Iubirea dintr-o primăvară fierbinte

 

 

 

 

 

 

 

                                                   

     

 

                                      

 

 

                                        

 

 

 

 

 

 

                                         

       începutul anului 1945  țăranii din Valea Mare fuseseră blestemați și cu o iarnă polară pe lângă greutățile, inerente, provocate de un război ce părea că nu se mai termină și în care, păduchii, foamea și moartea erau pretutindeni. Satul își avea vatra în vasta luncă ce însoțește Dunărea ca o uriașă plapumă verde de la Porțile de Fier până hăt departe la Călărași. Localitatea, care număra câteva sute de suflete, era rătăcită în Câmpia Română, acolo unde Crivățul șuieră nestingherit și aleargă bezmetic pe întinsul loc, neted ca-n palmă, fără ca cineva, ori ceva, să i se ațină în cale. Singurele ce cutezau a se opune șfichiului rece, suflat cu tărie de vântul nebun, erau casele joase cărora le zburau paiele de pe acoperiș de gândeai că sunt găini jumulite de o mână de femeie nervoasă. Așezarea se asemăna cu o întindere albă, nesfârșită, având  denivelări din care se vedeau ieșind, prin coșurile închipuite,  firicele de fum ce se alungeau și se răsuceau ca într-un dans al ielelor în noaptea de Sânziene ca mai apoi să plutească pe deasupra  albului imaculat al zăpezii și cu un ultim efort să se ridice la cer. Urgia părea să nu se mai termine. Vifornița troienise zăpada, o bătuse așa de tare încât piciorul omului nu mai intra în omătul înălțat până la burta calului.

     După un timp, ce păruse o veșnicie pentru țăranii țintuiți la gura sobei, ninsoarea s-a oprit. Vântul, ce bătuse dezorientat în toate părțile și din toate părțile mai mult de o lună de zile, obosit a cătat loc de odihnă după  zbuciumul pe care îl suferise provocat de războiul care-i afectase starea sufletească.

      Zăpada era geruită, înghețată și îngălbenită de timp. Se instalase gerul frate geamăn cu acela din Siberia. Cumplitul frig făcuse să crape pietrele. Ferestrele, oricât foc se făcea în sobă, dimineața tot erau cu flori de gheață sculptate de mâna meșteșugită a gerului amarnic de afară. Totul era încremenit, înghețat și albit de chiciura dantelată agățată de fiecare rămurică a pomilor. La amiaza a mare, când crăpau ochii gerului, țăranii scoteau vitele din grajd să le vadă soarele și să se poată mișca slobode prin nămeții ce erau aproape jumătate din înălțimea lor.

     Încă din timpul verii, toți sătenii căraseră cu căruțele lemne din pădurea aflată la câțiva zeci de kilometri să aibă toată iarna pentru foc. Cu toată grija lor, din cauza gerului ce pusese stăpânire pe sat, spre primăvară lemnele erau pe sfârșite.

     Iarna avea și bucuriile ei. Duminica, bărbații puneau un macat pe sania din lemn, clopoței la cai și...plecau la plimbare prin sat, scăpați din ochii vigilențăi ai muierilor poposeau la cârciumă unde se aghesmuiau bine.

      Copiii, cu obrajii înroșiți de gerul ce le ardea fețele, alergau prin nămeții uriași strigându-se cu voci zgomotoase, râzând precum clinchetul de clopoței. Uitau de ger și de picioarele înghețate în opincile ce se udau de la apa zăpezii. Nu plecau de la săniuș până când nu venea unul dintre părinți, de regulă mama, să-i strige și să-i ducă acasă. Se îndurau să lase săniușul mai mult din cauza durerii de la nuiaua din corn cu care îi blagosloveau din plin părinții, decât din cauza gerului.

      Au fost zile în care ninsese frumos, fulgii de zăpadă se legănau în văzduh agale ca într-un vals lent, pluteau, se alergau și, în cele din urmă, obosiți de-atâta joacă, se așterneau peste omătul proaspăt de nea. Au fost însă și zile în care ninsese viscolit, atunci fulgii de zăpadă intrau în gură, în ochi, ori în smocul de păr ieșit de sub căciulă. Vântul sufla așa de tare încât oamenii,  să poată respira, trebuiau să meargă cu spatele contra furiei necontrolate a naturii dezlănțuite. Adevărată mânie nestăvilită a Cerului ce  pedepsea pământenii pentru războiul ce nu se mai termina, pentru morții fără vină, pentru cei aproape șase ani de lupte pornite din ordinul unui nebun. Dumnezeu pedepsea lumea pentru crimele comise de cei care se consideraseră dumnezei și, în numele demenței și ticăloșiei, porniseră un război împotriva unor oameni nevinovați.

      Muriseră mulți români în războiul în care intrase și România  în vara lui 1941, mulți și din satul Valea Marea își găsiseră sfârșitul pe scena însângerată a războiului. Săptămânal se auzeau bocete în mijlocul satului, acolo unde Primăria afișa lista cu ostașii căzuți la datorie. Datoria față de cine? Îi plătise statul vreun leu muierii rămase singură acasă cu trei copii? Ce datorie avea soldatul român față de țara care nu-l iubea? Disprețul statului față de țăranul obidit, exploatat și chinuit s-a văzut în 1907. Atunci statul, cu regele neamț în frunte, a pus tunurile și puștile pe țărani, asta era dragostea fruntașilor statului pentru talpa țării. Ce dragoste avea statul pentru muncitorii români dacă în 1929 și 1933 atunci când muncitorii au cerut salarii mai bune și condiții de muncă omenești, statul a trimis armata să-i împuște? Țăranii și muncitorii nu aveau nicio obligație față de un stat care-i oropsea. Soldații căzuseră pe front, muriseră fără să știe pentru ce a trebuit să moară. Ioane, Gheorghe, Andrei, Nicolae...își strigau nevestele, mamele, tații, bunicii și neamurile pe cei dați morții într-un război care nu era al lor și pentru care nimeni nu-i întrebase de vor la luptă să meargă. Trecuseră mai mult de trei ani și jumătate de când românii sângerau în tranșee. Tinerii din sat se răriseră, fuseseră trimiși pe front carne de tun pentru ambițiile unor comandanți ce stăteau feriți, din calea frontului și a gloanțelor, în palate luxoase .

      Rar venea câte un ostaș ce fusese rănit pe front și pe care statul îl trimitea să stea acasă până când rana avea să i se vindece complet și să-l împace, cumva, pentru suferința produsă.  În acele zile curtea proaspătului soldat sosit de pe front  devenea loc de pelerinaj pentru sătenii care aveau rude plecate la război:

      -Nicolae, mamă, acolo unde ai fost nu l-ai văzut și pe Gheorghe al meu, nu am mai primit carte de la el de multă vreme și nu mai știu de este viu, ori Doamne ferește, ...mort. Se plângea câte o femeie, ori un bărbat, părinți ai celor duși de acasă cu de-a sila, plângeau bieții de ei, se închinau și se rugau lui Dumnezeu ca prin mila Sa să le ocrotească odraslele plecate cătane la oaste.

     Soldatul ridica din umeri și, printre suspine și oftaturi, cu lacrimile ce îi inundau obrajii, le vorbea și în numele celor de la care ei nu mai aveau vești:

      -E greu lele și nene Stanciule acolo. Frigul și foamea este pretutindeni, dar cea mai rea este moartea. Asta nu ne slăbește nici ziua nici noaptea, nici când mâncăm ce bruma avem, nici când moțăim în noroiul tranșeelor. Să vă spun doar ce s-a întâmplat într-o dimineață. Apăruseră la orizont primele semne că se crăpa de ziuă, să fi fost aproape de șase. Era un ger cumplit, nu mai simțeam picioarele înghețate în bocancii deveniți bocnă. Îl luasem în brațe pe un camarad ce era pe jumătate înghețat și dârdâia de frig mai rău decât mine, îi dădeam din căldura mea. Amândoi începusem să ne încălzim, mă cuprinsese somnul, visam că sunt acasă, se făcea că războiul se terminase, eram la horă în sat și jucam de-mi sfârâiau picioarele. Din vis am tresărit. Căpitanul dăduse ordinul să atacăm la baionetă. M-am cutremurat, am dat să mă ridic, însă picioarele nu mă ascultau, simțeam că am milioane de ace în ele. Însă ordinul era ordin, nu puteam rămâne în urmă. Eram soldat ce depusesem jurământul militar, ofițerii mă puteau împușca pentru neexecutarea ordinului, ori mă trimiteau pentru insubordonare în fața Curții Marțiale. M-am ridicat cum am putut, l-am ajutat și pe tovarășul meu să se ridice, am montat baioneta la armă și la...atac!!!!!!!!!! Asta era poate cel mai rău pe front, momentul în care trebuia să împlânți baioneta în trupul unui om pe care nu-l cunoșteai, care nu-ți furase vaca și, în general, el, personal, nu-ți făcuse niciun rău. Trebuia să-l omor pe cel de-l întâlneam în luptă, altfel mă omora el pe mine.

      Am ieșit din tranșee strigând: uraaaa, victorie, la luptă fraților, omorâți dușmanul. Dușmanul cui? Al meu nu era. Și ostașul inamic ca și mine făceam parte din turma mânată de la urmă de patronii războiului, care, după părerea lui don locotent, erau: Hitler, Mussolini, Stalin și Hirohito, împăratul Japoniei. Tot alergând cu arma în mână, m-am trezit în fața unui ostaș german, nu mai avea casca pe cap, o pierduse în luptă, pentru o clipă l-am privit în ochi, avea niște ochi albaștri ca azurul cerului, m-a înfiorat tinerețea lui, nu avea mai mult de 18 ani. Era un copil, am ezitat, nu am împlântat baioneta în inima lui tânără. Mi-a fost milă de el și de copilăria lui. Am greșit, el, din frică probabil, a dat cu baioneta în mine, noroc că am parat în ultima secundă, însă tot s-a înfipt în pulpa mea. Și-a scos baioneta și a alergat mai departe. Eu am rămas acolo cu piciorul sfâșiat și într-o baltă de sânge. Uitasem ce îmi spusese un domn locotentent la instrucție. Zisese așa: „soldat, să nu eziți niciodată, dușmanul nu te iartă, ucide-l tu, să nu te omoare el, nu căuta să înțelegi ce și cum. În război totul se limitează la câteva cuvinte: „omoară-ți dușmanul, să nu te omoare el!”. Nu te întreba dacă războiul este bun, ori rău, dacă ne este nouă folositor, ori nu. Nu avem timp de asemenea întrebări și nici cu folos nu ne sunt”. „Ucide, să nu fii ucis!”, ăsta era ordinul de zi. Și ne-a mai spus don locotenent: „să nu privești niciodată dușmanul în ochi, uită-te doar unde împlânți baioneta, dacă-i vezi ochii, te-nmoi, îți dai seama că este și el un om ca și tine”. Avusese dreptate, îl privisem în ochi pe acel copil îmbrăcat în uniformă germană, am ezitat, el a profitat și m-a sângerat.

      Așa povesteau, cu ochii în lacrimi, soldații ce veneau de pe front, fie dați ca invalizi și reformați cu o biată medalie agățată de mantaua ruptă și murdară, fie, alții mai norocoși, prindeau câte o permisie.

....................................................................................................................................

     

 

 

 

 

 

                    

 

 

 

 

 

 

                

 

 

                     Bate vânt de înnoire

 

 

 

     

 

 

 

      Iarna era pe sfârșite. Soarele scânteia cu dinți tociți. Oamenii începuseră să iasă din case și să-și căute de lucru prin ogradă.

      Prin curți și prin șanțuri, în timpul amiezii când soarele, ce părea un biet moșneag cu plete, reușea să topească din noianul zăpezii, se formau mici pârâiașe ce se strecurau șerpuind printre pietre și bolovani de pământ. De multe ori, în drumul lor, formau minuscule cascade, apoi micile pârâiașe se îndreptau spre șanțul de la poartă și de aici mai departe spre râul ce curgea în apropierea satului.

