................
-Anghele, care îți este ultimul cuvânt? Lemnaru, fără să se fi atins de
ceașca cu țuică a continuat discuția.
Frusina a tresărit, o furase gândurile:
-Răspunde omule lui Gheorghe, cum ai hotărât? Femeia a cătat cu privirea
piezișă la bărbatul ei, i-a văzut tremurul sprâncenei ochiului drept, asta
însemna că Anghel al ei fierbea de mânie.
-Gheorghe, să-mi dai fata și tot ce am cerut, să nu smintești nimica!
Ori îmi dai tot, ori plec și îți las fata în vatră. Ăsta este ultimul meu
cuvânt. Anghel a pus cu zgomot ceașca de țuică pe masă. Nu gustase din ea.
Lemnaru s-a apropiat de ușă și a deschis-o
larg:
-Ieșiți din casa mea! Vasile, nu-ți dau fata, încă nu ești bărbat, să
faci bine să nu mai ai potecă pe la poarta mea. Pentru tine, din această seară,
nu mai există Didina. Iar tu, Anghele, sărăcia satului, ai crezut că vii la
mine cu ifose de bogătaș și mă sperii? Afară, ia-ți sărăntocii ăștia cu tine și
plecați din casa mea. Auzi la el: „să-mi dai aia, să-mi dai ailaltă”, ce mă
munciseși pe moșia mea și nu te plătisem? Erai cumva preceptorul și mă executai
silit? Ieșiți dracului din casa mea și tu Vasile! a continuat Gheorghe când a
văzut că Vasile căuta să întârzie, probabil voia să se explice cu bătrânul Lemnaru
și Lixandru.
-Filofta, tu nu spui nimic? Lași copiii ăștia să-și ducă dorul unul
altuia? Frusina încerca să o sensibilizeze, în timp ce de afară se auzea gura
lui Anghel care bombănea, nu se înțelegea ce spune.
-Voi ați venit să luați câteva piei după noi, nu să vă luați noră în
casă. Mi-ați murdărit copila cu pretențiile voastre. Pleacă Frusino! Să nu-mi
mai dați binețe de aici încolo, fiindcă nu vă voi răspunde!
....................................................................................................................................
Din acea seară de pomină, Didina nu a mai ieșit din casă pentru a merge
la horă, nu suporta să vadă ațintiți asupra ei ochii muierilor strânse în turmă,
în fața salonului, gata să hulească pe toată lumea.
Anghel Titirez dăduse sfoară în țară că fiul său, Vasile, rupsese
logodna cu fata lui Gheorghe Lemnaru. Blestematul povestea, cui vrea să-l
asculte, că Didinei îi fusese luată
fetia de către Spirache al lui Belciug într-o seară cu lună plină când venea singură din țarină. Fata îl iubea pe
Spirache, însă ăsta, fiind de neam mare, nu voia să o mai ia de nevastă.
Asemenea vorbe ajunseseră și la urechile Lemnarilor. Lixandru a jurat pe
Icoana Maicii Domnului că-l va înjunghia pe Titirez cum va da ochii cu el.
Gheorghe s-a închis în el. Bârfele aruncate în gura satului, molfăite de toate țațele
clevetitoare, apoi regurgitate și mai încondeiate, au trântit-o la pat pe
Filofta.
Didina se știa curată, era ca apa neîncepută pusă într-un pahar fin de
cristal. Plângea și-și smulgea părul din cap, deși fată cuminte și la locul ei,
nu putea scoate capul în lume din cauza vorbelor proaste aruncate de un idiot.
-Lixandre, Gheorghe și-a început vorba privind în pământ, asta nu poate
rămâne așa. Ne-a defăimat, fără să fim în vină cu ceva, Titirez trebuie să
moară! Lemnaru s-a ridicat în picioare, a privit pe toți în adâncul ochilor, eu
îl voi omorî. A luat din cuiul ușii chimirul pe care și l-a încins peste
brâu, în chimir avea, într-o teacă
tainică, cuțitul fără de care nu pleca niciodată la câmp, se folosea de el să
felieze pâinea și slana, ori să taie vreo nuia de avea nevoie.
Toți se uitau la bărbat împietriți, îl știau ca om calculat care nu
făcea nimic fără judecată.
-O asemenea calomnie se curăță doar cu sânge, auzi tu, Lixandre? Cu
sânge se spală băiete. Mi-a murdărit copila, cea mai curată floare din câte au
existat. Merg la el acasă, trebuie să-i plătesc pentru necazul pe care mi l-a
pricinuit.
-Tată, eu zic să nu-l omorâm, lumea va interpreta greșit gestul nostru.
M-am liniștit și eu, poate îl prindem într-o duminică la cârciumă, acolo, în
fața oamenilor să-l silim să spună
adevărul. Doar așa avem să curățăm zoaiele aruncate asupra noastră. Altminteri,
ne vor considera pe noi ca fiind vinovați și au să spună că am vrut să-i
astupăm gura. Lixandru încerca să fie calm, să judece la rece lucrurile.
...................................................................................................................................
Calendaristic venise toamna, zilele încă erau călduroase, doar noaptea
se lăsa o răcoare plăcută care reușea, cu roua ei, să umezească buzele
plantelor încinse de zăpușeala de peste zi și de lipsa ploilor.
Ziua de 8 septembrie se nimerise să fie într-o sâmbătă. O zi cu căldură
sufocantă. Lazăr se trezise cu noaptea în cap, dăduse o roată pe la cai, le
aruncase în iesle niște fân proaspăt cosit, apoi îi bătuse cu palma pe crupă ca
pe niște vechi prieteni. Îi erau dragi, de mic copil crescuse cu cai în curte,
știa, după nechezatul lor, ce anume doresc. Vorbea cu ei ori de câte ori avea
ocazia.
Pe front un timp o dusese bine. Își
amintea că atunci când fusese încorporat colonelul pe el îl trimisese la cai să
îi îngrijească, fiindcă le știa melicul, zicea comandantul și se putea înțelege
cu ei. Colonelul era un mare iubitor de animale, pe cai îi considera ca pe niște
camarazi pe care se putea baza la nevoie. „Mă, îi spusese colonelul când îi
dăduse padocul în primire, să ai grijă de ei ca de ochii tăi din cap și să-i
iubești, fiindcă și ei te vor iubi. Animalul e recunoscător celui care se
poartă bine cu el și răzbunător pe acela care îi face rău”. A fost bucuria lui,
deși era mult de muncă, nu se speria, se credea acasă, în fond făcea aceeași treabă.
Într-o seară rece de noiembrie, cu o ploaie cernută prin sită de făină,
așa era de fină și de pișcătoare, un locotenet beat s-a oprit în ușa grajdului.
Lazăr a luat regulamentar poziția de drepți și aștepta să audă ordinul
ofițerului. Locotenentul a venit cu greu în dreptul lui, picioarele nu-l mai
ajutau deloc, parcă le avea de împrumut și nu se obișnuise cu ele. Ofițerul,
după poziția trupului, se vedea clar că încerca să meargă spre înainte, se
apleca mult în față, însă picioarele nu se mișcau, nu pășeau, erau îndărătnice,
nu mai ascultau poruncile lui, atunci, bietul om se răsucea în jurul axei sale
își pierdea echilibru gata, gata să cadă. Cu un ultim efort reușea să se
echilibreze, era un echilibru labil, însă, se putea spune că încă era în picioare. Cu
un semn aproximativ, comic prin modul în care răsucea degetul, l-a chemat pe
Lazăr la el. A încercat să-i spună ceva prin semne, pentru aceasta s-a folosit mai
întâi de mâini pe care le învârtea în multe feluri cabalistice, apoi a încercat
să-i vorbească, nu a izbândit , a reușit doar să-și distersioneze buzele în fel și chip, iar
din gât să scoată doar niște grohăituri.
Lazăr a văzut că nu se poate înțelege cu el, l-a luat mai mult pe sus și
l-a dus în dormitorul său. A doua zi în loc să-i mulțumească pentru mâna de
ajutor pe care Lazăr i-o oferise, a dat ordin să fie vărsat la compania care
tocmai pleca în linia întâi. Mai târziu avea să afle că locotenentul ieșise la
raportul colonelui și ceruse ca Lazăr să fie pedepsit pentru o încălcare
imaginară a ordinelor militare. Totul fusese cusut cu ață albă, el fiind un
biet soldat fără prea multă carte, a executat ordinul fără crâcnire.
Acolo, în linia întâi, în focul gloanțelor, în vizorul inamicului, în
fața morții care se plimba cu ei peste tot, aproape că îi ținea de mână, s-a
întâlnit cu Culaie Lemnaru. S-au îmbrățișat, apoi au avut grijă unul de
celălalt cât moartea a stat departe de ei. Într-o dimineață cețoasă, lăptoasă și deasă, nu se vedea la doi pași,
de-a lungul frontului era o liniște mormântală, nefirească, își auzeau
propriile respirații îngreunate de umezeala ceții, deodată, de nicăieri, s-a
auzit un foc de armă, doar unul, numai unul. Din interiorul lăptoasei dimineți
un țipăt a străpuns bezna. Un soldat a îngenunchiat în fața Domnului Dumnezeu,
moartea îi luase sufletul prin glonțul rătăcit, a stat într-un genunchi preț de
câteva clipe, apoi s-a prăvălit pe o parte. Lazăr, mânat de ceva lăuntric, a
pornit spre locul de unde s-a auzit țipătul. S-a aplecat asupra celui căzut,
atunci a văzut fața schimonosită de durere a consăteanului și prietenului său,
s-a așezat lângă el, i-a luat capul în mâinile lui și l-a sprijinit pe pieptul
său. Cu lacrimile curgând șuvoi Culaie s-a uitat în ochii lui Lazăr, parcă
aștepta izbăvirea de la el. Chipul începuse să-i devină livid, viața se scurgea
prin gaura făcută în trupul lui de glonțul german. A încercat să-i spună un
ultim cuvânt de adio, nu a reușit, sunetul i-a înghețat în gât.
Lazăr a ieșit la raport să i se dea voie să-i sape groapă, să-i pună la
cap o cruce ca semn al treceri lui pe acest pământ și petrecut, în acel loc,
dintre cei vii în lumea cea fără de întoarcere. Nu i s-a permis. Au primit
ordin de atac. Armele au început să latre, țipetele să se înmulțească. Moartea
nu mai prididea cu luatul sufletelor, se împrietenise cu răniții, mulți o
chemau la căpătâiul lor să le curme suferința.
Bărbatul a scuturat capul pentru a alunga gândurile negre care puseseră
stăpânire pe el. A a dat o raită prin grădină, dintr-un măr a rupt un fruct, rumen
și cu miros plăcut, într-un loc avea urma prin care ieșise viermele, nu l-a
aruncat și-a amintit de zicătoarea:„să mănânci din fructul în care a sălășuit
viermele, căci este fruct sănătos și apă să bei de unde bea calul, fiindcă este
apă curată”. L-a șters pe cămașă, apoi a mușcat cu forță din carnea gălbuie a
mărului. Din grădină a mers în grajdul vacilor, a făcut curat cu lopata care se
afla după ușă, apoi le-a pus o mână de fân în iesle, le-a mângâiat, după care a
intrat în casă.
Samfira se sculase, se spălase pe ochi, tocmai se ruga în genunchi la
Maica Domnului, în acea zi era sărbătoarea nașterii Maicii Domnului, a băut o
gură de agheazmă și s-a închinat cu pioșenie.
-Cum este vremea Lazăre? Femeia încă se aștepta la o răbufnire a
bărbatului, nu-i înțelegea liniștea. Îi povestise despre sarcina ei, îi spuse
și cu cine a rămas grea. Se așteptase la ocări din partea lui, chiar să-i dea o
mamă de bătaie, astfel s-ar fi liniștit lucrurile. Însă Lazăr, de când venise
acasă și ea, de bună credință, îi
povestise totul de-a fir a păr, era liniștit de parcă nevastă-sa nu era pe cale
să-i nască plod străin în bătătură.
Erau seri când el punea mâna pe burtica ei, care se rotunjise bine în
ultimul timp și aștepta liniștit să simtă cum lovește ăla mic cu piciorușul:„va
fi un flăcău pe cinste, zicea el după ce simțea lovitura copilului”.
Femeia ofta, nu știa ce să spună, nu se bucura, cel puțin nu să o vadă
el. Cu fiecare tăcere a lui, femeia se considera mai vinovată. Pe Lazăr, până
să plece pe front, nu-l iubise, îl acceptase de bărbat pentru că așa hotărâse
tatăl ei, iar ea nu se putuse opune. Acum îl iubea, îl iubea cu vinovăția
femeii aflate în păcat.
-Timpul e frumos, cald, seceta se prelungește. Fetele să se scoale,
dă-le să mănânce și să plece cu animalele la păscut. Iar tu, frumoaso, vezi că
ți-am cumpărat o basma nouă, crem deschis și cu doi bujori roșii ca obrajii
tăi, e pusă dincolo în ladă. Nu am vrut să-ți spun de ea, am luat-o când am
fost în târg să vând brânza. După masă mergem la horă, să o pui negreșit pe
cap. Vreau să fii cea mai frumoasă.
-De ce mă obligi să mă împopoțonez? Sunt cu burta la gură, abia dau
capăt de vorbă muierilor. Lazăre, hai să nu ieșim din casă. Bem amândoi o
țuică, perpelesc un pui pe jar și vom fi bine. Se gândea la Marița lu’ Vulpe, și ea
făcuse un copil din flori cât timp bărbatul îi fusese plecat pe front. Când a
venit Vulpe acasă și a văzut plodul furat de nevastă din sămânță străină, a
înnebunit de supărare. A mers în grădină, s-a rugat la Maica Domnului să-l
ierte, apoi a intrat în casă și fără vorbă multă și-a alungat femeia cu copilul
străin de casa lui, i-a înfipt un șut în fund și a dat-o pe poartă afară. A
plecat biata femeie din sat, pățise o rușine mare, nu mai putea sta printre
săteni. Se spunea că ar fi mers la oraș și acolo își găsise serviciu ca
măturăreasă în birourile unei fabrici. Găsise un băiat de ispravă care o luase
de nevastă cu copil cu tot. De atunci Marița nu mai venise niciodată în sat.
-Ascultă femeie, Lazăr era ca o apă de șes care curge lin la vale, rar
se învolbura, atunci să nu-i fi stat nimeni în cale, indiferent cine era și cum
îl chema, nu trebuie să ne ferim de
nimeni, satul, dacă vrea să clevetească, e liber să o facă. Copilul care se va
naște este al meu. Ai înțeles? Al meu, nevastă. Lazăr pentru prima dată
ridicase glasul, însă nu pentru aș certa nevasta, ci pentru a întări cele
spuse. Nu m-am însurat cu o sfântă, am luat de soție o femeie. Când a izbucnit
războiul și bărbații au fost concentrați pe front, femeilor li s-au luat
dreptul la o viață normală. Nu ești singura care a păcătuit, de fapt, toate sunteți
niște sfinte, nu ați făcut păcat, pentru că nu aveați bărbații lângă voi.
Bărbații erau departe, duși să împartă moartea, iar voi, singure și cu plozii
atârnați de poale, neajutorate, cu sângele fierbând în sufletele voastre
chinuite, era normal să căutați sprijin. Nu te condamn femeie, nu sunt absurd
și pentru mine a fost greu, însă aveam hrana asigurată, tot ce trebuia să fac
era să omor și să nu mă las omorât.
Voi, femeile, sunteți adevăratele eroine. Nu numai că nu ați murit de
foame, însă nu ați lăsat nici copiii să moară, ia-ți crescut cum ați putut, ați
înflorit gospodăria, sigur că sângele și-a cerut dreptul. Ai rămas grea, puteai
să dai copilul afară, nu ai făcut-o, ți-ai asumat condamnarea satului că vei
naște un copil din flori. Și pentru asta te iubesc, războiul a omorât oameni,
tu vei naște unul în grădina mea, prin urmare va fi al meu. Asta a fost ultima
discuție pe această temă. M-ai înțeles?
Femeia a căzut în genunchi în fața lui Lazăr, i-a luat mâna apoi a
sărutat-o cu drag:
-Omul meu drag, te iubesc! Nu voi înceta nicio clipă să fiu sclava ta,
femeia ta, iubita, nevasta și tot ce vei dori tu să fiu.
-Vreau ca iubirea ta să fie sinceră, devotamentul tău să vină firesc, ca
rezultat al dragostei tale pentru mine, nu pentru că eu înțeleg situația grea
prin care ai trecut tu și celelalte femei în timpul acestui război nenorocit.
În sinea lui se frământa, ar fi vrut să-i împărtășească aventura avută
în Ungaria cu acea româncă rătăcită între ruinele unei case dărâmate de o bombă
ce căzuse la câțiva pași de ea și din care scăpase cu mult noroc. Încă nu
sosise timpul, apoi nu credea că este necesar. Și dacă, se gândea el, Berta o
fi rămas însărcinată cu el, acum, și-a continuat Lazăr gândul, cred că a
născut. Ar fi dureros să știe că un copil al lui va fi crescut de alt bărbat
străin. Avea încă un motiv să iubească copilul lui Mărgărit din pântecele
Samfirei.
Ziua a trecut în nota obișnuită. Samfira a făcut pe soba din caramidă de
sub polată, o supă cu tăiței de casă dintr-o găină grasă, zeama era aurie cu
nuanțe verzi de la pătrunjelul pe care gospodina îl pusese din abundență. Pe
jarul tras pe vatra mare a sobei, era răscăcărat un pui întreg dintre cei scoși
de cloșcă a doua zi de Bunavestire și pe care îi crescuse în casă până ce
venise căldura și ei se îmbrăcaseră cu fulgi. Mămăliga aburindă, rotundă și
vârtoasă ca o ciupercă cu coada scurtă, era pusă pe masa rotundă așezată nu
departe de sobă, la umbra unui cireș bătrân. Un cenac cu usturoi trona mai la o
parte. În mijlocul mesei Samfira pusese strachina cu ciorbă și în ea câte o
bucată de carne pentru fiecare în parte, cea mai mare porție de carne o avea
Lazăr, el fiind capul familiei și bărbatul ce ducea tot greul casei, apoi
copiii, cea mai mică bucățică o lua Samfira, bucuroasă că îi vedea pe ceilalți
sătui.
Au mâncat cu poftă zeama grasă de găină, copiii flămânzi de la alergatul
după vite și de la joacă, Lazăr de la munca depusă și de la cinzeaca de țuică
băută, iar Samfira mâncase cu poftă cu gândul la cel nenăscut care trebuia să
se hrănească bine pentru a se naște un copil sănătos.
Lazăr a luat puiul bine rumenit,
fără să fie uscat, după ce se terminase ciorba din strachină, a rupt câte o
bucățică fiecăruia, apoi a pus strachina cu usturoi în centru mesei. Toți
înmuiau carnea în usturoi apoi o trăgeau prin gură neîndrăznind să muște din
ea, nu care cumva să se termine, înmuiau carnea în usturoi apoi o sugeau și
mâncau cu mămăliguța pe care mai întâi o frământau în mână până ce făceau un
mic cârnăcior. Din bucățica pe care Lazăr o împărțise, toți păstraseră și
pentru seară. În schimb din mămăliga mare cât roata carului nu mai rămăsese
decât un boț cât să arunce în gura câinelui.
-Dacă v-ați săturat, mergeți cu toții de vă spălați, apoi gătiți-vă,
acum vine timpul să mergem în sat la horă să vedem și noi ce se mai pune la
cale, să ne vadă și pe noi lumea că nu suntem sălbatici, ori sălbăticiți.
Copiii au început să țipe de bucurie, să se alerge și să-și caute
hainele cele bune pentru sărbătoare. Erau bucuroși, mai ales, fiindcă știau că
vor primi cateva parale să-și cumpere candel și câte un ciubuc zaharisit de la
țiganul care venea în fiecare zi de sărbătoare cu dulciuri aduse în papornița
lui lucrată din papură de către o muiere din baltă.
Doar în spatele curții, așezată pe o buturugă, Samfira plângea cu
sughițuri. Lazăr a auzit-o, a stat o clipă în cumpănă, apoi, cu pas domol să nu
o sperie din gândurile ei, a mers la ea. I-a pus mâinile pe umeri:
-Nu plânge femeie, bucură-te că ai pântec roditor. Nu te piti de lume. Înfrunt-o!
Ia-te de piept cu ea! Nu-ți fie teamă de cleveteala muierilor, nu îți dau de
mâncare, nu te îmbracă, nici nu te încalță, nu te grijesc când ești bolnavă,
pentru ce să le respecți? Chiar dacă nu ai fi grea acum cu plod străin de casă,
tot ar găsi altceva de bârfit. Te-ai întrebat vreodată câte sunt cinstite
dintre cele care bârfesc și nu au păcătuit niciodată? Multe dintre cele care
nasc acum, au în pântec copil furat, însă având bărbatul lângă ele nu pot fi
bănuite. Taci femeie, luptă cu ele, privește-le în ochi și fă-le în ciudă!
Femeia a prins mâinile lui Lazăr, le-a sărutat pe fiecare în parte,
lacrimile curse din ochii ei frumoși udau palmele arse de soare și bătăturite
de muncă ale bărbatului. Și-a șters ochii cu colțul basmalei, s-a ridicat de pe
buturugă, pe față i-a apărut un zâmbet ca o mică rază de soare printre norii
deși de ploaie.
-Merg să mă fac frumoasă și tu trebuie să te bărbierești, a mai spus
femeia mângâind obrazul țepos al bărbatului.
....................................................................................................................................
Fiind sărbătoare, se adunase multă lume în centrul satului unde se afla
cârciuma și salonul pentru dans. Cârciumarul știa că în zi de sărbătoare
oamenii vin cu mic cu mare la salon, pentru asta scosese mesele afară, simțise
că e rost de gheșeft. Grătarul cel mare era încins cu mangal din fag, ars
incomplet în cuptoare speciale, adus de la munte. Pe jar sfârâiau mititeii și
cârnații, dar și câteva fleici de carne.Țăranii nu se îmbulzeau să cumpere bunătățile
ce îi amețeau cu mirosul lor, se
mulțumeau cu o cinzeacă de țuică și câțiva covrigi sărați. Priveau încruntați
grătarul pe care sfârâia carnea ce le umpluse, de poftă, gura cu apă.
-Dă-l dracu cu micii lui, hai să plecăm de aici, m-a îmbolnăvit fumul
care vine de la grătar, a zis cu năduf unul dintre țărani care era prea aproape
de locul în care se frigeau micii.
Spirache, un flăcău bine legat, potrivit de statură cu mustața în
furculiță, îmbrăcat ca un fante și îngâmfat nevoie mare, urmat de un alai de
slugoi, s-a oprit lângă grătar cu mâinile înfipte în chimirul pus peste hainele
nemțești, s-a uitat în spate să vadă câți pierde vară îl însoțesc, apoi a
comandat cârciumarului.
-Pune mă trei mese cap la cap, adă țuică din cea veche și tot ce ai pe
grătar pune pe mese! Vreau să petrec cu băieții mei, să vedeți și voi cine-i
Belciug în satul ăsta. Lăutarii, a continuat Spirache să poruncească, să vină
aici, la masa mea, să-mi cânte doar mie mă, nenorociților, sărăntocilor care
m-ați băgat în pușcărie. Ce ați crezut voi, mă, că nu mai ies de acolo? Uite, bă,
că am venit, să văd p-ăla de îmi stă în cale, că spăl cuțitul ăsta în el.
Belciug tânărul a tras din teaca, prinsă în spatele brâului lat din piele, un
cuțit lung cât o baionetă de pușcă, pe care l-a înfipt în mijlocul mesei.
Slugoii care îl însoțeau se hlizeau ca proasta în târg și strigau la el:
-Așa Spirache, arată-le cine ești tu, că ai spart la sare în ocnă cu
tătâne-tu din cauza lor, acu ți-a venit rândul, de va mișca vreunul, de va
murmura careva în contra ta, noi suntem aici să le pocim mutrele.
Bucuros, frecându-și mâinile, Traian, cârciumarul, a executat repede
ordinul dat de Spirache, apoi s-a tras într-o parte privind cu satisfacție la
chiaburul care își îndemna ortacii:
-Mâncați băi leșinaților! Băgați burta în draci! Săturați-vă! Plătesc eu
consumația, mama voastră de sărăntoci! Auziți bă, Spirache s-a adresat mulțimii
de gură cască care se adunase în jurul meselor, sperând la o fărămitură scăpată
de la masa chiaburului, ați crezut că mor în pușcărie unde m-a trimis
comunistul de Lixandru Lemnaru? N-am murit, nici nu îmi este frică de el, nici
de voi, de nimenea nu mă tem, Spirache se înroșise la față ca un gogoșar de
toamnă, iar ochii îi ieșiseră din orbite ca la taur când vede roșu. Vreți să
mâncați? Vă este foame, așa-i? Țăranii au clătinat capetele încuviințând. Bine,
Traiane, umple mă grătarul cu mititei să sfârâie cum sfârâie inima mea,
perpelește-i pe jar cum mi se perpelește mie sufletul de focul uneia ce-și ține
nasul pe sus. Îi vin eu de hac! Băăă, nimeni nu se pune cu neamul lui Belciug,
unde nu răzbesc eu, vine mama Aritina cu pușca, chisăliță vă face.
Lazăr a sosit cu familia lui chiar în momentul în care Spirache Belciug
amenința pe toți cei care s-ar pune împotriva lui. A lăsat femeia cu copiii să
stea deoparte, iar el a mers la cârciumă să-și cumpere o țuică din cea veche,
galbenă și uleiosă, pe care Traian o vindea tare scump, dar zicea el că: „face
banii”.
S-a tras la o masă aproape de colțul cârciumii. Cu coada ochiului
urmărea persoanele de la masa chiaburului, după cum privea într-un singur loc
părea să-l intereseze doar un anumit bărbat din cei care se înfruptau din
bunătățile plătite de Spirache. Unul dintre meseni s-a ridicat de la masă.
-Unde ai plecat mă, ți s-a aplecat de la atâta carne? Stai mă la masă,
fiindcă stăpânul va avea ceva treabă cu noi când amurgul va pupa satul.
-Stai liniștit, vin repede înapoi, păstrează halba de bere. Flăcăul a
plecat spre locul unde erau privatele. Undeva, în spatele salonului, se aflau
două gropi peste care erau montate două cabine, acum cu scândurile aproape
putrezite.
Lazăr l-a văzut când a plecat, s-a asigurat că este singur, apoi s-a
ridicat și el de la masă și a mers în aceeași direcție cu cel care plecase de
la masa lui Spirache. Locul era pitit între un gard din cătină ce delimita grădina lui Ursu și closete, în
spatele lor era peretele salonului fără nici un ochi de geam. Nu era strâmt
locul, însă, nici larg. Cel mai important era faptul că în acel moment, acolo,
nu era nimeni în afara celor doi.
Lazăr a așteptat liniștit până când ortacul lui Spirache a ieșit din
cabina privatei.
-Noroc, Mărgărite! Ce faci, măi, băiete? Îți trimite vorbă Samfira să
fii pregătit, fiindcă peste o lună naște. Auzi tu, Mărgărite? Naște mă, naște
copilul tău, făcut când te-ai dat în dragoste cu ea.
-Ce copil, nea Lazăre? Ce spui matale acolo? Pe țața abia o știu, așa,
după drum. Vreți să mă nenorociți? Eu mi-s flăcău și vreau să mă însor, ce va
spune viitoarea mea mireasă când va afla că eu am copil făcut cu alta în sat?
Mărgărit se îngălbenise la față, la toate se așteptase, însă asemenea întâlnire
nu-i trecuse prin cap.
-Zici că nu știi nimic de copil, nici de Samfira nu știi, mă, o fi copilul
făcut cu vreun Zburător? Am mai auzit eu d-astea, te pomenești că așa este și
eu am tăbărât, ca prostul, pe tine, biet copil. În timp ce vorbea, Lazăr s-a
apropiat de Mărgărit cu pași mici, acesta rămăsese împietrit, era o stană de
piatră. Și așa Mărgărite, băiete, tu ești flăcău, nu-ți trebuie să-ți crești
copilul tău, fiindcă, nu-i așa? Nu-l recunoști.
Bărbatul se apropiase suficient de mult de flăcăul împietrit, pe
neașteptate l-a lovit de jos în sus în falcă, așa cum îl învățase pe el un
sergent în armată, Mărgărit s-a clătinat, un al doilea pumn a venit fulgerător,
băiatul a căzut în țărână. Lazăr a început să-l lovească cu picioarele:
-Stai mă să-ți dau eu ție, poate așa îți amintești mai multe, printre
altele și de copil.
-Nu mai da nea Lazăre, este copilul meu, recunosc, nu mă nenoroci,
oprește-te, mă omori! Vocea lui Mărgărit era din ce în ce mai slabă, abia mai
respira.
Bărbatul s-a oprit, nu l-a mai lovit, s-a aplecat asupra flăcăului și
i-a șoptit la ureche:
-Mă, dacă află lumea cine te-a bătut, ori faptul că ai cunoscut-o mai
îndeaproape pe Samfira vin la tine și te îngrop. Mărgărite, tu ai înțeles, ori
o iau de la capăt cu bătaia, până înțelegi?
Băiatul a dat cu greu din cap în semn că a înțeles, era așa de rău lovit
încât nu putea scoate o vorbă.
Lazăr s-a mai asigurat încă odată că nu este nimeni în preajmă, după
care a plecat fluierând de parcă nu se întâmplase nimic, avea sufletul liniștit, cel care îi spurcase
casa își primise pedeapsa. De acum nimic nu-i va sta în cale să iubească
copilul încă nenăscut ca și cum ar fi al lui. A trecut liniștit printre mesele
aflate în fața cârciumii, fără să dea vreo atenție lui Spirache care îl privea
provocator, cum privea de altfel pe toți cei pe care îi putea cuprinde cu
vederea imenșilor lui ochi bulbucați din cauza răutății. A mers la masa unde
lăsase țoiul cu țuică.
-Ce faci frate Lixandre? Lazăr era bucuros că la masa lui îl găsise și
pe Lixandru Lemnaru alături de Vasile Titirez. Aceștia doi tocmai aveau o
discuție aprinsă. Când s-a apropiat, cei doi au tăcut, se vedea de la o poștă
că discutau ceva secrete doar de ei știute, apucase să audă doar o frântură din
discuție:„cu tac-tu trebuie lămurite lucrurile”. Vasile aprobase cu o înclinare
a capului abia perceptibilă.
- Ce bine este în civilie, nu ne mai poruncește nimeni ce să facem și
nici de frica gloanțelor inamice nu trebuie să ne ferim. Suntem liberi frate
Lemnarule, păcat de Culaie, i-a rămas oasele printre străini, aprig soldat, nu
se da bătut cu una cu două, se lua de fiecare dată, când atacam, la trântă cu
moartea, o privea în ochi, o sfida, o desconsidera. Halal bărbat, puțini ca el,
alții s-au pitit după fustele mamelor și aurul taților și nu au mirosit praful de pușcă
și nici cu moartea nu s-au înfrățit. Dragostea de țară, phea și Lazăr a scuipat
într-o parte cam spre masa lui Spirache, este o vorbă în vânt frate Lixandre,
tot ăștia din talpa țării au dus greul. Lazăr vorbea destul de tare, chiar
striga din obidă pentru suferința lui.
-Nu te necăji Lazăre, a trecut răul, acu trebuie să punem ordine aici,
în sat, să nu ne mai lăsăm călcați în picioare de îmbuibații ăștia care au în
hambare bucate cât să sature trei sate. Nu mă las până nu vor plăti pentru
toată nedreptatea făcută oamenilor cinstiți care, după ce le munceau pe nimica
toată vara, iarna când mureau de foame, chiaburul le dădea cu împrumut banița
cu grâu pe zece zile de muncă, se trezeau în primăvară că munceau pe pământul
chiaburului și al boierului doar pe mâncare și ce mâncare, o zeamă lungă din
cartofi, ori varză și teci de fasole, bătrâne, fierte, cu ațele atârnânde, și
cu puțin usturoi. Tot să dai cu sapa toată ziua în arșița soarelui. Nici apă
rece nu le aduceau la timp, se încingea ulciorul cu apa adusă încă de
dimineață.
-Ai dreptate Vasile, noi am avut oleacă de pământ, am mai luat în arendă
de la unul Arsene, care se mutase de mult la oraș, era muncitor într-o uzină,
acu am auzit că ar fi mare pe la județeana de partid, nu am fost cu ziua la
chiaburi, însă aici am trăit și știu. Lixandru i-a privit pe amândoi cu
căldură, îi era drag Vasile, l-ar fi vrut de cumnat, însă acum, după ce tatăl
lui aruncase asemenea vorbe despre Didina, nici că se mai punea problema ca ei
doi să se ia.
-Despre mine vorbiți, mă, voi acolo? Aud? Nu răspundeți? Spirache
trecuse de jumătatea de litru de țuică băută, era ca un câine căruia i se bagă
bățul prin gard, mârâind, cu țâfna pusă căuta gâlceava cu lumânarea. Du-te mă,
Chirică și întreabă-i, tu, frumos, mie nu vor să-mi răspundă, li s-a urât cu
binele, au dureri de cap? O cinzeacă s-a
făcut țăndări când Belciug a dat cu ea de pământ. Era furios pe toată lumea,
sforăia pe nas ca un taur, se învârtea în loc, negăsindu-și astâmpărul.
Chirică, nici el mai treaz decât stăpânul lui, s-a ridicat cu greu de pe
scaun, apoi, cu un ultim efort, a plecat împleticindu-se spre masa lui Lazăr.
-De ce mă...vorbiți...asta...cum îi spune...urât...de stăpânul meu? Nu
se înțelegea ce spunea, scotea sunete guturale, neaccentuate, mai mult
gesticula, era ca un surdo-mut care uitase alfabetul muților. Chirică se ținea
de masă să nu cadă, se bâțâia în față și în spate ca un hopa-mitică. Ar fi
plecat de unde venise însă nu se putea întoarce, iar de la masa lui Spirache
veneau îndemnuri : „înjură-i mă, lovește-i!” Bietul Chirică ar fi făcut multe
dacă nu ar fi fost lacom la băutură și
nu ar fi băut de parcă se lăsa sec de țuică și de a doua zi nu s-ar mai fi
găsit.
Pe fondul acestor discuții, mai mult de la distanță, a asmuțirilor din
tabăra lui Spirache spre cea a lui Lixandru care era vizat direct de
înjurăturile lui Belciug, a sosit Mărgărit, bătut măr, șchiopătând, plin de
sânge, cu umerii ochilor tumefiați de parcă erau făcuți cu cărbune și ochii scoși
din orbite ca la melc.