      Gheorghe Lemnaru, tată a patru copii, trei băieți și o fată, s-a trezit de dimineață, așa cum îi era obiceiul. S-a spălat pe față cu apa rece din tuciul de pe pe plita sobei. A gustat o gură de agheazmă din sticla pe care o ținea într-un dulăpior ce sta agățat în cuie groase pe peretele din spatele ușii. S-a închinat cu smerenie la icoană murmurând „Tatăl Nostru”. După ce toate acestea au fost terminate, era ritualul de fiecare zi, a ieșit afară pentru a hrăni vitele. Peste zi îl  trimitea și pe Costică să le dea mâncare și apă, pe de altă parte considera că dimineața trebuia să le vadă el pentru a se convinge că sunt sănătoase și nu le-a prins nicio betegeală peste noapte. A făcut curat în grajdul cailor și al vacilor. La porci, deși aici a fost mai greu fiindcă murdăria înghețase, totuși, nu s-a lăsat  până ce dușumeaua nu a devenit curată. A încercat toate animalele cu apă. Aducea apa din puțul săpat de bătrânul Eftene cu 80 de ani în urmă și pe care îl zidise cu piatră să nu se dărâme pereții. Apa, limpede și rece ce bruma paharul vara pe arșiță, se găsea la 12 metri, abia i se vedea oglinda, era un puț bun, nu seca niciodată indiferent cât de mare ar fi fost seceta. Își amintea, din ce-i povestise mamă-sa Bălașa, că tatăl lui a vrut să facă fântâna pe răzor cu vecinul Zaharia, să se folosească amândoi de puț. Nu s-au înțeles. Eftene, care era mai tot timpul ocupat cu zidirea unor case pe unde avea comenzi, i-a cerut vecinului să aducă piatra, care va fi necesară zidirii puțului, cu caii lui, iar el, Eftene, se angaja să-l sape și să-l zidească, lucruri care nu erau tocmai ușoare. Zaharia nu s-a învoit. Eftene s-a hotărât, împins de la spate și de Bălașa să sape fântâna în curtea lui. Din acea zi în care nu s-a înțeles cu Zaharia nici nu a mai scos vorbă cu el, e drept că nici până atunci nu se omorâse să stea la taină cu vecinul său.  

     Pentru cai avea două găleți din tablă galvanizată, pentru vaci avea alte găleți. Caii lui nu beau apă din găleata vacilor, așa se obișnuiseră. S-a urcat în fânărie, aici avea două găuri în dușumea, una corespundea cu ieslea cailor și alta cu ieslea vacilor. Le-a pus fân din belșug prin acele scobituri, nu se calicea cu hrana animalelor. Mereu le amintea Gheorghe Lemnaru, copiilor săi,  seara când stăteau la povești după ce se ridicau de la masă: „măi copii, nu putem merge cu oala să mulgem vaca, dacă nu am hrănit-o bine, ea ne va da lapte după cum noi i-am dat  mâncare. La fel și cu caii, dacă nu-i atingem, pe lângă fân și trifoi și cu un căuș de grăunțe, nu avem ce căuta să-i punem la ham, fiindcă ne vor lăsa cu căruța în drum.

      Filofta Lemnaru  a simțit când bărbatul ei s-a dat jos din pat, totuși, știindu-i obiceiurile, a mai stat în țoale până ce Gheorghe, împăcat cu Domnul, a ieșit afară din casă. Filofta s-a coborât din pat, s-a spălat pe față cu apa rece din același tuci,  numai după aceea s-a închinat și a băut din sticla cu agheazmă de trei ori câte o gură de apă sfințită. A tras pe ea ia și catrința, în spate și-a pus o bundă din piele de oaie tăbăcită și lucrată în culori vii la un croitor blănar dintr-un sat aflat la poalele munților.  Pe cap s-a îmbrobodit cu o basma mare din lână, după ce mai întâi, cu un pieptene din os pe care l-a scos de sub saltea și-a netezit părul de deasupra frunții. A pus peste ie și catrință  nelipsitul șorț din pânză de casă care avea un buzunar mare și câteva floricele cusute într-o parte aproape de piept. Din toba sobii a luat surcelele și lemnele puse de cu seara la uscat și, cu multă măiestrie a aprins focul. În tigaia din fontă ce avea trei piciorușe mici și o coadă scurtă, pe care o scăpase în gaura plitei după ce îndepărtase durile, a pus o țâră de undelemn gros făcut la presă. Lemnaru se îngrijea să cultive floarea soarelui an de an pe un pogon de pământ, apoi semințele, după ce bătea pălăriile, le ducea la presa lui Tudor Vasile din Rășchiuți, un sat nu prea departe de al lor, iar de aici se întorcea acasă cu câteva vedre de undelemn gros că abia curgea din sticlă. A tocat o ceapă în uleiul încins peste care a adăugat o lingură de bulion și o lingură de boia dulce din ardei roșu pe care toamna îl uscaseră, apoi Gheorghe îl pisase într-o piuă specială. După ce totul a fost gata i-a trezit pe Didina și pe Costică, cei doi copii ce încă mai dormeau cu toate că ziua intrase pe fereastră. Copii s-au spălat pe față în același tuci care acum avea apa caldă. S-au îmbrăcat, după aceea Costică a rostogolit masa mică și rotundă aflată la capătul patului și a înghesuit-o până aproape de războiul în care Filofta avea urzit pentru țesut un  așternut. Didina s-a închinat la icoană, a rostit o rugăciune cu glas tare prin care a mulțumit Domnului că i-a apărat peste noapte de rele și ziua i-a găsit sănătoși.

     Nevasta l-a chemat în casă pe Gheorghe care încă trebăluia prin oborul animalelor. Bărbatul a intrat după ce a pus apă în piua păsărilor, în fiecare seară avea grijă să răstoarne piua pentru ca apa să nu înghețe peste noapte. Și-a clătit mâinile în apa aproape fierbinte din tuci, un fior plăcut l-a străpuns prin tot corpul când mâinile înghețate au atins apa caldă.

     Filofta a luat feliile de mămăligă rece, din coșul agățat de grinda de la podina casei,  pe care le-a fript pe jarul sobei tras pe vatră. Mămăliga și tigaia au fost puse pe masă. Didina adusese din beci câteva pătlăgele, doi morcovi și un ciuf de varză toate puse din toamnă în saramură la murat. S-au așezat toți în jurul mesei, mai înghesuiți din cauza războiului de țesut. Au întins cu mămăliga, pe care întâi o frământau în mână până ce ajungea ca un mic cârnat, abia apoi, cu vârful cârnatului atingeau tocănița, mai mult murdăreau mămăliga. Pentru a stinge grăsimea untdelemnului mâncau din murăturile acre și plăcut aromate de la frunzele de țelină. Era bună mâncarea, mai ales că nu aveau de unde alege alta. Se nimerise să fie post, în acele zile stăpâna casei respecta cu credință regulile postului, pentru nimic în lume nu ar fi încălcat poruncile scrise în calendar. Doar de Blagoveșteni(Buna Vestire) când era dezlegare la pește, cumpăra o litră(0,250 Kg) de pește sărat pe care îl punea pe jar, făcea o mămăligă mare și vârtoasă, într-o strachină  punea peștele fript și pregătea saramura. Rupea cu mâna ei baboii fripți, de regulă erau doi, și îi împărțea la fiecare în parte. Ea își oprea căpățânile, lui Costică și Didinei le frângea bucăți din mijloc, iar lui Gheorghe îi dădea cozile. Scăldau bucățile de pește în strachina cu saramură, băgau o bucată mare de mămăligă caldă în gură și sugeau zeama de pe bucata de pește fără a se îndura să muște și din carnea lui gustoasă. Mâncau mămăliga cu zeama din saramură, din pește prea puțin ce gustau. Filofta le zisese, când pe mână le dăduse fiecăruia bucățile: „cine legumește are și diseară ce mânca”.

      După ce au mâncat, fiecare a plecat la treaba lui. Filofta a intrat în războiul de țesut, se silea să termine așternutul, i se urâse și ei cu războiul ce ocupase toată iarna cea mai mare parte din hodaie. Era al patrulea așternut pe care îl țesea. Unul îl țesuse pentru Didina să-l aibă ca zestre, iar trei le lucrase pentru muierile din sat care nu știau meșteșugul țesutului, ori care, fiind mai avute, își permiteau mai bine să plătească, decât să-și bată capul și să-și strice ochii cu țesutul ce nu era o lucrare la îndemâna oricui. Țesătoarea trebuia să aibă știința țesutului, altfel nu avea cum să știe a năvădi și pe ce iapă trebuia cu piciorul să apese, asta când țesea, ca acum, în scripeți și patru ițe. Țesutul era muncă migăloasă și anevoiosă, mai ales când țesea în douăzeci și patru de ițoaie, atunci musai trebuia să mai aibă un ajutor care să-i ridice ițoaiele după cum le avea Filofta notate cu mare grijă într-un caiet cu modele de țesut și cu învățătură despre năvădit.

     Didina pregătea mâncarea pentru prânz. Pusese boabe de fasole de toate culorile, un morcov, o ceapă, o feliuță de țelină albă și aromată, presărase și puțin cimbru uscat și câteva firimituri de frunze de tarhon, pe care il adusese un ardelean ce trecuse cu căruța plină cu ciubere și pe care Gheorghe îl găzduise după ce cumpărase un butoiaș din doagă de dud de 10 vedre în care avea să țină țuica de corcodușe peste iarnă. Mai pusese o țâră de undelemn și apă cât trebuia într-o oala din pământ pe care o  acoperise cu o piatră subțire și lată, găsită de  Lemnaru ăl bătrân cu mulți ani în urmă când fusese cu caii la gârlă să-i spele. Oala fusese pusă pe vatră să fiarbă la focul din sobă. Didina  cosea o carpetă pentru pus pe pereți și din când în când își arunca ochii la mâncarea ce pâlpâia încet la căldura focului.

      Costică, împreună cu tatăl său, ieșiseră afară în obor unde aveau să robotească până ce Didina îi va chema la masa de prânz.

       În acea după amiază pe Gheorghe Lemnaru îl prinsese un dor mare de copiii plecați pe front. Nu își găsea liniștea, mergea de colo până colo prin curtea unde terminase treburile. Războiul nu era o joacă de copii. Știa bine ce înseamnă frontul din celălalt măcel, din `916. În acea vreme fusese tânăr cum sunt copiii lui acum, nu avusese un spirit aventuros, de aceea nici nu se oferise pentru vreo misiune specială, însă a avut parte de câteva lupte în zona Oituzului, acolo a fost rănit la braț de o schijă provenită de la o bombă ce căzuse ceva mai departe de el,  însă cioburile din fontă ajunsese și în grupul lor de soldați, din păcate, trei au murit, printre care și comandatul lui de pluton, sublocotenetul Giurgiu, alți șase cu el, au fost răniți, unii mai grav, el mai ușor. Astfel de amintiri îl făceau pe Gheorghe Lemnaru să-și piardă răbdarea, să nu-și mai găsească tihnă sufletului bântuit de prevestiri rele. Gândul îi zbura la Lixandru, îi era teamă să nu-l piardă și pe el, se ruga la Dumnezeu să-i aducă copilul acasă, „Doamne apără-l pe băiatul meu, Ți-am dat unul să-l ai de ajutor în cer, p-ăstalalt adu-mi-l Doamne să mă bucur de ajutorul lui! În capul bietului tată se lăsase ceața, nu reușea să-și limpezească ideile. S-a mai plimbat un timp fără rost pe bătătură după care, hotărât,  a intrat în casă. Și-a pus pe cap căciula neagră din piele de oaie merinos, pe care o purta doar în zilele de sărbătoare, a îndesat-o bine pe urechi, din cuiul bătut în ușă a luat haina din stofă groasă, căptușită, lucrată la un croitor vestit în meserie ce locuia în alt sat, apoi, cu glas blând, ca o mângâiere, s-a adresat nevestei:

     -Tu, femeie, dă-mi, rogu-te, niște gologani să merg la cârciumă. Vreau să vorbesc cu oamenii, să știm și noi ce se mai perindă prin lume. Poate aflu și dacă se gată războiul. Cât voi sta acolo am să beau o țuică și voi duhăni și ceva tutun. Îmi este tare dor de Lixandru, nu mai avem vești de mult de el. De Culai mi se rupe sufletul, însă nu mai pot face nimic, lui i-au rămas oasele în pământ străin. Dumnezeu să-l odihnească la Dreapta Sa! Bătrânul s-a închinat făcându-și o cruce mare, vorbea cu  vocea tremurândă, ochii striveau lacrimile ce se porniseră la drum pe obrajii lui nerași.

      -N-am bani, i-a răspuns muierea țâfnoasă. Știi bine că vine primăvara și multe ne mai trebuie în casă.

      -Muiere, scoate banii până nu mă necăjesc! Lemnaru, privind cu răutate la femeie, a scrășnit din dinți, pentru o clipă, afară, soarele intrase în nori, prin casă și pe fața lui Gheorghe a trecut o umbră.

      -Poți să mă și omori, nu am. Ce am avut s-au cheltuit. Dă-i colo, dă-i dincolo, banii s-au dus, femeia a ridicat din umeri și și-a frecat palmele imitând cum s-au dus banii.

    -Tată, de ce nu o înțelegi pe mama când spune cu glas de foc că nu are bani? Fata, o domnișoară  frumoasă ca o cadră, cu părul blond și des  împletit în două coade groase și lungi, una o purta pe spate, iar cealaltă, pe care o ținea pe piept, trecea de sânii frumoși și rotunzi. Fata își  privea tatăl cu ochii ei albaștri ca seninul cerului spălat de ploaia repede de vară.

      -Tu să taci! Când vei aduce bani în casă să vorbești, până atunci, să nu-ți aud gura! Înțelesu-m-ai? Tatăl s-a zborșit la ea  gata să o tragă de ciuf înciudat fiind că săriseră amândouă cu gura. Știa și el că de bani era nevoie în casă, însă mai știa că doar la cârciumă putea afla vești despre toate cele care se făptuiesc în țară și mai departe până în munții Tatra.

      Fata s-a înroșit toată, din ochii blânzi ca ai unei ieduțe rătăcite s-a prelins o lacrimă, apoi s-a tras trei pași în spate pe lângă războiul de țesut, până lângă măsuța strâmtă și înaltă pe care se găsea o strachină cu murături acoperită cu un ștergar din cânepă țesut în casă și cusut cu arnici roșu la capete.

      -Adă banii femeie, altfel scot centura și nu cred că vei mai putea țese la război după ce te voi blagoslovi cu câteva curele pe fundul gol. Gheorghe încă era calm, doar vocea îi devenise poruncitoare, dură și ascuțită ca un șuierat de șarpe.

      -Tu nu te gândești decât la gâtul tău. Gheorghe, Gheorghe, o vezi, spuse nevasta arătând spre fiică-sa, Didina, femeia devenise împăciuitoare, se uita cu  drag la bărbatul ei, a crescut mândră floare, este cât tine, trebuie să-i înjghebăm oleacă de zestre, altfel nu ne-o ia nimeni din bătătură. Nu-ți mai pasă de casă de când s-a prăpădit Culaie, arză-l-ar focul de război cu cine l-o făcut! Na, ia banii ăștia, îi țineam să cumpărăm gaz. Du-te și îneacă-ți amarul! Femeia a ridicat un colț al saltelei de paie, dintr-un buzunăraș cusut direct pe saltea, a scos o batistă bine înnodată, a desfăcut nodul batistei, a luat banii pe care i-a pus, cu un oftat din adâncul sufletului, în palma bărbatului.

      -Lasă femeie, ține-ți banii, mai bine cumpără gaz! Fără lampă nu puteți lucra seara. Merg să colind un pic prin sat. Gheorghe, resemnat, a dat să iasă pe ușă.

      -Ia gologanii, omule! Am să merg cu lucru pe la neamuri până când vom face rost de alți bani. Și soru-ta a stat toată iarna pe capul nost, a venit cu tot familionul, acu, voi merge și eu la ei, că de, vizitele se înturnă. Înainte de a pleca, vreau să te bucur, iaca, așternutul ăsta îl gat de țesut în două, trei zile, dacă Didina va sta pe lângă blide să facă de-ale gurii. Când va fi gata voi merge cu el la nevasta primarului să-mi deie banii pe lucru, atunci voi cumpăra gaz și vom scăpa și de războiul ista de țesut, că tare ne încurcă locul din hodaie. Filofta a pus banii în mâna bărbatului cum pune sora medicală bisturiul în mâna chirurgului în sala de operație, sigură și cu hotărâre.

      Gheorghe a închis pumnul, a deschis ușa la tindă, apoi ușa ce da pe prispă, un val de abur rece a pătruns în odaie, apoi a pășit în frigul de afară care începuse să se strecoare printre casele joase ale sătenilor. Din urmă a mai auzit glasul femeii care i-a strigat prin fereastra deschisă:

      -Ai de grijă dară și nu da de beut la toți proștii, așa cum ai dumneata obiceiul!

      Bărbatul și-a îndesat mai tare cușma pe cap și s-a făcut nevăzut pe ulița încă plină cu zăpadă, din loc în loc pârâiașele de apă, acum înghețate, brăzdau drumul călcat de puținele căruțe care aveau treabă pe uliță.

      Gheorghe mergea cu pas apăsat pe drumul îngust și pustiu al satului. Saluta cu drag rarii oameni întâlniți în cale, cu fiecare schimba o vorbă, două, îi întreba de sănătate și le ura viață lungă.

      -Bună seara, Samfiro! Ce mai faci, fata tatii? Ai vești de la bărbat? Gheorghe se interesa, cu durere în suflet, de toți soldatii  plecați pe front.

      -Nu, neică, nu am. Bată-i Dumnezeu să-i bată cu războiul lor! Nu știu cum să mă mai descurc cu patru copii și fără nici un venit. Femeia a dus colțul basmalei, din lână înflorată, la ochi pentru a-și șterge lacrimile ce porniseră șiroi.

      -Mi se pare mie fată, ori tu ai început să te îngrași?

      La nici treizeci de ani Samfira era o femeie frumoasă. Oacheșă, cu ochii negri ca miezul nopții fără lună, părul era ca pana corbului cu luciri de mătase îl ținea împletit în două coade legate în coc la spate, pe coc se sprijinea basmaua pusă cu eleganță pe capul ei frumos. Trupeșă, fără a fi grasă, sănătoasă și puternică, se spunea despre ea că ară într-o zi cu caii mai mult decât ară un bărbat. Femeia a privit c-un fel de milă pe bătrânul care o sfredelea cu privirea:

      -În altă parte nu aveai unde te uita, neică? Sunt femeie singură de doi ani de zile cu o droaie de copii atârnați de poalele mele. A venit cineva să mă întrebe dacă am arat, am semănat, am cules, ori dacă am ce pune în oală? Dacă am lapte pentru copii? Samfira nu striga, vorbea cu voce potolită, însă dură, glasu-i vibra ca o coardă de vioară. Îl privea pe Gheorghe în adâncul ochilor lui verzi și apoși de prea mult plâns. Neică, neică, ești mai rău ca o țață. Da, m-am îngrășat, poate va fi cu ochi, și?  Îți pasă, cu cine mă culc eu? Cine mă ajută să aduc lemne din pădure să-mi încălzesc copiii iarna? O, bată-vă Dumnezeu, să vă bată! Nu știți decât să bârfiți! Samfira plângea în colțul basmalei. Nu mă așteptam de la matale să mă defăimezi, ești unul dintre oamenii respectați în sat. Halal! a conchis femeia dând din mână a lehamite.

      -Nu te supăra femeie, am zis o vorbă proastă. Tu ai dreptate în tot ce ai spus, e greu pentru o nevastă singură cu o droaie de copii atârnați de poale. Nu te condamn, regret ce am spus. Gheorghe Lemnaru a înțeles că intrase într-o mare dandana, nu știa cum să mai îndrepte busuiocul. Samfiro, dacă va fi cu ochi, să știi că eu cu Filofta mea îți vom boteza copilul.

      Femeia, fără să răspundă, a plecat bombănind. Nu-i purta pică lui Gheorghe, spusese omul ce începuse să se vadă cu ochiul liber. Îi va fi greu să se ascundă. Va trebui să găsească o explicație. Lumea va huli. Gura lumii slobodă, își spuse Samfira înciudată. Apăi, gura lumii doar pământul o astupă, își zise ea filozofic și merse mai departe  în drumul ei.

     Gheorghe a deschis ușa cârciumii, pentru o clipă s-a tras înapoi, îl lovise în nas un miros greu de mahoarcă, rachiu, sudoare și balegă de animale. Până la tejghea s-a obișnuit cu mirosul cârciumii. S-a strecurat printre oamenii aflați în local, unii stând în picioare grupați  în mici cercuri, alții așezați pe scaune la mese, însă toți vorbeau tare. Glasul unuia se auzea peste vocile tuturor, avea patos în vorbă, ochii îi străluceau când povestea ce auzise el:

      -Bă, zicea țăranul plin de afectare de parcă el deținea întregul adevăr, am auzit pe unul din satul vecin ce a fost lăsat la vatră din război, venea tocmai din munții Tatra, spunea ăsta, fusese sergent, se vedea pe el că este om hotărât, obișnuit să ordone, zicea așa: „Fiți atenți, mă, ce vă spun eu, nu mai durează mult și se va da pământ țăranilor. Vom intra cu plugurile în moșiile boierilor și ale chiaburilor, mama lor de spurcați, că mult ne-au mai supt sângele, ticăloșii dracului. De acum, mai spunea fostul sergent, comuniștii vor conduce țara împreună cu sovieticii. Fiindcă ei ne-au scăpat de nemți, fi-le-ar rădăcina a dracului! Sovieticii sunt frații noștri, iar marele Stalin tătucul nost.” Da, oameni buni, așa vorbeau oamenii în satul de lângă noi. Tot atunci, în cârciuma din celălalt sat, după ce sergentul a tăcut, s-a ridicat unul de la masă, era cam bătrâior și sărăcuț îmbrăcat, acesta l-a contrazis : „Măi, băiete, rușii nu sunt frații noștri. Prin toamna trecută rușii au venit prin satul ăsta, erau în marș spre București. Au poposit  două ceasuri pentru hodină și să facă provizie de apă. Află că în cele două ceasuri, fiindcă nu au stat mai mult, au furat toate găinile și ne-au împușcat toți porcii din curțile noastre pe care apoi i-au încărcat în mașini claie peste grămadă cu soldații. Au luat toată băutura, când nu au mai avut vase în ce să pună și burțile le-au fost umplute, beți cum ajunseseră, au tras cu armele în butoaie de a curs toată țuica și vinul pe jos. Și au mai făcut ceva groaznic, au violat toate femeile întâlnite în cale, ori prinse prin case, nu s-au uitat de sunt copile, măritate, ori biete babe. Le-au siluit în văzul nostru, nu s-au ferit. Phiu, a scuipat bătrânul într-o parte, ăștia sunt frații noștri? Ăștia sunt porci, nu oameni!”

      -Se face pe dracu reformă, a răspuns un țăran bine îmbrăcat ce sta singur într-un colț al cârciumii.

      -Se face mă, a zis altul de altă masă care era atent la discuția lor. Războiul nu va mai dura mult, poate ca la două luni, se aud de aici țipetele nemților care sunt înghesuiți în propria țară de către armatele aliate ale anglo-americanilor și ale rușilor botezați, mai nou, sovietici. Va apune vremea chiaburilor și a moșierilor, că mult și-au mai bătut joc de noi țăranii fără pământ, ori cu pământ puțin. Există un Dumnezeu în cer care va trebui să încline, de data asta, balanța în favoarea noastră. Cel care vorbise era un țăran scuturat, părea mai degrabă muncitor, Gheorghe nu-l cunoștea, nu era din satul lor.

      -Fii atent cum vorbești, dacă nu vrei să te pupe mă-ta rece. Asta seamănă a agitație și dacă te aude domn șef, pune jandarmii pe tine, te bagă la beci și nu mai vezi lumina soarelui. Să nu zici că nu ți-am spus, a încheiat vorba unul care slugărea prin ograda chiaburului Haralamb.

     Lemnaru a trecut printre meseni fără să intre în vorbă cu vreunul. Doar ascultase atent, fără să dea semn, ce se spunea despre reforma agrară și despre soarta războiului. Vremurile erau tulburi și niciodată nu puteai ști cu cine vorbești. Auzise că și din satul lui erau oameni care pârau la Siguranța Statului pe aceea care vorbeau împotriva rânduielilor făcute de boieri.

      -Bună seara, Traiane, neică! L-a salutat pe cârciumarul rotofei și înalt cât Crucea de Vlașca.

      -Bună seara, nea Gheorghe! Te-ai îndurat să ieși de sub fusta muierii? Cârciumarul era pornit pe glume, mulțimea de consumatori îi asigura un bun câștig, asta îl făcea să fie vesel, altminteri, când cârciuma îi era goală, trăznea și fulgera.

      -Cu greu, abia am reușit. Dă-mi o țuică și nu-ți mai bate capul unde stau eu. Bătrânul nu gustase gluma cârciumarului, mai ales că era supărat din cauza Samfirei.

      -Nu te supăra, însă nu ai trecut de mult pe aici, am mai discutat cu unul cu altul despre dumneata, niciunul nu avea vești despre sănătatea matale. Cârciumarul, cu față schimonosită de un rânjet mai mult grimasă, încerca să-l împace pe mușteriul căruia îi sărise țandăra.