-Cine mă te-a aranjat așa de frumos? Spune-mi mie, să spăl cuțitul în
el. Care v-ați luat mă de prietenul meu, de fratele meu, vino mă să te omor și
eu pe tine. Cu spume la gură, rozându-și un colț de mustață Spirache rotea ochi
de vultur asupra celorlalți oameni aflați la mese, ori ceva mai departe. Nimeni
nu i-a răspuns, nimeni nu l-a băgat în seamă. Toți îi ocoleau privirea, doar
slugoii lui, doi din toți, restul dormeau cu capul pe masă, beți și duși în
lumea lui Morfeu, aceștia doi îl susțineau din spate: „așa stăpâne, omoară-i”.
Chirică, beat cum era, se credea un uriaș gata să se bată cu toată
lumea, s-a trezit pentru o clipă și a realizat de ce se află la altă masă decât
a lui. Și, ca să braveze, să-l vadă stăpânul lui că nu-i mănâncă pâinea de
pomană, a ridicat mâna, într-un gest aproximativ, să-l pălească cu pumnul pe
Vasile care era mai aproape de el. Titirez a văzut la timp, nu-i vorbă că și
mișcarea lui Chirică era ca a unuia abia ridicat de pe boală, a parat lovitura
și, cu un pumn bine plasat, l-a băgat pe bietul Chirică sub masă, unde,
instantaneu, l-a și furat somnul. Sforăia nevolnicul Chirică ca un porc ce
tocmai mâncase de prânz și acum își făcea siesta.
-Lixandre, îți amintești mă că ai chemat jandarmii să ne priponească pe
mine și pe tata? Nu mai zic de nenea Haralamb și de gineri-su. Îmi pare rău că
nu te-am împușcat atunci, dar nu-i bai, tot eu te omor. De mâna mea ai să mori
și tu și sărăntocul ăla de Titirez. Pe voi nu am să vă iert câte zile voi avea.
Nu pot mă, am o fierbințeală în piept și în cap când vă văd pe voi doi. Sunteți
prieteni, ai? De ce mă nu i-ați dat pe
Didina de nevastă, e sărac? Da, ce mă, voi, Lemnarii, mâncați bogăția cu
lingura? Tot niște sărăntoci sunteți. Și acum regret că nu am profitat de Didina
când am prins-o singură în țarină, se întorcea de la tac-tu, îi dusese de
mâncare. Era mult până o puneam jos, apoi mă căuta ea pe mine. Fir-ați ai
dracului de sărăntoci, bă, Didina va fi a mea, doar a mea, puteți să faceți voi
ce vreți.
Muierile au început să-și dea coate când l-a auzit vorbind pe Spirache:
-E fată cuminte Didina, știam eu că nu s-ar fi lăsat păcălită de unul ca
Belciug tânăr. O garoafă de fată, ferice de cel care o va lua de nevastă, are
și ceva zestre și ceva pământ, ea e cuminte cum rar s-a văzut alta. Marghioala
lu’ Lepădatu îi tot
da zor cu laudele de parcă ar fi fost plătită ca pețitoare.
-Ce tot spui tu acolo? Până acum ai bărfit-o în toate felurile, spuneai
că știi de la o verișoară de-a ta că Didina este una care a umblat cu mai
mulți, nu numai cu Spirache, acu ce făcuși, îți luași vorba înapoi? Când ai
mințit, mai înainte, ori acum?
Marghioala se trăgea de colțul basmalei, i se părea că nu se așează bine
pe capul ei puțin cam turtit din naștere. A plecat din grupul femeilor unde
stătuse până atunci căutând din ochi altă ceată de femei unde să se atașeze să
poată ocărî pe cele de unde plecase.
Lazăr l-a strâns de braț pe Lixandru să-l liniștească, acesta a simțit
strânsoarea, s-a uitat la prietenul lui, apoi în zare unde l-a văzut venind pe
Titirez ăl bătrân.
-Vasile, voi avea o vorbă cu tac-tu, te rog să nu te bagi, m-ai înțeles,
mă? Vreau să spună, aici, în fața lumii de unde știe el că nenorocitul de
Spirache Belciug și-a bătut joc de Didina și din acest motiv voi nu ați mai
vrut-o pe sora mea. Lixandru privea cu răutate în lungul drumului de acolo de unde
se apropia Titirez cu pași lenți, cu o
garoafă prinsă pe pieptarul frumos lucrat în curele cu intarsii multicolore.
Anghel Titirez, îmbrăcat în haine de sărbătoare, mergea spre salon
fluierând nepăsător, nu se aștepta la nimic rău, doar mai venise la cârciumă de
când aruncase cu noroi în fata lui Lemnaru. S-a apropiat de grupul unde era
Lazăr, a salutat pe cei prezenți cu un „bună ziua”mai mult aruncat, spus din
vârful buzelor ca și cum le-ar fi făcut multă bucurie că îi bagă în seamă.
Nu s-a înghesuit niciunul, dintre cei aflați la masă, să răspundă la
disprețuitorul salut al bogatului închipuit, doar din spatele lui s-a auzit:
-Îmi pare bine că te-am întâlnit, nu te-am căutat, însă am fost sigur că
îmi vei pica în mână. Ascultă Anghele, tu știi cum e satul, e mult până îi dai un
capăt de vorbă. Lumea vorbește că tu, om bătrân și la locul tău, ai aruncat cu
noroi în Didina mea. Așa să fie? Gheorghe Lemnaru, om voinic, fără să fie prea
înalt, cu privirea aprigă, s-a proțăpit în fața lui Anghel Titirez,
sfredelindu-l cu ochii lui ca smaraldul. Ce ai de spus, domnule?
-Știi ceva? Pe mine să nu mă iei cu „domnule”, nu am domnit pe masa ta.
Nu am spus nicio vorbă despre înfumurata de fiică-ta. Nici despre voi care vă
țineți cu nasul pe sus de parcă ați fi rudă, cel puțin, cu don ghenăral cu care
am făcut răzbelul în `916. Nu mă băga
pe mine în chestii d-astea! Fiindcă nu-ți merge! Ce mă importă pe mine cu cine
s-a culcat Didina ta în zăvoiul de pe malul iazului?
-Vrei să spui că fata mea s-a zbenguit cu cineva prin zăvoi? Mă
nenorocitule, tot nu te potolești? Gheorghe a înfipt mâna în beregata lui
Anghel, a făcut un laț din năframa pe care Titirez o avea la gât pusă cu
eleganță, acesta a început să grohăie, să se sufoce, să dea din mâini precum un
pui de găină care bate din aripi când îi tai gâtul.
-Dă-mi drumul, Gheorghe! Vasile, sări mă nevolnicule și scapă-ți părintele din mâinile nebunului.
Nu vezi că mă omoară? Lumea se strânsese buluc în jurul lor. Toți se așteptau
ca Lemnarii să-l încolțească pe Titirez bătrânul. Până și lăutarii care cântau
la masa lui Spirache se opriseră din zdrăngânitul instrumentelor, toți erau
atenți la gâlceava dintre bătrânul Lemnaru și Anghel Titirez.
Soarele era spre amurg, o dungă
mare, roșie, se vedea pe sub poala unui nor. Deîndată ce începuse cearta, norii
acoperiseră cercul de foc al soarelui parcă pentru a-l proteja de ceea ce urma
să se întâmple.
Tânărul Belciug privea impasibil, știa că el este cel acuzat de furtul
fecioriei Didinii. Aștepta să vadă dacă nu era cazul să intervină și el de o
parte, ori altă a celor două tabere beligerante.
-Nemernicule, a continuat Gheorghe să-l strângă cu năframa de gât pe
Anghel și să țipe la el, spune mă, aici, în fața satului, încă o dată, ce ai
zis de fata mea Didina? Spune, mă, te omor, dacă nu spui. Ori poate vrei să
spui adevărul. Să te văd! Lemnaru a întărit strânsoarea, Titirez nu mai putea
respira, horcăia ca un porc înjunghiat, a început să-l lovească cu palma peste
mâini pe agresorul său.
-Ești gata să vorbești? Lemnaru a întrebat, fără să slăbească lațul din
jurul gâtului lui Anghel.
Titirez a dat din cap în semn că va
vorbi. Lemnaru a slăbit strânsoarea năframei:
-Vorbește ticălosule, spune acestor oameni, de ce am stricat noi logodna!?
Gheorghe era congestionat la față de efort, dar și de nervi. Didina, pentru el,
era lumina ochilor lui din cap.
-Oameni buni, are dreptate nebunul ăsta care a vrut să mă sugrume.
Într-un moment de rătăcire și, din prea multă mândrie, în loc să mă răzbun pe
Gheorghe, pentru că el nu a lăsat fata să vină după Vasile al meu, am preferat
să arunc cu noroi și să întinez curățenia frumoasei Didina. Ce vreți, oameni
buni, mi-a fost și mie necaz. Nu este nimic adevărat din tot ce am spus despre
fata lui Lemnaru, am murdărit-o din răutate. Bătrânul s-a așezat în genunchi
cerând în acest fel iertare fecioarei lui Lemnaru.
Gheorghe a dat drumul năframei, Titirez s-a scuturat ca un cal când îi
scoți zăbala din gură.
-Nene Gheorghe, nu te lua după prostul de tata, pentru ce a spus despre
fata mata noi l-am certat acasă și eu și mama. Eu nu mă las de Didina, noi ne
iubim, vrem să ne luăm, nu-ți cer nici măcar un capăt de ață ca zestre, o vreau
pe ea, doar pe ea, mă usuc de dragul ei. Vasile Titirez prinsese mâna lui
Gheorghe și îl ruga cu lacrimi în ochi să îi îndeplinească cererea.
-Băi, amărâtule, Didina este a mea, auzi tu, a mea, nimeni nu se apropie
de ea fără să nu plătească. Pe furiș, tânărul Belciug s-a strecurat, printre
oamenii adunați în jurul mesei unde erau Lemnarii, până în spatele lui Vasile
pe care l-a înjunghiat cu cuțitul în spate.
Oamenii s-au întors spre locul de unde s-au auzit vorbele strigate ale
lui Spirache și țipătul scurt al lui Vasile. Lazăr a fost cel mai aproape, s-a
întors repede, a apucat să vadă cum Belciug înfigea cuțitul în Vasile,
instinctiv l-a lovit cu pumnul pe Spirache, acesta s-a clătinat, cuțitul i-a
căzut jos din mână. Rana nu era adâncă. Lazăr oprise la timp nenorocirea să nu
fie mai mare. Lixandru l-a prins în brațe pe Vasile când era gata să se
prăbușească. Mulțimea se strânsese cu grămada înghesuindu-se unul peste altul să
vadă mai bine ce se întâmplase.
Seara se lăsa grea peste sat. Dintre sătenii adunați în jurul rănitului
s-a desprins o femeie, toți s-au dat în lături pentru a i se face loc, aveau un
fel de teamă amestecată cu respect față de bătrâna care voia să ajungă la
Vasile ce sângera puternic. Calomfira, fiindcă ea era bătrâna, s-a aplecat asupra rănitului, a cercetat rana,
nu era adâncă, cuțitul se oprise în coastă. A scos din sân o sticluță, iar din
buzunarul șorțului pe care-l avea în față, a tras o batistă albă, curată și
mare. A curățat sângele, a turnat câteva picături din tinctura pe care o avea
în sticluță, a apăsat bine pe rană cu batista, după care s-a adresat lui
Anghel:
-Nu este gravă rana, ai grijă de el să-i schimbi pansamentul, apoi să-i
pui pe rană câteva picături din sticluță, ia-o! Bătrâna a pus șipul cu leac în
mână lui Anghel. Pe mine să mă plătești când Vasile va fi sănătos și Gheorghe
îi va da pe Didina de nevastă. După care, femeia s-a strecurat ca o nălucă printre
oameni.
Cu flaconul în mână, bătrânul se uita după Calomfira care dispăruse ca o
umbră. Nu știa cum apăruse printre muierile adunate ciopor la bârfa satului. O
cunoștea din vedere, locuia undeva în câmp, lângă crângul iazului într-un
bordei săpat în pământ. Doar coșul sobei și acoperișul din stuf, adunat din
mlaștina iazului, se vedeau mai înalte decât nivelul pământului. În bordeiul ei,
aflat pe un tăpșan mai înalt decât câmpia întinsă cât vezi cu ochii să fie
protejat împotriva inundațiilor, se intra coborând zece trepte săpate direct în pământ. În gârliciul
din fața ușii era un prag de pământ pentru a nu lăsa apa să intre în unica
cameră a bordeiului. În general oamenii o ocoleau, considerau că este o
vrăjitoare. Nu puteau înțelege cum o femeie singură poate viețui în pustietatea
câmpului, în bătaia vântului, în urletul lupilor iarna, fără teama lotrilor și
a derbedeilor care au fost tot timpul pe acest pământ. Fusese frumoasă în
tinerețea ei, Haralamb îi purtase mult timp sâmbetele, însă nu-i cedase nici
lui, nici altuia. Nimeni nu-i cunoscuse ibovnicul, dacă avuse vreunul. În
sufletul ei nu pătrundea decât Dumnezeu, doar el știa cum își învinge frica și
cum poate răbda gerul iarna, căldura vara și cum prididea foamea.
Femeia venise în sat de undeva, nimeni nu știa de unde, nici nu
împărtășise nimănui unde își avea rădăcinile. Trecuseră 30 și mai mulți de ani
de când ea, împreună cu un bărbat scheletic, dejugaseră în acel loc. Își
făcuseră bordeiul aproape de iaz, pe un tăpșan. Ea săpase pământul cu o mică
săpăligă cu coada scurtă pe care o găsise pe malul iazului împreună cu alte lucruri
stricate aruncate de săteni. Bărbatul, cu puterile înjumătățite, o ajutase să
scoată pământul din groapa ce urma să le devină locuință. Au muncit multe zile,
ziua lucrau, iar noaptea dormeau sub cerul liber. Se hrăneau cu țiparii pe care
îi prindeau cu o plasă având colțurile legate la două covergi ce făceau sân
plasei. La această plasă bărbatul pusese o coadă în cocoașa covergilor, acolo
unde ele se intersectau. Covergile și coada erau din lemn de arin care se găsea
din belșug pe malul iazului. Cu ajutorul acelei scule de pescuit, bărbatul,
care era mare meșter în aruncatul plasei în apă și apoi o scotea cu ajutorul
cozii, prindea câțiva țipari și câteodată și raci mari cu coada lungă și plină
de carne. Femeia îi pregătea pe jar,
după ce mai întâi tăia capetele țiparilor care semănau cu capetele șerpilor și
îi aruncau unui câine slăbănog ce se aciuase pe lângă ei. Nu făceau mămăligă
fiindcă nu aveau mălai, nici făină nu aveau, mâncau țiparii goi, de aceea
totdeauna se culcau flămânzi, cu gândul că a doua zi vor avea mai mult noroc și
vor mânca pe săturate.
Pe toamnă bordeiul era gata, însă ei erau la fel de săraci, nimeni nu-i
chema la muncă, erau ocoliți mai rău ca leproșii. Calomfira încercase să caute
de lucru în sat, însă fusese refuzată în mod brutal de toată lumea.
Într-una din zile, când soarele se ridicase de trei stânjeni pe cer și
râdea cu gura până la urechi fiindcă biruise ploaia ce căzuse toată noaptea și
desfundase drumul care traversa lunca, un călăreț se oprise în dreptul
bordeiului să caute ajutor. Căzuse de pe cal și își fracturase piciorul.
Norocul lui că accidentul avusese loc în apropierea locuinței rudimentare a
străinilor. Femeia, ce tocmai făcea un terci din boabe de porumb pisate pe două pietre, a auzit strigătul
jalnic de afară. A ieșit din bordei să vadă cine se tânguie așa de tare încât
și slăbănogul lor câine începuse să urle din milă pentru bietul călăreț.
-Femeie, dă fuga în sat, întreabă unde stă Haralamb, spune-i tatei să
pună caii la căruță să vină să mă ia de aici, fiindcă mi-am betegit piciorul.
Drept mulțumire îți voi da în stăpânire pământul din jurul bordeiului cam la o
prăjină de loc să ai unde să-ți pui o ceapă și o roșie. Înțelesu-m-ai? Bărbatul
vorbea cu greutate, se vedea că avea
dureri mari.
-Nu te supăra, cine este Haralamb?
Calomfira a întrebat să știe pe cine și cum să caute.
-Eu mi-s Haralamb. Și pleacă odată, proasta dracului! Ce te hlizești la
mine? Dă-i drumul mai repede fiindcă leșin de durere!
-Stai blând, conașule, femeia a înțeles că Haralamb era băiat de chiabur,
mă uit eu la piciorul lu’ tălică să văd ce și cum. Mitriță, ieși o țâră afară și
pune niște fân uscat aici în fața bordeiului.
Bărbatul a adus din spatele bordeiului, de sub o pătură din cânepă bine
țesută cu bătătură din bumbac, un braț cu paie uscate și le-a întins în așa fel
încât să semene cu un pat improvizat.
-Stai pe pat conașule să mă uit la piciorul matale să vedem ce năpastă a
căzut pe el. Calomfira l-a ajutat pe Haralamb să se întindă pe patul improvizat,
apoi i-a ridicat pantalonul nemțesc până aproape de genunchi. Glezna se vedea a
fi umflată. Femeia a apăsat ușor să simtă oasele dacă sunt la locul lor.
Bărbatul, l-a atingerea femeii, a început să urle de durere.
-Dă-i drumul în sat muiere, aleargă la tata să înhame mai repede caii la
căruță să vină să mă ia pentru a mă duce la coana moașă să mă doftoricească. Ce
dracu, în timp ce suferința mea crește, tu pierzi atâta vreme?
-Mintenaș plec boierule, nu te supăra, doar am vrut să mă uit, să văd
cât de rău este. Stai, să te descalț, se vede că ești boier mare după mândrețea
de pantofi nemțești pe care îi ai în picioare. După ce a scos pantoful
bărbatului, a luat laba piciorului în mâinile ei puternice și tinere și, fără
veste, a tras puternic de ea cu o mică răsucire. S-a auzit un ușor„clonc”, Haralamb
a leșinat de durere. Femeia l-a încălțat la loc, după un timp bărbatul a
deschis ochii.
-Mulțumesc femeie! Îmi este mult mai bine. De unde ai știut cum să
procedezi? Ai mai făcut asta?
-Da, de multe ori. De copilă am fost slugă la o moașă tare pricepută în
tot felul de betegeli. De la ea am învățat, mai ales, după ce îmbătrânise și nu
mai putea merge să tămăduiască, atunci mă trimitea pe mine în locul ei și mă
învăța cum să procedez. Știu să descânt de deochi, de brâncă, de mușcătură de șarpe,
descânt de gălbinare în țuică sau în apă, tai sub limbă bășica gălbinării.
Vindec ruptura și scrinteala oaselor, aduc copiii pe lume. Nu fac fermece, și
nici alte vrăjitorii.
După un timp bătrâna moașă a murit. Fiica ei m-a dat pe poartă afară. Am
plecat în lume, am rătăcit multe zile din loc în loc, nimeni nu mă primea în
prispa lui, peste tot era sărăcie, pricopseala era doar în păduchii care
ajunseseră să meargă pe mijlocul drumului. Așa m-am întâlnit cu Mitriță, și el un
om al nimănui, smuls ca și mine din rădăcinile strămoșilor, fiindcă în mod
sigur avem undeva rădăcini, însă doar Dumnezeu știe unde or fi. Noi am crescut
cerșind din poartă în poartă, colo o mângâiere, dincolo o coajă de pâine. Ce-i
drept, mai multe șuturi în spate am primit, decât vorbe de alinare a suferinței
noastre. Eram vinovați fiindcă cerșeam, noi, niște pârdalnici de copii ce vină aveam că aceia ce ne aduseseră pe lume
se lepădaseră de noi?. După câteva clipe de tăcere a adăgat privind în pământ, e
beteag săracul, nu o mai duce mult, spuse femeia arătând spre bordei unde se
afla Mitriță, are oftică. Încerc să-l ajut cât pot. Însă, doar Bunul Dumnezeu
mai poate face ceva pentru el, deși și aici am slabe speranțe. Mulțumim că nu ne
goniți de pe pământul vostru. Ne vom bucura de bucata de pământ dată spre
folosință. O vom face să rodească dacă în primăvară ne veți da ceva sămânță să
punem în pământ.
Haralamb se ținuse de cuvânt, le dăduse spre folosință o bucățică de
pământ paralelă cu marginea iazului. Nu-i stricase nimeni. Calomfira se
dovedise a fi bună gospodină. Făcuse un rai din micuțul ei lot de teren. Săpase
câteva trepte în malul iazului și, de aici lua apă cu un ulcior ciobit la gură,
pe care-l găsise aruncat pe marginea drumului, să ude grădina vara când seceta
făcea să se răsucească frunzele plantelor.
Sătenii nu o mai prigoneau, mai ales după ce în primăvara următoare
Mitriță și-a dat obștescul sfârșit plecând
într-o lume, poate mai bună, însă sigur, fără întoarcere. S-a rugat femeia
de preotul din sat să vină la capătul mortului să facă slujba cuvenită pentru
cei petrecuți din astă lume. Nu numai că a refuzat-o, pe motiv ca nu poate
ajunge până acolo el fiind bătrân și neputincios, însă nici loc de veci în cimitirul
satului nu i-a dat. Calomfira l-a plâns cu lacrimi adevărate de durere pe
prietenul ei ce zăcea pe pat fără suflare. În capul grădinii dinspre câmp i-a
săpat groapă adâncă să nu ajungă animalele să-l dezgroape. A legat două bețe în
formă de cruce și le-a înfipt în pământ la capul mortului.
Se dovedise bună meșteră în tămăduirea multor boli, dar mai ales era o
bună moașă, cu toate acestea era solicitată să asiste la naștere doar la
femeile sărace, cele bogate o aduceau pe coana moașă a satului, o femeie îmbătrânită
în rele, apucătoare și viperă la suflet ce nu scăpa prilejul să o bârfească pe
sărmana Calomfira.
Femeia venea rar în sat, când era chemată, ori atunci când era vreo
sărbătoare, așa cum se întâmplase și acum. Mai mereu avea câte ceva de leac la
ea, mai ales pentru tăieturi, ori mușcături de șarpe. Oamenii, mergând desculți,
adunau tot ce se putea înfige în picioarele lor bătăturite de mers cu talpa
goala prin glodul pământului din primăvară, când soarele începea să zbicească
potecile după zăpada ce tocmai se topise, până în toamnă când cădea bruma. Abia
atunci căutau opincile aruncate din picioare în primăvară. Nu erau rare nici
mușcăturile de șarpe, însă nu erau șerpi periculoși, atacau doar dacă, din neatenție,
călcai peste ei în buruienile mari de bozii, acolo unde ei stăteau, într-o mică
poieniță, cu burta la soare să-și înfierbânte sângele rece pe care îl aveau din
naștere.
....................................................................................................................................
Anghel și Gheorghe Lemnaru l-au ridicat pe Vasile și împreună l-au pus
în căruța unuia ce tocmai se nimerise să treacă pe acolo și se oferise să-l
ducă pe rănit până acasă la Titirez.
Lixandru, ajutat de Lazăr, i-au legat mâinile la spate lui Spirache,
după care, în țipătul de frică și blestemul femeilor la adresa chiaburului care
necinstise multe fete sărace din sat, l-au rezemat de zidul cărciumii. Câțiva dintre
ortacii lui Belciug, mai mult beți decât treji, au încercat să se apropie de
stăpânul lor să-l dezlege. Ca la o comandă sătenii au făcut zid în fața
criminalului.
-Dacă vreunul dintre lingăii ciocoiului se apropie de el, va fi făcut
fărâme, a strigat Lixandru la slugoii lui Spirache care, auzind porunca
Lemnarului cel tânăr și-au căutat de drum fără a mai privi înapoi.
Alarmat, șeful de post, împreună cu doi jandarmi, au sosit în fața
cârciumii. A privit cu ochii de vultur mulțimea căutând să se dumirească unde
se afla Spirache.
-Lixandre, a strigat șeful postului de jandarmi, ție, măi băiete, ți s-a
urcat democrația la cap? Apăi, află flăcăule, că eu mă voi strădui să ți-o
scot. Nu las eu ca gărgăunii să-ți strice ce bruma minte ai. Unde este domnul
Belciug tânărul? Spune mișelule, ce-ai făcut cu el? Jandarmul, un plăvan
mustăcios, sanchiu și aliat cu bogătașii, căuta să-l intimideze pe Lixandru.
-Uite-l aici, domn’ șef, legat cobză, numa bun să-l iei și să-l arunci
în beci. Asta merită pentru că l-a înjunghiat pe Vasile Titirez. Lixandru,
calm, s-a apropiat de jandarm și cu mâna întinsă a arătat spre Spirache care,
legat cobză, se sprijinea de zid.
-Cum ți-ai permis, mă, să-l legi cu mâinile la spate? Cine ești mă, tu,
în satul ăsta, măi comunistule, îți scot eu politica din sufletul tău de neam
prost. Imediat să-l dezlegi, auzi, mă? Imediat, că de nu...jandarmul a ridicat
mâna să-l lovească pe Lixandru. Lazăr, care se apropiase de cei doi, a parat la
timp pumnul jandarmului.
-Ușurel domn’ șef, unde dracu te crezi? Adică banditul ăsta dă cu
cuțitul, bate oameni, seamănă teroare în sat, iar dumneata, ca un vândut ce
ești, sări să-l lovești pe Lixandru, omul care nu ți-a făcut niciun rău, nici
dumitale, nici altora. Eu zic să te potolești, să vezi din ce parte bate vântul
și să te porți ca atare. Nu ne mai sperii ușor cu bătaia cum erai obișnuit.
Vorbele calculate ale lui Lazăr l-au făcut pe jandarm să schimbe macazul.
-Apăi eu nu zic cu vorbă rea, că de, și conu’ Spirache ar trebui să se
mai potolească, nu să umble toată ziua beat căutând gâlceavă oamenilor
cumsecade. Luați-l, mă, de acolo și băgați-l la beci! A ordonat șeful de post
subalternilor temător de acum de consecințele propriilor cuvinte.
Jandarmi s-au repezit la Spirache l-au săltat de subsori și au plecat cu
el, mai mult târându-l, spre postul de jandarmi.
.................................................................................................................................
Căzuse prima brumă, apa făcuse o pojghiță de gheață subțire și sticloasă.
Sfântu Dumitru venise cu barbă albă de la bruma groasă așternută peste iarba
încă verde și pe acoperișurile caselor.
Ziua se micșorase mult, soarele aproape de prânz încălzea pământul,
atunci țăranii începeau să lepede de pe ei din hainele groase pe care le
îmbrăcaseră dimineața, sugrumați de ger, când plecaseră de acasă cu treabă în
țarină.
Gheorghe Lemnaru s-a trezit cu noaptea în cap, a aprins un chibrit, la
lumina lui palidă s-a uitat la ceasul de
pe masă, era ora trei fără un sfert. A ieșit afară cu bunda în spate și căciula
pe cap. Luna lumina ca-n palmă, era o lumină rece, nefirească, limpede de
puteai să bagi ață pe urechea acului. S-a cutremurat de frig, a început să-și
frece mâinile să le încălzească.
A intrat în casă, toți dormeau, Filofta sforăia ușor, a privit cu milă
spre ei, știa că vor bombăni când avea să-i trezească din somn. S-a îmbrăcat,
apoi a făcut focul cu gătejile puse de cu seară la uscat. Focul a început să
trosnească în sobă dând senzația de cald, deși nu se încălzise nici plita. A
mai stat un timp pe marginea patului, a tras procovul, din lână țesut în casă,
cu grijă peste piciorul nevestei care se dezvelise, până și cămașa din bumbac
cu floricele la piept și la poale, deși lungă până la glezne, se ridicase mult
peste burtă. Gheorghe a rămas privind la rotunjimea pulpei pe care tocmai o
ascunsese, a zâmbit gândind la tinerețea
lor.
S-a aplecat, a depus un sărut scurt pe fruntea soției, așa cum săruți
icoana la biserică, știa o vorbă din
bătrâni, pe copii și pe nevastă să-i pupi doar în somn, altfel ți se urcă în
cap. Gheorghe Lemnaru respectase cu strictețe zicala, nu se purtase rău cu
nevasta, în sensul că nu o bătuse din orice, dar fuseseră momente când o
altoise, asta nu pentru că ea ar fi făcut cine știe ce boroboață. În definitiv
femeia greșea mai mult decât bărbatul, își spunea adesea Lemnaru în gândul lui,
doar pentru că bărbatul le judecă pe-ale femeii și nu invers.
Mamă-sa fusese o muiere aprigă
căreia Gheorghe și frații săi nu-i ieșiseră din cuvânt, cel puțin în față și
nici vreuna dintre cele patru nurori. Bălașa, cea de le fusese mamă și care se
petrecuse din astă lume, le spunea mereu: „mă nepricopsiților, nu vedeți că
femeile vi s-au urcat în cap? Dați-le dracului jos că râde satul de voi”. Nu
era de joacă cu bătrâna Bălașa, nu-i lăsa din gură, îi amețea cu vorba și nu se
lăsa până ce nu-și auzea nurorile urlând în propriile case din cauza
loviturilor pe care le primeau de la bărbații lor asmuțiți pe ele de muma cea
plină de venin.
Gheorghe nu își bătuse nevasta niciodată la comanda mamă-si, o pișcase
și el din când în când, nu rău, nu să zacă la pat cum o bătea fratele lui,
Iancu, pe Safta, nevastă-sa, ci doar cât să-i amintească, să nu uite că în casa
este un bărbat, nu un nevolnic de papă lapte.
-Măi femeie, să mergem în luncă să tăiem cocenii, afară este o lună
frumoasă, luminează ca ziua, e păcat să nu profităm, poate, până se ridică
soarele încărcăm și o căruță. Ai văzut ziua când lucește soarele ce se fărâmă
frunza când încărcăm snopii în căruță. Să mergem acum în amurgul nopții,
cocenii sunt umezi de la brumă, îi putem tăia și lega fără să le producem
stricăciuni. Să ne grăbim, aș vrea să încărcăm căruța în buza dimineții.
Filofta a deschis ochii, l-a
văzut pe Gheorghe îmbrăcat și gata de muncă:
-Ai dreptate omule, să mergem că mulți mai avem de tăiat, dacă nu zorim,
mai năvădim o lună de zile și văd că ar vrea să vremuiască. Mi se pare mie, ori
aici e frig? Filofta zgribulită de frig se freca cu mâinile peste trup și peste
brațe.
-Frig este și afară, a căzut brumă groasă, cred că pentru copii ar
trebui să le iei haine de schimb, probabil se vor uda de la bruma care va fi
din belșug pe pârdalnicul de mohor care a crescut, din ploile lui gustar, până aproape de burta calului, mă
cuget că multă brumă va fi și pe coceni. Până vă îmbrăcați voi, eu pun tigaia
pe plită, în ea voi fărâma niște mămăligă rece și niște brânză tare, pe toate
am să le amestec cu patru ouă pe care le voi turna în untura încinsă, așa cum
am văzut că faci tu. Mâncăm niște puricei cu brânză și ouă, de vreme ce acolo
este multă treabă și va mai dura până ne vom înturna acasă, în acest fel nu
o să ne apuce slăbiciunea de la
lingurică. Trezește copiii să arunce o țâră de apă pe față, altfel vor fi
adormiți toată ziua. Și hai femeie mai repejor, mintenaș se crapă de ziuă și ne
facem de ocară satului plecând ultimii la câmp.
Gheorghe a pus tigaia din fontă, cu piciorușe subțiri, pe gaura plitei,
după ce luase durile, să fie mai aproape de flacără, să nu zacă pe plită , cum
zicea biată mamă-sa, Bălașa. Nu după multă vreme untura a început să sfârâie,
era momentul ca bărbatul să arunce în grăsime amestecul din mămăligă, brânză și
ouă. Cu o lingură din lemn a amestecat bine în tigaie până ce compoziția a
căpătat o culoare rumenă. A pus masa
rotundă cu trei picioare în mijlocul casei, apoi s-au așezat toți pe scăunele.
Au mâncat pe săturate, fără să se plângă de mâncare, dar nici de faptul că au
fost treziți cu noaptea în cap. Doar prâzlea s-a burzuluit un pic, ar fi vrut
să mai doarmă, însă Lixandru l-a potolit repede.
-Băiete, obișnuiește-te cu greul, va veni o zi când va trebui să iei
singur astfel de hotărâri. Dacă vei fi un miorlăit și un alintat, nu vei fi bun
de nimic. Ai văzut câți oameni sunt săraci în satul ăsta din cauza lenei?
Preferă să stea la taclale pe marginea șanțului, zi de vară până-n seară, iar
seara să trimită muierea cu strachina în sat să cerșească mălai de la unul, o
lingură de untură de la altul, să aibă ce mânca, altfel mor dracului de foame
cu copiii în casă. Așa vrei și tu să fii?
-Nu, neică, nu vreau așa, însă îmi era somn. După ce mi-am răcorit fața
cu apa rece din găleata de afară căreia tata i-a spart gheața, acum mă simt în
stare să mă lupt cu munții care se văd câteodată în zare, când cerul este senin.
S-au ridicat cu toții de la masă. Lixandru și Gheorghe au ieșit să
înhame caii. Filofta împreună cu Costică au pus în căruță nuielele din richită legate în snopi, pe care
le tăiaseră din vreme din zăvoiul gârlii. Didina a deschis larg porțile. S-au
urcat în căruță, și-au făcut semnul cruci, apoi Lixandru a atins blând caii cu
biciul. Căruța a prins a se urni din loc. Didina s-a grăbit să închidă porțile
în urma carului care ieșea în pasul cailor. Din mers s-a urcat și ea.
-Lixandre, dă bice cailor să ajungem mai repede, înghețăm dracu’ de frig în
căruță.
O oră mai târziu deshămau caii. Filofta, Didina și Costică cu secerele
în mâini au tăiat câteva brațe de mohor pe care l-au pus în cutia căruții să
aibă caii ce mânca cât iei vor avea treabă.
-Femeie, tu și Didina legați snopii. Eu cu Lixandru și Costică vom tăia.
Luăm fiecare câte trei rânduri de coceni. Să tragem tare să terminăm de tăiat
și legat cocenii până pe la prânzișor.