      -Traiane, sincer să fiu, nu credeam să te mai găsesc aici. Mă așteptam să fii și tu mobilizat, fiindcă, dacă nu greșesc, ești deodată cu Culaie al meu căruia îi rămaseră oasele departe de pământul strămoșesc. Eu, neică, a continuat bătrânul căruia buza de jos începuse să-i tremure, semn că durerea pusese stăpânire pe el, mi-am adus jertfa de sânge în celălalt măcel, din `916. Uite, vezi aici? Gheorghe și-a dezbrăcat haina, apoi a suflecat mâneca de la cămașa cusută cu râuri la manșete și, mândru, i-a arătat locul în care o schijă îi străpunsese mușchiul. În războiul ăsta m-au considerat bătrân, însă nu s-au sfiit să-mi ia băieții cei mari la luptă. Unul, după cum știi, s-a prăpădit bietul, fie-i țărâna ușoară! Nu-i știu locul îngropăciunii, nici dacă o fi fost înhumat, ori dacă vreun preot, la cap, slujbă de pomenire i-a făcut. Am rânduit aici toate cele ale mortului, fără a avea o mână de țărână din trupul lui, ori din pământul unde și-a găsit odihna veșnică. Celălalt băiat este în munții Tatra, de luni de zile vești de la el nu mai am. Tu mă întrebi, ca unul sătul și mulțumit de starea sa, dacă m-am îndurat să ies de sub fusta muierii? Să-ți fie rușine! Traiane, tu cum ai reușit să scapi fără să te concentreze? Lasă, nu-mi spune, știi tu cum ai făcut. Însă nu este drept ca eu să am doi feciori pe front și alții să stea acasă pe cuptor la căldurică. Amărât, bătrânul a plecat de la tejghea fără să-l mai salute pe cârciumar.

      Gheorghe cu țoiul de țuică în mână a căutat un loc la mesele pline, s-a așezat la o masă unde mai erau alți doi țărani.

      -Bună seara, oameni buni! Lemnaru a salutat privind cu ochi răi pe unul dintre țărani.

      -Să trăiești, Gheorghe! i-a răspuns țăranul sărăcuț îmbrăcat. Mai ai lemne de foc? Ne-a omorât iarna asta cu gerul ei. Măi, oameni buni, bag toată ziua în sobă din chitucii de salcâm pe care i-am tăiat  încă din toamnă, dar în casă tot frig este, parcă fac focul pe gheață, țăranul vorbea cu năduf în timp ce se scărpina în cap prin căciula spartă. Săteanul ce vorbea era slab, cu mustățile crescute în neorânduială, avea ochii stinși, ascunși în fundul capului. Căciula roasă pe margini, de prea mult purtat, era găurită în creștet. Avea un ilic vechi cu găitanele rupte, peste care era încins cu un cordon, din cela cu care se înfășau copiii, să-i țină strâns minteanul din lână și cămașa căreia i se vedea doar puțin din  mânecile lungi. Să mai fie câteva brațe de lemne, a continuat țăranul jelania, i-am spus femeii: „ia-ți copiii și mai du-te cu lucru pe la muieri prin sat, mai cruțăm și noi lemnele, fiindcă toată iarna alde verișoarele tale au stat tot pe capul nost’, de nu puteai să dai, ca omu’, o bășină în casa ta. Veneau cu vorba să le arăți modele de cusut, însă ele plecau de acasă să legumească lemnele lor. Acu, să le întorci și tu vizitele.”

     -Cam ai dreptate Titică, așa sunt unii, cât pot să tragă pe alții. Însă, stați cuminți, există un Dumnezeu în cer care va face dreptate. Gheorghe se aprinsese rău la față de când se așezase la masă și îl văzuse pe celălalt țăran care părea că ascultă ce discutau ei, altminteri, cu ochii privea undeva spre ieșirea din cârciumă.

     Titică a dat peste cap țoiul în care mai era preț de-o gură de țuică. Cu o înclinare scurtă a capului a salutat pe cei doi țărani rămași singuri la masă. Aproape de ușă săteanul s-a furișat la altă masă, iar de acolo a rămas cu ochi ațintiți la masa de unde tocmai plecase. Simțise că era ceva între Lemnaru și Dumitru Belciug. Pitit în spatele altor meseni, țăranul era numai ochi și urechi să vadă și mai ales să audă ce își vor spune cei doi.

      -Ce faci Gheorghe, te-ai dat jos din pat? Ai fost cumva, Doamne ferește, beteag? Belciug îl privea cu mutră ipocrită pe țăranul din fața sa.

      -Bag samă că mi-ai dus dorul, așa-i? Ori, crezut-ai că nu am să mai ies din iarnă? Gheorghe molfăia cuvintele, nu pricepea unde bate Dumitru Belciug.

     -Mai ai de moară, Gheorghe? Nu răspunde, să-ți spun la ce m-am gândit. Ai o fată frumoasă, așa mi-a spus fiul meu, drept este? Dumitru, cu țoiul de țuică la gură, supraveghea pe sub sprâncenele stufoase, cu ochii lui mici și neastâmparați ca ai unei veverițe speriate, să vadă efectul vorbelor sale asupra lui Lemnaru pe care îl știa cam iute la mânie, altminteri avea o mare dragoste pentru familia lui.

     -Fata mea, Dumitre, nu-i frumoasă, este cea mai frumoasă, așa să știi. De nu voi avea de moară, nu la tine voi cere cu împrumut. Vocea calmă și sigură al lui Gheorghe nu i-a venit prea bine lui Dumitru.

     -Nu contează, îți voi spune la ce m-am gândit. Mai bine, lasă, nu-ți mai spun, te aștept într-o zi să vii pe la mine, bem o țuică și mai discutăm de-ale noastre.

     -Poate voi veni, cine știe? răspunse țăranul în dodii, apoi a continuat: ai o țigară? Gheorghe pricepuse unde bate Dumitru, însă s-a prefăcut a fi neștiutor.

     -Ia cuscre o țigară. Dumitru a râs hâtru, se aștepta ca Gheorghe să-i sară în brațe de bucurie fiindcă îi este pețită fata de fiul ălui mai bogat țăran din sat.

     -Mi-a trecut pofta. Gheorghe a dat țuica de dușcă, s-a ridicat ostentativ, a scuipat cu obidă într-o parte, apoi, mai mult în silă a continuat: rămâi sănătos Dumitre! Merg în treaba mea.

      -Te supărași Gheorghe? Mă gândeam și eu la Didina ta, mi-a spus băiatul că este tare frumoasă. Vino pe la mine să tainim, poate avem să ne înțelegem. Dumitru încerca cu vorbă blândă să înmoaie inima lui Lemnaru.

      -Dumitre, am să mărit fata, nu voi vinde vaca. Eu târg pe seama fetiței mele nu am să fac. Glasul hotărât ca un bubuit al lui Gheorghe l-a pus în încurcătură pe Belciug obișnuit să nu i se așeze nimeni pieziș.

      -Te aprinzi ușor, stai să mai luăm un rând de țuică! Traiane! Repede două rachiuri aici să beau cu cuscru. Dumitru încă spera să-l îmblânzească pe Gheorghe, știa că este stors de vlagă acum la sfârșit de iarnă.

     -Măi Dumitre, eu multă carte n-am, însă, bag samă că românește vorbesc destul de bine. Nu mai da înainte cu cuscre, până atunci va mai curge apă pe Dunăre.

      -Nu te aprinde, hai, fii om înțelegător, ia și bea!  Traian pusese pe masă țoiurile pline cu țuică. Belciug se ridicase în picioare. Era un om gras cu burta răsfrântă peste chimirul lat, ornamentat, prevăzut cu buzunare cu capac și legat în trei curelușe cu cătărămi mici din alamă. Cu o mână își răsucea mustățile, iar cu cealaltă, în care avea țoiul, a ciocnit pentru sănătate și înțelegere cu țoiul lui Gheorghe: măi omule, a continuat Dumitru, nu mai face nazuri, eu nu mi-s oarecine în satul ăsta, sunt Dumitru Belciug, ăl mai tare, după boierul Dobreanu. Fii mulțumit că nu te pun să-mi văcsuiești ghetele. Când eu ți-am zis cuscre, apăi tu trebuia să fii tare mândru, nu să te fandosești. Dacă îmi dai fata de noră te iau să mă ajuți la moară, iar seara la plecare ți-oi da un fund de sac cu mălai să nu muriți dracului de foame. Acu, ai priceput? Dumitru îl privea superior pe Gheorghe, nu-l mai curta, încerca să-l umilească.

      -Nu, nu am priceput, ba aș putea spune că sunt mai nelămurit decât atunci când am început să vorbim.

      -Tu ești greu de cap, ori faci pe prostul? Dumitru se enervase de-a binelea.

      -Nici una, nici alta. Tu ești greu de cap. Dumitre, faptul că ai peste 80 de hectare de pământ, moară de măcinat porumb și fabrică pentru făină de grâu, bașca iaz cu pește și pădure tânără, asta nu îți dă dreptul să negustorești fata mea. Sunt sărac, drept este, însă Didina se va mărita cu cine îi va plăcea ei, nu cu cine rânduiesc eu la cârciumă.

      -Băi Lemnarule, nu este suficient că ești sărac, mai ești și îngâmfat? Asta e boală grea. Îmi dă mâna și buzunarul să negustoresc pe cine vreau. Știi bine că în satul ăsta nu se mișcă un pai fără știința și mai ales ordinul meu. Eu sunt stăpânul vostru, mama voastră de sărăntoci! Ce mă, v-au crescut colții? Veniți la mine să vi-i pilesc, în curând îmi veți linge picioarele pentru un ciur cu mălai. Vin vremuri grele, așa că nu te mai fuduli Gheorghe, caută și te judecă singur în capul ăla sec. Tu mergi acasă și vorbește cu femeia, o știu cu bună judecată, întreabă și fata, după aceea avem să găsim cale de înțelegere. Belciug își umflase și mai tare burta, acum atârna peste chimir. Chiaburul se mândrea cu burta lui. Cu cât burta era mai mare cu atât țăranul era considerat mai pricopsit. Nu te grăbi să te opui, gândește-te! Nu este rău să ai de cuscru unul care îți poate da sărăcia afară din casă.

      -Bine! Gheorghe a plecat din cârciumă înciudat pe situația lui de țăran cu o droaie de copii și puțin pământ. Își dorea și el acea reformă agrară despre care se tot vorbea, spera să mai primească o bucată de pământ să aibă ce da copiilor de zestre și să-i rămână și lui să aibă cu femeia din ce să trăiască, că doar nu vor ajunge la bătrânețe să cerșească pe la ușile celor bogați.

      Vremurile erau tulburi, guvernele se schimbau des, a fost Sănătescu, a venit Rădescu, acum e Groza, mâine cine va fi? De asta se temea Gheorghe, de ziua de mâine. Comuniștii ieșiseră la lumină, de unde până mai ieri se piteau prin pivnițe și prin păduri, iar alții erau arestați și ținuți prin pușcării, de ceva timp scoseseră capul. Comuniștii veneau în sate să stea de vorbă cu țărani, le asculta păsurile, jelaniile, apoi îi încurajau și le promiteau că împreună cu ei aveau să reușească să facă multe lucruri mărețe. Până la urmă promisiuni făcuseră și liberalii și țărăniștii, niciun partid nu spusese că el va exploata muncitorii, ori că va trage în țărani dacă au să ceară pământ. Era greu să se creadă că cineva ar fi putut îndrăzni să pască calul pe moșia lui Dobreanu, dar să mai ia cu japca din moșia acestuia. Speranța lui Lemnaru era în Lixandru, el va trebui să-l lumineze despre ce va urma. Nu se poate ca pe acolo, pe unde a umblat la război, să nu fi auzit de felul cum urma să se facă politica în țară.  

      A intrat în curte în lătratul vesel al câinelui legat cu lanțul pe sârma pe care se putea plimba de la coteț până la poartă.

      

Femeia îl aștepta cu mămăliga caldă pusă direct pe măsuța rotundă cu picioare scurte. Gheorghe s-a scuturat afară de zăpadă, apoi a intrat încălțat. După ce s-a dezbrăcat de hainele groase, s-a spălat pe mâini în tuciul de mămăligă, după care s-a șters pe ștergarul înflorat, țesut în casă, ce era agățat într-un cui de ușă.

      S-a închinat la icoana Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în brațe așezată pe peretele dinspre răsărit. Sub icoană era candela pe care o aprindeau de câte ori era slujbă în biserică, ori când vreunul dintre ei era bolnav.

      -Cheamă băiatul la masă. Unde este?  Întunericul s-a pogorât de mult peste casele satului, el ce mai năvădește pe afară? Vorba răstită a lui Gheorghe a făcut-o pe Filofta să nu pună întrebări, nu-i era frică de el, însă nici nu voia să pună gaz pe foc.

      -Didino, mamă, cheamă băiatul de afară! Vezi ce pozne mai face la ceasul ăsta târziu!

      -Se joacă mamă, face bulgări de zăpadă, deși acum sunt destul de grei, omătu-i plin de apă. Se bucură și el de ultimele rămășițe ale zăpezii, nu vezi cum scade în fiecare zi, parcă o paște soarele.

      -Stai la masă ștrengarule, îi zise Filofta privind cu drag băiatul care, înfometat, își trăsese scăunelul  de sub pat și îl așezase la masă. Spală-te întâi pe mâini, diavole, închină-te frumos, nu te arunca ca un păgân direct asupra mâncării.