Doar Gheorghe vorbea. Lixandru și Costică tăcuți, încrâncenați, de parcă
bieții coceni erau cei mai mari dușmani ai lor, înfigeau aprig secerile în
trupurile lor, îi tăiau o palmă mai sus de pământ, apoi îi așezau brațe, brațe,
cât să facă femeile snopi din ei.
Apusese luna, în locul ei rămăsese o dungă roșie care brăzda cerul. Ziua
se strecura printre lanurile de coceni. La răsărit cerul luase foc. Soarele se
trezise din somn, de acum se va ridica copăcel.
Gheorghe cu ai lui ajunseseră în capul locului, pentru întoarcere mai
era puțin de tăiat și legat. Au hotărât ca Lixandru și tată-su să încarce
căruța cu snopii de coceni, iar Costică cu Didina să taie ce bruma mai era de
tăiat, în timp ce Filofta pe urma lor să lege cocenii tăiați.
-Bună dimineața, oameni buni! Un bărbat răsărise în fața lor din lanul
de porumb, rămas necules, din tarlaua vecină.
-Bună dimineața, Anghele! Ce vrei? Nu știi că ne-ai produs o mare
stricăciune? Îndrăznești să vii la noi să ne dai binețe de parcă nu s-ar fi
întâmplat nimic? Ce fel de om ești?
-Unul prost, așa să știi dumneata. Acum regretă tot ce a făcut, ar vrea să
dea timpul înapoi. Gheorghe, Gheorghe, mi se usucă băiatul în bătătură de
dragul fetei tale, s-a plâns Frusina, lui Lemnaru care așeza cocenii în căruță.
S-a vindecat rana făcută de cuțitul sceleratului, doar rana din sufletul lui nu
se ogoiește. Te iubește Didina mamă, s-a întors Frusina spre fată. Nu mănâncă,
nu bea, nu face nimic, doar privește înspre casa voastră și oftează. Cu tac-su
nu a mai scos vorbă de când l-a tăiat Spirache, atunci s-a supărat rău pe
nemernicul ăsta pe care-l vezi aici, gata să vă ceară iertare, de-l veți putea
ierta vreodată, mai ales Didina nu cred să-i vorbească cât va trăi în astă
lume. Frusina era o femeie cu scaun la cap. Calculată și cu drag pentru familia
ei. Totuși era dreaptă, nu ar fi oropsit pe cineva pentru a-i fi ei bine, sau
unuia din casa ei. De aceea, atunci când Anghel scosese acele vorbe de ocară
despre fata lui Lemnaru, ea l-a pus la punct pe bărbatul ei nesocotit. Zile
întregi nu i-a adresat vreo vorbă, nu l-a băgat în seamă, nici strachina cu
zeamă în față nu i-a pus la masă.
-Gheorghe, Filofto, dați-mi fata. Lăsați copiii să facă împreună casă! Se
iubesc, oameni buni. Nu-l băgați în seamă pe neisprăvitul de Anghel. A greșit,
o știe și el, de-l lăsați, ar vrea să-și ceară iertare de la voi. Roagă-te, mă,
închină-te în fața acestor oameni care nu ți-au făcut niciun rău, în care tu ai
aruncat cu noroi fără să-ți pese de răul pe care îl faci Didinei și părinților
ei.
Anghel Titirez slăbise și se gârbovise în ultimul timp, nu că înainte ar
fi fost vreun burtos, însă acum ajunsese un schelet mergător, hainele atârnau
pe el ca pe un par, iar ochii priveau din fundul găvanelor. A ridicat capul
fără să privească în față pe vreunul din familia Lemnaru. Lacrimile i-au
inundat obrajii, plânsul l-a podidit fără să-l mai poată opri. A căzut în
genunchi în fața Filoftei:
-Mă iartă, dacă poți, iertați-mă, oameni buni! Răul pe care l-am
pricinuit nu poate fi ușor șters, nici uitat, îmi intrase în cap gărgăunii
chiaburiei. Începusem să privesc lumea de sus. Gheorghe, am fost prea sărac,
pământul primit în primăvară îmi luase mințile. Am greșit față de voi, am
greșit față de Vasile al meu și de nevastă. Ajutați-mă să devin iar om la locul
meu, așa cum am fost până în primăvara trecută!
-Mamă, a intervenit timidă în discuție Didina, lasă-mă să merg după
Vasile, îmi este tare drag!
-Nu acu este momentul să facem înțelegeri, avem alte treburi de rezolvat.
Zoriți, că mintenaș se face prânzul ăl mare și noi nu am gătat cocenii.
Anghele, mergi în drumul tău, vom vedea ce și cum după ce se isprăvesc
treburile de toamnă. Haideți măi, dați zor! Gheorghe, din căruță, unde așeza
snopii să încapă cât mai mulți, dar, nici să nu se răstoarne, își îndemna
nevasta și copiii la treaba.
-Anghele, ajută pe Lixandru să încărcați mai repede, eu am să leg
alături de Filofta snopii de coceni. Lasă-ne să te ajutăm, a spus Frusina privind
în ochii Filoftei, împreună putem să
facem multe. Mergeam spre locul nostru din Nisipuri
să tăiem cocenii, îi vom tăia altădată, dă-i păcatelor! Vă spun eu că s-a
schimbat Anghel, a continuat Frusina să-și apere bărbatul, nu mai are mărirea
în cap, și-a scos-o singur, s-a dumirit că boieria nu era altceva decât o
sminteală ce-l făcuse să-și piardă mințile. I s-au risipit fumurile după ce noi
nu i-am mai vorbit, nici eu, nici Vasile, atunci a înțeles el, când rămas
singur pe bătătură ne băgat în seamă de noi, cât a putut fi de prost.
Filofta s-a uitat la Gheorghe, a înțeles din privirea lui că acceptă
ajutorul celor doi:
-Vino Frusino și ajută-ne, cât
despre copii avem să tainim când vremea ne va permite și treburile au să se gate.
Trebuie să aranjăm lucrurile cu trăinicie, nu în pripă, legătura lor trebuie să
fie pentru toată viața.
Soarele se ridicase de trei sulițe pe cer. Începuse să se încălzească,
bruma topită de razele calde cădea în picuri mari de la streșinile caselor.
Familia Lemnaru ajunsese cu bine acasă. Sprijinul celor doi Titirezi făcuse ca treaba să fie terminată mai repede.
Se despărțiseră fără resentimente. Filofta îi șoptise Frusinei la ureche că o
așteaptă pe la ea înainte de lăsatul secului.
...................................................................................................................................
Un oaspete la drum de seară
O zi calmă de noiembrie, frigul venit prea din vreme plecase în alte
zări, era o zi călduță care nu prevestea nimic rău. Ultimele frunze galbene
rămase în pomi, ca niște haine rupte uitate agățate într-un cuier vechi, erau
neclintite, vânturile înțepeniseră în intersecția rozei-vânturilor. Soarele,
blând, mângâia pământul, iarba uscată era păscută de animalele scoase din nou
din grajduri, după ce fuseseră închise mai mult de-o săptămână cât durase verva
gerului.
Din creasta malului cobora pe ulița satului un țăran îmbrăcat în suman
din postav, lung și vechi, ros pe la mâneci și pe la poale, în picioare era
încălțat cu opinci rupte, iar pe cap avea o căciulă neagră, desfundată, din
piele de oaie. Pe umeri purta o boccea dintr-o bucată de velință țesută în
casă, atârnată în vârful unui băț gros pe care îl sprijinea pe umeri. Țăranul
mergea călcând ușor, parcă nu vedea drumul, se uita atent la casele pe lângă
care trecea. Căuta ceva, ori pe cineva, nu îndrăznea să întrebe, deși se
întâlnise cu câțiva localnici pe care-i salutase cu bună cuviință. Aproape de
biserică a văzut un băiețaș la vreo 12 ani, s-a apropiat de el și, după ce l-a
studiat fugitiv l-a întrebat:
-Flăcăule, în sat la voi este unul Beteșug, Belciug, Lacăt, nu mai știu
cum îl cheamă, m-a rugat cineva de la mine din sat să-i spun o vorbă despre o
rudă îndepărtată de-a lui, cu toate acestea, să nu râzi de mine că mi-s om
bătrân, am uitat cum a spus vecinul că se numește. Străinul privea viclean
copilul ce luase în serios spusele lui.
-Nene, mai jos câteva case este o gospodărie mare și frumoasă, acolo stă
unul Belciug, e doar el cu muierea lui, băiatul este la ocnă, a tăiat cu
cuțitul pe nea Vasile Titirezu. Întreabă la ei, poate chiar acolo trebuie să
ajungi. Mergi sănătos! Băiatul a plecat după ce a mai ridicat o dată palma în
sus în semn de salut.
Ajuns la poarta chiaburului a vrut să intre, fără să strige, nu voia să
facă multă gălăgie, însă zăvozii, care erau liberi prin curtea largă, au sărit
pe el. Omul s-a retras și a tras portița în urma lui, frica era cu atât mai
mare cu cât, în copilăria lui, fusese mușcat rău, într-o iarnă geroasă, de doi
câini ai preotului din sat, ce scăpaseră pe drum tocmai când el trecea de la
bunica lui cu o bucată de șorici de porc ascunsă în dulama lungă, peste care
era încins cu o sfoară de cânepă. S-a apărat cu forța copilului, însă câinii,
niște ciobănești afurisiți, îl puseseră jos, noroc cu preoteasa care se
nimerise cu găleata să ia apă din fântâna de peste drum de casa ei, abia l-a
scos din gura dobitoacelor. Fusese hărtănit rău. Nevasta preotului l-a îngrijit
două săptămâni cât a zăcut după urma rănilor. De atunci rămăsese cu frica de
câini.
Dumitru a înțeles că este cineva
la poartă după cum a auzit câinii că latră. Cum gardul și porțile erau înalte,
nu putea alici cine se nevoise să vină la poarta lui. A dat gură câinilor,
aceștia s-au potolit și s-au retras în cotețul lor aflat undeva în fundul
curții. Belciug a deschis poarta pornit să ia la șuturi pe cel care se oprise
să cerșească, ori să ceară cu împrumut. Se jurase să nu mai ajute pe nimeni,
după ce i se luaseră 35 de hectare de pământ din cel mai bun când fusese
înfăptuită reforma. Le și spuse atunci:„ bă, aveți pământul, însă nu aveți
atelaje, nu aveți sămânță, nu veți avea ce mânca până la recolta viitoare, tot
la Belciug veți veni, am să vă dau p-asta”, Belciug a lovit cu mâna dreaptă cotul mâini stângi,
balansând antebrațul stâng cu pumnul închis. Se ținuse de cuvânt, nimănui nu
dăduse un ciur de mălai, nici împrumut, nici de pomană, doar pe bani vindea de
la moară.
S-a uitat atent la țăranul cu fața trasă, neras, cu ochii vioi și
inteligenți, la mâinile lui, ce nu păreau a fi muncite, după care, l-a întrebat
ce dorește.
-Nimic pentru mine, aduc vești de la băiatul dumitale, trebuie să știi
că este bine sănătos, nu ai vrea să mă
bagi în curte? Nu vreau să fiu recunoscut de careva. Vocea țăranului era
oarecum poruncitoare, se simțea omul care dăduse ordine în viața lui.
Dumitru a aruncat o privire în lungul drumului, nu se vedea nimeni, era
pustiu, atunci s-a tras într-o parte din dreptul portiței și l-a poftit pe
musafir să intre în curte.
-Intră, să stăm de vorbă, se pare că dumneata chiar ai multe vești, nu
știu dacă toate bune, însă, sigur importante mai ales pentru mine.
Au intrat sub o polată acunsă de ochii lumii în spatele casei, acolo
aveau sobă din cărămidă cu plită și cuptor , o masă mare, lungă și cu bănci din
lemn pe pari bătuți în pământ. Aici mâncau, vara, oamenii care munceau în
curtea lor. Acum treburile erau pe sfârșite, dăduse drumul la majoritatea
slugilor să-și petreacă iarna acasă. Oprise doar omul care se ocupa de moară și
ajutorul lui. Mai avea tocmiți pe simbrie bună, pentru o lună de zile, șase
țărani care îi aduceau lemne din pădure
cu cele două căruțe ale lui.
-Aritina, adu femeie o cană cu țuică și pune ceva de-ale guri pe masă,
avem un călător flămând și însetat și nu aș vrea să plece din casa lui Belciug
neomenit.
Femeia urmărise pe după perdea
tot ce se petrecea în curte, nu i-a plăcut țăranul jerpelit și murdar, ce
semăna mai mult a cerșetor, când l-a văzut așezându-se la masa lor.
-Dumitre, de ce l-ai băgat în curte, dacă îți era milă de el îi puteai
duce ceva la poartă, tu spuneai să nu aducem în casă toți nespălații și acum ce
faci? Aritina, mai împlinită ca în tinerețe, încă frumoasă, la fel de aprigă și
de rea, stătea cu mâinile în șolduri în fața celor doi.
-Muiere, ce vorbă am spus eu? De când te tocmești tu cu mine? Aud? Dă-i
drumul unde te-am trimis și să nu-ți mai aud pliscul că acuși ți-l tai.
Înțelesu-m-ai? Belciug se ridicase în picioare cu burta lui mare răsfrântă
peste chimir, a apucat o cană de pământ ce era pe masă și a aruncat cu ea după
Aritina care, înțelegând pericolul ce o păștea o luase la pas spre beci pentru
a îndeplini porunca primită.
-Spui că îl cunoști pe băiatul meu? De unde îl știi dumneata? V-ați
întâlnit în pușcărie? E nevinovat săracul, doar a zgâriat cu cuțitul un
nemernic comunist dintre ăia ce s-au înfiltrat și în satul nostru. Ia stai!?
Dumneata cine ești, nu cumva te-a adus necuratul la mine în casă? Vei fi fiind
de la Siguranță și eu mă dau ca prostul pe mâna dumitale. Are dreptate Aritina,
nu trebuia să te primesc în curte. Poate că băiatul meu chiar este vinovat,
lasă că e tânăr, face pedeapsa și vine acasă. Aritina, lasă țuica și fă-ți de
treabă, am de vorbit cu omul ăsta. Încă nu știu ce hram poartă. Dumitru era neliniștit
în sufletul lui, pe de o parte ar fi vrut să afle cât mai multe despre
Spirache, știa că evadase din închisoare, veniseră jandarmi și-l căutaseră prin
curtea lui, înțepaseră cu țăpoaiele șirele cu paie, răscoliseră podul și
fânăria. Chiar îl altoiseră și pe el și pe Aritina să spună unde îl țin ascuns.
Au fost bătuți degeaba, nu știau nimica de băiat. Acum, acest om cu palmele
curate, fine și fără bătături, ce părea, mai degrabă, un orășean obișnuit să
poruncească, se cunoștea după privirea demnă, dominatoare și cu zâmbetul
disprețuitor din colțul gurii, venise în curtea lui pe nepusă masă.
-Dumitre nu plec de lângă tine, doar sunt nevasta ta, amândoi am
împărțit toate secretele, de ce mă alungi acum? Nu-mi place omul, nu este
cerșetor, este deghizat, întrebarea este, cine se află sub aceste zdrențe?
Aritina s-a apropiat de țăran, l-a mirosit îndeaproape. Hm, miroase frumos a
lavandă de calitate, nu a balegă de vacă.
-Cine ești omule? De ce ai venit să ne tulburi? Să știi că ai intrat în
curtea greșită, de aicea viu nu ieși dacă nu ne convingem că ești un om bine
inteționat. Rămâne ca tu să ne determini să credem tot ce ai de spus. Aritina
l-a prins de gulerul hainei și l-a strâns cu forță. Vorbește omule, altfel te
omor cu mâna mea!
-Am stat în celulă cu Spirache, sunt ofițer, militar de carieră, am fost
în rândurile legionarilor, cineva m-a turnat și comuniștii m-au condamnat la
ani grei de închisoare. Soarta ne-a zâmbit mie și lui Spirache când duba care
ne transporta la Jilava a fost atacată de niște prieteni de-ai mei. Toți cei 10
deținuți am fost luați de camarazi și duși într-o peșteră din munți. Aici este
cartierul general al legionarilor. Acum știți cine sunt, mă puteți trăda, însă
nu va fi bine pentru Spirache. Prietenii mei nu sunt cei mai blânzi oameni,
sunt duri, obișnuiți cu crimele, viața unui om, pentru ei, are valoarea glonțului
ieșit pe țeava pistolului.
Belciug asculta înmărmurit
povestea incredibilă în care se vârâse Spirache, cumva, fără voia lui, din câte
povestea ofițerul. Aritina, cu colțul basmalei în dreptul gurii rămăsese stană
de piatră, nu scotea un sunet, încerca să-și înăbușe respirația, i se părea că
face prea mult zgomot. Musafirul îi îngrozea, era sigură că undeva sub
zdrențele lui are un pistol cu care le putea lua oricând viața.
David Bercovici, falsul țăran, fusese ofițer de carieră în poliția
română, participase activ la împușcarea deținuților din penitenciarul Jilava. A
fost arestat și condamnat la închisoare
pe viață. Ofițerul a privit superior pe cei doi soți, era mulțumit, reușise
să-i impresioneze, să-i stăpânească. A simțit că îi are la mână, că poate face
cu ei tot ce vrea. Misiunea lui era îndeplinită. Belciug le va asigura de acum
banii necesari pentru aprovizionarea lor cu cele necesare traiului în peștera
rece din munți.
-Ce doriți de la noi? Cu ce să vă ajutăm? Suntem niște oameni obișnuiți
fără multe posibilități materiale, însă, din puținul nostru, pentru binele lui
Spirache, vă vom da tot ce putem. Dumitru nu știa cum să vorbească. În sufletul
lui de tată voia să-și protejeze copilul, pe de altă parte, îl blestema în gând
pentru că intrase în cârdășie cu niște nelegiuiți, considera că drumul lui
Spirache este fără întoarcere, că este condamnat pe vecie. Nu se va lăsa, va
plăti avocați să vadă care ar fi calea prin care unicul lui copil s-ar putea
întoarce în sânul familiei. Un gând fulgerător l-a trăznit în moalele capului,
iar intensitatea lui a avut puterea tunetului. Simțea că Iosif Abraham îl
blestemase de dincolo de mormânt.
-În primul rând vreau să vă atrag atenția, cu toate că sunt convins că
dumneavoastră ați înțeles, faptul că Spirache va trăi atâta timp cât voi ne
veți alimenta cu banii necesari aprovizionării micii noastre trupe și, mai
ales, va trăi cât timp vă veți ține gura. Străinul vorbea privindu-i în dungă.
Avea un accent de evreu, o privire rea, vicleană și disprețuitoare. În noaptea
asta voi înnopta aici. Faceți bine și puneți pe masă, drumul lung și obositor
m-a flămânzit, acuma mă frământă la lingurică. Tu, femeie, perpelește un pui pe
jar, apoi să te speli, să te aranjezi căci îți voi face onoarea să dormi cu
mine. Va fi ceva plăcut, te vei simți minunat, sunt convins că burtosul ăsta nu
ți-a mai potolit fierbințeala demult. În timp ce vorbea, David a prins-o de
mână pe Aritina și a tras-o în poala lui, i-a dat capul pe spate și a sărutat-o
pe gură. Aritina nu s-a opus prea mult, a fost o ușoară zbatere de formă, parcă
și-ar fi dorit acea strângere bărbătească în brațe, își amintise pe dată de
Dumitru cum o strângea în primii ani de căsătorie, apoi se moleșise.
Dumitru privea năuc la ce se întâmpla în propria lui casă. Nu-i venea să
creadă că Aritina se lăsase în brațele evreului ca o curcă prinsă în lemne.
Deși Bercovici nu o mai ținea de mâini, femeia nu se dădea dusă din brațele
lui. De frică nu pleaca, se mințea singur Belciug. Doamne, ce poftă avea să-i
crape capul străinului pe care îl primise cu bucurie în casă, doar dragostea
pentru copilul lui îl ținea cu mâinile legate.
Belciug, dărâmat, cu capul în jos ca semn al neputinței, a plecat de sub
polată să prindă un pui în oborul păsărilor. Din obor, în mână cu puiul tăiat, privea
prin gard la David cum se îmbrățișa cu Aritina, cum femeia se lăsa sărutată și
pipăită prin toate locurile. Nemernicul îi scosese o țâță afară, din ia puțin
cam decoltată, pe care o săruta, fără ca femeia să opună vreo rezistență, i se
părea că aude chicotul ei, cunoscut lui, când începea să-i fiarbă sângele.
Dumitru a înțeles că liniștea casei a luat sfârșit o dată cu intrarea în casă a
nemernicului rebel.
-Femeie, mergi și jumulește puiul, apoi pregătește-l pe jar cât stau eu
de vorbă cu domnul. Belciug voia să o îndepărteze pe Aritina din brațele
musculoase ale musafirului nepoftit. Însă femeia nu se dădea dusă, pentru prima
dată nu i-a executat poruncă, a rămas impasibilă la ordinul lui. Mai mult, l-a
prins cu mâinile de obraji pe David și l-a sărutat pe gură, ostentativ.
-Omule, dă-i zor cu puiul cela, nu te tot codi, femeiușca ta are treabă,
multă treabă. Vino întâi și pune-mi o ceașcă cu țuică, nu mă ține pe uscat. Dumitre,
așa am înțeles că te cheamă, în împrejurările actuale eu voi fi coșmarul tău,
torționarul tău. Te vei trezi cu mine în casa ta la orice oră din zi, dar mai
ales din noapte, tu îmi vei da să mănânc, iar ea îmi va ogoi nevoia de femeie.
Să nu-ți treacă prin cap să faci vreun gest necugetat, deoarece, ca o
consecință a prostiei tale, Spirache va fi sodomizat de prietenii mei, după
care va fi omorât, iar trupul îl vor arunca să fie hrană fiarelor sălbatice. Să
stai liniștit, să îmi dai tot ce îți cer. Cât timp lipsesc, să nu îndrăznești
să-mi lovești țiitoarea căci te atârn la streașina casei și acolo te las până
te mănâncă păsările cerului.
-Bărbate, a grăit pentru prima dată femeia de când aterizase în brațele
lui Bercovici, să nu-l supărăm, e și el un suflet necăjit, are nevoie de
mângâierea noastră, amintește-ți, că și pe tine la fel te-am alintat, deși,
bătrânul Iosif încă mai trăia. Nu ți-am spus niciodată, însă m-a durut când
mi-ai cerut să ne iubim lângă el în pat. Propunerea ta m-a încântat, la
început, eram tânără cu sângele clocotind în trup. Am făcut ce mi-ai cerut, mai
apoi cu trecerea timpului am regretat mult acea nesăbuință. A venit timpul să
plătim amândoi. Să nu te opui, David pare bărbat puternic, sper să îți placă și
ție ce îmi va face mie. Să te bucuri, fiindcă de mult, eu bucurie de la tine nu
am mai avut. Acum să pui masa să mâncăm, iar musafirului nostru să-i aduci din
pivniță vin din butoiul cel însemnat, să prindă putere, că tare dornică sunt și
de mult tânjesc după dragoste adevărată.
Au băut țuică ca niște vechi prieteni, Belciug, după câteva pahare cu rachiu,
părea că se împăcase cu soarta. Aritina rupea cu drag din carnea friptă de pe
pulpa puiului și o ducea la gura lui Bercovici, acesta o înhăța cu poftă,
așteptând să-i fie dată alta.
Dumitru se îmbătase, necazul zilei îl doborâse precum coasa firul de
păpădie. Suferise mult în copilăria și tinerețea lui, însă niciodată cruzimea
nu-l luase de piept ca în ziua asta care se apropia de sfârșit. Amurgul intrase
pe furiș sub polată. Mâncarea se terminase. Aritina era tot în brațele lui
Bercovici, îl prinsese după gât cu mâinile ei frumoase, în ciuda celor aproape
50 de ani de viață, îl săruta pe obraji și pe gură topită în voluptatea
nerușinată a desfrâului.
Bercovici l-a mișcat puternic de mână pe Belciug care mormăia un cântec
de jale cu capul proptit pe marginea mesei:
-Scoală Dumitre, să mergem căci multe mai avem de făcut. Prinde-l femeie
de brațul celălalt și hai să-l ducem în casă, mai întâi adu niște apă rece, de
vreme ce martor vreau să fie la dezmățul nostru, el trebuie să se trezească, nu
vreau să piardă nimic din ceea ce va urma.
Bercovici și proaspăta lui țiitoare au turnat apă rece din belșug pe
fața lui Belciug până ce acesta, bine răcorit, a deschis ochii. A vrut să se ridice din pat, acolo unde îl
întinseseră cei doi complici, însă capul îl simțea greu, iar picioarele parcă
aveau plumb în ele. Bietul Dumitru, abia în acel moment realizase că era legat
fedeleș. A mișcat capul să vadă ce fac Aritina și evreul, a văzut-o pe
nevastă-sa cu câtă necredință și destrăbălare se dezbracă. A închis ochii să nu
mai vadă depravarea propriei neveste cum se deda la preacurvie cu ticălosul lor
musafir. Lângă el, în patul lui, David se iubea în cel mai obscen mod cu
nevasta lui, cu Aritina, pe care el o diviniza.
-Privește, Dumitre, cum sunt iubită de un bărbat puternic, îți place?
Îți amintești? Așa m-ai iubit și tu în timp ce Iosif, beteag și neputincios,
era nevoit să ne privească. Nu întoarce capul bărbate, nici pe Abraham nu l-ai
lăsat să întoarcă privirea de la iubirea noastră desfrânată, privește, uită-te
ce bine mă simt! Iubește-mă băiete, ia-mă cum vrei tu, a ta sunt ori de câte
ori vei dori.
Ninsese trei zie fără contenire, zăpada se așternuse în strat gros, era
ca o plapumă albă, imensă și rece. Fulgii de zăpadă căzuseră alene, fără nici o
grabă, din norul albicios ce plutea lin pe cer de parcă voia să-l mângâie.
Nu bătuse vântul, nu viscolise omătul proaspăt așezat peste câmp și
peste case. Drumul sătesc, neumblat de care, avea zăpada netedă ca-n palmă, doar
în marginea drumului era o potecă îngustă făcută de câinii sloboziți de
stăpânii lor să nu înghețe de frig.
Gheorghe Lemnaru împreună cu cei doi băieți au curățat zăpada din obor,
în mijlocul oborului se făcuse un mal circular din omăt. Lazăr al Samfirei, care venise să-i ajute să
tăie porcul, nu s-a dat în lături să pună și el mâna pe lopată, găsise una lată
din fier poreclită „inima lui Stalin”. Lemnarii, cu ajutorul lui Lazăr, au
reușit să termine mai repede de curățat zăpada în obor, acolo unde urma să fie
sacrificat râtanul. Era ziua de Ignat, în noaptea, care tocmai se gătase de
vreun ceas, porcii visaseră sânge, semn că în acea zi urmau să fie sacrificați.
Ca orice animal și porcul simțea primejdia de moarte. Bătrânul Lemnaru, după ce
a îndepărtat pe ceilalți bărbați din raza vizuală a porcului, a intrat în cocină
având în mână o sforicică nu groasă, însă rezistentă, care la un capăt avea
făcut un ochi ca un laț. Gheorghe a vorbit
cu animalul, l-a scărpinat pe spate și pe burtă așa cum făcea ori de câte ori
îi punea mâncare în troc, apoi iute, cu meșteșug, i-a agățat lațul de piciorul
din față. A deschis ușa cotețului, a mânat porcul de la urmă până ce l-a văzut
în afara cocinii, apoi a tras vârtos de sfoară, luat prin surprindere, porcul a
îngenunchiat, a fost momentul în care ceilalți trei bărbați au tăbărât asupra
porcului să-l țină cu mâinile lor vânjoase. Lixandru a prins piciorul drept din
față, l-a ridicat puțin, după care, cu un cuțit lung și bine ascuțit, făcut
dintr-o baionetă, pe care i l-a pus în mână Didina, a pătruns beregata
animalului. Porcul s-a cutremurat, bărbații au strâns și mai tare picioarele
animalului rănit, zbaterea lui era puternică, porcul era mare, tânăr și în
vână. Gheorghe simțise că dacă nu faceau ceva ca porcul să moară cât mai
repede, aveau să-l scape din mână și asta nu ar fi fost bine, un animal rănit
este foarte periculos.
-Lixandre, vezi că mai are vreo vână netăiată, nu te uita, cum ai
obiceiul, doar să faci o gaură cât este lama cuțitului, taie bine arterele, ne
scapă porcul. Lixandru a băgat cuțitul prin gaura deja făcută în beregata
porcului, cu mlădierea mâinii din
închietură a făcut ca vârful cuțitului să caute venele rămase. Un moment
cuțitul s-a opintit, bărbatul a apăsat
pe cuțit, a simțit cum a tăiat vena, după care, cu o ultimă suflare porcul s-a întins, fiorul
morții pusese stăpânire pe el.
-Puternic ai fost băiete, a lăudat Lazăr forța porcului, mulțumit că
terminase partea cea mai grea.
Filofta cu un ibric plin cu țuică fiartă, în care pusese două lingurițe
de zahăr și câteva boabe de piper, pe care le păstrase special pentru zilele de
Crăciun, a turnat fiecăruia în ceștile de pământ pe care le aveau în mână fiind
împărțite mai din vreme de Didina.
Lazăr ca străin de casă, a urat celorlalți:
-Să trăiți, să fiți sănătoși și pe dânsul, a continuat bărbatul arătând
spre porcul din care ieșea abur, să-l mâncați sănătoși!
-Să fii sănătos și să ne ajuți și anii ce vor veni! Gheorghe, a mulțumit
bărbatului, apoi i-a poftit pe toți la treabă. Costică, adu paie, Didino, dați
zor cu apa, Lixandre puneți paiele pe porc, dă-le foc!
-Stai, Gheorghe! Să smulgem păr de pe el suficient cât să facem două
bidinele să avem cu ce vărui casa când vom face curățenie de paști. Ajută-mă și
tu, că acuș se face prânzul și voi încă nu sunteți gata cu treaba! Filofta nu
vorbea cu răutate, mai mult se alinta cu vorba, mai ales că aveau un musafir ce
începuse să-i fie drag.
Lixandru a aprins chibritul, după ce mamă-sa s-a îndepărtat de porc cu
mâinile pline cu păr lung smuls de pe spatele porcului, paiele uscate s-au
aprins vâlvătaie, părul porcului a început să sfârâie, mirosul s-a răspândit
până hăt departe la casa lui Ciovlică, om sărman cu mulți copii și fără animale
pe bătătură.
-Smărăndițo, ia fă-te încoa, fata tatii! Ciovlică a continuat după ce
fata s-a apropiat de el, mergi pe la Didina, parcă sunteți prietene, doar îți
va da și ție o țâră de șorici că tare am râvnit, noi în acest an știi bine că nu
avem cu ce ne amăgi pofta.
-Nu acu fată, lasă-i să gate treaba, apoi fă-te că le ceri ceva și poate
te va milui Filofta, căci nu-i femeie rea, a continuat vorba de unde o lăsa-se
bărbată-su, nevasta lui Ciovlică.
În curtea lui Lemnaru munca era în toi, tocmai terminaseră de pârlit
porcul, aruncaseră niște apă caldă pe el, apoi îl înveliseră cu o țoală să se
înmoaie jegul, să poată fi spălat mai bine. Cât stătuse porcul în baia de
aburi, bărbații mai băuseră câte o ceașcă cu țuică fiartă să nu înghețe de
frig. Se întâmplase să fie o zi geroasă.
Gheorghe a ridicat țoala de pe porc, apoi, a ordonat scurt:
-Luați-vă cuțitele și haideți să-l ferchezuim. Didină, tu să torni apă
fiartă bărbaților, vreau să fie curat ca o coală de hârtie, să-mi fie drag să
mănânc șoriciul de pe el.
Bărbații s-au apucat de treabă, după ce l-au spălat și răzuit bine pe o
parte, l-au frecat cu mălai și sare să fie șoriciul și mai curat și mai crud.
Au întors porcul pe cealaltă parte, având grijă să-l așeze cu partea spălată pe
scânduri curate.
-Ei, acum că l-am văzut curățat și spălat cu șoriciul gălbui așa cum îi
stă bine unui porc în ziua de Ignat, să începem să-l tranșăm. Lazăre, ca invitat, te rog să tai
piciorul din față, începe cu cel din dreapta.
Gheorghe a luat cuțitul și a tăiat piciorul drept din spate. Lixandru a
tăiat celălalt picior din față, iar Costică, supravegheat de tată-su, a tranșat
piciorul din spate.
După ce picioarele au fost îndepărtate, bărbații au întors porcul pe
burtă cu capul spre răsărit, așa cum cerea datina. Privind la el te mirai cu
cruci mari, dacă nu cunoșteai tot rostul, cum de stă porcul așa frumos, de
gândeai că-i viu. Lazăr a făcut cu cuțitul două tăieturi în formă de cruce pe
fruntea porcului, după aceea a pus pe crucea din frunte mălai cu sare din cel
adus de Didina într-o strachină înflorată:
-Să-l mâncați sănătoși! A rostit cu bucurie în glas Lazăr în timp ce
presăra amestecul.
Urarea o dată făcută, s-a trecut la tranșarea propriu-zisă a porcului, carnea rezultată o așezau să se
răcească în coșuri curate din nuiele. Abia a doua zi, bătrânul Lemnaru urma să săreze
carnea și să o așeze într-o ladă veche de zestre. Momentul cel mult așteptat de familia
Lemnaru era cel din ziua următoare după ce se terminau cele trei zile de sărbătoare
prilejuite de Crăciun. În acea zi se trezeau cu noaptea-n cap, Lixandru ca
fiind cel mai puternic, aducea plăticile porcului în casă. Gheorghe alegea
bucățile de grăsime cele mai bune pentru a face din ele slănină, apoi toca
grăsimea în cubulețe potrivite, de așa manieră încât să iasă cât mai multă
untură, dar și jumările rezultate să fie rumene, moi și bune la gust. Puneau
untura limpede în oale mari de pământ, pe care le spălaseră din vreme cu
măturică verde după ce, mai întîi, le opăriseră cu urzici. Opreau în tuciul cel
mare untură în care aveau să prăjească o parte din carne și musai mușchii
porcului, pe care trebuiau să-i mănânce doar vara în timpul muncilor din câmp, nu acuma
iarna când stăteau degeaba în casă învârtindu-se pe lângă sobă mai ceva ca puii
de găină pe lângă cloșcă.