      Femeia a tăiat mămăliga cu ața pe care o desprinsese de la toarta coșului ce sta agățat în cui la grinda podinii. În coș femeia păstra mămăliga ce rămânea de la masă. Filofta a împărțit fiecăruia câte o felie de mămăligă aburindă cu miros de răscopt, apoi a pus în mijlocul mesei o strachină mare cu ciorbă de fasole, alături de altă strachină cu murături.

      Harnicele mâini, neostoite, duceau la gură lingurile din lemn, adânci, pline ochi cu zeama gălbui-roșiatică în care gospodina pusese puțin cimbru uscat, în câteva minute au golit cenacul. Filofta, atentă, a reumplut strachina, era un ritual, de fiecare dată umplea cenacul de trei ori, după care, sătui, toți se ridicau de la masă cu burțile pline și cu chef de vorbă.

      -Didino, a început Gheorghe vorba după ce și-a aprins țigara și a tras două fumuri adânci care i-au provocat o tuse înfundată, fata mea, ai crescut ca o floare de frumoasă, cred că este vremea să-ți găsești și tu un băiat și de vă veți potrivi să faceți casă împreună.

      -Cu cine omule să facă, nu vezi că băieții sunt toți în războiul ăsta care nu se mai termină? Femeia a ridicat ochii spre icoana din perete, parcă voia de acolo o mângâiere, o lacrimă se prelinsese pe obrazul încă frumos. Gândul i-a fugit la Culaie, băiatul ei, pe care nu avea să-l mai vadă și nici mormânt știut nu avea să-i poată aprinde lumânare pentru lumina cea veșnică și neînserată a Împărăției lui Dumnezeu.

      -Mda, a mormăit Gheorghe, asta cam așa este, cu toate acestea lumea merge înainte. Se va găta și ăst război, căci nu va ține cât pământul. Altminteri trag nădejde să-l vedem acasă și pe Lixandru, mândrul meu flăcău. Tare îmi este dor de el, a glăsuit bărbatul strivind o lacrimă. A mai tras un fum din chiștocul care-l ardea la degete, a scos fumul cu rotocoale ce se spărgeau de cum ieșeau din gură. Gheorghe a aruncat chiștocul pe pământul care începuse să se cojească de prea multă folosință, ultima dată fusese curățat și lipit cu lut galben amestecat cu balegă de cal în ajunul Crăciunului, a călcat cu piciorul pe mucul de țigară  strivindu-i capătul cu jar, apoi a scuipat în același loc unde strivise mucul de țigară. A rămas cu ochii privind în pământ, după un timp a ridicat capul și s-a uitat cu drag la fata ce stătea pe patul opus lângă Costică, copilul cel mic.

      -Voi îl știți pe băiatul lui Dumitru Belciug? Când a pus întrebarea Gheorghe a lăsat din nou capul în jos, părea rușinat de întrebarea pe care tocmai, cu greutate în suflet, o rostise.

      -Îl știu, da, ce treabă ai tu cu el? Filofta a scos pentru o clipă mâinile din tuciul în care spăla vasele, s-a uitat pieziș la bărbat și cu milă la Didina. Este un zurbagiu, bea, fumează, iar duminica, de închipuit ce e, mere cu lăutarii după el. Are tac-su bani. Te-am întrebat, ce treabă ai tu cu el?

      -Eu, niciuna. M-am întâlnit azi cu alde tac-su, din vorbă în vorbă, nu și nu, să ne încuscrim. Tu ce zici, fată? Bărbatul vorbea în silă, nu-i plăcea de Belciug și familia lui, cu toate acestea voia să facă întrebare fetei.

      -Nu, Gheorghe, suntem săraci, însă nu-mi nenorocesc fata cu mâna mea. O știu pe Aritina, nevasta lui Dumitru, o scorpie de muiere, o jurată căreia nu-i scapă nici o firimitură de pâine din mână, cață de gură de nu o întrece nimeni. O stricată rea de muscă care s-a încurcat cu Dumitru pe când bietul Iosif, bărbatul ei cu cununie, încă era-n viață, e drept că nu se mai putea mișca, însă știa tot ce se petrecea în jurul lui. O afurisită care și-a îngropat bărbatul ținându-se de mână cu ibovnicul. Nu zici nimic Didino? Ce taci ca bolânda?

      -Eu zic ce ziceți voi. Cui vreți să mă dați, acolo voi merge. Din cuvântul vostru eu nu voi ieși. Fata vorbea înecându-se în lacrimi. Și-a amintit o pățanie a ei cu fiul lui Belciug pe care nu o povestise părinților. În vara ce trecuse fusese cu mâncare în țarină unde taică-su cosea niște dughie. La întoarcere, când să treacă printr-un lăstăriș ce răsărea brusc în marginea unui lac, i-a ieșit în cale Spirache, băiatul lui Belciug. Cu vorbă mieroasă flăcăul i-a dat binețe, s-a apropiat de ea cu zâmbetul pe buze, a atins-o pe braț ca din întâmplare, fata s-a ferit fără a rosti o vorbă, în momentul acela a îmbrățișat-o cu forța. S-a zbătut, a încercat să se elibereze din brațele lui. Apucatul o strângea ca într-o menghină cu brațele lui vânjoase, se vedea pierdută, rușinată, alungată din curte de proprii părinți fiindcă îi făcuseră de rușine chiar dacă nu era vinovată. Nimeni nu avea să-l acuze pe băiatul chiaburului, toți aveau să o învinovățească pe ea, fata săracului. Pușlamaua o prinsese zdravăn, doar faptul că prin apropiere a trecut un vânător l-a făcut pe derbedeu să slăbească strânsoarea, iar ea a scăpat cu fuga. Didina a oftat, a privit cu speranță spre părinți, doar de la ei aștepta izbăvirea.

      În acele vremuri părinții când își căsătoreau copiii țineau socoteala neamurilor, se gândeau dacă viitorii cuscrii sunt oameni vrednici, dacă au avere și ce rude au. Nu se ținea seamă de sentimentele tinerilor, de cine îi era drag fetei, ori băiatului, ei se căsătoreau după cum dictau părinții lor care negociau căsătoria mai abitir decât se negustoreau animalele în târg. Fata nu avea multe de spus, era o viitoare sclavă în casa bărbatului. Trebuia să se supună acestuia în tot și în toate, însă, chiar și așa, tot era bătută de bărbat, cu motiv, ori doar pentru satisfacerea orgoliului său masculin. Femeia trebuia să tacă și să suporte, nu avea unde se plânge. La casa părintească de mergea și se jelea de traiul rău și de bătaia pe care o primea, părinții, în loc să o ajute, îi trăgeau și ei o mamă de bătaie și o trimiteau înapoi strigându-i din poartă: „să nu mai vii la noi cu asemenea plângeri, să ne faci rușine satului, stai acolo la bărbat și suferă, cu timpul te vei obișnui și nu ți se va mai părea bătaia așa de rea”.

      Gheorghe Lemnaru era alt aluat de om, cu toate că nu avea carte multă, fusese înzestrat de Dumnezeu cu înțelepciune și îi mai dăruise, pe deasupra și o nevastă frumoasă și sfătoasă.

      -Nu merge așa fata mea, tu ești ca o floare de frumoasă, nu cred să nu fie băieți care să-ți poarte sâmbetele. Dintre toți unul îți este mai drag sufletului. Vorbește Didina, aici este vorba despre viața ta!

      -Aș îndrăzni să spun cine îmi este drag și mă iubește cu adevărat. Didina sfioasă și temătoare, rușinată de vorbele ei îndrăznețe, rămăsese cu privirea în pământ.

      -Spune, fată! Gheorghe o încuraja din ochi, cu toate că în sufletul lui avea o strângere de inimă cu gândul la cel neștiut ce-i furase inima fiicei lui.

      -Mamă, a început Didina rușinoasă, îmi este drag precum razele soarelui dimineața  Vasile al lui Titirez. Vorbind, fata s-a apropiat de ușă să poată fugi în caz că tată-su se va repezi cu mâinile în părul ei.

      -Măi fată, știu eu ce să zic, și-a început Gheorghe vorba tremurată, două sărăcii fac o sărăcie și mai mare, nicicum o avere.

      Filofta a simțit că bărbatul este în încurcătură.

      -Didina mamii, Didină, nici cu al lui Belciug nu este bine, deși la ăștia și dacă te bat, batăr nu te culci flămândă. De Vasile ce să zic, e băiat bun, frumos cum altul nu-i, pe de altă parte, sărăcia lor este de poveste. Ce veți mânca? Ei nu au nici un petec de pământ, bietul tac-su e pălmaș, bătătura lor e goală. Au doar o văcuță și câteva găini pe bătătură. Va fi greu!

       -Mai bine te duci după al lui Dumitru, e cam iute la mânie, bea cam mult, de, așa sunt unii bărbați. Gheorghe a oftat de parcă o dată cu vorbele pe care le scosese pe gură, îi ieșise puțin câte puțin și sufletul.

      -Gheorghe, o va omorî în bătaie. Filofta era speriată de perspectiva care se deschidea în fața fiicei sale, de aceea a încercat să abată discuția.

      -Nici o muiere nu a murit din bătaie, nu va muri nici Didina. Dumitru mi-a promis că dacă facem înțelegerea mă lasă să muncesc la moară. E de colea să aduc seara un fund de sac cu mălai, poate și un căuș de făină? Bătrânul voia să vadă ce vorbă avea nevastă-sa, de nu cumva o încânta să aibă un ciur de mălai în plus în casă pe seama chinului fetei.

      -Tu ai bolânzit? Ești gata să-ți vinzi fiica pentru un ciur cu mălai și un canciog de făină? Treabă-i asta? Filofta se repezise cu gura la Gheorghe.

      -Dacă eu am vorbit prost, să meargă după Vasile și v-ați umplut de bogdaproste. Crezi tu că ăsta a lu’ Titirez când va vedea seara venită și nu au nimic de pus pe masă, nu-și va vărsa focul pe Didina? Nu o va altoi în numele Tatălui Ceresc  de vreme ce nu a cerșit la mă-sa mâncare? S-a întors de pe front rănit la picior, ai văzut cum stângăcește? Cu timpul acolo, unde acum e rana, își vor găsi sălaș bun reumatismele, bolile frigului, și-și va târî piciorul după el în dureri groaznice.

      -Tată, mi-a zis Vasile, seara trecută când m-a scos la poartă, că va primi pământ fiindcă a fost rănit și dat acasă de la răzbel. Didina vorbea cu ceva mai mult curaj de frică să nu fie dată pentr-un ciur de făină după Spirache al lui Belciug.

      -Sunteți proști dacă ascultați toate balivernele care se vântură în lume. Au să primească pământ tot alde Belciug, nu ai văzut femeie ce frumos se purta cu ăia de tot defilau toamna trecută prin sat? Unii zic că ar fi fost țărăniști, alții spun că erau comuniști, toți promit de parcă pot ei să lățească pământul să se ajungă la toți.

      -I-am cumpărat eu, a intervenit Filofta să completeze ce începuse Gheorghe. Omule, ăia cu cravate din mătase legate frumos la gât și cu pălări scumpe erau țărăniști. Ceilalți  care aveau gulerul cămășilor răsfrânt peste haine și pe cap șapcă, erau comuniști.

      -Filofta, tu ești femeie deșteaptă, așa o fi cum spui tu, căci eu nu am stat să-i drămăluiesc. Bărbatul era mândru de nevastă, însă îi părea rău că nu reușise el să-i pună pe căprării. Femeie, uită-te la moșia lui Dobreanu, este cât vezi cu ochii și încă o dată pe atâta. Cine să aibă curaj să împartă pământul lui? E o vorbă aruncată în vânt asta cu datu’ pământului la oamenii ce nu au. E greu să-i spui moșierului, om cu carte, fost ministru ca Dobreanu, „pleacă, bă, de pe pământul tău, acu eu mi-s stăpân pe el!” Nu poți femeie să-i poruncești, ăla are jandarmii de partea lui. Are pravilele vechi și orânduiala moștenită. Nu putem acum să schimbăm legile strămoșești, ne-ar bate Dumnezeu. Și în Biblie scrie să-ți respecți stăpânul și să nu jinduiești la agoniseala lui. Ehee, eram flăcău în `907 când cu zurba cea mare. Îți amintești Filofto? Regele nu s-a sfiit să scoată armata cu tunurile și să tragă asupra noastră mai ceva ca la Plevna împotriva turcilor. Într-un cătun aflat la trei sate mai departe de noi se văd și acum gropile de la obuzele tunurilor celor mari, au ras satul de pe suprafața pământului, voi să stați blânzi, nu se face nici o reformă.

....................................................................................................................................