În timp ce Didina și Filofta aveau grijă de tuciuri afară, Gheorghe și
Lixandru pregăteau în casă bucățile de slănină făcute de pe spatele porcului, pe
care le puneau la saramură unde avea să stea trei săptămâni, după care le
scuturau de sare și le scoteau la vânt pentru două zile. Era știut că slănina
își trage sare doar câtă are nevoie. Alte trei zile țineau bucățile de slănină,
împreună cu cârnații și picioarele porcului la fum din lemn de cireș de care
avea grijă să se aprovizioneze în fiecare vară. Cârnații și celelalte afumături
le atârnau de grinda podului peste care puneau hârtie de sac să nu se așeze
praful.
Gheorghe era mulțumit de porcul ce tocmai îl sacrificase, pe spate avea
grăsimea mai mare de un lat de palmă, carnea pe pulpe era din belșug, iar
mărimea mușchilor nu-i da motive de supărare.
-Filofto, adă un tuci, vreau să pun niște carne în el, iar tu să o
prăjești ca drept pomană pentru porcul care își sfârși zilele pentru a ne hrăni
pe noi. Gheorghe cu cuțitul curăța carnea de pe plăticile de slănină, apoi bucățile
le punea într-o parte, fiind alese să le pună l-a prăjit pentru masa de prânz.
-Gheorghe, nu se cade să mâncăm carne astăzi, suntem în săptămâna mare
și e păcat, ne bate Dumnezeu! Filofta s-a închinat, cu privirea la răsărit,
cerând îndurare Domnului Dumnezeu pentru îndrăzneala bărbatului.
-Femeie, tu să faci ce spun eu, nu este păcat ce băgăm în gură, e păcat
ce flencăriți din gură pe la poartă, seara, când vă strângeți buluc muierile și
bârfiți lumea din sat. Fă bine și ia carnea asta și dă-i mulțumire Domnului
pentru că ne-a ținut sănătoși și ne-a adus
în mijlocul nostru acești doi tineri întorși cu bine din iadul războiului.
Dumnezeu să-l ierte pe cel de-l luă la Dreapta Sa! A mai spus Gheorghe cu
gândul la Culaie ce rămăsese mort în pământ străin.
Filofta a pus capul jos, a mai bombănit încet să nu o audă bărbatul,
apoi a pus carnea la foc ce nu a așteptat prea mult până a început să împrăștie
aroma de carne prăjită. Didina a curățat usturoiul rupt de pe funia împletită-n
vară, l-a pisat într-un ceaun cu buzele aduse spre interior, apoi usturoiul
pisat împreună cu o cană de vin alb l-a turnat peste carnea care începuse să
prindă culoare. A acoperit tuciul cu un capac, lăsând-o să fiarbă la foc
domolit. Când bărbații au terminat de tranșat porcul, iar carnea a fost dusă
într-o magazie bine închisă și așezată peste plăticile întinse pe niște snopi curați
de coceni păstrați special pentru a fi așternut porcului tăiat, abia atunci Filofta a pus ceaunul să facă mămăliguță.
-Băieți, dați-vă oleacă la masă să bem o ceașcă cu țuică și să-ți
mulțumesc Lazăre pentru ajutor, ești strajnic fecior și priceput în toate, de
mult te urmăresc. Aș vrea, de nu te vei supăra, să-ți încreștinez eu copilul, o
fac din drag pentru voi, fără pretenții din nicio parte, nu trebuie să ne
cheltuim, ci doar să ne rugăm de sănătate pentru băiat, eu sunt gata oricând
după botezul apelor.
-Nene Gheorghe, îți mulțumesc, matale să fii nașul copilului, dacă asta
îți este dorința! Deși copilul este măricuț, nu l-am botezat până acum fiindcă
am intrat în postul Crăciunului. Și noi așteptăm curățirea apelor prin
sfințirea lor la Bobotează.
Didina a răsurnat mămăliga pe un fund din lemn așezat în mijlocul mesei
joase și rotunde. A luat ața de la toarta coșului aninat la grinda odăii și cu
ea a porționat mămăliga în felii nici groase nici subțiri. A împărțit fiecăruia
câte o felie de mămăligă, iar în mijlocul mesei a pus o strachină mare cu
murături diferite și o altă strachină cu carnea prăjită. Țuica, frigul și munca
le deschisese o teribilă foame bărbaților, dovadă că nu au așteptat prea multe
îmbieri pentru a se repezi cu poftă în bunătățile de pe masă.
Pe un colț al plitei mâncau Filofta și Didina. De afară s-a auzit
lătratul câinelui și o voce firavă de femeie.
-Uită-te Didina și vezi cine este? Poate vreun călător rătăcit prin aste
meleaguri caută adăpost.
Didina s-a uitat pe fereastră, apoi a întors capul spre cei din casă:
-Tată, e Smărăndița lui Ciovlică, ce-o fi vrând? Doamne, că tare
zdrențăroasă este!
-Mergi și adă fata în casă, o puneți să mănânce cu voi, precis îi este
foame. Să nu uitați, când va să plece să-i pui o bucățică de șorici să ducă
celor de-acasă. Va fi pomană cu ei, chiar de vor mânca în zi de post, mai rău
ar fi și mare păcat am face noi dacă nu le-am da nimic, căci atunci mult ne-ar
mai bârfi, iar asta nu va fi plăcut lui Dumnezeu.
Didina a intrat în casă împreună cu Smărăndița, o fetișcană de vreo 19
ani, murdară și cu părul nepieptănat ce-i ieșea de sub basmaua ruptă. Fata,
speriată de bărbații din casă, s-a tras în spatele ușii după o haină groasă ce
era agățată într-un cui.
-Vino fată aici lângă mine și ia o bucățică de carne cu mămăliguță, spune
bogdaproste să fie de sufletul lui Culaie, fiindcă mult aș fi vrut să fie și el
aici printre noi. Filofta s-a tras mai spre pat, Didina spre ușă și astfel au
primit-o pe Smărăndița între ele.
Cu poftă s-a repezit fata la bunătățile din strachină, nu a mai așteptat
încă o invitație, doar se gândise tot timpul pe drum la venirea spre Lemnari că
mult și-ar fi dorit să fie poftită la masă.
-Mănâncă încet fata mamii, nu îți ia nimeni din față, să nu ți se
aplece, e carnea cam grasă, iar tu cred că mult ai postit. În timp ce îi vorbea,
Filofta o mângâia pe spate. O simțea agitată la fel ca pe o căpriță rătăcită de
mama ei.
Smărăndița, deși murdară pe față, se vedea a fi o fată frumoasă, cu
părul auriu ca razele soarelui dimineața, ochii îi avea senini și albastri,
fața albă cu buzele cărnoase, fragede și roșii, nasul fin și bărbia rotundă. Sprâncenele
frumos arcuite, separa fața de fruntea înaltă, palidă și netedă. Părul era în
onduleuri mari, când îl scotea de sub basma cădea în valuri pe umeri.
Înălticuță de stat cu sânii în formare ca două mere pitite sub ia înflorată și
roasă pe la mâneci, slăbuță, fără a fi scheletică, avea picioarele lungi și
trupul ca două trapeze unite cu baza mică la mijloc.
După ce și-au pus burta la cale, bărbații au prins a duhăni și s-au pus
pe taină.
-Costică, după ce ne odihnim o țâră, să faci curat la animale. Ogrinjii
care nu au fost mâncați de vite să-i legi în snopi și să-i pui sub polatră, în
primăvară facem focul cu ei în soba de afară și pregătim mâncarea. Ai grijă să
nu rămână amestecați prin bălegar fiindcă putrezesc greu și ne vor încurca când
vom încărca căruța, ai văzut cum rămân înfipți în dinții furcii, au să ne țină
din treabă și când avem să împrăștiem bălegarul în câmp. Lixandre, tu ce
program ai după amiază?
-Trebuie să merg mintenaș la primărie tată, după amiază aștept să vină
un tovarăș de la județ, are să-mi aducă nu știu ce porunci. Încă nu m-am
obișnuit să fiu primar, parcă era mai bine când eram liber, însă așa a hotărât
partidul, iar eu curmeziș porunci nu m-am pus. Așa că, va trebui să învăț din
mers. După cum bine știi primarul liberal este arestat deoarece s-a opus în primăvară reformei, iar
mai apoi s-a dovedit că pactiza și cu unii care s-ar fi retras în munți să
lupte de-acolo împotriva comuniștilor.
-Dumnezeu să ne ajute! Spuse Gheorghe ridicându-se de la masă în timp ce
își făcea o cruce mare în fața icoanei. După el s-au ridicat toți mulțumind
Domnului pentru sănătate, cerându-I în schimb iertare pentru dedulcirea din
post. Femeie, a continuat Gheorghe vorba, să pui niște carne într-un pachet
pentru Lazăr, să ducă acasă la copii să guste și ei din carnea porcului. Căci
nu ne-om pricopsi și nici nu avem să ajungem în sapă de lemn dacă gustă și Samfira
cu ai ei o țâră de șorici și un dram de carne.
-Cumetre, așa îți voi spune de acum înainte fiindcă te-ai hotărât să-mi
dai în rândul lumii păgânul cel mic. Mâine voi tăia și eu porcul, vă rog să
veniți cu toții să mă ajutați, va fi o bucurie să vă avem ca oaspeți și
ajutoare în casa mea.
-Vom veni negreșit, deși noi vom fi cam mulți, însă toți buni de muncă,
Filofta a continuat, sunt și eu gata să botezăm copilul, când vreți voi după
sfântul Ion.
Gheorghe s-a uitat atent la Smărăndița
care, după ce mâncase, să trăsese într-o parte să nu încurce pe nimeni din cei
ai casei. Didina strânsese resturile de mâncare, iar masa o pusese la capătul
patului.
-Fata mea, a început vorba Filofta privind atentă la Smărăndița, ce vânt
te aduse la noi? Cu cine ai treabă, ori cu ce poruncă ai venit? Femeia căuta
atentă la fata speriată și încurcată de întrebare.
-Am venit într-o doară, am auzit când a guițat porcul, am bănuit că aici
va fi rost de mâncare, fiind chinuită de foame, am lăsat orice rușine și mi-am
făcut drum să vă intru în casă. Puteți orice să-mi faceți, ăsta este adevărul,
așa să-mi ajute Dumnezeu! a spus fata printre lacrimi, bătând cruci mari pe
piept.
Vorbele
fetei musafire i-a luat pe nepregătite pe toți din casă, de unde se așteptau să
îndruge o minciună, fata a spus adevărul crud. Toți au fost mișcați de vorbele
Smărăndiței, însă cel mai tare părea să-l afecteze pe Lixandru. Acesta o privea
cu ochii triști, căuta să vadă dincolo de aparența murdară a copilei. Lazăr, în
mână cu pachetelul dat de Filofta, a ieșit pe ușă urmat de
Smărăndița care avea și ia sub șorț un mic pachet:
-Vă las sănătoși! Să
ne întâlnim cu bine când vom tăia alți porci aici în
ograda dumneavoastră, poate după Paști când or țâțâi lăutarii la
nunta Didinei.
După plecarea
celor doi, în casă s-a așternut liniștea. Era o liniște nefirească, mai ales că
toți ai casei, chiar și Didina, gustaseră oleacă de țuică fiartă, bine dreasă
cu piper și o țâră de zahăr.
Lixandru era preocupat
de ceva, se tot frământa în mintea lui, fuma dus pe gânduri, parcă nu era în
cameră, plutea într-o altă lume, o lume pe care nu o trăise până atunci, în
stomac simțea fluturii alergând alandala. O clipă s-a speriat, era ceva nou,
ceva ce îl ațâța, îi dădea brânci să iasă din casă să alerge în urma
Smărăndiței. A tras un fum adânc din țigara care arsese singură, jarul l-a ars
la degete, s-a cutremurat ca atunci când trece un curent electric prin trup:
-Ce părere aveți
de Smărăndița? Întrebarea a căzut ca un bolovan în capul soților Lemnaru.
Gheorghe s-a uitat
mirat la Filofta, o întreba din priviri cum să răspundă și mai ales de ce a pus
băiatul lor, ajuns primar, o asemenea întrebare.
-De ce mă întrebi?
Nici noi nu o cunoaștem bine. Sunt dintr-o familie de oameni săraci, foarte
săraci, cred că sunt cei mai săraci din sat. Pentru tine am găsit fete de
familie cu zestre bună și ceva capital la ciorap să poți urni la
drum căruța vieții.
-Mamă, sunt
surprins să văd că dumneata categorisești oamenii după pogoanele de pământ și
mahmudelele de la gât. A fi sărac nu înseamnă că este un om prost, a fi sărac
nu înseamnă că este hoț, a fi sărac nu este o rușine atâta timp cât luptă cu
sărăcia. Oamenii săraci nu trebuie să fie urgisiți, nu trebuie să fie ocoliți
de ceilalți oameni. A venit timpul, ne spuneau instructorii de partid în timpul
ședințelor de instruire la sediul județenei PCR, să ajutăm oamenii săraci să
scoată sărăcia din casă, iar noi toți să o dăm afară din sat. Partidul a făcut
strategii, a făcut analize pentru a găsi cele mai bune soluții cu care să
rezolve problema spinoasă a lipsurilor de tot felul din întreaga țară. Să-ți
dau doar un exemplu, uită-te la Vasile Titirez ce om deștept este, a fost pus
de partid să strângă dările, adică să fie perceptor. Întâi l-au chemat la
Județeană unde l-au pus să scrie, să facă socoteli, s-a descurcat foarte bine
cu examenul, acum are un birou al lui în cadrul primăriei. Să-l vezi cu
registrul cel mare cum scrie în el, cu creion chimic, în dreptul fiecărui cap
de rol cu nume și pronume sumele datorate. E dat naibii, mai ales cu chiaburii,
nu-i slăbește de loc, mulți au datorii de câțiva ani, a spus că nu se va lăsa
până nu le ia toți banii.
Partidul i-a pus
la dispoziție o șaretă și un cal. Se plimbă prin sat ca un boier cu geanta de
piele în mână, cu creionul după ureche, pe cap cu șapcă și îmbrăcat cu costum
și cravată. Îi dă mâna, are salariu bun, iar pentru cal nu plătește nimic, îi
asigură statul banii să cumpere nutreț. Ei, ce mai ziceți acum de săraci?
-Bine Lixandre,
însă tot nu ne-ai spus, ce treabă ai tu cu Smărăndița? Nu cumva...
-Ba da mamă, i-a
întrerupt vorba băiatul, îmi place mult Smărăndița. M-a săgetat prezența ei...
-Să nu te aud,
auzi băiete, să nu te aud spunând prostii. Niciodată, bagă bine de seamă,
niciodată fata lui Ciovlică nu va intra în curtea mea ca noră. Ce mă, s-au
terminat femeile? Ai ajuns la nespălata satului? Ți-a găsit mă-ta fată frumoasă
cu ceva zestre. P-aia să o aduci acasă, înțelesu-m-ai? Și tu și sora-ta doar
sărăci știți alege?
-Tată, te respect
prea mult să-ți răspund după cum ai merita. Am făcut războiul, am fost frate cu
moartea și văr dulce cu păduchii
și foamea. Am degerat, am răbdat, m-am bătut, am văzut degradarea
omenească în cea mai hidoasă formă a ei. Acum că am ajuns acasă, că sunt
alături de voi și, mai ales, că s-a terminat războiul, mă consider ca fiind în
rai. Zăpada, care acum este aproape de genunchi, nu mă mai sperie, dacă
ciubotele se udă nu vor mai îngheța în picioarele mele. Vin acasă, mă schimb,
mă încalț cu alte opinci uscate. Pentru mine asta este o mare fericire. Eu nu văd
în Smărăndița o fată sărmană, văd o frumusețe dincolo de murdăria de pe fața
ei. Nu este murdară pentru că este o leneșă, pentru că este hârlavă, ci din
cauza sărăciei. Îmi place fata, va fi nevasta mea, dacă și ea va consimți să-mi
fie mireasă.
-Mamă, eu o cunosc
bine pe Smărăndița, am fost colege în școală, învăța foarte bine, de multe ori
venea la școală cu rochița udă, o spăla seara și nu avea timp să se usuce până
dimineața. Eu cred că dacă am reuși să o aducem în casă de noră, mult ai să fii
mulțumită. De bucurie, fiindcă a reușit să scape de sărăcie, te va iubi mai
mult decât pe mama ei. Lasă-mă pe mine să discut cu ea, așa pe departe, să văd
în ce ape se scaldă. După anul nou, o voi chema pe la mine să facem păsat și
să-și aducă și lucrul cu ea.
-Bine, fata mamei,
îmi place ce ai spus, cine știe, poate că este un bulgăre de aur pitit în
sufletul fetiței murdare și sărace.
.....................................................................................................................................
Lixandru a intrat în primărie, nu se vedea nimeni pe hol, doar din
biroul notarului răzbăteau voci de bărbați ce păreau că se ceartă. Nu a dat
importanță, în acel birou mereu sunt oameni nemulțumiți. A descuiat bătrâna ușa
din stejar de la biroul său, a intrat în cămăruța rece și sărăcăcioasă, fostul
primar, înainte să fie arestat, cărase
acasă mobilierul pe motiv că era proprietatea lui, a oftat privind geamul sculptat
cu flori de gheață, s-a așezat pe scaunul din spatele mesei de lucru cu
creionul în mână, voia să ia notițe din ultima circulară trimisă de prefectură.
Ușa s-a deschis larg, în cadrul ei s-a oprit Dobrogeanu, secretarul
județenei PCR, ceva mai în spate era Furtună, instructorul de partid. Amândoi
aveau fețele mohorâte, nici urmă de zâmbet. Au dat mâna cu Lixandru, acesta s-a
ridicat de la birou pentru a oferi locul lui Dobrogeanu. Secretarul, după ce
s-a așezat pe scaun, a privit câteva clipe în gol, apoi a prins a vorbi mai
mult șoptit:
-Lixandre, aici în sat este unul Belciug, un chiabur, are un fiu care a
fost arestat pentru o tentativă de omor. Ei bine, fiul a reușit să evadeze din
închisoare împreună cu alți deținuți, cei mai mulți legionari condamnați pe
viață pentru crimele de la Jilava din 1940. Din informațiile noastre se pare că
banda de fugari, ascunsă undeva prin munții Bucegi, a reușit să ia legătura cu
bătrânul Belciug. Acesta le trimite alimente și bani, nu cunoaștem modalitatea
prin care transportă în munți cele necesare bandiților. Acum urmează partea cea
mai rea. Lotrii intenționează ca în noaptea de revelion să atace câteva case,
vor să se răzbune, sau pur și simplu să jefuiască, deși mă îndoiesc de acest ultim
motiv, nu riscau ei să vină din munți tocmai până aici pentru a jefui, sunt
sate bogate mai aproape de munți. Sunt convins că este vorba de răzbunare. Cred
că ești unul dintre cei vizați, au destule motive să te omoare, mai sunt câteva
persoane care ar putea face obiectul răzbunării lui Belciug cel tânăr.
-Mă vei întreba, a continuat Dobrogeanu, de ce s-ar complica Belciug cel
tânăr să se răzbune când pedeapsa lui este una mică și pentru el cel mai bine
ar fi fost să se predea. Nu mai poate, tocmai din acest motiv colegii lui,
bandiții, îi înfierbântă sângele răzbunării, să-l lege de ei. Am adus cu mine
doi băieți, lucrează la Siguranța Statului,
îi vei ține pe lângă primărie, cine te va întreba ce este cu ei le spui că sunt
refugiați de război din Moldova. Vor căuta de lucru prin sat, cel mai bine ar
fi să doarmă pe unde muncesc, poate reușim să ajungem la bătrânul Belciug. Ai
trei, patru prieteni buni în care să ai încredere deplină?
-Am tovarășe secretar, e Lazăr al Samfirei, Vasile Titirez, din cauza
lui Spirache Belciug este în pușcărie și acum fugar, pe el l-a tăiat, îl mai am
pe Stan Matei pe care l-am avut și în Comisia de Împroprietărire.
Dobrogeanu s-a uitat îngrijorat la tânărul din fața sa, el îl pusese
primar, din cauza lui era expus acum gloanțelor celor care luptau împotriva
comuniștilor.
-Tovarășe Lemnaru dacă vrei să te retragi eu te înțeleg și nu îți voi
reproșa niciodată. Lupta va fi grea, ferească Dumnezeu, cum spune marxistul, în
această luptă unii dintre voi au să fie răniți, alții poate chiar morți, însă,
în final, victoria va fi a noastră. Ar fi fost mai simplu să aduc o companie de
jandarmi, însă nu vreau să-i sperii, vreau să-i ademenesc aici, în sat, să
punem mâna pe ei și, în cele din urmă, să-i ducem în fața justiției pentru ca acolo să dea socoteală pentru
faptele lor criminale.
-Nu mă retrag tovarășe secretar, voi apăra cu arma în mână reforma
agrară și directivele PCR. Am să vă rog să-mi aduceți de la județ câteva arme automate
și muniția necesară. Sunt în sat destui
tovarăși care să mă ajute, să ne ajute, până la urmă să se ajute și pe ei să
pășim împreună mai departe pe drumul construirii unei societăți mai bune.
-Mă angajez să îți trimit tot ce ai nevoie. Cei doi ofițeri de la Siguranță au să execute ordinele tale, iar tu ne vei ține la
curent pe noi în tot timpul. Nu ezita să mă cauți indiferent de oră, sunt
lucruri grave și va trebui să le remediem. Nimeni nu trebuie să știe cine sunt
cei doi, nici măcar familia ta, ori prietenii tăi. Aici nu se pune problema că
nu ai avea încredere în familie, trebuie să păstrăm secretul pentru siguranța
misiunii. Să te porți dur cu ei, nu trebuie să le faci concesii, stai liniștit,
nu au să-ți reproșeze niciodată nimic, sunt oameni încercați și în plus de
toate sunt membrii ai Partidului Comunist. Acum te las, când vei primi armele
să le dai pe bază de tabel, cu nume, pronume și celelalte date de stare civilă,
nu ne putem juca cu armamentul. Îti voi trimite o mașină cu lemne pentru
primărie, atunci vor veni și armele cu muniția. Dragul meu, îți doresc succes!
Dobrogeanu s-a ridicat de la birou, i-a strâns mâna bărbătește lui Lixandru,
și-a îndesat pe cap căciula rusească cu urechi, după care a plecat urmat
îndeaproape de Furtună.
.................................................................................................................................
Cum l-a văzut pe Lixandru intrând pe poartă, Gheorghe i-a ieșit în
întâmpinare, după față se vedea că este îngrijorat. Își spusese în gândul lui:
„ce boier pleacă de acasă pe o asemenea vreme dacă nu-l mână din spate probleme
de viață și de moarte?” Pentru bătrânul Lemnaru, Dobrogeanu era tot un boier,
unul pe stil nou.
-Ce veste poveste ai aflat fiul meu? Bărbatul căta într-o parte la
băiat, nu voia să-l preseze să-i spună ce a discutat cu secretarul, poate erau
taine și el nu trebuia să le afle.
-Mai nimica taică, m-au făcut să înot prin zăpada asta degeaba până la
primărie, noroc cu cizmele din piele până la genunchi. Acu s-a văzut ce bine
le-a prins când le-am dat cu untură înainte să plec, picătură de apă nu s-a
strecurat prin piele. Nu știi cum sunt ăștia? Să faci aia, să faci ailaltă, de
ce nu ai făcut, de ce nu ai dres. I-am zis de la obraz: „cu ce tovarășe să fac,
dacă județul nu mă ajută? Știți doar
să-mi cereți, însă să-mi dați, nu știți. Îngheț cu funcționarii de frig în
primărie, noroc că mai beau câte-o gură de trăscău să se mai încălzească”.
„Auzi tovarășu’, nu le mai da
să bea în timpul serviciului, mai bine vă trimit o mașină cu lemne de la ocol.”
Asta am reușit să scot de la ei, o mașină cu lemne. Perceptorului îi îngheață
creionul în mână când buchisește în registrele cele mari. Să nu uit, tată,
Vasile mă întreabă mereu dacă am hotărât ceva.
-Ce să hotărâm băiete? Ce vorbe-s astea? Nu s-a liniștit? Acum e ditamai
perceptorul? Are leafă, șaretă la scară, se mai uită la Didina mea? Gheorghe
voia să-și ia vorba înapoi și să-i dea fata lui Titirez, însă nu știa cum să
facă să nu fie prejudiciată imaginea lui.
-Tată, ia-l pe Vasile de ginere, e băiat bun, părinții lui, acum că s-a
liniștit și neica Anghel, sunt oameni vrednici și la locul lor. Doar Vasile,
din satul ăsta, este capabil să o apere și să o iubească pe Didina noastră. A
cam intrat frigul în mine, hai în casă să bem o gură de țuică din glaja de pe
poliță.
Era fericită Filofta de când băiatul îi venise acasă, i se lumina fața
de câte ori îl vedea, mai ales că Lixandru adusese liniștea și în sufletul lui
Gheorghe, mult prea încercat după moartea celuilalt băiat, Culaie. Cu bucurie
i-a întrebat, deîndată ce i-a văzut în
casă, de vor să mănânce, amândoi au dat din cap în semn că da.
-Didina, pune masa, fato, să mănânce bărbații că sunt tare înfometați de
munca ce au depus-o și de la gerul ce i-a stors de vlagă și să mâncăm și noi
odată cu ei, că doar nu se mai face o zi de aici în colo.
Cei doi bărbați s-au așezat pe scăunele în jurul mesei rotunde, având
fiecare ceașca cu țuică în față.
-Femeie, a început vorba bătrânul Lemnaru, domn primar, aici de față,
zice să ne dăm fata după perceptorul satului, spune Lixandru că ar fi om de
omenie, acum a ajuns și un mic boier cu șaretă la scară și leafă de la stat.
Poate o domnește și pe Didina, mai știi, avem să o vedem cu geanta de umăr, cu
nădragi bărbătești pe ea și cu capul descoperit, ca Aneta lu’ Zuluf ce ajunse
moașă la oraș.
-Nu râde omule, e fiica ta. Am stat mult și m-am cugetat, este bine să o
dăm lui Vasile, nu greșim, are părinți cumsecade, mai ales după ce i-a picat
nasul lui Anghel. Va aduce vorba Lixandru, că nu se cade să-l cerem noi de
ginere, îi va da la ureche că este posibil ca noi să ne schimbăm părerea în
favoarea lui. Să facă bine ca de sfântul Ion să vină să logodim, să ne prindă
primăvara cu lucrurile încheiate în ce-i privește pe ei. Mai am o piatră pe
inimă pentru Lixandru, nu-l văd dornic să-și pună pirostriile, să intre și el
în rândul lumii, fiindcă nu mai este așa de tânăr și dacă mai zăbovește, e
posibil să-l însoare babele.
-Ai dreptate mamă, m-am gândit și eu la ceea ce-mi spui mata. Voi merge
la Ciovlică să-i cer fata de nevastă, sper să nu mă refuze. Mi s-au aprins
călcâiele după ea. E frumoasă, harnică și nu este proastă. Scoasă din casa lui
Ciovlică, spălată și puse niște țoale curate și frumoase pe ea, va fi o zână.
Gheorghe se uita la Lixandru și nu-și credea urechilor ce auzeau, era
negru de supărare. Lemnaru nu era printre bogații satului, era pe la mijloc. Cu
toate acestea era un om mândru, mai bine răbda cu familia lui, decât să fi
cerut ceva cu împrumut. Nu voia să i se știe casa. Nu era un stâlp al cârciumii,
deși îi plăcea și lui să bea, când avea ce să bea, bea, când nu avea, răbda.
Era un fumător înrăit, când avea fuma, când nu avea, răbda, chit că suferea
enorm din lipsa tutunului. Asta îl făcuse un om respectat, nu făcuse politică,
deși în poartă îi bătuseră și liberalii și țărăniștii. Se păstrase neutru. Când
se supăra îi înjura pe toți, doar pe rege îl ocolea. Odată a fost întrebat de
ce nu-l înjură și pe rege, iar el a răspuns atunci: „nu mă lupt cu un copil
mințit de șulfe bătrâne”. Cunoscându-și poziția destul de consolidată, în sat
fiind respectat și de săraci și de bogați, ar fi vrut pentru copiii lui ce era
mai de neam, ginere cu casă și avere pentru fată și noră cu zestre bună pentru
Lixandru, mai ales acum de când era primar.
-Filofto, așa vor copiii noștri să nu mai scoatem în lume capul de
rușine? Să fim cuscrii cu Titirez și Ciovlică, unul mai sărac decât altul,
amândoi, dacă este să fiu cinstit, sunt oameni harnici, doar banul nu s-a lipit
de ei cum nu se lipește apa de gâscă. Lixandre, de ce vrei tu să intri în
neamul ălui mai sărac om din sat și să nu intri în neamul lui Ghinescu, om cu
stare, 30 de hectare, icră de pământ, spun muierile, la ceas de seară când se
dau pe marginea șanțului la bârfă, că ar avea trei lăzi vârfuite cu zestre și
chichițele lor pline cu galbeni sunători. Ai avea cu ce să faci primii pași în
lumea bună.
-Tată, nu-mi place fata lui Ghinescu, e frumoasă, însă nu este pe placul
meu. Îmi este dragă Smărăndița, pe ea o vreau. Dacă am să fiu capabil, cu ea am
să fac avere. O avere cinstită, din munca mea și a nevestei. Nu vreau să strige
socrul după mine că am fost un sărăntoc, de nu ar fi fost el să mă scoată la
lumina aș fi umblat tot cu pantalonii rupți în fund. Partidul ne învață să
muncim cinstit, să respectăm pe toată lumea, să nu tolerăm hoția și minciuna. A
zis tovarășul secretar să luptăm cu ipocriții și ipocrizia, nu știu ce înseamnă
asta, însă musai am să-l îl întreb, vreau să mă lumineze și pe mine.
-Într-o seară, a continuat Lixandru, cerul era nefiresc de senin, gerul
pictase ferestrele, eu, afară, fumam și priveam înaltul cerul, erau niște stele
mari cât ochii boului. Una clipea și parcă îmi zâmbea, îmi făcea semne,
strălucea, cu toate acestea nu o știam, nu puteam pătrunde taina ei. M-am văzut
pe front în ploaia gloanțelor, în mocirla tranșeelor, în gerul iernii aspre de
munte. Cerul era sumbru, nu se vedeau stelele, între noi și cer era un nor
subțire de ceață, era ca un văl peste ochii mei. Seara trecută acel văl mi s-a
luat de pe față, nu steaua o căutam eu, ci femeia care strălucea mai puternic
decât acea luminiță de pe cer și totodată mai enigmatică decât toate stelele.
Mamă, tată, Smărăndița pentru mine este acea stea strălucitoare plină de mister.
Pe ea o vreau, sper să mă vrea și ea. Trimite-ți vorbă lui Ciovlică că vreau
să-i pețesc fata. De se va întâmpla să accepte, avem să pregătim noi tot ce
trebuie pentru masa de logodnă și le ducem la casa lor, nu vreau să taie,
bieții oamenii, ultima lor orătanie din bătătură.
-Vino să te strâng în brațe,
băiatul tatii, ești un om hotărât, adevărat Lemnar. Se vede că războiul te-a
călit, iar bucuria faptului că ai scăpat sănătos cumpănește mult. Tu vei ajunge departe, ești
stâncă. Așa te vreau. Tot nu mi-ai spus ce ai discutat cu secretarul județenei.
Bătrânul căsca ochii mari la Lixandru, de când ajunsese primar îl privea cu mult
respect.
-Ți-am spus tot tată, în afară de ce ți-am împărtășit afară, mi-a mai
spus să mă însor cu fata ce-mi este dragă, să aibă satul o nevastă de primar,
să nu-mi iasă vorbe că înnoptez pe la văduvele satului, a fost voia Domnului să fie multe și frumoase.
Seara Ajunului de Crăciun. Gheorghe Lemnaru a scos din buzunare bănuții
mărunți pe care-i strânse în timp special pentru noaptea Crăciunului, să aibă
ce da copiilor ce vor veni cu Steaua să anunțe Nașterea Mântuitorului Iisus
Hristos. Îi plăcea să-i primească și să-i audă vestind: „...Că astăzi Curata/
Preanevinovata/ fecioara Maria/ Naște pe Mesia/ Naște pe Mesia...” Pe lângă
bănuți Filofta le umplea trăistuțele cu colaci și nuci. În urmă cu o seară
copiii colindaseră pe la casele oamenilor strigând: „Bună dimineața la Moș
Ajun”, anunțând gospodarii că a doua zi era Ajunul Crăciunului și se apropia
ziua în care se sărbătorea nașterea Mântuitorului Iisus. De mic copil trăise cu
emoție aceste evenimente. Și Gheorghe cât timp fusese copil, apoi flăcăiandru,
mersese împreună cu copiii satului la colindat. Îi făcuse Bălașa o traistă mare
din cânepă țesută în casă, îi pusese o baieră pe care el o petrecea pe după
gât. Acolo punea covrigii, colacii, nucile, merele și tot ce căpăta de la
gazdele pe unde colinda. Țăranii când auzeau larma de „bună dimineața...”
făcută de copii, ieșeau la poartă cu coșul plin cu covrigi, nuci, colaci ori ce
avea fiecare. Colindătorii treceau prin dreptul lor le spuneau „bună
dimineața”, iar țăranii le împărțeau ce aveau în coș. Mai târziu când a crescut
și anii s-au adăugat la vârsta lui, era un flăcăiandru de 16-18 ani, nu mai lua
traistă, ci avea în mână un băț lung pe care înșira covrigii, iar colacii și
celelalte bunătăți pe care le primea, avea să le pună într-o trăistuță pe care o ținea mai
dosită legată la spate.
În ziua de Ajun a Crăciunului preotul satului cu icoana Nașterii Domnului nostru
Iisus Hristos în mână mergea pe la toate casele pentru a binecuvânta locurile
și oamenii, dar și a anunța iminenta apropiere a nașterii Mântuitorului.
De mic copil, mamă-sa Bălașa, în ziua Crăciunului, îl lua cu ea la
slujba de la Biserică dimineața, când ziua încă nu alungase întunericul. La
slujba de Crăciun(Utrenia) se cânta Canonul Nașterii Domnului și niște psalmi
minunați pe care îi aștepta an de an să-i audă. Abia după ce veneau de la
Biserică, obicei păstrat de Gheorghe și după moartea mamei sale, luau anafura
făcută din pâine și vin considerată a fi „Trupul și Sângele Domnului” pe care
preotul o sfânțise în mare taină în sfântul altar, numai după aceea se așezau
la masă. Mâncarea pregătită pentru masa de Crăciun era mereu la fel. Filofta
pregătea tradiționalele sarmale din carne cu grăsime pe care o toca cu barda pe
un tocător mare din lemn. Carnea astfel tocată o amesteca cu o mână de orez pe
care mai întîi îl călise în tigaie în două linguri de untdelemn împreună cu
ceapa. Nu uita să pună din belșug piper pisat, care, deși se găsea greu, avea
grijă să-l cumpere când mergeau la târg să vândă lapte și brânză. Mai adăuga
boia de ardei dulce și puțin cimbru pentru culoare și savoare. Compoziția o înfășura în foi întregi de varză
murată, de unde ieșeau sarmale mari cât
pumnul pe care le legau cu ață să nu se desfacă. În afară de sarmale frigeau o
bucată mare de carne din ceafa porcului. Lui Gheorghe îi plăcea în mod deosebit
ceafa fiindcă era moale și împănată cu grăsime.
...................................................................................................................................
În ultima seara a anului Lixandru se întorcea de la primărie, mergea atent
să nu cadă, omătul se bătăturise și devenise alunecos, mai ales acum când
înghețase. Se înserase, zăpada scânteia
din cauza gerului, era o lumină difuză, se zărea omul la câțiva metri.
Primarul mergea adâncit în gânduri, primise telefon de la județ prin care îl
alertase că era posibil ca în acea seară să fie atacați de ticăloșii din banda
lui Belciug. Se gândea să treacă pe la prietenii lui să-i alarmeze și să se
sfătuiască cu ei cum vor anihila atacul. Știa drumul, nu privea în lungul lui,
ci doar în adâncul sufletului său, deodată
picioarele au pierdut contactul cu pământul, a plutit puțin în aer apoi
a căzut cu o bufnitură asemănătoare cu a unui sac cu cartofi. Nu mică i-a fost
mirarea când a simțit lângă el un trup
cald, o fată care căzuse odată cu el.
-Ce-a fost asta? Lixandru striga la fătuca care încă era întinsă pe
zăpadă. S-a aplecat, a ajutat-o să se ridice, apoi a scuturat-o de zăpada care
se așezase pe basmaua ei. Cum dracu ai reușit fată, să mă dai jos?
-Nene Lixandre, nu mă bate, te rog, veneam de sus de pe mal în târliuș
la vale, știi ce alunecă opincile astea? Nu te-am văzut, priveam în jos, de
aceea ne-am ciocnit și am căzut amândoi ca doi bolovani. Așa s-a întâmplat, nu
am vrut, mă ierți, domn’ primar? Fata când vorbea își dădea ochii peste cap,
era clar că îi plăcuse ciocnirea cu Lixandru.
-Ia stai, tu ești Smărăndița, așa-i? Ce naiba cauți acum, noaptea, prin
sat? Așa face o fată mare? Se preumblă ca bețivii noptatici pe ulițele pustii
ale satului?
-Nu, neică, de fapt m-a trimis mama la nașa Fira să ne dea niște mălai
să facem și noi o mămăliguță, să avem ce mânca în seara asta. Mai avem o țâră
de ulei și două cepe, o face mama o tocăniță să ne potolim foamea. Nașa mi-a
zis, cam răstit, cam supărată, că nu are, că s-a gătat și mălaiul ei și că nu ar
fi rău ca mama să pună din toamnă în celar cele de trebuință, să aibă acum când
afară vremuiește. Eram îngândurată, mergeam în târliuș și mă gândeam ce să-i
spun măicuței, nașa era ultima noastră nădejde. Mă iartă că ți-am împuiat capul
cu neroziile mele, dumneata ai alte belele pe cap de la primărie. Eu am plecat,
mergi, neică, sănătos!
Lixandru a rămas fără cuvinte privind în urma fetei care se pierdea în
întunericul nopții.
- Ai venit băiete? Șezi la masă,
hai să bem o țâră de rachiu! Da, ce s-a întâmplat de ești așa supărat, ai
primit vești proaste?
Lixandru s-a așezat la masă, a dat ceașca cu țuică de dușcă, apoi a
rămas un timp privind într-un punct fix. Nimeni nu a îndrăznit să-l scoată din
gândurile lui.
-Veștile de la partid sunt proaste, este posibil ca zilele astea să
atace banda lui Belciug din munți. Am informații și de la niște băieți de aici
din sat. Costică, după ce mâncăm, mergi la Vasile Titirez, la Lazăr al Samfirei
și la ceilalți, spune-le că la 12 din noapte îi aștept la primărie. Însă nu
asta este vestea cea mai tristă. Venind spre casă m-am ciocnit de Smărăndița,
am întrebat-o de unde vine la o oră așa târzie din seară. Mi-a spus că o
trimisese mamă-sa la nașa Fira a ei să-i dea un ceaun de mălai să facă o
mămăliguță, ei aveau o țâră de untdelemn și două cepe să facă un pic de
tocăniță. Se întorcea cu mâna goală, nu-i dăduse Fira nimic. Era supărată tare
copila, nu aveau cu ce să-și astâmpere foamea. M-a marcat rău acest fapt. Și
noi suntem săraci, însă nu am fost niciodată în situația de nu avea ce pune pe
masă.
-Filofto, nu putem rămâne nesimțitori la suferințele oamenilor. Pune
într-o olcică câteva linguri cu untură, Costică, urcă în pod și adă o slănină
și un cârnat. Mai pune o pâine din cele cât roata carului făcute de tine azi în
țest. Pune o sită cu mălai, o bucățică de carne și câțiva cartofi, toate dă-i-le
lui Lixandru, iar el să le lase lui Ciovlică când se întoarnă la primărie.
Numai ghinioane au avut oamenii ăștia, spuse Gheorghe scuipând cu supărare
într-o parte. Îți amintești femeie, erau
oameni cu ceva pământ până când băiatul lor a fugit din armată. A dezertat din
cauza unui oltean, căprar, care îl chinuia cum era mai rău. Din cauza
căprarului, Victor a dezertat, era chiar în primele zile ale razboiului, a fost
prins și băgat în Curtea Marțială.
Ciovlică a angajat un avocat, acesta i-a promis că-i scapă băiatul de glonț
dacă plătește o sumă mare de bani. Cum nu avea bani, însă îl iubea din suflet pe
Victor, a vândut pământul. Vreme de război, pământul fără căutare, au luat o
sumă mică de bani. Avocatul a luat banii, Curtea l-a condamnat la moarte pe
băiat. Avocatul a fugit cu banii. Victor s-a ales cu un glonț în cap, iar
Ciovlică fără pământ. Așa au decăzut acești oameni. Îmi este milă de ei.
-Nu trebuia nici Victor al lor să
dezerteze. Copiii noștri cum au rezistat, e drept că pe Culaie Dumnezeu l-a
chemat la El. Trebuie să suporți, este o
vorbă: „nu ne dă Dumnezeu cât putem noi duce”.
-Mamă, e greu pe front când inamicul și vremea îți fac atâtea neajunsuri
să mai ai și un căprar, român de-al tău, care te asuprește asta te duce la
disperare. Victor era o fire sensibilă, visătoare, nu ar fi făcut rău nici unei
muște, olteanul, dornic să poruncească, l-a simțit și nu l-a lăsat, l-a chinuit
până când l-a făcut să dezerteze.
Disperarea, mamă dragă, este cel mai mare dușman, s-a văzut într-o situație
fără ieșire. Nu putem condamna noi, acum, fapte întâmplate unde nu am fost
martori. Dă-mi bocceluța, merg la primărie, în drum mă abat și pe la Ciovlică.
Mamă, pune într-o sticlă niște gaz, precis nu au pentru lampă, mai adaugă și
câteva lumânări, le vor aprinde când s-o găta gazul. Eu am plecat, Costică,
dă-i bătaie unde te-am trimis, după ce îi anunți, așa cum ne-a fost vorba, te
întorci acasă. Sub nicio formă nu rămâi la primărie. Înțelesu-m-ai? La
revedere! Ne vedem la anu’!
Cu bocceaua în mână călca apăsat pe zăpada bătăturită și înghețată care
scârțâia sub greutatea lui. Mergea atent să nu mai pățească vreun pocinog, mai
ales că avea în boccea și lucruri care se puteau deteriora. Însă mai avea un
motiv pentru ca atenția să fie mărită, se aștepta la agresiuni din partea
bandiților lui Belciug. Curând a ajuns la poarta lui Ciovlică. Gardul care
fusese din scândură bună, începuse să se rupă pe ici pe colo. A împins portița,
nu era încuiată, s-a deschis cu un scârțâit prelung ca un vaiet de copil. A
pășit cu hotărâre în curtea plină de zăpadă, doar poteca ce ducea de la portiță
la casă era curățată de omăt. A urcat treptele prispei, apoi a bătut în ușă.
Din casă se auzeau discuții aprinse și plânsete de copii. Era întuneric beznă.
Ușa s-a deschis, Ciovlică, înalt, ciolănos și cu arțag în vorbă a întrebat
răstit:
-Cine este la ora asta? Ce vrei domnule? Bărbatul s-a oprit în ușă, avea
pe umeri un cojoc cârpit și în picioare niște opinci rupte.
-Primește-mă în casă, sunt
Lixandru Lemnaru, am o vorbă cu matale. Musafirul calm, cu vocea caldă, voia
să-l îmbuneze pe nefericitul Ciovlică.
-Nu pot omule, nu am nici gaz să
pun în lampă, nu am lumină, spune aici ce vrei și mergi în drumul tău. Gazda
s-a mai domolit auzind cine este în pragul casei lor, doar sărăcia lui îl
rușina peste poate.
-Adă lampa afară să-i pun gaz,
apoi o poți aprinde. Nu te speria, am venit să te ajut. Ați avut mari necazuri
în viața asta amărâtă, vreau să vă bucurați de noaptea dintre ani. Lixandru a
pus băgăjelul lângă el, a scos sticla cu gaz, a turnat în rezervorul lămpi pe
care Traian o adusese din casă, a scăpărat un chibrit cu care a aprins fitilul.
Cu lampa aprinsă au intrat în tindă. Din tindă Traian Ciovlică a deschis ușa
din stânga, lumina lămpi arăta o cameră sărăcăcioasă însă curată, mirosea a
busuioc și gutui coapte. Pe patul din stânga erau cei trei copii, fata și doi
băieți unul de cincisprezece și altul de șaisprezece ani. Pe patul din dreapta
stătea Floarea, mama copiilor.
-Bună seara! Vă rog să nu vă supărați pe mine fiindcă am dat buzna în
casa voastră, dar mi-a șoptit o păsărică la ureche să vin aici. Nu am venit cu
mâna goală, am adus câte ceva de-ale guri, acum e iarnă și este mai greu cu
munca. Lixandru a pus bocceluța, cu tot ce pusese mamă-sa în ea, în poala
Floarei. Fiindcă tot am venit în casa voastră, nu vreau să fac două drumuri,
așa că aș vrea să fiți de acord să-mi dați pe Smărăndița de nevastă. Iertați-mă
că nu am sucit vorbele, însă nu am timp, trebuie să merg la primărie, sunt
așteptat de mai mulți oameni.
Traian Ciovlică și nevastă-sa au rămas stană de piatră, nu se așteptau
la o asemenea cerere, mai ales din partea lui Lixandru Lemnaru în fața căruia,
atunci când se întâlneau pe ulița satului, Traian își scotea căciula. Femeia rămăsese
înțepenită cu bocceaua în mână. Doar Smărăndița a tresărit, inima a început
să-i bată repede ca la iepurele pus pe fugă. A privit pe sub sprâncene bărbatul
frumos din fața ei, nu-i venea să creadă că este adevărată cererea lui
Lixandru, se gândea că este o glumă fiindcă vrea să se răzbune pe ea pentru
că-l răsturnase cu ceva timp în urmă.
-Vă las timp să vă gândiți, poate aveți alt flăcău care v-a pețit fata,
spuneți-mi, nu-i cu supărare. Dacă aveți nevoie de timp să vă sfătuiți, înțeleg.
Vă las sănătoși! Îmi trimiteți unul dintre cei doi flăcăi cu răspunsul, apoi
vom cumpăni, vom discuta și ne vom înțelege noi. Lixandru nu ar fi vrut să
plece fără un răspuns, totuși nu voia nici să-i forțeze.
-Lixandre, nu te supăra că îți spun pe nume, suntem onorați de cererea
ta, cu toate acestea nu sunt sigur că voi fi de acord cu ea. Noi suntem oameni
foarte săraci, fata nu are zestre, nu avem cu ce vă sta în față. Dacă ai vrut
doar să ne rușinezi, nu ai reușit, suntem așa de săraci că nici o umilire nu ne
mai atinge, mândria mea a murit demult, o dată cu pierderea băiatului și a
brumei de averi ce aveam. Fata este harnică, cinstită și curată. Asta este
singura ei zestre. Gheorghe Lemnaru nu va primi în casa lui o fată săracă cum
este Smărăndița mea. Traian a terminat de vorbit, din ochi lacrimile îi curgeau
pe obraji, erau lacrimile neputinței și umilinței, mult ar fi dat ca fata lui
să ajungă noră în casa Lemnarilor.
-Vorba mea este una sănătoasă, o vreau pe Smărăndița de nevastă. Este
harnică, frumoasă și cinstită, asta este averea ei, cu zestrea asta o iau. De
vă învoiți, după sfântul Ion vin cu părinții la dumneavoastră să o cer de
nevastă așa cum este datina. Atunci vom stabili toate cele, după ce vă veți
socoti dumneata și cu tata și mama cu mama soacră, fiindcă, de va fi voia
Domnului, pentru mine nu vei mai fi lele
Floare, vei fi mamă de acum înainte.
-Tu ce zici, fata mea? Ai vrea să fii nevastă lui Lixandru și noră
Filoftei? Dacă nu poți răspunde acum, nu te grăbi, o viață întreagă vei fi
măritată, așa că poți zăbovi cu răspunsul, de nu-i știi rezolvarea. Traian își
ascundea cu greu bucuria, de multe ori, în nopțile fără somn, se gândise la
copila lui, la soarta grea pe care o va avea. Pețirea venită de la Lixandru îi
dădea aripi, cu toate acestea nu ar fi vrut să-i arate în față satisfacția.
Traian Ciovlică mai avea un gând negru în legătură cu Lixandru. Se gândea de nu
va fi posibil să se răstoarne guvernul, să vină iară la guvernare, ăilalți de
plecară, că de, el văzuse multe în viață de când face umbră pământului. Și dacă
va fi așa, va rămâne fiică-sa văduvă, ori și mai rău cu bărbat în pușcărie. De
unde va avea bani să-l caute pe acolo pe unde-l vor duce jăndarmii? La toate se
gândea bietul Ciovlică de când Lixandru deschisese gura să-i ceară fiica de
nevastă. Răspunsul fetei l-a făcut să tresară, să se smulgă din gândurile ce
pentru o clipă pusese stăpânire pe el.
-Tată, sunt gata să mă mărit cu Lixandru, îmi este drag de la Crăciun de
când am fost în curtea lor. Dacă mă vrea, îi voi fi roabă pe viață.
Fericit de răspunsul fetei, Lixandru s-a adresat părinților:
-Acum trebuie să plec, vă las să
vă bucurați de ceea ce v-am adus. În prima duminică după sfântu Ion voi veni cu
părinții în pețit, să nu vă pregătiți cu nimic, vom aduce noi tot ce trebuie.
Mă grăbesc, sunt așteptat la primărie. Lixandru nu ar mai fi vrut să plece, îi
plăcea atmosfera caldă, îi simțea pe Traian și Floarea aproape de sufletul lui.
Cu inima strânsă și-a îmbrăcat haina groasă, apoi a pășit în gerul de afară
după ce Ciovlică i-a deschis ușa.
....................................................................................................................................
Așa cum îi poruncise fratele mai mare, Costică a mers pe la toți ce-i pe
care îi numise Lixandru, le-a adus la cunoștință zisele fratelui său, toți au
răspuns că se vor întâlni la miezul nopții în primărie.
Lixandru a fost abordat de unul dintre băieții de la Siguranță când mai
avea puțin să ajungă la Primărie.
-Tovarășe primar, bandiții au sosit la casa lui Belciug încă decuseară,
abia ce intrase noaptea în sat că ei și-au făcut apariția. Au venit cu o mașină
de teren până în capul satului. De acolo au mers pe jos, au intrat câte unul în
sat la distanță de 50 de metri. Sunt 10 inși înarmați până în dinți. Damian a
rămas de pază să aflăm mișcările lor, ce ordonați?
-Va trebui să stăm în urma lor, să-i vedem ce face, doar așa îi putem
lua ca din oală. În curtea lui Belciug nu putem intra, are garduri înalte din
scândură solidă peste tot și câini de pază. Ne descoperă, nu-i putem lua prin
surprindere, așa am avea pierderi de vieți omenești, vreau să-i luăm din oală. Întoarce-te la
punctul de observație, eu merg la Primărie să mă întâlnesc cu ceilalți. Avem să
ne pregătim de luptă, când vom fi gata plecăm furișați spre voi. Dacă ies din
curtea lui Belciug să-mi dați de veste. Înțeles?
-Da, să trăiți! Ofițerul a plecat spre casa lui Belciug pentru a
continua, împreună cu celălalt tovarăș, supravegherea bandei.
În primărie 15 tineri îl așteptau pe Lixandru, printre ei era și Costică,
tras undeva mai în spatele celorlalți să nu fie văzut de fratele său.
-Bună seara, prieteni! V-am mobilizat deoarece avem o mare problemă. De
la început vă spun că avem să luptăm cu arma în mână, este foarte probabil să
avem răniți și, Ferească Dumnezeu, chiar morți. Dacă vreunul dintre voi vrea să
plece nu va fi supărare, aici nu sunteți sub jurământ militar, sunteți
voluntari. Vrea cineva să plece? Lixandru a privit roată bărbații care erau în
jurul lui în cerc în sala mare a primăriei. Vă mulțumesc, prieteni! Așa cum mă
așteptam ați rămas toți. Am să vă spun
despre ce este vorba, câte ceva am mai discutat, de data asta avem situația
exactă cu toată gravitatea ei. Așa cum v-am informat încă din zilele
Crăciunului, banda lui Belciug a venit în sat, momentan se află în casa tatălui
său împreună cu camarazii săi. Nu știm
precis ce intenții au, însă toți sunt dați în urmărire generală ca deținuți
condamnați și evadați din închisoare. Trebuie să fim foarte atenți, acești
oameni nu au nimica de pierdut, sunt deznădăjduiți, s-au înfrățit cu moartea,
singura lor dorință, înainte de a muri, este aceea de a lua cu ei în Iadul
etern pe cât mai mulți dintre noi. Vasile, întocmește un tabel cu toți cei
prezenți, în frunte cu mine, care vor primi arme. Faci tabelul ca în armată.
Executarea! Nu avem timp de așteptat.
Treizeci de minute mai târziu,
cu pistoalele mitralieră în bandulieră, se furișau pe ulița întunecată a
satului, doar la nivelul solului zăpada lăsa să se ghicească niște umbre.
În apropierea casei lui Belciug unul dintre ofițerii siguranței s-a desprins
din umbră și, clătinându-se ca un om beat, s-a apropiat de Lixandru:
-Încă sunt în casă, colegul meu a
făcut un ocol și pândește curtea dinspre grădină. Nu am nici un semn de la el.
Consemnul este un țipăt de cucuvea. În liniștea de acum precis se aude. Mai ales
că Sofron este meșter mare, îl poți confunda cu adevărat cu o cucuvea.
-Bine, stai la locul tău, cred că vor ieși prin grădină, de acolo vor
face un ocol să ajungă la casa lui Vasile Titirez, el este cel mai aproape.
-Nu tovarășe primar, bandiții
vor ieși pe poartă, îi interesează primăria întâi, doar după ce au să distrugă
primăria și pe toți aceea care pot fi înlăuntru se vor ocupa de celelalte
persoane. Acești bandiți ascultă ordinele oamenilor politici aflați în opoziție
cu comuniștii. Bandiții sunt chitiți să dea întâi foc primăriei, o consideră
simbolul stăpânirii noastre. După aceea Belciug va dori să se răzbune, primul
pe lista lui sunteți dumneavoastră, asta din două motive: o dată că l-ați legat
și predat jandarmului și doi, pentru că sunteți primarul comunist. În afară de
Vasile care la fel va fi căutat de Belciug pentru a îl asasina, fiind
considerat cel care a generat toate relele ce i s-au întâmplat, ceilalți au să
fie omorâți pentru distracția lor, nu prezintă o miză. Ofițerul vorbea hotărât,
încercând să dea greutate ideilor sale.
-Bine, am să fac cum spui tu. Care îți este planul? Lixandru a mers pe
mâna ofițerului de siguranță știind că este pregătit pentru lupte de gherilă și
de stradă.
-Zece dintre prietenii noștri să se refugieze în curtea primăriei, să lase
lumina aprinsă, doar să aibă grijă să tragă draperiile să nu se vadă în
interior. Ei să stea afară să se adăpostească după garduri și corpul clădirii.
Noi îi urmărim din spate să știm tot
timpul ce urmează să facă, doar așa îi putem ține sub control. Nu avem să le
stăm în cale, le lăsăm liber să intre în clădire, acolo se va închide cercul. Tragem fără somație, au să
lupte până la ultimul, doar dacă nu defectează vreunul dintre ei, până la urmă
nu-i leagă ideologii, ori ceva rudenii, este oaste de strânsură unde fiecare
are alt scop pentru care luptă, nu au să se predea, îi cunosc bine, a încheiat
ofițerul raportul.
După discuția cu ofițerul de la Siguranță,
Lixandru s-a întors la oamenii lui, le-a făcut semn să se apropie, cu țeava
armei a desenat pe zăpadă planul de luptă:
-Să nu trageți până nu auziți focul de la arma mea, am să trag trei
focuri în rafală, atunci să trageți fără somație, dacă se predau, îi luați
prizonieri. Lazăre, tu preiei comanda, vă găsiți locuri de supraveghere în
jurul primăriei, atenție să nu ne împușcăm între noi. Dați-i bătaie! Mergeți la
locurile voastre, de acum trebuie să apară, nu mai pot întârzia mult, au să
iasă din curte, mai sunt câteva ore până se luminează, trebuie să aibă timp să
plece de aici.
Mica trupă condusă de Lazăr al Samfirei, ocrotită de întuneric, s-a
pierdut în negura nopții.
Gerul începuse să le dea de furcă oamenilor ce stăteau la pândă, un
lătrat scurt al unuia dintre câini, liniștit de gura lui Belciug bătrânul, a
fost suficient pentru Lixandru să înțeleagă că musafirii nocturni, ai
chiaburului, vor pleca. Dorința lui Lemnaru era ca bandiții să iasă pe poartă
pentru a merge la primărie, aceasta fiind aproape de casa lui Belciug.
Portița s-a deschis, în cadrul ei a apărut burta lui Dumitru, acesta s-a
uitat în susul drumului, apoi în jos, după care s-a tras într-o parte din
portiță să lase locul liber să treacă pâlcul de bandiți.
....................................................................................................................................
Câteva cuvinte despre modul în care s-a desfășurat întâlnirea dintre
bandiți și familia Belciug.
Dumitru și Aritina se pregăteau de culcare când zăvozii au prins a lătra
cu putere, după care au tăcut, s-a auzit doar un schelălăit, câinii se gudurau
la picioarele cuiva. De când îl știa pe fiul său în munți, înhăitat cu acei
derbedei, el liniște nu a mai avut. De la prima vizită a lui David Bercovici,
nu a mai dormit în pat cu Aritina, o ura, aproape că nu-i vorbea, o înjura de
fiecare dată când o întâlnea pe bătătură, nu de puține ori a bătut-o cu biciul
doar pentru aș ostoi năduful ce simțea că-l înăbușă din cauza geloziei și a
bicisniciei oferite de Aritina și amantul ei. Nu-i vorbă, de câte ori venea în
„vizită” David Bercovici, Aritina îl pâra în față pe Dumitru, îi spunea amantului
toate rele pe care le suporta de la bărbat. David punea mâna pe bici și-l
altoia pe Belciug până ce obosea. În cele din urmă Bercovici împreună cu Aritina, sumar îmbrăcată, se așezau la
masă, iar Belciug, bătut bine, trebuia să le pună în față tot ce aveau
trebuință. Omenit și odihnit două ceasuri după ce mânca, David o chema lângă el
în pat pe Aritina, iar pe Dumitru îl obliga să asiste cum el îi iubește
nevasta.
Mult chin trebuie să fi fost în sufletul chiaburului când își vedea
nevasta în brațele altuia, de multe ori își amintise de el, flăcău, când făcuse
cu Aritina, în fața lui Iosif, exact ce făcea acum Bercovici cu nevasta lui în
fața sa. Pic de rușine nu era pe chipul ei zălud, părea o nebună venită din
alte vremuri, din altă lume.
-Cine-i acolo? Dumitru, speriat, stătea la adăpostul casei, nu îndrăznea
să se arate celor intrați în curte, mai ales că păreau a fi mulți.
-Eu sunt taică, nu te speria, sunt cu câțiva prieteni, am venit să cinăm
cu dumneata în noptea dintre ani. Veniți camarazi! Tata este o gazdă ospitalieră.
Așa, intrați în casă!
Musafirii, cu pistoalele mitralieră sub cojoacele groase din piele
mițoasă de oaie, au intrat în casă. În sobă duduia focul, cele două paturi din
cameră arătau că soții Belciug dormeau în paturi separate. Aritina, doar în
cămașă de bumbac cu râuri cusute la piept și la mâneci ce se încheia cu un șnur
de mătase peste sânii mari și încă tari ce se conturau prin cămașa subțire,
și-a luat copilul în brațe și l-a pupat pe amândoi obrajii, a dat seară bună
celorlalți căutând din priviri pe cineva pe care se aștepta să-l regăsească
printre oaspeți.
Bercovici a înțeles că este dorit, după ce a îndemnat pe ceilalți să ia
loc pe unde pot, el s-a apropiat de femeie, a luat-o în brațe, apoi a sărutat-o
pe gură. Spirache s-a cutremurat când a văzut ce se întâmpă, a dat să se
repeadă la David, Dumitru abia a apucat să-l tragă de poala cojocului, i-a
șoptit la ureche:
-Stai cuminte, te omoară Bercovici, de altfel, cățelei îi place
hăndrălău tânăr. Nu provoca scandal.
Îndemnat de tatăl său, Belciug tânărul s-a făcut că nu vede ce se
întâmplă între David și mama lui, cu toate acestea a jurat atunci, pe loc, că
îl va omorî pe David.
Ca unul de-al casei, Bercovici a ordonat lui Dumitru să le pună masa, să
aducă de băutură și tot ce vor avea de trebuință fiindcă noaptea va fi lungă. A
fost adusă o masă mare și scaune de sub polată unde le aveau depozitate. Toți
s-au așezat la masă în afară de Dumitru. Aritina îmbrăcată tot în cămașa de
noapte, deși Belciug îi atrăsese atenția să se schimbe în haine de zi, însă Bercovici
hotărâse să rămână doar în cămașă, iar pentru amuzamentul celorlalți trăsese de
șnurul care încheia cămașa în dreptul sânilor, lăsând să se vadă jumătate din
țâțele pline și grele încă frumoase ale gazdei. Nerușinată, nu a încercat să
ascundă privirilor hulpave ale bărbaților, aproape sălbăticiți, care nu mai
văzuseră de mult o muiere, sânii care stăteau să dea pe afară, ba le-a mai
făcut și ea loc să iasă, mișcându-și trupul, să se vadă mai mult.
Au băut mult, fără măsură, câțiva dintre bandiți dormeau cu capul pe
masă, Bercovici a luat-o pe Aritina în brațe și a așezat-o pe pat, a dat să se
dezbrace să se culce lângă ea. Spirache nu a mai putut rezista, era prea mult
pentru el să-și vadă mama violată în fața lui, l-a prins de mână, însă, nu l-a
înfruntat direct:
-Camarade, oprește-te! Sunt și ăștilalți de față, nu au să reziste când
te vor vedea pe tine abuzând femeia. Sângele li se va înfierbânta și își va
cere drepturile, au să tabere peste tine în pat dorind să aibă ce este doar al
tău. Nu este bine, cum să aibă ei, femeia ta? Păstreaz-o doar pentru tine!
Belciug tânărul vorbea înecat, se sufoca la gândul că mamă-sa a ajuns o
stricată, fără rușine și fără bun simț.
Au mai băut câteva pahare cu vin. Aritina, beată, dormea dusă. Dumitru
le turna vin și se ruga la Dumnezeu să plece mai repede din casa lui.
Spirache, într-un moment de neatenție a lui Bercovici, s-a apropiat de
tatăl lui:
-Am să-l omor tată, nu mai pot avea liniște până când nu iau sufletul
jidanului. M-a umilit, și-a bătut joc de familia mea, mi-a umilit ce aveam mai
sfânt-părinții. Pentru asta nu am să-l pot ierta. Nu cred că ne vom mai vedea
tată. Să nu mă plângi! Nu am fost cel mai bun copil. Poate nu așa trebuia să mă
port. Banii m-au făcut mândru și orb, eram înconjurat de toți nenorociții care
îmi bravurau faptele, în fond, nu erau decât un șir lung de blestemății. Am un ghimpe pentru Vasile
Titirez și Lixandru Lemnaru, pe ăștia aș vrea să-i omor. În rest, nu am nimic
cu nimeni, îi iert pe toți, așa cum îmi cer iertare de la cei cărora le-am
greșit și... nu sunt puțini. Eu mi-am distrus viața, acum văd că am distrus-o
și pe a voastră. Cu prima ocazie îl voi trăda pe Bercovici, nu mai pot continua
așa. Din ochii lui Spirache izvorau lacrimi amare. L-a îmbrățișat scurt pe
Dumitru, și-a șters ochii pe furiș, apoi s-a întors spre Bercovici:
-E timpul să plecăm camarade. Nu are rost să întârziem prea mult,
mintenaș se crapă de ziuă, atunci noi trebuie să fim deja duși departe. Dar
până vom pleca din sat multe avem de făcut. Să ne luăm ranițele în care tata a avut
grijă să ne pună câte ceva de-ale gurii.
Musafirii nepoftiți ai lui Belciug, câțiva mai mult adormiți din cauza
băuturi, și-au luat bagajele, armele și, în ghionturile puternice date pe sub
coaste, cu dărnicie, de șeful lor, camaradul Bercovici, au ieșit pe ușă.
Bătrânul Belciug a oftat din adâncul rărunchilor, a mai privit odată în
urma musafirilor căutându-l din ochi pe Spirache, ceva îi spunea că nu avea
să-l mai vadă niciodată, cu mâinile tremurânde a închis portița în urma lor.
S-a clătinat pe picioare ca un om beat, deși nu gustase picătură de alcool. Se
gândea la viața lui. Provenea dintr-o familie de oameni săraci care își
câștigaseră pâine în mod cinstit muncind la unul și la altul cu ziua, când nu
munceau bucata lor de pământ ca la două pogoane.
Într-o iarnă grea, era în 1902, tatăl său, Grigore Belciug, îl luase de
mână și-l dusese cu căruța cale de câteva sate până ajunseseră în Valea Mare,
aici îl vânduse arendașului Iosif Abraham pentru trei saci cu porumb și o vadră
cu untdelemn cu condiția ca Dumitru să-l slugărească pe arendaș până când va
considera Abraham că s-a plătit de datorie. Simbria lui avea să fie un rând de
straie la doi ani și mâncare zilnică. A muncit din greu. Fie că avea motiv, fie
că nu avea, arendașul îl fișcuia la fiecare pas de nu mai știa bietul Dumitru
unde să se mai pitească de răul jidovului. A trudit Dumitru în curtea lui
Abraham opt ani, se făcuse un flăcău falnic și frumos. Într-una din zile Iosif
l-a chemat pe Dumitru în casă să-i facă socoteala pe ce muncise în bătătura
lui. Fiindcă Dumitru fusese supus și nu crâcnise la poruncile stăpânului, ba nu
se văitase nici de bicele cu care Iosif îl miluia pe spinarea goală vara, când cămașa se lipea de spinare din
cauza transpirației, Abraham i-a plătit doi poli de aur și în plus i-a dat și un
cal cu șa cu tot.
Dumitru a oftat, a ridicat ochii spre cer și a murmurat: „Doamne, de ce
nu am plecat atunci din casa lui Iosif? Astăzi aș fi fost poate sărac, însă,
neîndoielnic eram liniștit. Așa a fost blestemul pe capul meu.”
Belciug i-a mulțumit stăpânului pentru dărnicie, pe de altă parte l-a
rugat să nu-l deie pe poartă afară fiindcă ar vrea să muncească în continuare
pentru el. Pe bietul Dumitru, tânăr fără minte și cu sângele înfierbântat îl
trăgea ața să rămână în curtea evreului. Aritina era motivul rămâneri lui.
Frumoasa și focoasa nevastă a bătrânului evreu. Ar fi trebuit să fugă atunci
din casa evreului încreștinat, să nu se mai fi întors. Dracul îl ispitea prin nurii Aritinei. Ura acumulată în toți
anii de robie era mare, îi întunecase sufletul. Ar fi făcut și moarte de om
pentru o mângâiere din partea nevestei lui Iosif. Nenorocirea lui, care l-a
început a avut chipul falsei fericirii, s-a numit Aritina și dorința lui de
înavuțire. A avut-o și pe Aritina și averea, astea două însă l-au adus în
situația de acum. Fiul său este un bandit care nu va avea niciodată o casă,
nevastă și o viață tihnită. Nevastă-sa a devenit o curvă, o depravată pe care
nu vrea să o mai vadă în fața ochilor. Belciug a făcut un pas, doi, apoi s-a
oprit: „pentru ce să merg în casă? Acolo este dracul deghizat în Aritina. Mai
bine dorm în grajd, vitele au sufletul mai curat ca al meu.” Bătrânul Belciug
își plângea singur de milă și-și blestema soarta care-l ademenise cu pojghița
subțire de miere așezată peste veninul din borcanul vieții.
.................................................................................................................................
Bandiții mergeau fără prea multă fereală pe ulițele pustii ale satului.
Era liniște, prea multă liniște. Dormeau oamenii, dormeau și câinii, nici
cocoșii nu cântau, era prea mare gerul afară.
Spirache s-a apropiat de Bercovici, îl ura, era cătrănit rău în adâncul
sufletului, cu vorbă blândă a început o discuție care trebuia să-i aducă
încrederea șefului său:
-Mă gândesc să merg înainte, să văd dacă sunt mulți în primărie, cine
sunt și dacă au arme.