      Era greu ca țăranii să creadă că va veni o vreme în care pământurile boierilor vor fi împărțite celor ce nu au și nevoiesc pe lucru de nimic pe moșiile lor. Li se mai promisese pământ și când cu războiul împotriva turcilor. Nu li s-a dat nici cât să se îngroape în el. Primiseră în 1888, drept mulțumire pentru jertfa din 1877, gloanțe în trupurile celor ce se răsculaseră și ceruseră pământ. Apoi în 1907 răscoala pornită din satul moldovean Flămânzi cuprinse repede întreaga țară. Țăranii își cereau drepturile, voiau învoieli omenești și o bucată de pământ să-și poată întreține familia. Regele, părintele țării cum se autointitula, a trimis armata cu puști și tunuri să tragă în țăranii care avuseseră curajul să ridice capul împotriva stăpânirii.

      În primăvara lui 1945 era fierbere mare, țara era sărăcită de război. Comuniștii care scoseseră capul la lumină după 23 august 1944, împinși de la spate de propaganda bolșevică a lui Stalin, promiteau țăranilor pământ, atât celor săraci cât și celor care luptaseră, mai ales, pe frontul din vest.

      Agitatorii comuniști pășeau pe nisipuri mișcătoare, era greu să-i facă pe țărani să priceapă că vremurile și orânduielile se vor schimba. Săracii, cei mai mulți depindeau de mila chiaburilor și arendașilor, mila este un fel a spune, deoarece arendașul ori chiaburul când îi dădea cu împrumut țăranului avea grijă să-l încarce de fiecare dată, iar de nu plătea, arendașul îi lua tot din bătătură pe seama  datoriei neplătite. Țăranii îi primeau cu bucurie pe comuniști, era o bucurie mai mult în suflet de vreme ce nu le plăcea să fie văzuți în tovărășia lor. Le era teamă că regele și cu Maniu îi vor aresta iarăși pe comuniști și atunci jandarmii îi vor pedepsi aspru pe țăranii ce se încârduiseră cu bolșevicii.

...................................................................................................................................

      -Am să muncesc cu ziua în sat, nu imi este frică de muncă.  Am fost învățată să fac de toate. Didina vorbea repede, voia să spună totul dintr-o suflare, simțea că obrajii îi iau foc, o cuprinsese rușinea.

      -Ai să muncești fata mea, nu vei avea altă scăpare. Îți va mai da și mă-ta când nu vă veți descurca, mai veniți pe aici, vom vedea cum va fi. Ține minte, o dată ieșită din casa mea și măritată, în curtea asta să nu te mai întorci, de-ar fi să te jupoaie de vie și să-ți pună sare pe rană. M-am făcut înțeles? Nu vreau să-ți frâng voia, dar nici să mă faci de rușine. Gheorghe vorbise hotărât, chiar arțăgos, abia aștepta să se contreze vreunul pentru a-și vărsa năduful pe el.

      -Stai binișor omule, încă nu s-a măritat. Poate că nici nu este așa aprinsă după el, a spus și ea cine îi este drag acum. Voi v-ați întrebat ce zice Vasile cu tac-su Titirez? E posibil ca ei să nici nu vrea să audă de fata noastră, să aibă alt chilipir găsit. Bunăoară, fata lu’ Pătlăgică, cam grăsuță și urâțică, pe deasupra și un pic tălâmbioară, dar ca zestre are 10 pogoane de pământ, două vaci cu lapte, 30 de oi, o mică avere ce ar goni sărăcia afară din casa Titirezilor. Ce părere aveți? Filofta privea cu superioritate asupra soțului și a fiicei. Didina pălise, nu se gândise la posibilitatea să aibă rivale în fetele cu zestre, ci doar în cele frumoase.

      -Taică, s-a băgat în vorbă băiatul cel mic, cum vine asta ca Didina și Vasile să vină la masa noastră când acasă la ei nu vor avea ce mânca? Adică, mătălică vrei ca ei să mănânce din munca mea? Asta nu am să pot răbda, am să spăl cuțitul în sângele lui. Tânărul, nervos, s-a ridicat în picioare și și-a scos din buzunar briceagul sub formă de pește prins cu zale de pantaloni și cu lama desfăcută a făcut gestul de-a-l împlânta în trupul cuiva.

     -Costică, stai blând, că acuși îți bășic fundul cu centura. Ți s-a iuțit sângele de atâta stat după sobă? Mâine să scoți caii afară din grajd și să-i plimbi, după aceea să încarci o căruță de bălegar să o ducem în țarină. Înțelesu-m-ai?

      Băiatul a pus capul în pământ, dintr-o dată vitejia îi ieșise prin piele

....................................................................................................................................

     

 

                                         

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                   Bate vânt de primăvară

 

 

   

 

 

    Duminica după amiază, țăranii, îmbrăcați în hainele de sărbătoare, mergeau făloși la cârciumă, în urma lor, la doi, trei pași, veneau nevestele, așa se cuvenea ca femeia să meargă în urma bărbatului, fiindcă femeia trebuie să fie mereu în ascultare față de bărbat. Femeile și ele îmbrăcate frumos, cu ii înflorate cusute de mâinile lor având altițe la mâneci și cu catrințe din in colorate, țesute în casă pe care aveau prinse paiete. Pe cap femeile aveau broboade cu flori țesute și ciucuri pe mărgini, iar peste ii îmbrăcaseră, fiindcă frigul încă era stăpân, dulămi din postav gros. Muierile erau pregătite să arunce ochi de cunoscătoare la hora unde se prindeau fetele și băieții.

      Flăcăii întâi treceau pe la cârciumă, beau un țoi, două cu țuică, să prindă curaj, după care intrau în horă. Cei mai aprinși dansatori jucau în fața lăutarilor.

     În salonul lui Tiniță, cu dușumeaua proaspăt spălată cu motorină, era o mică scenă unde cânta orchestra, iar pe margini erau puse bănci din lemn pe care stăteau, de regulă, mamele ale căror fete erau încă nemăritate și jucau în horă.

     Vasile al lui Titirez, cu o mână ridicată la pălărie și cealaltă la spate, juca așa de frumos că toate perechile se opriseră din dans să-l privească și să-l admire cât de minunat știa juca cele mai îndrăcite dansuri.

     Din mulțime s-a desprins un flăcău brunet, cu mustața neagră și ochii ca tăciunii. Scântei aruncau spre Vasile ochii tânărului abia sosit. Băuse o sticlă cu vin negru, greu, care începuse să-i înfierbânte capul. Spirache, căci el era flăcăul brunet, a făcut cu mâna semn la lăutari, aceștia au tăcut. Bătrânul țigan viorist s-a aplecat de pe micuța scenă improvizată, îl știa iute la mânie pe flăcăul lui Belciug. Lăutarul a luat din mâna lui Spirache banii, apoi s-a întors spre micul lui taraf comandând scurt: „Brâul!”

      Lăutarii au început să cânte în draci. Vasile și Spirache jucau față în față cu mâinile la spate precum doi cocoși care se măsoară din priviri. Vasile, stăpân pe el, fără alcool în cap, juca în ritmul iuțit al muzicii fără să facă gesturi în plus, înțelesese că derbedeul lui Belciug îl provocase la întrecere din cauza Didinei.

      Spirache juca de săreau scântei din cizmele lui din piele box cu carâmb până la genunchi.

      Tăciuni aprinși îi erau ochii, flăcări aruncau spre Vasile, provocare era în toate mișcările lui Spirache. Se știa bogat, tânăr, frumos și dorit de toate fetele și femeile, unele chiar măritate îi ațineau calea seara când întunericul se furișa în sat. Se spuneau multe lucruri urâte despre feciorul chiaburului Belciug. Mult timp pe la clăci, unde se întâlneau fetele și muierile la torsul lânii, ori la împletit pulovere și ciorapi groși de iarnă, ori bărbații prin cârciumă, când nu era nimeni din neamul lui Belciug pe aproape, se sporovăia că Spirache îl omorâse pe Ion al Zefirei, din cauza muierii lui Ion.

      Povestitorii îl socoteau vinovat pe Ion, deși nu era. Povestea pe scurt. Spirache fusese oprit într-o seară de nevasta lui Ion. Flăcăul nu s-a lăsat prins în mrejele nevestei vecinului care-l îmbia cu farmecele ei de femeie tânără și cu trupul arzând de dorință. Bărbatul îi era plecat în timpul săptămânii la muncă la un chiabur  din alt sat. Avea grijă de vacile ăluia. De se întâmpla să vină acasă pe nepusă masă, era așa obosit, că mintenaș, după ce mânca, îl fura Moș Ene și-l ducea în lumea viselor. Nevasta, care se bucurase de venirea bărbatului și aștepta mângâierile lui, rămânea privind la el cum sforăia impasibil ignorând dorința nevestei, nevoile ei de femeie tânără cu trupul care-i ardea ca o lumânare de cununie. Femeia a insistat pe lângă Spirache, l-a căutat, îi ardea sufletul, simțea numai foc în inima ei, trupul îi zvâcnea, tremura de dor de bărbat. I-a căutat potecile până în ziua, mai bine spus seara, în care Spirache s-a învoit să-i domolească fierbințeala. Femeia, pasională, s-a dăruit cu totul lui Spirache. Întâlnirile lor au durat până ce dracul și-a băgat toată coadă în aventura lor. Într-o seară întunecoasă Ion s-a întors acasă pe nepusă masă, a intrat în casă și, la lumina difuză a unui opaiț care ardea sub icoana Sfântul Gheorghe omorând balaurul, i s-a părut că a văzut-o pe nevastă-sa încălecată de tânărul Belciug. Un moment a fost năuc, după care a scos cuțitul pe care-l ținea legat la brâu. Femeia, când l-a văzut pe bărbatul ei cu cuțitul în mână, de frică, a țipat. Ion, cu arma în mână, a tăbărât pe Spirache care încă era deasupra femeii. Avertizat de țipătul femeii, Belciug cel tânăr s-a ferit, cuțitul a tăiat-o pe femeie. Spirache l-a lovit puternic în față, Ion s-a dezechilibrat, ibovnicul a sărit asupra lui i-a luat cuțitul din mână, după aceea, fără a mai sta în cumpănă, i l-a împlântat în piept. Ion a murit pe loc.

      Spirache a mers cu tată-su la postul de jandarmi, a declarat cum s-a întâmplat fapta. Șeful postului de jandarmi era un aprig susținător al chiaburilor și, în general, susținea pe toți aceia care îi puteau da o mâncare deosebită, el aprecia foarte mult friptura de porc la grătar, ori prăjită în untură, o băutură bună și ceva bani de buzunar. Dumitru Belciug, care știa năravul șefului de post din vizitele multiple pe care i le făcuse în diferite ocazii, a luat de acasă un pumn de bani din aur, având cocoșul galic imprimat pe revers ca mărturie a valorii lor, pe care i-a pus în mâna jandarmului șef alături de declarația lui Spirache. Dosarul penal a fost  închis cu concluzia: „legitimă apărare pentru Spirache”. Ion fusese jelit și îngropat. De atunci nu se mai întâlnise cu nevasta lui Ion, căreia,  între timp, i se vindecase rana din trup, doar sufletul i-a rămas schilodit. În acea noapte a plecat din sat, se spune despre ea că s-ar fi tras la o mânăstire având mintea rătăcită.

     Spirache juca mânat de gelozia care-i rodea sufletul, cămașa în spate era leoarcă, nu se lăsa, bătea mai tare călcâiele și dușumeaua cu cizmele lui lucioase. Îl privea sfidător, cu un fel de dispreț falnic pe Vasile care, cu opincile legate cu nojițe peste cioareci până la genunchi, juca constant fără să-și iasă din ritm. Părea că lupta dintre cei doi se apropie de sfârșit, lăutarii dădeau semne de oboseală, Spirache i-a simțit, a băgat mâna în buzunar a scos o mică monedă din aur pe care a aruncat-o la picioarele lăutarilor. Ca prin farmec țiganii s-au înviorat, instrumentele au reluat  muzica cu și mai mult aplomb. În timpul dansului Spirache se rotea pe loc, de câteva ori, trufaș, a încercat să-l lovească pe Vasile. După un timp, obosit, tânărul chiabur a simțit că Titirez  mai are vlagă în el și nu se dă bătut la dans. În sufletul lui negru, plin de ură și ranchiună, a decis să-l lovească în timpul jocului, pentru asta s-a apropiat, tot jucând, de Vasile, când acesta nu a fost atent l-a lovit așa de puternic că s-a dus bietul Vasile trei metri într-o parte. Nu a căzut, a continuat jocul cu mai multă forță. Era în vervă, lumea toată era a lui, față de Spirache, căruia vinul începuse să-i întunece judecata și să-i înmoaie picioarele, el parcă renăscuse.

      Spirache a făcut semn lăutarilor să oprească muzica. Țiganii atâta au așteptat, instrumentele au tăcut.

      Vasile a făcut semn cu mâna lăutarilor să cânte, unul dintre ei i-a strigat:

      -Plătește și cântăm!

      Bietul Vasile a înghițit în sec, nu avea bani, a dat să plece din ringul improvizat, pentru aceasta trebuia să treacă prin mulțimea de gură cască strânsă să privească la jocul lor. Neatent, s-a împiedicat de piciorul lui Spirache pus piedică în calea lui. A căzut cât era de lung în râsul sătenilor adunați ca la circ.

      S-a ridicat de jos fără o vorbă, s-a apropiat de Spirache, doar o clipă l-a privit în ochi, fulgerător pumnul lui Vasile l-a lovit sub bărbie trântindu-l la pământ.

      Femeile au început să țipe, flăcăii, mulți dintre ei înfierbântați de băutură, au început să-i încurajeze pe cei doi să se încaiere.

      Spirache s-a ridicat, a privit cu ciudă într-o parte, a scuipat un firicel de sânge   ce-i ajunsese în gură, apoi, cu privirea plină de ură s-a adresat lui Vasile:

      -M-ai lovit, mă? Bravo ție! Nu te-ai gândit, bă, sărăntocule, că nu am să mă las până nu te va jeli mă-ta? Te voi omorî, Vasile, de mult caut motivul să îți iau piuitul, acum mi l-ai dat. De ce m-ai lovit? Pentru că sunt mai bun ca tine în toate? Pentru că sunt bogat, iar tu ești atât de sărac încât nici apa nu ai după ce s-o bei? S-a făcut săracu’ al dracu, a conchis Spirache scuipând a doua oară sânge.

      În jurul lui Spirache se adunase un grup de tineri lingușitori care trăiau din mila bogătanului. Vasile a privit în jurul lui, toți se retrăseseră la câțiva pași de el, de parcă ar fi fost ciumat.

      -Spirache, nu îmi este frică de tine. Eu am luptat pe front la baionetă, am văzut moartea cu ochii, așa că nu mă sperii de tine și fătălăii care te slugăresc. E bine să vă țineți departe, cât mai departe de mine. Nu îmi este teamă de o haită de fricoși ca voi. Seară bună, la toată lumea! a mai spus Vasile, după care a plecat în treaba lui.

      În drumul spre casă, Titirez  trebuia să treacă printr-o vâlcea, acum umplută cu zăpadă, doar un firicel mic de apă se scurgea prin mijlocul ei. Vâlceaua era plină cu arbuști de măceși, porumbari, câteva răchite și stuf uscat. Aici se gândea Vasile că ar putea să-i atace pe Spirache și ciracii lui. A început să se pregătească pentru asaltul asupra lor. Întâi a rupt o cracă mai groasă dintr-un stejar bătrân, crescut singuratic pe margine de potecă, bun să țină umbră țăranilor veniți la muncă și care, la vremea prânzului, căutau o brumă de răcoare. Când să intre în crâng, Vasile a auzit voci, a înțeles că sunt ortacii lui Spirache. Nu s-a speriat, a căutat o poziție care să-l avantajeze.

      Cum în război fusese caporal, știa oleacă de tactică militară. S-a pitit în spatele unor rugi de măceși, aici poteca era strâmtă, nu putea să încapă decât câte unul în spatele celuilalt. I-a simțit că sunt aproape, noaptea era întunecoasă, doar zăpada murdară arunca o lumină timidă. I-a lăsat să intre pe potecă.

      -Spirache, după ce îl omorâm, ce facem cu cadavrul?, a întrebat unul cu gura mare pe șeful lui.

      -Taci dracu’ din gură! Să-l vedem mort, după aceea avem să hotărâm ce vom face cu el. Nu a terminat bine vorba că din spate s-a auzit o lovitură urmată de o bufnitură de parcă se prăbușise ceva. S-a auzit altă lovitură, o nouă bufnitură.

      -Să fugim Spirache, nu este de joacă, doar noi am rămas. Se simțea frica în vocea derbedeului.

      -Să fugim Crăcănele, să fugim, nu-i a bună ce se întâmplă! Teama pusese stăpânire pe mândrul flăcău al bogătașului.

      -Spiracheeeeee!!!!!!, s-a auzit o voce cu ecou de parcă venea din fundul pământului, de fapt Vasile vorbea cu gura băgată într-o oală de pământ pe care o găsise în stuf.

      -Spiracheee, sunt eu, Vasileeee, vinooooo, măăăăă, să ne batemmmmm, unde fugiiiii mâncââââând pământuuuuul? Vocea lui Vasile era nepământeană, pătrunsese  ca un piron în inima lui Spirache. Speriat, bogătașul a fugit și mai tare.

....................................................................................................................................

      Samfira mulsese vaca,  de când tăiase vițelul lua pârnaia plină cu lapte. Puțin zgribulită de la frigul de afară a intrat în casă, copiii au văzut spuma de trei degete în oală, ca la comandă s-au repezit la mamă-sa să le deie și lor să bea. Samfira abia aștepta, nu le-a frânt voia, le-a dat la toți, întâi celui mai mic și așa până la codana de zece ani, o adevărată domnișorică.  O parte din laptele rămas l-a turnat în tuci, a întețit focul care tindea să se potolească și când laptele s-a umflat, a luat ceaunul de pe foc. A tras  jarul pe vatră, din coșul atârnat la grinda podinii, a luat trei felii de mămăligă rece și le-a pus pe jar.

      -Hai copii, veniți la masă! Toți s-au așezat pe micile scăunele în jurul mesei scunde și rotunde. Samfira a turnat laptele într-o strachină mare înflorată și smălțuită, a pus un praf de sare, apoi a dumicat mămăliga friptă. A fost o delicatesă pe care copiii au apreciat-o la justa ei valoare lăsând strachina goală.

      -Acu’, dragele mele, stați în genunchi în fața icoanei Maica Domnului cu pruncul Iisus, faceți-vă rugăciunea, tu, Elisavetă, mătură pe jos, fiindcă stă Maica Domnului în genunchi până ce veți mătura voi  camera. Când toate vor fi gata, mergeți la culcare!

      Într-un lighean din tablă Samfira a pus apă dintr-o oală ce se găsea pe plită, cu lighean cu tot a mers în tindă  să se spele. Când s-a reîntors în odaie, copiii deja se băgaseră în pat. Femeia i-a învelit mai bine, a făcut semnul crucii asupra lor, rugându-se la Dumnezeu să-i apere de rele.

      Din toba sobei a scos un lemn gros, de prun, pe care l-a băgat în sobă să țină focul până mai târziu. În geam s-a auzit un ciocănit scurt, s-a ridicat de la sobă, a aranjat cu mână cochetă rochia pe ea și-a reînodat basmaua, pe umeri a pus broboada, apoi a ieșit în întunericul nopții.

     De după colțul casei cineva a prins-o de mână:

     -Să mergem în grajd, e frig afară, i-a șoptit cu drag la ureche Samfira.

      Au deschis ușa grajdului, înlăuntru era cald de la cele două vaci. Strălucea de curățenie, parcă era casă de oameni, nu grajd pentru vite. Toată ziua Samfira stătea cu lopata pregătită să ia mizeria făcută de animale. În grajd, pe partea stângă, Lazăr, până să plece pe front, făcuse un țarcul pentru viței. Era gol, vițeii fuseseră sacrificați, pe ultimul îl tăiase de Crăciun.

      În țarcul vițeilor Samfira pusese din timp paie curate în strat gros, iar peste ele un procov țesut în casă cu urzeală din bumbac și bătătură din cânepă. Își aștepta ibovnicul cu drag ori de câte ori el putea să vină.   Îi era greu singură, bărbatul era plecat de doi ani pe front, în tot acest amar de timp venise într-o permisie de trei zile. Nu mai avea vești de la el de aproape un an, întrebase în stânga și-n dreapta, pe primar, pe notar, ba îl întrebase chiar și pe subprefect când venise odată la ei în sat cu ceva daraveli de rezolvat cu unul dintre chiaburi ce reclamase la prefectură pe un țăran care, spunea chiaburul, îi calicise un vițel. Nimeni nu o lămurea, nu-i spunea vorbă cinstită, asta și asta. Dacă era mort să-i facă cele cuvenite sufletului său, iar dacă era viu să știe să-l aștepte ca pe un părinte drept al copiilor săi.

      -Nu ai adus o țuică? Mă mai încălzeam și eu oleacă, bărbatul a smuls-o din gândurile sale.

      -Nu Mărgărit, nu am avut, iar de cumpărat îmi este rușine. Ce ar spune lumea când m-ar vedea cu litra de țuică pe sub șorț?  Vreau să-ți spun altceva, îi zise Samfira descheindu-i minteanul și sărutându-l pe față. Am rămas grea, nu m-am văzut de două luni. Ce mă fac, Mărgărite?

      -Ce-mi spui mie? Ai rămas borțoasă de proastă. Ți-am spus eu că vreau copil? Mărgărit o privea cu dispreț amestecat cu milă de parcă Samfira rămăsese gravidă cu altul, nu cu el.

      -Drept este ce spui tu, însă eu ți-am spus să nu vii în anumite zile că este pericol, tu ai dat buzna peste mine ca un taur peste vacă, nu am putut scăpa de tine.

      -Nu trebuia să stai. Te-am găsit tot timpul în călduri, mai rău ca pe o cățea. Acu’, ce vrei, tu? Să spun satului că eu sunt tatăl copilului tău? Dacă fac asta, i-a gândește-te, eu cum mă însor, doar mi-s flăcău.

      -Ieși! Demnă, Samfira s-a ridicat în picioare, cu mâna întinsă i-a arătat ușa grajdului. Pleacă de la mine din bătătură, de nu vrei să bag furca în tine! Porc nesimțit, ai plâns la ușa mea să te bag în casă că nu mai poți de dragul meu, iar acum, când trebuie să îți asumi ticăloșia noastră și să iei pe seama ta pruncul ce crește în burta mea, ești, vezi Doamne, flăcău. Stai liniștit! Nu voi spune nimănui că sunt grea cu un nevolnic ca tine.

      Mărgărit a rupt-o la fugă din bătătura Samfirei, mulțumit că a scăpat așa de ușor.

      Femeia s-a întins pe patul improvizat, a pus mâna pe burtică și i-a vorbit nenăscutului:

      -Care va fi soarta ta copilașul meu? De va veni omu’meu acasă de la război, nu va fi ușor pentru tine.

     Samfira nu era singura muiere care se păcălise și adusese în casă copil din sămânță străină. Focul trupului nu știe de război, el  își cere drepturile firești. Femeia ar fi vrut să se încalece cu bărbatul ei drept, luat cu cununie și cu nașii martori la taina sfântă a împlinirii slujbei din fața altarului, acolo unde bătrânul preot Gherase, acum săvârșit dintre cei vii, le pusese, ajutat de nuni, pirostriile pe cap,  îi păcălise cu pișcotul înmuiat în vin și îi pusese să se rotească cu el în jurul mesei sfinte cântând cu glasul lui ușor gutural „Isaia dănțuiește”. Chiar dacă nu-l iubise de la început, cu timpul prinsese drag de el,  Lazăr era tatăl copiilor ei. De unde să-l ia, nu mai avea vești de la el demult, mintenaș se făcea anul. Pe unde o fi, și el dacă a prins vreo muiere nu o fi stat de lemn Tănase. Cine știe de va mai veni acasă Lazăr al ei, ori îi va citi numele pe lista morților sosită de pe front.

....................................................................................................................................

      Gheorghe Lemnaru a fost trezit din somn, de cu zorii neîmpliniți, de un fin al lui care lucra la oraș și venise cu ceva treburi prin sat. L-a poftit în casă, deși copiii încă mai dormeau.

      Aprinsese lampa, lumina arunca umbre lungi pe pereți. Filofta își pusese o broboadă pe umeri și se chinuia la vatra sobei să aprindă focul.

      -Ce-i măi finule cu tine la ora asta din apusul nopții? Nici cocoșii nu au cântat de ziuă.

      -Nașule, e bine, m-au trimis tovarășii să organizăm o mare întrunire după- amiază în salonul în care se face hora. Trebuie să mă ajuți și matale, va veni un mare tovarăș de la județ să ne țină o cuvântare.

      -Finule, tu beuși ceva cu noaptea-n cap, eu simțesc că tu delirezi. Gheorghe se uita cu neîncredere la finul său ce părea picat din altă lume.

      -Nu nașule, chiar vine diseară tovarășul aici. Finul, Nicolicea Dan, era pătruns de importanța acestei vizite, vorbea de „tovarășul” ca despre un vlădică ce s-ar fi nevoit să vină la biserica din sat.