Bercovici l-a privit de sus, din înălțimea gradului său de ofițer și de
șef al bandiților:
-Crezi că dacă mă culc cu mă-ta, ție îți dă dreptul să-mi dai sfaturi?
Marș în formație! Nu mi-a plăcut comportarea ta nici în casa tatălui tău, am
fost cu ochii pe tine, chiar dacă o mângâiam pe curva de Aritina. Vorbim
amândoi când vom ajunge în munți, atunci voi sta altfel de vorbă cu tine, acum,
piei, să nu te mai văd!
Spirache s-a tras spre coada micului pluton, fără să fie observat a
rămas în urmă celorlalți, luase hotărârea cea mare. Când mai aveau puțin până
la clădirea primăriei a tras un foc de armă asupra grupului de bandiți, unul
dintre legionari, rănit, a căzut în
genunchi.
Focul de armă i-a luat prin surprindere atât pe agresori cât și pe
apărătorii primăriei. Dezorientat, Bercovici a dat ordin să se ascundă în
șanțuri. Zăpada era mare, fiecare și-a săpat în omăt un fel de mini adăpost. Au
rămas în așteptare, nu se zărea nimeni, nu se știa cine a tras. Pe-ai lui nu-i
putea număra. David Bercovici nu se speria ușor, era un ofițer încercat,
legionar feroce, făcuse parte din comandoul care executase pe cei 64 de deținuți din închisoarea militară
Jilava în noaptea de 26-27 noiembrie 1940.
Legionarul a înțeles că timpul nu lucrează în favoarea lui. Chiar dacă
acum aveau poziții bune, nu trebuia să-i prindă ziua în sat. A ieșit târâș din
șanț, a ridicat capul să poată supraveghea mai bine drumul în ambele sensuri,
un glonț i-a șuierat pe la ureche. S-a tras înapoi.
-Fraților, e groasă, suntem
într-o capcană, nu știu cine sunt atacatorii, nici câți sunt. Trebuie să facem
ceva, aici nu putem rămâne, va trebui să forțăm, să luptăm...
-Lupți pe dracu, cu cine luptăm, mă? Vezi tu vreun inamic? Doar el ne
vede, el ne are în cătarea puștii lui. Vrei să știi jidanule, chiar dacă ești
botezat creștin, tot jidan ai rămas, cine este cel care ne-a atacat? Idiotule,
te-ai purtat ca un pervers în casa unor oameni care te-au omenit, iar tu le-ai
spurcat-o. Ai distrus o familie, nenorocitule! Banditul care-l luase la rost pe
Bercovici era un bărbat la vreo 40 de ani, avea o ținută frumoasă și vorba
aleasă. Voi m-ați nenorocit și pe mine. Aveam un an de închisoare de executat
pentru o găinărie, însă am avut neșansa să fiu în dubă alături de voi când duba
penitenciar a fost atacată de camarazii tăi, ticăloșilor, ați împușcat
gardienii, iar pe mine, pe Gheorg și pe Spirache ne-ați luat cu forța, v-am
urmat, altfel ne împușcați acolo, pe loc. Am fost târâți în munți, ați făcut
din noi niște criminali care nu mai pot găsi clemență în nicio instanță.
Spirache a rămas în spate, el ne ține sub cătarea armei. Mi-a spus că nu vei
putea ieși din sat decât mort, nu are nimic cu ceilalți, doar pe tine vrea să
te omoare, să spele, cu sângele tău spurcat, rușinea familiei lui. Eu nu mă voi
mișca de aici, dimineață am să mă predau organelor, să termin odată cu frica,
cu crimele și orgiile tale perverse la care suntem nevoiți să privim. Nu ți-a
fost suficientă mama lui Gheorg, pe care ai violat-o chiar în fața lui? L-ai
dus la sinucidere pe bietul copil, căci un copil era Gheorg, avea doar 19 ani.
Bercovici, nu vei scăpa viu, Spirache te va omorî. Bărbatul s-a îndepărtat
târâș de șeful nelegiuiților.
-Pădurene, înainte ca eu să mor, am să vă omor și pe voi , trădători
nenorociți ce sunteți! Băieți, să încercăm să mergem târâș prin șanț cât vom
putea de mult, trebuie să ieșim din chingile lui Spirache. Nu vă speriați, am
trecut prin momente mai grele, trebuie să învingem, pentru asta e nevoie să fim
uniți. Cât privește pe cei doi trădători, le va veni rândul și lor la judecata
noastră cumplită. Acum să ne vedem scăpați. Micul pluton a prins să se târască
prin zăpada mare și înghețată din șanțuri, sperau să se depărteze cât mai mult
de primărie.
Pădureanu a rămas pe loc cu arma în cumpănă, nu putea trage, în înaintarea
lor, legionarii îl țineau sub observație. Din față, dinspre primărie, s-a auzit
un glas:
-Stai! Cine este? Stai, că trag! De după gardul primăriei, nevăzut, un
bărbat a somat banda de tâlhari care continua să se târască prin șanț.
Din spate s-a auzit o rafală de armă trasă în direcția bandiților.
Lixandru nu înțelegea cine trage, a ieșit din ascunzătoare și s-a furișat spre
locul de unde a văzut focul de armă. În fața lui, pitit pe după un dud,
Spirache era cel care trăgea asupra legionarilor. S-a apropiat tiptil de evadat,
când a fost în spatele lui l-a lovit puternic în ceafă cu patul armei. Belciug
cel tânăr a căzut lat. Primarul a scos cureau de la pantalonii lui
Spirache și cu ea l-a legat fedeleș pe
bandit. L-a lăsat acolo unde căzuse, s-a întors la tovarășii săi și, împreună,
au pornit pe urmele bandiților. A lăsat un om să-l ducă în primărie pe
Spirache, iar el, Lixandru, a continuat urmărirea bandiților, urmat de ceilalți
tovarăși. În drumul lor au cules legionarul rănit și pe Pădureanu care s-a
predat fără să opună rezistență. A fost dezarmat, legat și trimis la primărie
la un loc cu Spirache și cel rănit.
După somație, Lazăr, căci el era
cel care somase bandiții, a tras un foc de avertisment, ar fi vrut să-i
determine să se predea. Din șanț s-a răspuns cu rafale trase de bandiți. Lazăr
a înțeles că Bercovici cu ai lui își vor vinde scump pielea.
La orizont, ziua încerca să spargă întunericul, cocoșii începuseră să
cânte și câinii să latre, satul se trezea la viață. Sătenii nu se speriaseră
când auziseră focuri de armă, fiind noaptea trecerii dintre ani credeau că trag
ai lui Haralamb cu pistolul să îngroape anul. Lui Lazăr îi era teamă să nu
înceapă sătenii să iasă la porți, puteau fi atinși de gloanțe sau era posibil
să fie luați ostatici. Legionarii erau disperați, pentru ei, viața celorlalți
nu conta.
A început un schimb puternic de focuri. De pe ulița satului, Lixandru,
care se apropiase mult de bandiți, a deschis focul. Bercovici era prins între
două focuri, a dat ordin oamenilor să tragă până la ultimul cartuș, apoi să se
sinucidă, să nu cadă vii în mâinile comuniștilor. Lupta a început cu o mare
îndârjire. Bandiții aveau o poziție bună, ascunși fiind în șanț.
Lixandru a cerut unuia dintre oameni săi să facă un ocol prin grădini să
le iasă în față, așa vor putea să-i forțeze să capituleze:
-Nicolae, aici stă nașul tău, nu-i așa? La semnul afirmativ din cap al
lui Nicolae, Lixandru a continuat: ia-l și pe Simion, ocoliți prin grădini și
ieșiți-le în față, însă aveți grijă să nu vă vadă nelegiuiții. De acolo îi veți
soma să se predea, însă întâi să trageți un foc asupra lor. În timpul ăsta eu
îi voi presa din spate, iar Lazăr va ieși din curtea primăriei și se va arunca
asupra lor. Trebuie să-i facem să se predea, dumnezeii mamei lor de bandiți.
În liniște, lumina zilei intrase pe ulița satului, sătenii forfoteau prin
curte ocupați să dea mâncare animalelor
și păsărilor din bătătură. O muiere, având poala șorțului plină cu grăunțe,
striga păsările: clo, clo, clo..., o
armă a pornit să latre, glasul femeii a amuțit. S-a așternut liniștea,
frica a pătruns în tot satul. Se luminase de ziuă, atunci oamenii au înțeles că
armele nu latră de bucuria trecerii într-un nou an, ci latră a luptă.
Lixandru și mica lui grupă înaintau târâș să ajungă bandiții. Din
primărie, Lazăr cu băieții lui au pornit să înainteze mai mult pe coate și
genunchi spre locul în care bandiții se poziționaseră. Din față s-a auzit o
rafală de armă automată, urmată de un glas:
-Predați-vă! Sunteți înconjurați! Nu aveți nicio scăpare, nu trebuie să
moară nimeni, veți fi deferiți justiției să facă dreptate.
-Crezi tu, scârbă comunistă, că avem vreo scăpare?
Dacă nu ne împușcați voi acum, ne condamnă legea voastră împuțită. Aici avem să
luptăm până la ultimul cartuș, sper să trimit pe câți mai mulți dintre voi plocon
lui Scaraoschi. Foc! a ordonat Bercovici. Lupta a început cu violență. Bandiții
trăgeau cu înverșunare. Focul de la gurile armelor brăzdau zorii zilei.
Zgomotul infernal produs de armele automate alarmaseră toți câinii satului.
Lazăr și Lixandru așteptau, nu voiau să risipească gloanțele. Înaintau
cu grijă, sperau să se apropie cât mai mult de ei pentru a putea să-i ia prizonieri.
Au înaintat prin zăpada șanțului, pe urmele lăsate de bandiți până s-au
apropiat la câțiva metri.
-Sus mâinile, spurcaților! Predați-vă,
altfel vă găuresc pe toți, site vă fac! Glasul poruncitor al lui Lazăr le-a
înghețat sângele în vene bandiților, mai ales că se auzea foarte aproape.
Bandiții au tras la nimereală, din disperare, înțeleseseră că orice
rezistență este sortită eșecului. David
Bercovici a scos pistolul de la piept, un Luger P08, și l-a pus la tâmplă, din
spate, Nicolae l-a lovit în ceafă cu patul armei. Restul bandiților s-au predat
fără a mai opune rezistență. Nu făceau nici o mișcare, le era teamă să nu fie
linșați.
Oamenii lui Bercovici au lăsat armele. Au
fost legați și băgați în beciul primăriei, aruncați claie peste grămadă.
-Băieți, am făcut o treabă bună, nu a murit nici un om, nici de la ei ,
nici de la noi. Voi telefona la județ să
trimită un camion să-i îmbarce. Cine rămâne de pază? Lixandru s-a uitat către
cei doi ofițeri de la Siguranța Statului.
Rămâneți voi până vine duba poliției?
-Lixandre, nu putem avea încredere în doi oameni veniți de nicăieri, nu
știm ce hram poartă, în ziua de azi trebuie să-ți verifici spatele, nici în
umbra ta să nu ai încredere.
-Ai dreptate Lazăre, nu mă arunc cu capul înainte dacă nu stăpânesc
situația. Uiți că amândoi am făcut frontul? Tovarășii din fața noastră, acum îi
pot deconspira, sunt ofițeri de la Siguranța
Statului, trimiși aici să ne ajute să-i prindem pe cei din banda lui
Spirache. Putem avea deplină încredere în ei. Lixandru a continuat cu mândrie,
apoi trebuie să știți, ei sunt comuniști cu acte în regulă, ilegaliști. Vă dați
seama ce greu le-a fost, însă nu au cedat, sunt brazi, stejari, români
adevărați. Tovarăși, vreți să rămâneți de pază? Ofițerii au aprobat dând din cap. Lumina zilei
pusese stăpânire pe sat, oamenii erau liberi să meargă la casele lor. Lazăre,
ia-le armele și muniția! Merg doar o fugă până acasă să-i liniștesc pe bătrâni,
să îi mulțumesc lui Costică, după care am să vin repede înapoi, atunci voi aduce și ceva de mâncare. După ce predăm prizonierii, voi veți pleca în
drumul vostru, v-ați îndeplinit misiunea. Lixandru a dat mâna cu toți cei
prezenți, abia atunci l-a găjbit pe Costică, fratele cel mic, pitit după unul
al lui Oaie, o namilă de om în spatele căruia se putea ascunde o companie de
soldați mai slăbuți un pic.
-Costică, ce este cu tine aici? Când ai venit? Ce poruncă datu-ți-am eu?
Ești inconștient? Ai și pușcă? Cine a îndrăznit să-ți dea ție armă? Nu te-a
văzut că ești un mucos cu izmenele în vine?
-Nu te mai aprinde frate Lixandre, eu i-am dat arma, l-am trecut în
tabel, așa cum ai ordonat. Apăi, vezi tu, a continuat Lazăr, a fost bine când
l-ai folosit ca ștafetă să ne adune pe toți aici, însă când să participe și el
ca un adevărat soldat, vezi Doamne, că nu e bine. L-am ținut lângă mine tot
timpul, știi cât îmi este de drag. Nu a ieșit din cuvântul meu. Nu fii supărat!
-Nu sunt, însă pe unde scoteam cămașa în fața alor mei dacă se întâmpla,
Doamne ferește, ceva cu el în seara asta? Știi ceva, frate Lazăre? Îmi place,
mi-a încălcat ordinul, însă a ascultat de cuvântul tău. Bravo! Nu mă așteptam
la asta. Bine, să nu mai lungim vorba, vino să te îmbrățișez copile, ai stofă
de erou, însă ai grijă, cei mai mulți eroi sunt morți. Încearcă, pe cât poți,
să-ți păstrezi viața, nu ai alta de rezervă. Acum, fiecare la casa lui. Aveți
grijă tovarăși, a atenționat Lixandru pe ofițerii sub acoperire din Siguranța Statului. Am să vă aduc ceva
de mâncare când voi reveni, până atunci, cei care fumați lăsați țigările celor
doi ofițeri, noi avem să cumpărăm altele
de la cârciumă.
...................................................................................................................................
Boboteaza. Botezul Domnului. Slujbă mare la biserică, preotul, într-un
ritual doar de el știut, sfințește apa, în mari hârdaie face Aghiazma Mare pe
care o va împărți enoriașilor veniți la biserică. Preotul, plin de importanța
momentului, cu isonul dascălului face slujba Sfințirii Mari ape, spunând:
„curățește-te, omule, de tot ceea ce ai adunat ca întinăciune și păcat!”
Bărbații, aflați în partea dreaptă a altarului improvizat în fața bisericii,
cântă împreună cu popa, ori discută în șoaptă între ei.
Femeile, aflate mai în spate, șușotesc între ele, pun țara la cale, sunt
avide după noutăți, cu asta se hrănesc, cu bârfa. Mai la o parte de urechile
celorlalte muieri discută Filofta cu Frusina. Vorbesc încet, doar ele să se
audă:
-Frusino, nu ai mai trecut pe la mine, așa rămăsese discuția la tăiatul
cocenilor. Nu vorbisem noi că vei veni să tocmim, să discutăm, să ne socotim,
să chibzuim amândouă, fără bărbați, cum să facem să adunăm copiii? Ori, poate,
acum de când Vasile este perceptor, de, are șaretă la scară, leafă de la stat, poate
nu mai vreți pe Didina mea de noră.
-Ba o vrem și mâine dacă ne dai fata. Filofto, mi-a fost rușine de
Gheorghe al tău, Anghel al meu ne-a făcut la amândouă familiile mare rușine.
Uite, eu și mâine aș veni să logodim, dacă voi sunteți de acord. Ce zici?
Preotul continua slujba:„În Iordan
Botezându-te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat ...”. Vă rugăm să faceți
liniște s-a întrerupt pentru puțin preotul apoi a continuat:„ Că Glasul
Părintelui a mărturisit Ție, Fiu Iubit, pe Tine numindu-Te ...”
-Te aștept mâine seară, să iei cu tine și verii
lui Anghel, așa cum ați venit și prima dată, vom face chef mare să se știe că
se mărită fata lui Lemnaru cu băiatul vostru.
....................................................................................................................................
În seara de sfântul Ion casa lui Lemnaru era plină. Pe lângă cei ai casei, erau neamurile lui Anghel.
Gheorghe Lemnaru adusese un invitat de onoare pe Lazăr al Samfirei împreună cu
nevasta. Gheorghe, la îndemnul Filoftei scosese paturile din casă pentru a se
face mai mult loc în odaie să poată să-i cuprindă pe toți cei care îi vor trece
pragul pentru a îi fi pețită Didina. În odaie focul duduia în sobă cu trosnet
de lemne și prelingeri de scântei pe lângă mica bucățică de tablă pusă la gura
sobei.
De astă dată atmosfera era calmă. Mâncaseră cu poftă mâncărurile
pregătite de Didina și Filofta. Întâi le puseseră pe două funduri din lemn
așezate în mijlocul celor două mese, slănină, ceapă roșie, jumări de porc bine
rumenite, șorici fraged luat de pe burta porcului și câteva felii de tobă bine
asortată cu bucăți de slănină, carne, ficat și bojoc. Țuica tare din prună
grasă, păstrată de Gheorghe special pentru asemenea momente când putea
impresiona, dăduse capăt de vorbă și poftă de mâncare. După aperitiv, Didina
pusese fiecăruia în parte o strachină în care se găsea o sarma, făcută dintr-o
foaie de varză murată, mare cât pumnul, pentru a nu se desface fusese legată cu
ață. Apoi ca ultim fel se servise carne de porc prăjită în ceaun de fontă în
care fusese pusă puțină untură, vin și usturoi din belșug, când carnea a fost
aproape gata, fuseseră aruncați în zeama cărnii și perpeliți câțiva cârnați
afumați, al căror miros ajunsese până hăt departe înspre marginea satului.
Vinul negru și greu, făcut de Lemnaru dintr-o fâștoacă de vie ce o avea aproape
de casă și din care bea doar la ocazii festive, fusese încununarea succesului
gastronomic. Discuțiile se încinseseră, toți vorbeau și spuneau glume, mai cu
perdea, mai deocheate fiecare după câte pahare băuse și după cum se mai
înțelegea cu creierul și bunul simț.
-Am mâncat, am băut, acum să discutăm și despre daravela noastră care ne-a
adunat pe toți aici, a început discuția unul al lui Vrabie, văr de-al doilea cu
Anghel.
-Ce te frământă pe tine vere daravela noastră, e vreme să discutăm când
va să avem mintea ceva mai limpede, acu ne-am cam întrecut cu băutura, mai bine
să ne ținem gura. Cuscru Gheorghe știe ce are de făcut, nu-l învață pe el alde
a lu’ Vrabie ce și
cum să facă și să dreagă, l-a apostrofat vărul Anghel.
-Da ce, mă, vere, eu sunt mai prost decât Lemnarii? De ce să nu-mi pot
spune părerea? Pentru ce mă cărași după tine? Ce crezi că le cade moțul din
frunte dacă zic și eu o vorbă? Nu te-au umilit mă, destul? Cât ești de prost
vere Anghele, ești sub papucul muierii, face Frusina ce vrea din tine, ești un
molâu nerod. De astăzi nu te mai recunosc de văr...
-Stane, mai taci dracului din gură! Pe unde mergem, clămpănești fără
rost, cum bei o țuică, parcă îți bei mințile. Ce te freacă pe tine grija de
zestrea Didinii? Ce o aduce la tine în curte? O duce în casa lui Anghel,
fiindcă lui îi va fi noră. Ție să-ți aducă zestre a lu’ Cărămidaru, doar cu
sărăcia aia s-a găsit fiul tău să vorbească. Să ne vedem de amarul nostru, nu
de boieria altora, a sărit cu gura nevasta lui Stan.
-Are dreptate, ați venit în casa mea să fiți martori la logodna acestor
doi tineri, să fiți martori ai înțelegeri pe care familiile noastre, a mea și a
lui Anghel o vor face pentru binele tinerilor care urmează să se căsătorească.
Didina tată, vrei să te măriți cu Vasile? Gheorghe era calm, nu se întrecuse cu
băutura, însă nici paharul nu-l ținuse gol, pe musafiri mai ales îi îndemnase
să bea.
-Da tată, vreau să-i fiu nevastă câte zile voi avea, să-l slujesc și
să-l respect, să muncesc alături de el, să-i fac copii care să ne bucure casa.
Didina era în al nouălea cer, aștepta de mult clipa asta.
-Vasile, ai auzit spusele Didinei? Tu ce părere ai?
-Tată socrule, vreau ca ea să-mi fie nevastă câte zile mi-o da Domnul,
să o respect și să o apăr, să o cinstesc în toate zilele pe care Dumnezeu, în
marea Sa milă, ni le va da.
-Faptul că tinerii își doresc să se adune pentru a întemeia o familie, ne
face pe noi să nu mai avem ce spune, suntem doar martorii unui nou cuib ce-și
pune temelia. Noi putem doar să-i ajutăm cu ce avem. Pentru binele lor am să-i
dau Didinii, ca zestre, lotul de pământ din luncă, răzor cu al vostru. Să vă
fie ușor să-l munciți. Îi mai dau vițica de doi ani, să faceți vacă cu lapte
din ea, să vă hrăniți copiii. Îi dau și 10 oi să aibă lână pentru a împleti
iarna mintene și ciorapi groși pentru toți ai casei. În ladă are zestrea făcută
de mânușițele ei și ale mamă-si, despre asta să discuți dumneata cuscră cu
Filofta ca între femei, eu mă pricep mai puțin. Nunta o stabilim acum, ori mai
târziu? Din casă, fata mea fără nuntă nu pleacă. Este o floare pe care am să
v-o încredințez la ușa bisericii, să aveți grijă de ea, să nu se ofilească.
Gheorghe a terminat de vorbit, a privit pe deasupra tuturor, în capătul mesei,
opus lui Lemnaru, la loc de cinste era Anghel. Tot timpul a stat cu ochii în
strachină, nu a mâncat, nu a băut.
-Dumneata, cuscre Anghele, nu ai nimic a spune? Ți se par toate bune? Au
nu vrei să intervii? Poate vrei să îndrepți ceva, ce acum strâmb ți se pare.
Nu-i bine să taci. Bine ar fi să spui tot ce ai pe suflet, să te descarci
cuscre, să ne spui nouă, celor aici prezenți, ce și cum vezi dumneata
lucrurile. Iar dacă vei continua să taci, în veci să nu vorbești despre ce
puteai spune acu și ai tăcut! Gheorghe s-a ridicat de la masă, era puțin
pișcat, însă cu vorba la locul ei. A mers la Anghel, a pus mâna pe umărul lui,
a oftat, apoi a continuat a vorbi:
-Frate Anghele, cuscre, căci neamuri vom fi de acum încolo, află domnia
ta că am vrut să-ți curm viața după ce ai răspândit ticăloasele cuvinte. În
acel moment, Filofta a început să-l tragă de cămașă pentru a-l opri să
vorbească. Gheorghe a ignorat-o. Nu Filofto, nu trebuie să tac. Buboiului dacă
nu-i scoți rădăcina, el tot sapă, reapare, provoacă suferință mare. Mai bine ne
spunem tot ce avem pe suflet acum, ne dăm apoi mâinile și cearta dintre noi
dispare definitiv, altfel nu ne vom putea privi în ochi. Doar Didina și Filofta
m-au oprit să-ți fac felul. Recunoaște și dumneata că nu greșeam prea mult dacă
îți dădeam cu cuțitul drumul la sânge ca la un porc în ziua de Ignat. Îmi pare
bine că nu am făcut-o, ai spus și dumneata la supărare vorbe de ocară despre
cea care acum îți este noră. În ochii ei să privești, ei să-ți ceri iertare, pe
ea ai băgat-o în gura satului. De acum, ești iertat, altminteri, în curtea mea nu aveai cum intra. Te rog să
ridici ceașca cu țuică, văd că nu te-ai atins de mâncare, întregi ți-s bucatele
în față, să bem pentru înțelegere, pentru apărarea copiilor noștri de gura rea
a satului.
Anghel s-a ridicat în picioare cu ceașca în mână, lângă ei venise și
Vasile cu Lixandru, toți cu paharele pline cu băutură.
-Tată socrule, îți mulțumesc pentru tot, frate Lixandre voi fi alături
de tine în tot ce vei înfăptui. A dat noroc cu toți, apoi a lăsat paharul cu
vin pe masă, a sărutat mâna bătrânului Lemnaru și pe a tatălui său. Imediat
Didina a făcut același gest ca și logodnicul ei, după ce a sărutat mâna lui
taică-su și a socrului, a mers la mamă-sa și la soacra sa și le-a sărutat mâna.
Fata a fost sărutată de toți pe frunte și i s-a urat să aibă o căsnicie lungă,
fericită și cu o casă plină cu copii.
Anghel a început să plângă în hohote, lacrimile curgeau din ochii lui ca
o ploaie repede de vară. Nimeni nu l-a tulburat, l-au lăsat să se descarce.
După câteva minute, printre suspine și sughițuri, Anghel a putut grăi:
-Vă rog să mă iertați oameni buni, am fost pe cale să stric fericirea
copiilor noștri din cauza neroziilor mele. Om bătrân și fără minte. Îmi intrase
în cap că am pământ, ei și? Îl mâncam cu lingura? Abia acum după ce l-am urcat
în pod, pot spune că am făcut ceva, am vândut o parte să cumpăr: găini, un porc pe care l-am tăiat de Crăciun,
restul este neatins. De aici încolo copiii vor hotărî ce și cum, eu și baba ne
vom supune lor, doar de ne vor cere vreo povață, le vom da, dacă avem să ști a
da.
Gheorghe Lemnaru l-a îmbrățișat cu căldură pe cuscrul Anghel, dând
astfel uitării vechile divergențe dintre ei. Amândoi bătrânii au dat băutura
peste cap.
Glasul lui Anghel s-a făcut din nou auzit:
-Noră dragă, nu vrei mătăluță să-mi dai o sarma din tuci, o fi mai
caldă, asta a înghețat în strachină. Aș mânca acum după ce am gustat din țuică.
Petrecerea a ținut până-n ziuă, verii lui Anghel demult dormeau cu
capetele pe masă. Femeile se strânseseră toate în camera de dincolo, chit că
acolo era frig, niciuna nu se dăduse dusă până ce nu a văzut ultima carpetă din
lada de zestre. Ba una mai curioasă, Leana lu’ Istrate, a ridicat și capacul de
la chichița lăzii să vadă câte mahmudele sunt puse acolo ca salbă a miresei.
Erau trei mahmudele mari, trei bani de aur cu chipul lui Napoleon și trei
cocoșei din aur cu Franț Iosif pe ei. Femeile, care erau din familii sărace, se
minunau de zestrea bogată a Didinii. Pe lângă tot ce era în ladă ca
îmbrăcăminte, pe ladă, în stivă mare, erau așternuturi țesute din lână cu
bătătură din bumbac. Toate țesute în migăloasă năvădeală și urzeală. Unele
fiind lucrate chiar în douăzeci și patru de ițoaie, ce nu puteau fi țesute dacă
țesătoarea nu avea pe cineva să o ajute la ridicat ițoaiele. Lucrăturile erau
foarte pretențioase, nu multe femei erau meștere să facă așa modele, de aceea
muierile ce priveau zestrea se minunau tare de iscusința Filoftei și a Didinei.
Pernele, din pânză de casă cu broderii migăloase făcute de mâinile răbdătoare
și dibace ale Didinei în lungile nopți de iarnă, erau umplute cu puf de gâscă.
Pe ladă erau întâi așternuturile, ce miroseau a levănțică și busuioc, iar peste
ele, la loc de cinste, se găseau pernele.
-Tot ce vedeți aici, nu este mare lucru. Filofta vorbea privind cu
mândrie sărăntoacele femei care admirau tot ce le prezenta gazda.
-Cum adică cuscră nu este mare lucru? a deschis una cuvântul, ce crezi
dumneata că este mai presus de ceea ce este în ladă?
-Fata mea, ea este adevărata zestre. Frumusețea ei și a sufletului, face
cât toate lăzile din lume. Cuscrelor, toate lucrurile, pe care le vedeți în
ladă, se uzează, se rup, le mănâncă moliile, le fură hoții, le poate arde focul.
Mai presus de tot ce este în ladă și deasupra ei, este sufletul bun al copilei
mele și priceperea mâinilor ei în a face tot ce ține de buna rânduială a femeii,
ăsta este un adevărat dar. Adevăr vă spun vouă, a continuat Filofta, că este
așa de harnică încât nu are hodină până nu gată lucrul început. Acestea sunt
însușiri unde nu este întrecută, calitățile astea nu i le poate lua nimeni, asta
este adevărata zestre a Didinei mele.
-Ai dreptate cuscră! Că mare meșteră ești la vorbă, acu și noi o
cunoaștem pe Didina și nu avem ce să-i reproșăm. E frumoasă, cuminte, vrednică,
are tot ce-i trebuie unei fete de măritat, e la fel ca fata mea, Paulina, că și
a mea e vrednică, frumoasă și bună la
suflet.
-Ai dreptate Vasilico, am văzut-o și eu pe fiică-ta. Am fost în vară la
prașila porumbului pe tarlaua lui Haralamb, era și fiică-ta acolo, ce să-ți
spun, pe la prânzul ăl mare i se îngreunase sapa de tot, abia o mai putea
ridica să taie bălăriile dintre firele de porumb. Îmi amintes ca acu, i-am și zis
:„fata mea, ți s-a îngreunat sapa? Văd că abia o mai ridici, vezi să nu rămâi
în urmă că te faci de poveste în tot satul, iar Haralamb îți va tăia din bani”.
În răspunsul ei am citit bunătatea sufletului, știi ce mi-a zis? Îți spun eu,
că tu nu știi: „ai grijă țațo, mi-a zis, nu mai melița din gura aia spurcată,
că te fac de ocară de nu-ți ajunge toată apa Ialomiței să te spele de zoaiele
pe care ți le voi arunca în cap!” Am tăcut Vasilico, mi-am zis în gând: „să te
ferescă Dumnezeu de bunătatea ăste-i copile!” Cât despre frumusețe, nu am ce
zice, e frumoasă, mai ales dacă nu deschizi bine ochii când o privești. Muierea
s-a tras mai în spatele Filoftei când a terminat de bârfit.
-Nu îți este fa rușine să râzi de fata mea? Ce fă, a ta e mai brează? Ai
uitat că anul trecut, când a fost mireasă, a pus-o gineri-tu pe grapa de nuiele
și a tras-o cu caii prin tot satul? De, nu mai era fată, fetia ei fusese furată
de ofițerul rus ce se cartiruise la voi
în casă. Ați fost râsul satului. Mult timp nu ai mai scos capul în lume. I-ai
mai dat lui gineri-tu un pogon de pământ și vaca cu vițel lângă ea, să uite
nebunul că se însurase cu o muiere, nu cu o fată mare. Ai râs de fata mea și
rușinea era mai mare pe capul tău. Halal!
-Cuscrelor, vă rog să vă potoliți, să vă aninați dușmănia în cui până ce
plecați din casa mea, apoi să faceți ce vă va lumina Dumnezeu. Haideți în
cameră la bărbați să vedem ce mai pun la cale, să gustăm și noi oleacă din
vinul cela negru și dulce și să vedeți ce frumos ne va duce drept în pat, iar
pe voi astea mai tinerele în brațele bărbaților. Femeile chicotind și râzând,
în afară de Didina care se înroșise la față ca un rac fiert, au intrat în
camera de zi.
Bărbații se chercheliseră bine, câțiva mai lacomi la băutură dormeau cu
capul pe masă. Lixandru discuta într-un colț al camerei cu Lazăr despre
evenimentele din noaptea de anul nou.
-Te-a chemat și pe tine la poliție? Că nu am mai apucat să vorbim în
ultimele zile și nu știu ce ai mai făcut.
-Da, m-au întrebat cum a fost, am
dat declarație cum s-au întâmplat faptele. Știi cine era de față la
anchetă? Băieții cei murdari pe care i-ai protejat tu în sat, ei puneau
întrebările și un comisar de poliție. Am declarat cum a fost, nu am ascuns
nimic, le-am spus că mai multe știe primarul, adică tu. Să te întrebe pe tine.
„-Lasă, mă, mi-au zis ei, tu spune despre ce ai făcut tu și mai ales ce
știi de Pădureanu și de Spirache”, adicătelea să le spun dacă ăștia ne-au
ajutat. Le-am spus că nu știu decât de la tine, nu am văzut cu ochii mei cum au
stat lucrurile. Lazăr era un pic euforic și bucuros că este prețuit de
Lixandru, nu acum că era primar, ci din totdeauna îl admirase. Tu ce ai
declarat?
-Tot, cum am fost informat, cum cei doi ofițeri au urmărit bandiții când
au intrat în sat, cum ne-am organizat, la drept vorbind, am spus totul așa cum
îl știi de la mine. În ce îi privește pe Spirache și mai ales pe Pădureanu
le-am luat apărarea. Așa a fost drept să fac. Pe Spirache l-am surprins când
trăgea asupra lui Bercovici, iar pe Pădureanu l-am pescuit ușor, nu a opus
rezistență, nu trăsese nici un foc de armă. Acum să facă ei dosarul și să
hotărască. E posibil ca Belciug tânărul și Pădureanu să scape de glonț, însă
ceilalți vor fi condamnați la moarte. Am auzit că l-au ridicat și pe Dumitru
Belciug pentru legătură cu bandiții. Așa se vor mai astâmpăra și chiaburii
ăștia, căci nu le mai ajungeai cu prăjina la nas de mândrii ce erau. Te-ai
pregătit? Ăștia bătrânii vin duminică să-ți boteze copilul. Lixandru zâmbea, era
fericit, secretarul județenei de partid îl felicitase personal pentru prinderea
legionarilor. Îi propuseseră chiar să meargă într-o școală de partid să fie
instruit pentru când va fi nevoie de serviciile lui și mai sus în ierarhie.
-Să vină, îi aștept cu drag, cum vă aștept pe toți să punem masa și să
închinăm un păhărel în sănătatea și pentru norocul micului vlăstar. Tu ce ai de
gând Lixandre? Nu vrei să intri în rândul lumii? Să te tragi și tu la casa ta,
să ai familia ta, copiii tăi, gospodăria ta, să știi pentru ce muncești în
viață, care îți sunt urmașii, să-ți faci propriile rădăcini.
-Duminică, după ce botezăm copilul vostru, pe seară, vom merge împreună
să o cerem pe Smărăndița de nevastă pentru mine. M-am hotărât, cumetre Lazăre,
ea va fi femeia lângă care vreau să-mi trăiesc zilele, nu contează că este
săracă, vom munci și ne vom face de toate.
...................................................................................................................................
Soarele cu dinți, însă strălucitor, făcea ca zăpada să scânteieze, să
orbească pe aceia care îndrăzneau să privească în reflexia ei. Pe portița
bisericii a intrat Filofta Lemnaru cu copilul în brațe, urmată fiind
îndeaproape de Gheorghe, Lazăr și Samfira, mult rămas în urmă era Lixandru care
vorbea cuvânt de taină cu Floarea lui Ciovlică. Micul alai a intrat în
biserică, în afară de Samfira pe care preotul a oprit-o în ușă să-i facă
molifta de dezlegare pentru a intra în sfântul
lăcaș.
Era duminică pe la prânz, după ce preotul
miruise ultimul enoriaș, o băbuță, cocârjată, ce mergea ajutându-se de un
baston care făcea zgomot la fiecare atingere a pardoselii, un pas, un bocănit,
sunetul bastonului se auzea cu ecou venit din altă lume
Preotul a început slujba botezului, iar pe Filofta, ca nașă de botez a copilului, a pus-o să se lepede de
trei ori de Satana, ca o mărturisire cutremurătoare a păcatelor de ieri și de
azi și de condamnare a celor viitoare. Cu mare emoție și bucurie din partea
asistenței a urmat momentul în care
preotul a scufundat pruncul de trei ori în Cristelniță, dintr-o dată liniștea a
fost spartă de țipătul puternic al copilului la atingerea apei reci. „E un
copil sănătos, a constatat părintele, uite-l ce tare țipă, lăsați-l să strige,
să-și cheme norocul și pe Isus Hristos să-l apere de rele”. După botez, Filofta
a primit pe un ștergar, pe care îl ținea pe mâini, copilul din mâna preotului.
A așezat copilul pe masa special adusă pentru botez, apoi l-a înfășat. Cu mult
drag a pus copilul, gătit cu scutece și plăpumioară noi strânse c-o fașă bleu
ce era trecută printr-un inel pentru ca feciorul să crească frumos ca „tras
printr-un inel”, în brațele mamei
spunându-i: „mi-ai dat un păgân, îți dau înapoi un creștin”, cu aceste cuvinte
Filofta i-a încredințat Samfirei copilul încreștinat.
Au părăsit curtea bisericii vorbind și glumind, doar Lazăr a încruntat
din sprâncene când a văzut la colțul gardului bisericii, pitit după o movilă de
zăpadă, pe Mărgărit, instinctul de tată nu-l lăsase să stea în casă, știind că
i se botează copilul. Nu a avut nici curajul să se apropie de copil, bătaia pe
care i-o dăduse Lazăr îl făcuse să păstreze distanța și tăcerea asupra
paternității copilului.
În fața porții, Costică pusese o găleată plină cu apă. Gheorghe, Lazăr
și Lixandru au pus cu generozitate bani în găleată să-i meargă din plin
copilului. Didina pregătise masa, ceva ușor, așa primise poruncă când plecaseră
la biserică. Pe masa mare, pe care mâncau doar în zilele de sărbătoare când
aveau musafiri, Didina răsturnase o mămăligă mare, galbenă și potrivit de tare,
pe care o tăiase cu ața în felii. În centrul mesei, în două mari străchini,
pusese carnea prăjită și cârnatul fript pe jarul din vatra sobei. Ceștile din
pământ ars și smălțuit așteptau să fie umplute cu țuică.
Copilul a adormit în căldura camerei, Samfira l-a așezat pe pat și l-a
dat în grija Elisabetei, fata cea mare. Toți au intrat la masă, Samfira și-a
intrat în rolul de gazdă, a umplut ceștile cu țuică, a ridicat ceașca și, privind
în ochii lui Gheorghe Lemnaru, a spus:
-Cumetre, mă bucur că nu a fost
în van vorba dumitale aruncată într-o zi de sfârșit de iarnă când ne-am
întâlnit pe drum. Vă mulțumesc!
-A fost vrerea mea și a Filoftei, ne-am dorit să fim nașii acestui micuț
boț de carne cu ochii mari și glasul puternic de ridicase cupola bisericii când a început să
țipe. Sunteți niște oameni buni, iar eu de ți-am greșit cândva, mă iartă fată,
căci se întâmplă ca gura, de multe ori, să vorbească fără noi. Lazăre,
Lixandre, vom bea doar cât să urăm sănătate și fericire micuțului creștin, ne
vom păstra cu capul limpede fiindcă în astă seară mai avem o treabă foarte
importantă. Filofto, ai pregătit totul pentru diseară, ori este nevoie să
mergem acasă să orânduim acum lucrurile? Peste un ceas, două, va veni timpul să
purcedem la drum, să aducem și acest flăcau în rândul lumii. Lixandre, te-am
văzut vorbind cu Floarea lu’ Ciovlică, ai tainit ceva ce ar trebui să știm?
-Da, tată, e rușinată că nu au cu ce să ne stea în față, spunea că nu
s-a mai pomenit ca pețitorii să vină cu mâncarea în traistă, mai se plângea de
faptul că au să fie de râsul satului fiindcă nu se va simți miros de carne
friptă și prăjită și la ei în bătătură. Îi era rușine de sărăcia ei, ar fi vrut
să fugă, însă nu are unde, nu se poate piti de propria-i calicie. Plângea tată,
spunea și plângea, lacrimile i se opreau în basmaua legată sub bărbie, m-am
cutremurat, nu am știut ce să zic, ce să spun, nu sunt la casa mea să pot
hotărî singur, de aceea nu i-am promis nimic.
-Filofto, du-te acasă cu Didina, luați toată carnea și cârnații pe care ne
gândisem noi să să-i pregătim. Costică să pună caii la sanie să încarce merindele
negătite, să pună și două brațe de lemne, aveți grijă să puneți din cireșul pe
care l-am tăiat în vară, e cel mai bun pentru a frige carnea pe el. Nu uitați
untura. Costică să lase bucatele Floarei, fără să facă mare tam-tam, apoi când
se va întoarce să dea pe la Vasile, cumnată-su, să-l ia și pe el și pe Anghel
cu nevasta. De acolo să vină aici. Vom merge cu toții, pe jos, la casa
Smărăndiței de îndată ce seara se va strecura printre case. Să nu uit, când
Costică va merge la Ciovlică, să vă ia și pe voi, iar tu, femeie, nu uita să
iei damigenele cu țuică și vin așa cum le-am rânduit eu, pe voi vă lasă aici,
iar el își va continua drumul la Ciovlică. După ce îl va aduce pe Vasile cu
Anghel, Costică să ducă sania acasă, să fricționeze bine caii pe spate cu
șomoioage de paie, să nu răcească, știi că Roibul are oarece debilitate. Când
treaba va fi terminată să mănânce și să se culce, să nu ne aștepte. El va
rămâne acasă, este încă prea mic să-l purtăm cu noi martor la astfel de
înțelegeri.
..................................................................................................................................
Au ajuns cu bine la poarta viitorului cuscru al lui Gheorghe Lemnaru.
Din bătătură se simțea miros puternic de carne friptă. Lixandru, ca unul care
cunoștea rostul curții, a intrat primul. Musafirii au urcat cele trei trepte
care duceau pe prispa neînchisă. Casa era ridicată pe buza unui mal să fie
ferită de furia apelor primăvara când se porneau ghețurile din munte și se podeau
mai în vale în stăvilarul fabricii de făină, atunci apa se revărsa cu vuiet
mare și cuprindea întreg satul. Doar câteva case aflate pe locuri mai înalte
scăpau de urgia apelor învolburate.
De pe prispă se intra în tindă, iar de aici, printr-o ușă care nu se
închidea bine, au intrat în odaia care era dormitor și bucătărie, o cămăruță
mică de înălțime, cu tavan din scândură cu grinzi din lemn, pe jos avea pământ,
fusese lipit proaspăt, încă stăruia mirosul de lut galben amestecat cu balegă
de cal. Imediat lângă ușă se găsea soba din cărămidă cu plită, lângă sobă era
patul copiilor, paralel cu patul părinților așezat pe peretele opus acolo unde
se găsea fereastra mică cu două ghivece cu mușcate și un ghiveci cu garoafe
roșii puternic mirositoare. Pentru a avea mai mult loc fuseseră scoase afară
cele două paturi.
Ușa casei s-a deschis de cum au pătruns în curte. Bătrânul Ciovlică,
tras la față, cu un cojoc în spate, le-a ieșit în întâmpinare:
-Bine ați venit! Poftiți în casă! S-a lăsat ger al dracului. Traian s-a
ferit într-o parte să poată intra înăuntru musafirii mult așteptați. I se luase
o piatră de pe inimă, fusese sigur că Lemnaru va veni să-i pețească fata de
noră abia când Costică a descărcat din căruță covata cu carne și cârnați. Până
să vină băiatul cu sania se certase urât cu Floarea. Îi reproșase femeii că
este doar vina ei, deoarece el, Ciovlică, avea să fie umilit de Lemnaru când
acesta va veni cu toate bucatele pregătite de acasă, ei neavând altă treabă decât
să le pună pe masă.
„-Traiane, îi zisese nevasta, asta te chinuie pe tine, faptul că aduce
Gheorghe merindele gata pregătite? Auzi mă, după ce că ești așa de sărac, mai
ești și al dracului de fudul. Să zicem bogdaproste că ne ia bolovanul din casă.
Ce dacă fata e frumoasă, vrednică și curată, e săracă bă, nenorocitule, e
rușinos de săracă. Ne-a cuprins sărăcia ca o pecingine, nu scăpăm de ea. Auzi
la el, e mândru, nu-l primește pe Lemnaru cu bucatele pregătite gata, vezi
Doamne nu miroase a prăjit și a carne friptă la el în bătătură. A auzit cineva,
de Crăciun, guițat de porc la tine în
curte? Traiane, să nu facem și noi cum a făcut Anghel Titirez, să ne vedem
lungul nasului. Ehei, eu zic că a dat norocul peste noi. Nu îmi amintesc bine,
aș zice că Smărăndița a făcut în
scăldătoare, d-aia are așa noroc. Smărăndițo mamă, s-a întors Floarea cu
privirea spre fată, să-ți iubești
bărbatul și să-l respecți, să nu-i treci pe dinainte nici cu vorba, nici cu
fapta. Lixandru, nu numai că este un binefăcător al tău, îți va fi și bărbat,
de tine ține să nu-ți răsplătească cocoașa cu biciul ori cu bățul. Ăștia ai lui
Lemnaru sunt oameni aprigi, însă drepți, nu hulesc și nu osândesc pe nimeni
zadarnic. De când este primar nu am auzit pe cineva, în afară de-alde Haralamb,
Ciubuc și Belciug, chiaburii satului, că a fost nedreptățit. Cu dreptate a
împărțit și pământul, a căutat să împace pe toată lumea. Diseară când vor veni
oamenii în casa noastră și vom pune bucatele pe masă, să nu vă repeziți ca ulii
asupra puilor de găină să ne facem de ocară. Știu mamă că vă este foame, însă
trebuie să fim reținuți, voi avea grijă să vă opresc și vouă. Voi copiii să vă
înghesuiți pe ladă, să aibă loc musafirii la masă. Traiane, am mai vorbit cu
tine, vreau să-ți aduc aminte, fiindcă știu că uiți de la mână până la gură,
pogonul de pământ din luncă să-l dai Smărăndiței de zestre. Ne vom descurca cu
pământul ce ne rămâne, ce să facem, la reformă abia ce ne-a dat trei hectare de
teren și ăla jumătate este în vălcea, au zis că este din cauza băiatului ce
dezertase din armată. Le vom da și ăstora mici câte-o fâștoacă de pământ, la
vremea rânduirii lor. Trebuie să facem ceva pentru fată, să o vedem urnită din
casa noastră, să meargă la casa bărbatului ei. Ai grijă, știi că ești prost de
gură, când bei o țuică vezi cai verzi pe pereți, să nu te apuci să promiți că
dai fetei luna de pe cer, că nu ai de unde da un ac, mă, cu tine vorbesc, a
continuat instructajul Floarea, scuturându-l de reverul cămășii pe îndărătnicul
bărbat.”
-Bine ați venit, i-a poftit mieroasă Floarea, poftiți la masă, vă rugăm
să ne iertați sărăcia în care trăim, noi ne-am obișnuit cu ea, nu o vrem,
dar...nu am putut nici să o alungăm, încă nu a sosit vremea noastră. Vă rog să
mă iertați că vorbesc ca proasta. Luați loc! E cam strâmt, ce să facem dacă
este mică încăperea, e bună fiindcă se încălzește repede.
Musafirii s-au așezat, mai înghesuiți, la o măsuță înaltă și potrivit de
lungă, pe bănci improvizate de Traian din pari bătuți direct în pământ peste
care pusese scândură groasă să poată ține greutatea celor care se vor așeza pe
acele canapele empirice. Nimeni nu se fandosea, s-au așezat fără mofturi, doar
pe partea unde s-au așezat femeile, Floarea a pus un preș să protejeze mândrele
catrințe țesute în culori multicolore, prinse la mijloc cu bete. Iile pline de
altițe pe la umeri și mâneci aveau și ele o simfonie de culori și broderii.
Gheorghe Lemnaru a așteptat ca Traian să-l întrebe, după datina
străbună, de ce a venit la el în casă cu atâta alai de oameni, tăcerea gazdei l-a
determinat pe el să vorbească:
- Traiane, nu m-ai întrebat de ce am venit cu așa mult popor pe capul
tău, voi răspunde totuși la întrebarea nepusă de tine, te voi lămuri...
-Lasă cuscre, știu eu bine de ce ai venit, l-a oprit Traian brusc și
nepoliticos pe Gheorghe Lemnaru.
-Nu știi, omule! Încă nu-mi zice cuscre! Mai sunt câțiva pași de făcut
până acolo. Va trebui să pășim cu chibzuială, să facem totul în bună rânduială
pentru ca mai târziu să nu ne înjurăm și să nu ne tragem de păr. Să așezăm bine
lucrurile. De aceea, eu nu voi ține sama de întreruperea ta, te-aș ruga doar, iar
pentru asta ți-aș rămâne îndatorat, ca pe viitor să nu îmi mai curmi vorba până
ce nu gat ce am de spus. Lemnaru era calm, voia să fie totul bine, să nu-i
strice pofta copilului său cel mare.
-Da, ce zisei, păcatele mele de se supără așa de tare? Traian nu se
dumirea în capul lui de ce se supărase cuscrul.
-A avut motive Traiane, că doar ți-am ținut predică înainte de sosirea
dumnealor. Ți-am zis: „Omule, ai de grijă și dă vorbă potrivită, fiindcă
Gheorghe Lemnaru e om cu multă judecată
și nu-i place pălăvrăgeala. Nu lăsa să iasă pe gură cuvântul necântărit, dintâi
să rumegi bine în capul tău ce vei dori să spui, apoi să vorbești.” Degeaba
te-am descălit, tu trântești mereu vorbele. Floarea, arțăgoasă, îl dădăcea pe Traian ca pe un copil care a
spart un geam cu piatra, fără să țină seama că avea casa plină de oaspeți.
-Mi-a spus acest prunc al meu, acum primarul nostru, al întregii obști,
că aveți o fată de măritat, pentru asta noi venirăm cu toate neamurile să
cunoaștem și să ne minunăm de floarea ce crescu în casa voastră și să o cerem
să ne fie dată nouă noră și nevastă fiului nostru. Dacă și fetei îi va fi pe
plac băiatul meu, din partea mea nu vor avea pricină să nu își întemeieze un
cămin.
-Înțelepte cuvinte ai grăit. Noi ca părinți nu avem a ne opune, totuși,
chiar dacă sărăcia ne dă pe ușă afară, nu voi mărita fata cu sila. Smărăndiță,
fă-te încoa draga mamei, a continuat Floarea să vorbească, gustă din ceașca
asta cu țuică și spune acestor oameni de ți se pare bună, de va fi amară la
gust, ori și mai rău, acră, spune cu curaj acu, mai târziu de vei spune, ție
nu-ți va fi bine. Floarea a pus în mâna copilei ceașca plină pe jumătate cu
răchie. Bea fata mea și ne povestește cum ți se pare gustul, căci așa cum îl
vei simți acum, așa îl vei avea în viață.
Smărăndița a dus ceașca cu țuică la gură, a aruncat o privire furișă
asupra tuturor, se făcuse o liniște deplină, doar pisica a miorlăit amenințător
când unul dintre meseni a călcat-o cu piciorul pe coadă. Fata și-a înmuiat
buzele în licoarea tare și afurisită la gust pentru o fată neînvățată cu aroma rachiului,
a închis ochii, după care a dat de dușcă țuica din ceașcă.
Toți au izbucnit în râs. Floarea se înroșise toată, nu se așteptase la
un gest așa de hotărât din partea Smărăndiței. Cu o zi înainte o învățase cum
să procedeze când va fi întrebată de-i place țuica. Trebuia să se fandosească
puțin, să se alinte, abia să-și înmoaie buzele în rachiu. Dar fata, din teama
de a nu se răzgândi ginerele văzând-o sclifosită, considerând că ea nu i-ar
împărtăși iubirea, îi răspunsese mamei sale că nu va proceda așa. Floarea nu
crezuse, mai ales că Smărăndița era o fată timidă de felul ei.
-Ți-a plăcut gustul rachiului, dragă fată? Cel care întrebase era
Gheorghe, surprins în mod plăcut de curajul viitoarei sale nurori.
-Bun rachiu, dulce și tare! Smărăndița prinsese bujori în obrăjori,
parte de la țuică, parte de la soba încinsă care era chiar în spatele ei, dar
cea mai mare parte de la faptul că de acum era ca și luată cu Lixandru al ei,
așa cum ea îi spunea adesea în gând.
-Răspunsul fetei este foarte clar, fără sclifoseli muierești, vino încoace
dragă copilă, de azi înainte noră să-mi fi, cu drag te vom primi în casa
noastră. Îmi pleacă fată din casă să meargă în casa cuscrului Anghel, să le fie
lor noră și ajutor în gospodărie, în locul ei îmi vine alta, la fel de
frumoasă, la fel de vrednică și, sper, la fel de cuminte. Cuscre Traiane,
cuscră Floareo, de acum să ne veselim pentru bucuria ăstor doi copii ai noștri.
Lixandre, primește de la cuscru Traian și de la cuscra Floarea pe Smărăndița,
mândra lor floare, a cărei zestre este frumusețea și hărnicia sa.
Floarea nu-și găsea locul, venise timpul să se discute despre zestre,
ori Smărăndița, în afara hainelor de pe ea, nu avea o ață în plus. Simțea cum
cerul se prăbușește în capul ei, doar într-al ei, pentru că Traian deja
începuse, hulpav, să golească paharele cu țuică la îndemnul lui Gheorghe. A
strâns ușor de mână pe Filofta, i-a făcut din cap un semn discret să vină cu ea
afară. Odată cu Filofta s-au ridicat și celelalte femei sperând să vadă lada cu
zestre a Smărăndiței. Toate s-au retras în tindă, aici era frig, doar peretele
care se învecina cu soba era cald, în acel loc căduț și întunecat s-au retras
femeile să discute.
-După tradiție, și-a început cuvântul Floarea, ar fi trebuit să vă arăt
zestrea fetei, cu mare rușine pun capul jos să nu pot privi în ochii voștri.
Copila mea, în afara hainelor de pe ea,
nu are nici măcar o ață în plus. Cuscră Filofto, învață-mă cum să spăl așa
rușine? Floarea plângea încet în colțul basmalei.
-În satul nostru și în alte sate ca peste tot în lume, acolo unde fata
este urâtă, prostuță și puturoșică, părinții caută să-i dea cât mai multă
zestre pentru ca viitorul bărbat să vadă mai mult zestrea decât urâta de langă
el. Anii trec, zestrea se duce pe apa sâmbetei, urâta devine mai urâtă, mai
prostuță, mai leneșă. În atare situație bărbatul o alungă de la ușa lui să
meargă unde Dumnezeu o va lumina. Fata ta, Floareo, de-acum a noastră, este
frumoasă, harnică, curată și cuminte, ce zestre mai mare decât asta îi poți tu
da? Să fim sănătoși și să ne întâlnim toți cu mare drag. Pentru mine, atunci
când îmi veți deschide poarta toți cei din casa asta, pentru că de acum îmi
sunteți neamuri, va răsări soarele. Se va lumina curtea de va fi noapte
întunecoasă. Asta trebuie să fie zestrea fetei, dragostea părinților și
înțelegerea lor. Acest subiect să fie închis pentru totdeauna, iar voi, s-a
adresat Filofta către celelalte femei martore la discuția lor, să nu umpleți
satul cu bârfe, odată ce veți face așa, cu mine vorbă bună nu veți mai avea.
Ați venit cu mine pentru că toate îmi sunteți dragi sufletului, dar așa cum
v-am băgat în sufletul meu, așa vă scot și vă azvârl de știu că odată cu voi
îmi scot și inima din piept. Mai ales Anghel să nu afle, cuscră Frusino. Mergem
înapoi în odaie, cuscră Floare, să pui pe masă merindele, să mănânce apucații
de bărbați, după cum îi aud s-au dat tare pe lângă damigeana cu țuică.
...................................................................................................................................
Gheorghe
Lemnaru se așezase la umbra dudului bătrân aflat în fundul curții, pe jos
așternuse, peste pământul fierbinte, uscat și crăpat, un țol aspru, din cânepă
țesută în casă. Cu o mână pusă sub cap privea prin pâcla vipiei cerul ce se
vedea de un senin tulbure, nespălat de strop de ploaie. Văzduhul, văzut prin
valurile de căldură toridă, părea un cuptor încins a cărui dogoare pârjolea
totul. S-a ridicat în capul oaselor, și-a aprins o țigară, a stins cu grijă
chibritul apoi a tras două fumuri să le simtă până în vârful degetelor de la
picioare. A dat fumul afară din gură în mici rotocoale efemere, a privit norișorii
albăstrii cum se disipau în natură, s-a gândit la el, parcă ieri era copil,
apoi flăcău, tată pentru prima dată, iar acum este un bătrân care așteaptă să-l
fericească și pe el copiii lui cu nepoți. I-a trecut viața ca o părere, s-a dus
precum fumul de țigară ce se risipește
în aer.
Ca ieri era copil, își amintește și acum ziua în care plecase pentru
prima dată la școală. Era mândru de el, nu toți copiii erau lăsați de părinții
lor să învețe carte. Avusese noroc cu biată mamă-sa, o femeie destupată la cap
pentru acele vremuri, chit că nu învățase nici o oră de școală și nu știa a
buchisi pe carte. Altminteri de la ea puteai auzi multe povești, dacă cineva spunea o poezie,
ori o strigătură nouă la horă, ea o băga mintenaș la cap. Tată-su fusese un om
aprig la vorbă și la faptă, priceput în tot ce făcea, nici o meserie nu-i era
străină. „Să-ți povestesc Gheorghe, a început tată-su să-și depene amintirile, cum
am ajuns zidar de case și dulgher. Era într-o vară, pe atunci mă aflam nevârstnic,
așa cam cum ești tu, poate cu vreun an, doi, mai mare. Mă trezisem de dimineață
să dau mâncare cailor și să pregătesc sapele pentru prașilă, urma ca atunci
când soarele dădea foc cerului la răsărit să plecăm cu toții în țarină. Din
senin câinele a început să latre, de la poartă s-a auzit un glas morocănos de
bărbat. M-am apropiat de gard, era Gavrilă Turturică, cel mai bun meșter de
ridicat case. Măi Țâcă, mi-a zis neica Gavrilă, acasă sunt ai tăi? Acasă, am
răspuns. Mergi degrabă și spune-le că aș vrea să mergi cu mine ca salahor, cu
bani am să te plătesc după cum te vei învrednici treabă să faci. S-au învoit ai
mei să mă lase cu Gavrilă Turturică. La plecarea de acasă tata mi-a zis : „ai
grijă băiete și stai la o lungime de lopată distanță de meșter, fiindcă este
tare ciufut și te lovește pentru tot ce i se nazăre prin cap.” Gavrilă, era un
om arțăgos, ursuz și întunecat, nu scotea zece cuvinte pe zi, altminteri era un
bun meseriaș. A fost sufficient ca tata să-l urmărească pe meșterul Gavril cum
măsoară, cum cioplește, cum așează cărămida și piatra în șanțul fundației, cum
stingea varul și mai ales cum îl turna încă fierbinte peste rândurile de
cărămidă arsă, musai să fi fost de la gura cuptorului, și peste piatra mare de
boltă, toate așezate după rânduială și tipic. După ce se întărea varul, așeza
peste temelie tălpicile casei din grinzi groase de stejar cioplit cu scoabe
pentru încheiat. După care cu mare dichis ridica casa, mai întîi în paiante din
brad potrivit de groase până la podină. Între paiante zidea cărămidă cu mortar
făcut din var cald amestecat cu nisip după o rețetă doar de el știută. Tot el
cioplea căpriorii din brad pe care îi așeza cu meșteșug peste măgarul casei,
făcând astfel acoperișul în patru ape cu o mică lucarnă spre sud, să fie oleacă
de lumină în pod. Peste lăstăreală așeza, după buzunarul stăpânului viitoarei
case, fie paie, ori coceni, fie șiță din stejar pe care tot Gavrilă o cioplea
iarna sub șopronul de lângă grajdul vitelor din ograda lui. Într-o vară, cât a
muncit cu meșterul Tuturturică, a învățat meseria de zidar și de dulgher. Mai
apoi, după ce meșterul Gavrilă îmbătrânise, Eftene Lemnaru rămăsese zidar
renumit peste câteva sate. Se tocmea din vreme cu cel care voia să aibă o
locuință nouă. Nu-l jecmănea de bani, nu-l presa să-i dea datoria într-o
anumită zi, însă să te fi păzit Dumnezeu să-ți fi trecut prin minte să-l
păcălești. Devenea, din omul cumsecade știut de toată lumea, blestem pe capul
mincinosului, de aceea datornicii stabileau cu el o zi precisă când își vor
plăti datoriile, ziua era aleasă de cel care era dator. Când venea sorocul,
trebuia ca la prima oră din zi, imediat după ce noaptea apunea, iar ziua se
strecura în sat, să fie cu banii la poarta lui Eftene Lemnaru.
Mamă-sa, Bălașa Lemnaru, insistase mult pe lângă încăpățânatul de Eftene
să-l lase și pe Gheorghe la școală. Banul era scump, Eftene muncea mai mult pe
produse. Nu duceau lipsă de nimic. Doar bani pentru cărți și caiete nu erau.
Fiecare franc pe care puneau mâna îl țineau în dinți pentru gaz, chibrituri și
la ocazii, mai ales de Paști și de Crăciun, pentru a cumpăra zahăr.
Vrusese Dumnezeu ca într-o seară, când bătrânul Eftene tocmai gătase de
construit o casă și se înturnase acasă aghesmuit bine și cu chef de harță,
nevasta să-i ceară bani pentru ca Gheorghe să meargă la școală. Bătrânul Eftene
a lovit-o cu dosul palmei peste față așa de rău, încât femeia s-a făcut mușuroi
la picioarele lui. Bălașa, obișnuită cu ieșirile agresive ale bărbatului, s-a
ridicat de jos, s-a uitat în ochii tulburi ai bărbatului, apoi a grăit:
-„Să faci bine să-mi dai bani să-l trimit pe Gheorghe la școală, altfel
cu mine vorbă de înțeles nu vei mai avea!”.
Bălașa, femeie aprigă și hotărâtă, când spunea o vorbă, așa rămânea,
nimeni nu o mai clintea din decizia ei, cuvântul rămânea bătut în cuie.
Eftene, încolțit de hotărârea muierii, a scos banii și i-a pus în poală,
apoi a ieșit din casă și s-a oprit sub dudul care acum îi oferea umbră lui
Gheorghe, însă pe atunci era doar un puiandru. Nu era supărat pe Bălașa, era
bucuros fiindcă ea îl forțase să dea banii, în acest fel, nevastă-sa, cu gura
ei mare, nu-l mai putea trage la socoteală pe ce s-au cheltuit ce bruma de bani
aveau. Îi plăcea ca băiatul lui să știe oleacă de carte. Simțise pe pielea lui
cât de mare era nevoaia de a face calcule când făcea o casă.
Îi făcuse mamă-sa o traistă cu baieri lungi pe care o petrecuse în curmeziș
pe după umeri. Când mergea, tăblița din traistă îl bătea peste glezna
piciorului. Îl incomoda la mers, însă asta nu-l făcea mai puțin mândru de
faptul că era școlar. Desculț și cu capul descoperit, pășea cu tălpile goale
prin glodul gros al drumului, în urma lui se ridica un norișor de praf.
Îmbrăcat cu o cămașă largă, făcută de biată mamă-sa dintr-o cămașă ruptă de-a
bătrânului Eftene și cu cioarecii rămași mici, abia ajungeau la jumătatea pulpei,
mergea țanțoș, salutând oamenii întâlniți în cale.
Învățase 4 clase ca elev premiant, știa taina socotelii și câte ceva
despre lume. Fostul învățător, dus de mult dintre cei vii în loc cu verdeață,
îl învățase mai mult decât scria în carte. Se întâmpla să-l mai cheme pe la el
să-l ajute la treabă, după ce gătau ce trebuiau să facă, îl oprea să mai
discute cu el multe și mărunte lucruri. Parcă și acum îl vedea pe Isopescu, așa
se numea învățătorul, cu litra de țuică în mână cum îl ajuta să pătrundă
tainele istoriei și geografiei. Mereu îi spunea: „Gheorghe, cine nu-și cunoaște
istoria, cine nu-și știe rădăcinile, ăla este un rătăcit fără drag de pământul
pe care calcă și care-l hrănește”.
Din clasa a V-a nu a mai fost lăsat la școală, bătrânul Eftene i-a spus
că a învățat destul și nu era nevoie să-și strice ochii buchisind vreme
îndelungată, mai ales că auzise el odată o vorbă spusă de domn învățător cum că
filozofii mor dracului de foame. De acum era considerat a fi băiat mare și mult
mai necesar la treburile din curte. Părinții l-au trimis să aibă grijă de
animalele din gospodărie, ceilalți frați crescuseră și merseseră la casele lor,
doar el, prâslea, venit pe lume într-o vreme când nu mai era așteptat, putea să
aibă grijă de cele două vaci și de cei doi cai. Legau caii între ei, iar vacile
le legau de cai, apoi tată-su îl urca pe cal, așa mergea până la izlaz. Căuta
un loc unde mantia verde a pajiștei era mare. Pentru a coborî de pe cal se lăsa
să alunece pe piciorul din față al calului, apoi împiedica picioarele cailor cu
sforile speciale pe care le aveau legate de gât. Vacile le împila, adică le
lega coarnele cu funia de piciorul din față să nu poată alerga, doar să
mănânce. Era mai rău seara până ce aduna toate animalele, se chinuia mult să le
lege între ele așa cum făcuse tatăl-său dimineața, dar și mai greu era să
încalece pe cal, de aceea se folosea de o buturugă înaltă rămasă de la un cireș
amar ce fusese trăznit cu ani în urmă. Cu timpul a crescut și nu i s-a mai
părut a fi greu.
Când a ajuns băietan de 14 ani, Eftene l-a luat cu el să-l ajute la
construit de case, voia să-I învețe meserie, apoi să continuie singur după ce
el va fi părăsit de puteri. Gheorghe era priceput la treabă ca și bătrânul lui
tata. A deprins repede meșteșugul dulgheriei și al zidăriei. Greu îi era iarna
când trebuia să cioplească cu barda șindrilă din stejar pe care vara urma să o
vindă celor de voiau să-și pună drept învelitoare caselor șița de el făurită.
Într-o zi, pe negândite, mama-sa l-a întrebat, fără altă pregătire, de
nu vrea să se însoare. În fapt, după cum vorbise Bălașa, nu-i lăsa loc de
întors, vorba ei semăna a poruncă.
Trecuseră câțiva ani de la zurba țăranilor din 1907. Lucrurile se
așezaseră, însă țăranii rămăseseră tot fără pământ.
Îi răspunsese bătrânei Bălașa că el se supune poruncii, doar să-i spună
din timp cine îi este aleasa pentru ca el să aibă timp să o cunoască. Mamă-sa
nu-i dezvăluise numele celei care urma să-i fie nevastă, îi spusese doar:„toate
la timpul lor fiule, nu te grăbi, voi veghea ca totul să meargă după voia mea.”
După voia ei, nu după cum își dorea el. Bălașa își căuta noră, nu nevastă
pentru Gheorghe. Voia o fată care să nu-i iasă ei din cuvânt, să-i fie supusă,
vrednică și pricepută. Nu se îngrijea să fie frumoasă. Considera că fata după
ce naște se îngrașă, se deformează și se urâțește. Doar vrednicia, priceperea
și docilitatea îi rămâneau.
Într-o zi blândă de februarie, mamă-sa, de cum s-a trezit dimineața, i-a
spus lui Gheorghe care încă nu se dăduse jos din pat:
-„Băiete, astăzi, cată de te spală, te bărbierește, căci pe seară vom
merge în pețit la Filofta lui Tudose, am aranjat totul cu părinții ei, diseară
mergem să vă cunoașteți și să petrecem de bucurie că veți intra în rândul
lumii. Bălașa îi vorbea în timp ce aranja patul unde dormise cu Eftene.
-Mamă, abia de o cunosc, cum să mă însori fără să mă întrebi dacă îmi
place fata? Nu vreau să devin ginerele lui Tudose, nu îmi este dragă fiică-sa.
Nu o vreau. Mai bine rămân o viață întreagă singur, decât un ceas să stau cu sluta
în casă. Cerul se va sparge și din adâncul lui fulgerele mă vor despica dacă eu
îmi trec peste voință. Gheorghe era revoltat, pentru prima data îi întorcea
vorba mamei lui. Niciodată nu ridicase tonul în fața ei, indiferent dacă avea
ori nu dreptate. S-a speriat când a realizat ce făcuse, însă și-a luat inima în
dinți și nu a dat înapoi.
-O cunosc eu, este suficient. Dragostea vine cu timpul, nu te speria că
nu o iubești acum, îmi vei mulțumi mai târziu. Dragul mamei, Gheorghe a
tresărit, niciodată mama lui nu-i vorbise atât de blând, iubirea trece, se duce
pe vânt, pe apă și pe glodul drumului. Iubirea se topește în neajunsurile
vieții, în țipătul pruncilor, în foamea ce ne tot urmărește. Iubirea este
pentru ibovnică, nu pentru nevastă. Femeia trebuie să-ți fie sprijin precum
aracul viței de vie. Să te poți bizui pe ea în cele mai grele momente ale
vieții tale. Băiete, când vii de la pădure cu carul plin cu lemne, la urcarea
dealului Măgura nevasta trebuie să împingă cu tine la căruță, să se opintească
în genunchi să puteți, împreună cu caii, să urcați dealul.
Așa este și în viață, a continuat bătrâna, fiecare familie are de urcat
un Deal al Golgotei, dacă nu trageți amândoi soții deodată, nu veți reuși să
ajungeți pe culmea dealului. Ai încredere în mine, Filofta va fi o femeie și
jumătate, o nevastă de care vei fi tare mândru.
Gheorghe nu a mai scos cuvânt de împotrivire. Seara s-au dus în pețit
așa cum fusese rânduit, abia când a ajuns în casa lui Tudose și-a privit cu
atenție viitoarea nevastă. Nu era nici urâtă, nici frumoasă, nici grasă, nici
slabă. În schimb avea un hectar de pământ de luncă bun pentru orice fel de
cultură. Mai avea o văcuță și câteva oi. Zestre numai bună să-i dea oarece
frumusețe fetei. Cei bătrâni au vorbit între ei, logodnicii, pentru ei, nu
existau. Tot ce se întâmpla în acea seară în casa lui Tudose părea o tocmeală
în târg când unul vinde vaca, iar altul vrea să o cumpere. Bălașa, care
conducea discuția, a spus, de fapt, mai mult a ordonat:
„-Să ținem socoteală că războiul bate la ușă, nu se știe când feciorul
nostru ar putea fi mobilizat, de aceea vă
cer, a apăsat cuvintele, să ne dați fata încă din această seară, apoi vom
face un pic de țâțâială după Paști, când vom duce tinerii la biserică pentru
cununie”. În timp ce vorbea, femeia îl privea insistent pe Eftene ca și cum iar
fi cerut ajutorul.
Petrecerea s-a întins până noaptea târziu. Tudose nu era un om sărac,
era unul dintre cei care aveau oricând o țuică în casă, pe care o făcea din
niște corcoduși aflați în fundul grădinii și o bucată de brânză de la vacile și
oile din curte. Frații lui Gheorghe băuseră în tăcere fără să îndrăznească să
scoată vreun cuvânt care putea să o mânie pe Bălașa.
În crucea nopții au ajuns acasă. Filofta, cu o mica boccea făcută
dintr-o broboadă în care își pusese strictul necesar, a pășit pragul casei îmbiată
de soacră care o mâna din urmă:
-„Intră în cameră, de acuma aici vei locui cu bărbatul tău. Să-l
respecți și să nu-i ieși din cuvânt. Dimineață când zorii vor da să intre pe
geam, tu să fii în picioare să mergem să dăm animalelor să mănânce și să facem
focul în cele două odăi. În toată ziua vei asculta doar de cuvântul meu, să
faci bine să urmezi porunca și ție îți va fi bine, altfel, trăznetul cerului va
fi mai blând decât urgia mea. Mergeți la voi în camera, căutați de vă
cunoașteți. Tu, Gheorghe, nu fii de mămăligă, vreau ca până dimineață să-I iei
floarea fetiei pentru ca ea să devină femeie și să poți să-mi arăți cămașa
pătată, să văd dacă a fost fecioară, că doară nu iei, Doamne ferește!, muierea
altuia. Când vă veți trezi, să-i dai două perechi de palme, să știe că de acu
este muiere măritată și are un bărbat de stăpân. Mergeți la culcare!” Bălașa
i-a împins de la urmă în cealaltă camera care era despărțită de prima printr-o
sală numită tindă.
Rămași singuri în cameră au realizat că sunt doi străini. Erau stingheri,
nu știau ce să-și spună. Nu discutaseră niciodată amândoi. Nu aveau capăt de
vorbă. S-au așezat pe marginea patului, unul lângă altul, cu picioarele
atârnânde. Gheorghe, într-un acces de îndrăzneală, dată și de ceștile de țuică
băute, i-a cuprins mâna după care a început să vorbească, la început timid,
apoi cu mai mult curaj:
„-Filofta, nu te iubesc, nu îmi ești dragă, de fapt, nu te cunosc, însă,
dacă părinții noștri au hotărât ca noi să trăim împreună, apăi, așa vom face.
Unde nu vom ști cum să procedăm ne vom sfătui amândoi fără să ridicăm tonul,
fără să țipăm și să ne înjurăm. E mult până când te voi înjura o dată, până îți
voi scăpa prima palmă, apoi va deveni obișnuință, ori eu nu vreau asta. O
furtună o data pornită nu știm câte ravagii va face. Vreau să ne înțelegem
amândoi și de va fi să ne îndrăgim unul pe celălalt, va fi și mai bine. Pentru
început avem să trăim ca într-o învoială. De va fi nevoie, sprijin unul altuia
avem să fim. Promit, dacă vei face cum îți spun, să te apăr de gura soacră-ti. Este
tare aprigă și amarnică, încearcă să nu-i intri în mâini. Ferește-te de ea! Eu
te asigur că m-am înțărcat de la sânul ei de mamă, vreau să ajung la sânul tău
de viitoare mamă. Acu să ne culcăm, mintenaș se face ziuă și mama Bălașa nu
ține cont că asta a fost noaptea nunții noastre. Pentru ea trebuie să te scoli
din pat înainte ca zorile să pătrundă în sat.”
-Ne vom culca, însă înainte trebuie să-mi iei fetia, căci, de nu va
vedea soacră-mea cămașa pătată de sânge, va spune tuturor că am fost muiere și
voi fi de râsul satului. Iar dimineață să nu uiți cele două perechi de palme pe
care ți-a ordonat să mi le dai. Împlinește cuvântul ei, să pot trăi bine.
Filofta, ușor îmbujorată la față de rușinea pe care o avea fiindcă luase o
inițiativă ce nu se cuvenea unei fete abia intrată în casa bărbatului, vorbea
cu liniște, erau fapte ce musai trebuiau să se întâmple. Plecase din casa
părinților ei hotărâtă să-și facă propria familie. Nu trebuia să mai aibă
rușine de cel care avea să-i fie, cu voia Domnului, bărbat pentru tot restul
zilelor”.
Anii au trecut, Filofta se dovedise a fi femeie cu judecată. S-au
înțeles bine, niciodată nu sărea cu gura când îl vedea pe Gheorghe supărat, îl
lăsa în plata Domnului. Doar când fața lui era liniștită ca oglinda iazului
când nu adie vântul, atunci îi spunea tot ce avea ea strâns la inimă, își
descărca sufletul în fața lui, iar el o privea cu ochii senini, curioși să afle tot ce voia femeia să-i
spună. Filofta vorbea repede, parcă voia
să spună totul dintr-o suflare. Gheorghe o asculta liniștit până ce termina ce
avea de spus. Uitându-se în ochii ei frumoși o întreba de fiecare data:„cum
vrei să faci?” Filofta se pornea din nou pe turuit, vorba îi era sacadată ca
melița, voia ca fiecare cuvânt să-i intre în cap bărbatului. Abia după ce
femeia răsturna toți sacii plini cu vorbe, Gheorghe, liniștit, se ridica în
picioare dădea din cap și pleca în treaba lui. Nu o aproba, nu o contrazicea,
însă întotdeauna ținea cont de părerea ei. Filofta se dovedise a fi femeie înțeleaptă.
Gheorghe a oftat, a privit în zare valurile jucăușe de dogore ce pluteau
deasupra pământului. Era o liniște desăvârșită, nu cânta nici o pasăre în pomii
din grădină, nu țărâia nici un greier, doar o furnică rătăcită se plimba agitată
pe mâna lui. Îi este sete, gândea bărbatul, caută apă la fel ca brotacul care
striga disperat să dea Domnul ploaie. Nu picase de mult nicio picătură de apă,
porumbul rămăsese mic, iar frunza se răsucise. Era al doilea an în care seceta pârjolea
totul.
Se gândea cu îngrijorare la nunta lui Lixandru cu Smărăndița pe care o
programaseră în octombrie. De nu va ploua, nici mămăligă pentru meseni, în ziua
nunții, nu are din ce să facă. Regreta că nu făcuse amândouă nunțile în aceeași
zi. Se mai întâmplaseră asemenea evenimente, nu strica el rânduială. Ciovlică
și Titirez fuseseră de acord să nuntească deodată, doar Filofta și Frusina se
contraseră, aduseseră ca argument faptul că nu le-ar merge bine în viață
tinerilor, ba Frusina susținea sus și tare că este chiar rău de moarte pentru
miri.
Vasile și Didina se cununaseră religios în prima duminică după Paști, în
duminica Tomii. Preotul înălțase rugi pentru dezlegare, acea zi nefiind chiar
cu voia Domnului pentru cununii religioase. Fusese o zi frumoasă, dimineața
plouase cât să ude praful gros, apoi soarele ieșise din nori pe un cer senin și
curat și așa se păstrase până seara când apusese cu regretul de a nu putea fi
părtaș la strigarea darului.
Doisprezece cai înhămați la șase căruțe, cu zurgălăi și funde viu
colorate legate la căpestre au pornit de la casa lui Titirez spre casa lui
Gheorghe Lemnaru. Fiecare căruță avea câte trei leagăne peste care fuseseră
așternute cele mai frumoase macaturi din casa lui Anghel și din casele celor
care veniseră în nuntă cu căruțele. Pe fiecare leagăn erau câte patru nuntași
cu sticle cu băutură în mâini, veseli și porniți pe distracție. În zurgălăii
cailor și chiotele muierilor alaiul a trecut pe la casa nunilor mari pe care
i-au luat în căruța din frunte, acolo unde era ginerele. Tropăitul cailor,
chiuitul muierilor și strigăturile bărbaților scoteau sătenii la porți să vadă
ginerele cum mergea cu alai mare să ia mireasa din casa Lemnarilor. Ajunși în
poarta lui Gheorghe au coborât din căruțe, socrul mic împreună cu soacra mica,
cu ploștile în mâini, i-au întâmpinat pe oaspeții.
-Doar ginerele să intre în curte să caute mireasa, de o va găsi să vină
împreună cu ea să ureze bun venit nașilor și celorlalți nuntași, iar de nu o va
găsi, să faceți bine să vă înturnați de unde ați venit, înseamnă că nu va mai
fi nicio nuntă. Gheorghe vorbea serios, doar în smaraldul ochilor jucau steluțe
de bucurie.
Vasile aflase din timp de la Didina unde se va piti, s-a prefăcut că o
caută puțin prin curte apoi a mers direct la locul unde mireasa se pitise pentru
a fi găsită. Împreună au venit la poartă, au urat bun venit nunilor și rudelor
lui Titirez și, în acordul unui marș
cântat de lăutari, au fost poftiți să intre la mese.
Au fost serviți de către neamurile lui Lemnaru cu ciorbă de pasăre,
cozonac și mere. Ca băutură au avut țuică și vin din belșug din care s-au adăpat
din plin verii lui Anghel, toți cu poftă de mâncare, dar mai ales de băutură de
care nu se mai atinseseră de mult timp din lipsă de bani.
Cununia religioasă a avut un șarm
aparte. Preotul, din cauza paharelor cu vin pe care le băuse la parastasul lui
Gheorghieș ce fusese înmormântat înainte de sosirea mirilor pentru cununie, a lălăit
„Isaia dănțuiește” după câtecul „bun îi vinul ghiurghiuliu” al Mariei Tănase.
După cununie au mers cu toții la salon, acolo unde a fost pusă masa și unde
lăutarii au cântat până dinspre ziuă.
După ce ultimul mesean a dat darul constând în patru gâște și o dublă cu
porumb, în salon s-a produs rumoare, femeile au început să țipe, s-a auzit un
foc de armă:
-Ce credeați, mă,
nenorociților, mă vânduților lui Anticrist, că veți scăpa cu viață? V-ați
înșelat amarnic, cumetre Haralamb am prins toți porcii, să avem grijă să nu ne
scape. Dumitru Belciug, proaspăt eliberat din arest, făcuse câteva luni de
pușcărie din cauza legăturilor cu banda lui Bercovici, era cu arma în mână,
alături de Haralamb și ginerele lui, toți înarmați.
-Dați-vă în dreapta toți mesenii, mai puțin familia lui Gheorghe
Lemnaru, a lui Titirez, instructorul roșu și Lazăr la Samfirei, tu, Ciovlică,
mergi la grămadă, ești prea sărac și prea prost să te omorâm noi. Mișcați-vă
mai repede, altfel încep să trag la nimereală. Și ca să-i impulsioneze mai
abitir a tras un foc de armă, din tavan a căzut mortal în capul mesenilor.
S-a produs o vânzoleală și mai mare, mesenii de rând, aceia care nu
aveau legătură de rudenie cu Lemnarii, căutau să meargă în partea în care li se
ceruse. Se împiedicau unii de ceilalți, panica pusese stăpânire pe toți, se înjurau
unii pe alții fără nici un motiv întemeiat, doar acela că li se păreau că stau
în fața lor și nu îi lasă să fugă din fața agresorilor, se loveau unii pe alții
fără să se uite în cine dau. Băutura și frica îi determinau să acționeze
instinctual.
Instructorul de partid s-a apropiat ușor de Lixandru:
- Lixandre, am pistolul la mine, ce părere ai, să facem uz de armă?
Furtună nu era speriat, trecuse prin multe încercări în viața lui.
-Nu, nu vom folosi arma, asta ar însemna să moară mulți oameni
nevinovați. Vom încerca să-i anihilăm folosind șiretlicuri. Ce dracu, sunt doi
babalâci burtoși și un idiot, nu trebuie să ne speriem. Încearcă dumneata tovarășe
Furtună să-i ții de vorbă, întreabă-i ce vor și dacă s-au gândit la consecințe.
Instructorul a ieșit în față, era într-o formă bună, nu se știe din ce
motiv nu băuse, desi era un tovarăș loial al lui Bachus. Era îmbrăcat elegant,
cu cravată și costum, cămașă alba, iar pe cap avea o pălărie din cele la modă,
pentru nunta lui Lixandru lăsase tradiționala lui șapcă.
-Domnule Belciug, vă înțeleg supărarea, nu este ușor ca unicul dumneavoastră
copil să fie închis pe viață pentru acte de răzvrătire antisocială. Știu că în
ultimul moment l-a trădat pe Bercovici, însă nu pentru a veni alături de noi,
ci pentru a răzbuna rușinea făcută familiei de acel nenorocit legionar. Nu v-a
fost ușor să suportați mitocănia, perversitatea și agresiunea lui Bercovici.
Trebuia ca atunci să veniți la noi, să ne dați toate datele pentru ca împreună
să anihilăm banda de nemernici a legionarului.
-Dacă nu taci, îți zbor creierii, înțelesu-m-ai? Treci alături de
ceilalți porci cu care ești tovarăș. Mișcă-te! Belciug turba, simțea că pierde
controlul.
-Întâi îți voi spune tot, pe urmă poți să faci ce vrei. Știi de ce nu ai
venit la noi? În ciuda faptului că Bercovici îți siluia femeia, drept este că
începuse și ei să-i placă, într-un fel îți plătea polița pentru Iosif Abraham,
ai sperat că mâna aia de bandiți va da guvernul Groza peste cap și veți veni la
putere voi cu Maniu vostru. Ți-ai sacrificat și copilul și nevasta pentru o
himeră. Iată că l-am prins pe bandit împreună cu toată banda lui. Tu ai scăpat
ieftin, puteai să putrezești în închisoare, însă regimul nostru democratic a
ținut cont de faptul că ai fost forțat, amenințat și șantajat cu moartea
copilului și de aceea nu ai divulgat legătura dumitale cu Bercovici. Furtună
blufa, știa că Belciug fusese eliberat și pus sub urmărire pentru a aduna toate
elementele reacționare din împrejurimi. Liniștit, cu brațele încrucișate pe
piept, Furtună se uita într-un fel disprețuitor la Belciug, intenționat nu le
dădea atenție lui Haralamb și ginerelui său, îi considera ca fiind neînsemnați.
Haralamb s-a apropiat și mai mult de Belciug, se vedea îngrijorarea pe
fața lui, transpira abundent, începea să regrete că l-a însoțit pe Dumitru.
Simțea pământul cum fuge de sub picioarele lui, se vedea căzând într-un hău de
unde nu avea nici o ieșire.
-Eu plec Dumitre, îl iau și pe nevolnicul de ginere, aici nu-i de glumă,
eu moarte de om nu vreau să fac, ori dacă mai stau, așa se va întâmpla. M-ai
amețit cu țuica și cu vorba, nu este deloc simplu. Nu avem cum să scăpăm de
aici. Haralamb s-a depărtat de Belciug, l-a luat de mână pe ginerele lui și
împreună au pornit spre ușă.
-Tu ce mai aștepți, de ce nu pleci? Tovarășii tăi mai deștepți decât
tine au tăiat-o, ia-o după ei, nu îngroșa gluma. Între timp de Furtună se
apropiase Vasile, mirele din acea nuntă, și Lixandru, cumnatul său care era și
primarul comunei.
Fără să scoată vreun cuvânt de amenințare, Belciug a dus pușca la ochi
și a tras. Nemernicul glonț a nimerit pieptul lui Vasile:
-Mori scârbă, din cauza ta
copilul meu este în pușcărie pe viață. După ce a tras, pușca i-a căzut din mâna
devenită neputincioasă. Focul de armă tras asupra unui om îl trezise la
realitate. Belciug nu era un criminal, era un om îmbogățit, pe care averea și
îmbuibarea îl pervertise, îl făcuse să fie ticălos și paranoic. Focul de armă
tras asupra lui Vasile îl trezise la realitate, văzuse viața cum i se prăbușise
încă o dată.
-Dobitocule, ai împușcat un om, ce crezi că ai reușit cu asta? Ești un
laș nenorocit, ai venit cu arma să tragic într-un tânăr în cea mai fericită zi
a lui. Sunt sigur că se va vindeca, nu poate să moară din pricina unui dezaxat,
a unuia care și-a întemeiat averea pe
nefericirea arendașului Iosif Abraham căruia i-ai luat nu doar averea, ci și
nevasta. Prostule, ai crezut că Aritina, trădându-l pe Iosif, te va iubi pe
tine? Te-ai înșelat amarnic. Când Bercovici, tânăr și cu tupeu s-a agățat de
nevastă-ta, ea nu și-a mai dat cracii jos de pe umerii legionarului. Ai
îmbătrânit Dumitre, nu te mai vrea femeia, vrea altul tânăr și puternic. Vei
înfunda pușcăria pentru tot restul zilelor tale. Spirache este închis pe viață.
Aritina este liberă și bogată, gata să se arunce în brațele altuia, chiar dacă
nu mai este așa de tânără și frumoasă, are destui bani să plătească tineri care
să-i potolească fierbințeala sângelui năvalnic al femeii aflate pe ultima sută
de metri.
-Ai trait urât, a continuat vorba Lixandru, vei muri urât, departe de
familie, fără să-ți aprindă cineva o lumânare în ceasul cel de pe urmă, fără să
ai un mormânt pe care să fie scris numele tău spurcat, vei avea la cap un lemn
pe care va fi scrijelit un număr. Legați-l băieți, a ordonat unor flăcăi ce
erau în apropierea lui. Jandarmii vor merge și după Haralamb și ginerele lui. Să
stârpim odată pentru totdeauna toată șleahta de chiaburi și exploatatori.
Focul de armă a produs o adevărată isterie, femeile țipau, bărbații, în
marea lor majoritate, erau beți, alergau bezmetici de colo colo, mai mult
încurcând pe cei care voiau să facă un pic de ordine.
Vasile a căzut în genunchi, imediat neamurile îngrijorate au venit
asupra lui. Didina a leșinat, Filofta a luat o cană cu apă și i-a udat fața,
fata a început să-și revină.
-Lixandru a plecat după Calomfira să o aducă pentru a cerceta rana lui
Vasile, dacă moașa va hotărî că rana este gravă îl vor duce pe Vasile la
spital, încă nu știm cât gravă este, să sperăm că va scăpa cu bine. Fii
liniștită, copila mea, rana nu poate fi gravă, Vasile e puternic, se va face
bine. Filofta, cu lacrimile în ochi căuta să-i mențină moralul Didinei. Off,
maică, ce nenorocire v-a fost dat să pățiți în ziua nunții voastre.
Pe Belciug îl legaseră cu o sfoară găsită la gâtul unui cal, așteaptau
jandarmii să vină să-l ridice. În salon se auzea un jalet puternic,
deznădăjduit, era Frusina care-și plângea băiatul ajuns victima unui nenorocit.
Glonțul însângerase rochia alba de mireasă a Didinei, distrusese o fericire
aflată în primăvara vieții.
…………………………………………………………………………………………………………………………..
Calomfira, adusă cu căruța de Lazăr, curățase rana lui Vasile, apoi o
pansase cu fașe albe, din in ce aveau un miros ciudat de la leacul de
dezinfectare folosit, după ce mai întâi presărase pe rană un praf gălbui făcut
din plante doar de ea știute. Tot timpul moțăise din cap în timp ce în colțul
buzelor avea un zâmbet enigmatic.
-A avut noroc, glonțul a făcut o gaură în marginea pântecului fără să
atingă vreun organ vital, și ce este cel mai bine, glonțul nu a rămas în trup.
Se va vindeca, are noroc Vasile, este a treia rană pe care o primește și care
nu-i pune în mod serios viața în pericol. Este un bărbat
puternic. Gheorghe, fii mândru că ai un asemenea ginere, iar tu Anghele, să fii
sănătos, mă bucur că ți-a ieșit boieria din cap. Frusino, ai grijă de băiat, ai
grijă de Didina, cu strajnică noră te-ai ales și nu uita să te înțelegi cu
Filofta și cu Gheorghe, oameni ca ei sunt puțini în sat. Didino, doar tu, dacă
stai lângă Vasile și-i veghezi întremarea, îl vei vindeca. Să-i schimbi des
pansamentul și să-i pui prafurile pe rană. În scurt timp va fi pe picioarele
lui.
Gheorghe a oftat, a închis ochii, un zâmbet i-a apărut în colțul
buzelor, era mulțumit de Vasile, se vindecase și deja reîncepuse serviciul la
Primărie. Belciug, Haralamb și ginerele lui erau închiși, doar Dumitru Belciug fusese
condamnat la închisoare pe viață, Haralamb primise o sentință de condamnare la
10 ani, iar ginerele lui la 8 ani de închisoare. Ceilalți chiaburi, după acea
întâmplare, băgaseră capul la cutie, chiar dacă în sinea lor îi urau pe
comuniști, i-ar fi vrut mai de grabă morți de s-ar fi putut, totuși, în fața
lor începuseră să facă sluj. Belciug, neoficial, poate și prin faptul că era
cununat de Dobreanu, era considerat șeful chiaburimii din sat. Un fel de
staroste. Detronarea și condamnarea lui Belciug i-a pus pe gânduri, se
terminase domnia banului, a boierului și chiaburului, începea domnia celui
sărac, a proletarului.
Dacă rânduiala în timpul proletariatului a fost bună ori rea, doar
istoria ne poate spune. O istorie neutră este greu de găsit, fiindcă și
istoricii neutri lipsesc. Un istoric fără ideologii politice nu va putea scrie
în timpul comunismului despre mărețele realizări ale țărăniștilor și
liberalilor. La fel nu va putea să scrie împotriva liberalilor când la putere
este un guvern de dreapta. De aceea istoria, în cele mai multe cazuri, va fi
părtinitoare.
…………………………………………………………………………………………………………………………..
Sfârșitul lui noiembrie 1946. Timpul se răcise, gerul pusese stăpânire
pe satul Valea Mare. Bruma groasă albea dimineața acoperișul caselor și iarba
uscată de pe marginea drumului.
În casa lui Gheorghe Lemnaru era o mare petrecere. Pe lângă Lixandru cu
Smărăndița, Vasile cu Didina, mai erau Lazăr cu nevasta, instructorul de partid
și Prâslea care se cuibărise într-un colt, nefiind încă primit în discuția
celor mari.
Vorbea Furtună, instructorul de partid, de fapt făcea o analiză a
alegerilor parlamentare ce tocmai se încheiaseră.
-Prieteni, ne-a trecut glonțul pe la ureche la alegeri. La noi, aici, a
fost bine, nu prea au mișcat reacționarii în front. Doar câțiva amețiți au
votat cu țărăniștii. Sloganul nostru:„cine nu este cu noi, este împotriva
noastră” a dat roade. Unde nu am stat chiar bine am aplicat învățătura marelui
Stalin, nu a contat cine și cum a votat, ci a contat cine și cum a înnumărat
voturile.
Voi știți că în România, conform înțelegerii de la Ialta, sunt
reprezentanții celor trei mari puteri militare: Vâșinski din partea URSS,
Averell Hariman din partea SUA și Clerk Kerr din partea Regatului Unit al Marii
Britanii. Maniu face poteci zilnice, nu la Vâșinski, ci la reprezentatul SUA
Averell Hariman. Ne pârăște că am fi falsificat alegerile și cere SUA și
Regatului Unit să nu recunoasă noul guvern. E posibil ca americanii și englezii
să promită multe, pe de altă parte, în mod cert nu se vor ține de cuvânt.
Nimeni nu are nevoie de o escaladare a conflictului între occident și URSS.
Între vest și est s-a tras o cortină, „cortina de fier” cum plastic a denumit-o
Churchill la Potsdam în martie 1946. Tovarăși, România a pornit pe un drum nou,
drumul victoriei în lupta împotriva exploatatorilor. Vremea lor a apus, România a deschis ușa revoluției proletare,
de aici încolo va fi un nou răsărit de soare. Alde Maniu, Brătianu, Mihalache,
Malaxa etc. simt nisipurile mișcătoare sub picioare lor. De ce se zbat mai
tare, de aceea se vor scufunda mai adânc. Nu au niciun pai de care să se
prindă, se vor îneca în propria lor mocirlă. Ne condamnă pe noi că îi
nedreptățim acum? Fals, prieteni! Noi nu am uitat umilința la care am fost supuși
în anii în care am activat în adâncă ilegalitate. Am fost precum brazii cei
înalți și puternici pe care ei ne-au tăiat cu toată forța lor distructivă, mai
mult, au încercat să ne smulgă din rădăcini. Au uitat un lucru elementar, noi
avem rădăcinile adânc înfipte în acest pământ românesc. Indiferent de vântul,
ploaia, viscolul, omătul, ori furtuna care s-au abătut asupra țării noastre,
noi n-am fugit, nu ne-am plecat, am rămas aici, pe acest pământ cu rădăcinile
adânc împlântate în glia strămoșească. Chiar dacă ne-au fost retezate ramurile,
de multe ori trunchiurile, am revenit, noi lăstari din rădăcinile noastre au împădurit
pământul. Prieteni, un copac crește și moare, altul îi ia locul. Așa suntem
noi, nu putem fi dezrădăcinați. Să ne gândim la Dobreanu, marele moșier al
nostru care ne-a supt sângele ca un vampire zeci de ani, a fost ministru, om de
stat, însă, cum a simțit greul a rupt-o la fugă peste hotare. Noi am rămas aici
să ducem mai departe flamura tricoloră a României într-o nouă era. Vom avea o
revoluție proletară, clasa muncitoare împreună cu țărănimea vor fi cei care vor
realiza revoluția îndrumați fiind de
flacăra vie a lui Stalin, al ideologiei marxist -leniniste sub învățătura
farului călăuzitor al Partidului Comunist Român.
Lixandre, vei fi pe mai departe primar al satului, și-a continuat
Furtună monologul, te-ai descurcat bine, ești un om energic, ai reușit să
strângi în jurul tău oameni adevărați, puternici și cu dragoste de sat.
Organizația voastră de partid s-a mărit cu fiecare zi ce a trecut. Știi când ai
venit la mine să mă întrebi dacă este bine să primești în organizația de partid
oamenii de la opoziție?? Era vorba de doi fruntași, unul țărănist și unul
liberal care voiau să se înscrie la noi. Ți-am spus atunci să-i primești, bine
am făcut. De multe ori cei doi au vorbit în cadrul întâlnirilor electorale împotriva
fostelor lor partide. Lixandre, totuși, nu uita, cine a trădat o dată, va mai
trăda. De aceea e bine să fim cu ochii pe ei și prima data când o zbârcesc, nu
contează că vor fi la prima abatere, să-i dai afară. Sunt îmbătrâniți în rele,
nu trebuie păstrați, ne-am folosit de ei, gata, dacă nu ne mai trebuie îi aruncăm peste bord! Ei sunt precum merele
putrede așezate într-o ladă cu mere sănătoase, dacă nu vom extrage fructele
atinse de rău, vor îmbolnăvi toate merele sănătoase.
Prieteni, să nu uităm că Dumnezeu a făcut mielul, dar tot El a făcut și
lupul. A făcut lumina, dar și întunericul. De noi depinde să păzim mielul de
lup și să luminăm întunericul. Asta va fi prima noastră grijă, să alfabetizăm
populația ținută intenționat în
întuneric. Însă tot de noi depinde și păzirea mieilor de atacul lupilor. Nu va
fi ușor, dar, împreună vom reuși!
Dragi prieteni, suntem la început de drum și ca orice început va fi
greu. Nu va curge lapte și miere doar pentru că am ajuns noi la putere. Anul
acesta a fost unul teribil de secetos, va fi foamete, mai ales în Moldova. Țara
este după război, rezervele statului nu sunt mari, avem speranța că ne vor
ajuta prietenii sovietici. Trebuie să fim strânși uniți în jurul partidului. O
nuia dacă o prinzi în mână o poți frânge, însă un mănunchi de nuiele nu mai pot
fi frânte, dar o țară întreagă? Unirea ne va face puternici. Vorbiți cu
oamenii, ascultați-le păsurile, încercați să-i ajutați, aveți grijă să nu promiteți
ce nu puteți da. O minciună poate să-i depărteze de voi, sunt sătui de bătăi și
minciuni. Lixandre, Vasile, Lazăre, vorbiți-le oamenilor pe înțelesul lor,
sunteți dintre ei. Samfiro, discută cu femeile, vezi ce-ți spun, transmite
cuvântul partidului să prindă încredere în tine și în PCR. Nea Gheorghe, noi nu
bem o țuică? Mi s-a uscat gâtlejul…
-Păi dacă nu vă mai opreați din vorbit? Se vede treaba că sunteți
învățat să spuneți voroave, i-a tăiat cuvântul Lemnaru. Acu ce să zic, dumneata
le potrivești bine din grai, dar pân’ la fapte mai este cale de mers. Oamenii
încă sunt speriați, nu știu ce să aleagă în mod fățiș. Până mai ieri, Belciug,
Haralamb și alții ca ei tăiau și spânzurau în sat, în timp ce noi, ăștialalți,
eram la coada rânduielilor fără drepturi și fără vreo apărare. În capul satului
este o salcie bătrână care se leagănă de zici că e smulsă din rădăcină când
viscolele cele mari se abat prin câmpia întinsă spre satul nostrum, dar ea a
rezistat, nu s-a frânt, așa vor și acești tineri care acum se află în fruntea
satului.
-S-a terminat nea Gheorghe, și-a reluat vorba Furtună, de acum de noi
depinde cum ne vom așterne. Anul ce va să vină va fi unul al foametei, al
nesiguranței zilei de mâine, ultimii ani secetoși, la care s-a mai adăugat și
războiul, ne vor crea mari probleme. Chiaburimea și forțele reacționare au să
caute să profite de nenorocirea abătută asupra noastră. Nu trebuie să cedăm, nu
trebuie să ne abatem de la directivele pe care ni le vor trimite tovarășii din
guvern și din Comitetul Central al PCR. Uniunea Sovietică, prietena noastră, nu
ne va lăsa să murim de foame, ne va trimite bucatele de care țara va avea
nevoie.
Să ne și bucurăm, avem să vedem ce va fi, „bucuroși le-om duce toate…”
vorba poetului. Acum să sărbătorim victoria în alegeri a PCR. A fost o luptă politică grea, însă rezultatele
ne bucură și ne șterge osteneala din oase. Mă bucur că am aici, în jurul meu,
pe cei mai dragi oameni din acest sat. Vezi nea Gheorghe cum se aranjează
toate? Te speriaseși că nu vei avea cu ce să faci nunta lui Lixandru. Ai văzut
cum s-a găsit de toate? Partidul nu ne lasă, bre, la greu. A căutat în
teșchereaua depozitelor sale și a scos de acolo tot ce a trebuit pentru nunta
acestor tineri frumoși. Să ne trăiască! Să trăiți cu toții! Cu paharul în mână
Furtună s-a ridicat în picioare și într-un avânt revoluționar a început să
cânte „Internaționala”.
În 1947 în România a fost cea mai mare foamete a sec XX. Mulți oameni,
mai ales din Moldova, au murit din cauza inaniției. Banii s-au devalorizat
într-o dinamică uluitoare.
Familia Lemnaru a reușit să treacă cu bine peste lipsurile provocate de
secetă. Lixandru și cumnatul lui, Vasile, ca funcționari ai primăriei, primeau
ajutoarele venite de la stat pentru populația aflată în nevoi. Cei doi, oameni
cinstiți, împărțeau sătenilor ajutoarele în funcție de nevoile fiecăruia.
Pentru ei opreau doar ce se lipea de mână și se… lipea, nu mult, însă suficient
încât să nu ducă familiile lor și a lui Lazăr lipsă de ceva. Erau vremuri
grele, banii nu mai aveau valoare. Alimentele lipseau, specula era la ea acasă.
Chiaburii făceau avere din vânzarea cu suprapreț a cerealelor. Anchetele
poliției erau intensificate, dar, cum trebuiau să mănânce și ei, chiar dacă erau
oameni ai legii, rezultatele erau aproape nule.
Familia Lemnaru reușise să devină cea mai de vază familie din sat, asta
datorită lui Lixandru, lui Vasile, dar și al cumătrului Lazăr împreună cu
bătăioasa lui nevastă, Samfira. Toți trei erau nucleul organizației de partid
din sat. Trecuseră prin multe împreună, însă în final reușiseră.
Prin decretul 310 din iulie 1964 Spirache Belciug a fost eliberat din
închisoare, însă nu s-a mai întors în sat. Tatăl lui murise în detenție, iar
mama-sa, Aritina, înebunise, după ce tocase averea cu toți neisprăviții.
Spirache
va fugi din arestul jandarmerie șși se va aciua în munți. Va încerca să omoare
pe cei din familia lui lemnaru și pe Vasile Titirez. La nunta lui Vasile, apare
spirache cu arma în bandulieră