      -Care tovarăși? Cine este tovarășul că m-ai zăpăcit de cap? Pe aicea în ultimul timp umblă fel de fel de sclifosiți, de neaveniți, fiecare cu minciunile lui, tu pe-ale cui le porți? Lemnaru, care nu era prost de loc, simțise unde bate finul său, însă, voia să-l facă pe el să răstoarne sacul cu vești.

      -Nașule, vine tovarășul secretar al Comitetetului Județean al Partidului Comunist Român(PCR), să ne spună cum va fi cu reforma agrară. Nicolicea, când vorbea, se înfoia ca un curcan era mândru că tocmai el fusese ales să fie purtătorul de cuvânt al „tovarășului”.

      -Ce tot bălmăjești mă? De unde ia secretarul ăsta al vostru pământ să împartă la țărani? Aduce el cu sacu’ din altă parte să dea pălmașilor de aici? Bă, da pricopsit e tovarășul vostru! Gheorghe căuta să-l ia peste picior pe finul Nicolicea, voia să-l enerveze, să poată afla totul de la el.

      -Fii atent, nașule! Dobreanu, moșierul de aici, este fugar în Germania sau Anglia, oricum nu este în țară. Lui i se va lua tot pământul, i se va confisca toată averea fiind considerat trădător de țară. Să știi matale că și din pământul lui Belciug se vor ciunti câteva hectare, ba și din moșia lui Haralamb și a altor chiaburi ca el se va tăia ceva pământ,  cât și cum asta va hotărî partidul nostru al muncitorilor și țăranilor. Ce zici, mă ajuți să organizăm întrunirea? Dan Nicolicea, plin de importanță, aștepta răspuns de la nașul său. Pentru o clipă s-a gândit de ce el și familia lui îi zic „naș” lui Lemnaru. El nu-și amintea ca Gheorghe să fi botezat sau cununat pe cineva din neamul său. Așa pomenise de la părinții lui și de la bunicii lui, tuturor celor din neamul Lemnarilor le spuneau „naș”. Eh, cine știe de câte generații își zic „fin și naș”. Dă-i păcatelor! a conchis Nicolicea alungând gândul ce-i priponise pentru o clipa motivul pentru care se afla în casa lui naș Lemnaru.

      -De, știu și eu ce să fac? Mă gândesc ..., Gheorghe își răsucea mustățile căutând răgaz de vorbă.

      De lângă sobă, Filofta, puțin speriată, a început a grăi:

      -Finule, lasă-mi omu’ în pace, voi plecați, noi rămânem aici cu Belciug și alții ca el. Vrei să ne nenorocești? Ce v-a intrat în cap prostiile astea? Lăsați lucrurile așa cum le-a rânduit Dumnezeu! Nu stricați voi ordinea. Cine știe ce va fi mâine? Vin țărăniștii cu armata, ne aliniază în fața primăriei și împușcă pe tot al zecilea cum au făcut în `907. Ce se va alege de noi când sângele nostru va înroși țărâna pământului? Noi am mai trecut prin astea. Să ne ferească Dumnezeu și Măicuța Domnului, a încheiat femeia scuipându-și în sân de frică și tocmind cruci mari pe pieptul ei încă frumos. Filofta, pe măsură ce vorbise, ridicase glasul, broboada îi căzuse de pe umeri, însă nu-i păsa, cele spuse, de musafirul insinuat în amurgul nopții în casa lor, îi dădea o stare de neliniște.

      -Apăi dragă finule, muierea asta a mea cam are dreptate. Ce va fi dacă pică guvernul vostru ce abia veni la putere și în locul lui vine iar generalul Rădescu? Pe unde veți scoate cămașa? Gheorghe ar fi mers cu finul, spera și el într-o bucată de pământ, doar frica îl făcea să nu se arunce cu capul înainte.

      -Nașule, stai liniștit! Armata sovietică, eliberatoare, nu va da voie forțelor reacționare să ne saboteze munca. Crezi dumneata că noi, a apăsat cuvântul, am avea curajul să umblăm prin țară dacă nu am ști că deasupra noastră veghează ca o stea călăuzitoare însuși tovarărășul I.V.Stalin? Nicolicea vorbea cu emfază de parcă Stalin era acolo și-l ținea de mână.

      -Dacă mă judec bine, există oleacă de adevăr în spusele tale. Adicătelea, boierii noștri vor trebui să înghită totul pe nemestecate, vorba ceea:„vrei, nu vrei, bei agheazmă Andrei!”

      -Aceia care au fugit din țară, mai ales care au colaborat cu armata germană, ei vor fi primii deposedați de pământ. Însă au să mai fie și alții. Așteptăm să iasă legea, în câteva zile regele va fi nevoit să o semneze, în ea are să fie scris cu exactitate ce și cum. Eu voi lupta să-i iau și lui Belciug din pământ, fiindcă mult m-a chinuit cât i-am fost slugă, deși, eram doar un copil. Nicolicea a scuipat cu un oftat din adâncul bojogilor.

      -Acolo, tac-tu a fost vinovat, te-a dat la stăpân pe trei saci cu porumb, nu trebuia să te dea. Știa că stăpânul ia zece piei de pe trupul slugii. Gheorghe și-a aprins o țigară, a tras un fum adânc, l-a ținut puțin în piept, ar fi vrut să-i ostoiască amarul, a dat fumul afară, cu furie a scuipat pe jos, în tăcere a șters cu vârful opincii urma lăsată.

      -Nu mă plâng, a continuat Dan Nicolicea, acolo, ca slugă, am învățat ce înseamnă să fii exploatat, ce înseamnă să fii rob în casă străină, hulit și hăituit ca un câine de pripas. Nașule, a continuat Dan vorba cu mânie, Belciug cu ai lui mâncau la masa mare în fală cu copilul alăturea, nouă ne arunca niște zeamă într-o strachină și mâncam stând pe jos. Niciodată zeama nu a fost pe săturate, nici felia de măligă nu a fost cât a lor de mare. Ajută-mă Doamne să-i plătesc blestematului! Nașă, dă-mi și mata o mână de ajutor, vorbește cu femeile, spune-le să vină la salon, acolo tovarășul ne va explica mai bine decât mine ce și cum va fi.

      Filofta terminase de făcut focul și se așezase pe patul copiilor care încă dormeau, din obișnuință tot trăgea pledul peste ei, deși erau înveliți.

      Afară câinele a început să lătre la picior de om, sărea în lanț, așa de pornit era. După un timp a tăcut, mai apoi a început să chelăcăie, să scâncească, să se gudure, se simțea bucuria în joaca lui.

      -Gheorghe, la noi în curte a intrat cineva. Ia vezi tu, ceva nu este bine, întâi a lătrat de credeam că vrea să-l mănânce pe cel care intrase în curte, acu prea se gudură.

      Bărbatul și-a pus  o bundă pe spate să-l apere de frig, apoi a ieșit afară. Nu mică i-a fost mirarea când a văzut un soldat urcând treptele prispei. A căutat atent să-l cunoască pe cel care da buzna în casa lui. Cum ziua încă era pitită în spatele casei, iar zorii abia ce începeau să mijească, nu putea să alicească bine cine este bărbatul cu mâna stângă legată de gât.

      -Tată, tată, nu-ți recunoști fiul? Eu sunt, Lixandru, vin acasă tăicuță, am gătat războiul.

      Gheorghe, cu lacrimi în ochi, l-a cuprins în brațe pe cel ce îl considerase pierdut pentru totdeauna.

      -Intră în casă dragul tatii, intră și hodinește că de la lung drum vii. Gheorghe  îl îndemna să intre în casă însă nu-l scăpa din brațe. Vorbea și plângea ca o muiere. Toată suferința de ani de zile acum ieșise afară din sufletul lui unde fusese ținută captivă.

      -Apăi de lung, a fost lung drumul, de o săptămână mă tot preumblu pe el. În sfârșit, bine că am ajuns acasă și v-am găsit sănătoși, mai puțin pe Culaie, pe care Dumnezeu, prin glonțul neamțului, l-a luat la Dreapta Sa.

      Lixandru a intrat în casă, Filofta când l-a văzut, de emoție, a căzut în genunchi la icoana Maicii Domnului, plângând în hohote, nu pentru copilul ce tocmai intrase în casă, ci pentru Culaie, cel răposat în pământ străin. Tânărul a dat mâna cu finul său, apoi a ridicat-o pe mamă-sa de jos. Amândoi au plâns și s-au pupat mult timp. Afară zorii păreau a veni mai repede, se grăbeau să prindă în razele lor bucuria celor din casă.

      Fata împreună cu băiatul, somnoroși, s-au ridicat din țoale. Înțeleseseră că la ei în casă se petrecea ceva important. Când au văzut militarul, într-un glas au strigat: -Neicăăă, venișiii!!? Apoi au sărit în brațele lui.

      -Ho, mă, ștrengarilor că mă dați jos! Lixandru îi probozea privind ghiduș spre Filofta care încă se închina, cu lacrimile șuroi, la  Maica Domnului.

      -Ți-o fi foame? Să-ți pun ceva să mănânci? Mamă-sa își tot ștergea mâinile pe șorțul, cu flori cusute pe muște, pe care îl purta toată ziua peste catrință.

      -Nu, nu îmi este, de voi îmi era foame, simțeam că nu mai ajung acasă. Pușca se îngreunase rău, de  parcă cineva turnase plumb pe ea. Brațul mă durea, iar picioarele abia le mișcam, credeam că dracul mi-a legat greutăți de moară de ele. Acum mi-a trecut totul, nimic nu mă mai doare, mi s-a ostoit și sufletul, că prea împovărat era.

      -Bine că veniși nașule tânăr, poate mă vei putea ajuta. Tocmai vorbeam cu nașul bătrân să mă ajute să strângem oamenii pentru diseară la salonul satului, va veni un mare tovarăș de la județ să explice oamenilor cum va fi cu reforma agrară. Tu, pe acolo, pe unde ai fost, auzit-ai de o asemenea promisiune?

      Nicolicea privea cu încredere, cu speranță spre nou venitul în casă. De modul în care avea să mobilizeze oamenii depindea, oarecum, viitorul lui politic.

      -Am auzit. Domn’ locotenent, un învățător din părțile Buzăului, ne-a învățat multe. Era om învățat și apropiat de ostași. Nu era câinos ca domn’ căpitan, ăsta ar fi mâncat carne de om, așa de hain era. Însă era curajos. Primul ieșea din tranșee, când luptam la baionete. Într-o luptă fusesem înconjurat de doi nemți, le simțeam respirația duhnind a șnaps și a cârnați cu usturoi și fasole, îmi făceam cruce cu limba pe cerul gurii uscate dintr-o dată de febra ce mă cuprinsese. Am dat să lovesc pe unul dintre ei, cu coada ochiului l-am simțit pe celălalt cum îndreaptă baioneta spre mine. Pentru o fracțiune de secundă am închis ochii, am simțit cum baioneta mea spintecase mantaua ostașului german și întrase cu pârâit de oase în pieptul bravului soldat inamic. Am deschis ochii, la picioarele mele era cel de-al doilea soldat german mort cu un cuțit înfipt în gât. Am făcut ochii roată, am cuprins cu privirea tot teatrul unde soldații unii își jucau rolul de morți, iar alții de călăi, din păcate morții erau atât de morți, încât niciodată nu aveau să se mai trezească din somnul cel de veci în care intraseră. Atunci l-am văzut pe căpitan făcându-mi semn să continui lupta, am înțeles că el mă salvase. Zburau gloanțele pe lângă urechile căpitanului, nu le băga în seamă, striga continuu: „înainte ostași, luptați pentru patrie!” Soldații mureau secerați de gloanțe, doar el, strigând, avansa în rândurile dușmanului. Un adevărat român.

      -Te voi ajuta și eu finule, voi lua și mânjii cu mine, a continuat Lixandru arătând spre fratele și sora lui. Statul trebuie să ne deie pământ așa cum a promis Groza acum câteva zile.

      -Încă e zăpadă pe câmp băiatule, unde să mergem prin omăt și pământ moale? Eu zic să mai așteptăm să se zbicească pământul, să vedem în ce ape se scaldă Belciug, Dobreanu și alții ca ei. Voi credeți că lucrurile sunt așa de simple? Adică ce vă ziceți voi? Că boierii abia așteaptă să veniți cu plugurile și să le împărțiți pământul? Au mai fost asemenea îndrăzneli din partea țăranilor, răzmerițe care au scos sătenii din case, în furia lor au pus mâna pe furci și coase și cu mânie și speranță au năvălit peste pământul boierilor. Ei, dragii mei copii, în loc să tragă țăranii brazdă în pământ, a tras armata în ei cu plumbi. Mulți au mușcat din pământul pe care îl jinduiau. Nu sunt un bătrân ramolit, sunt doar trecut prin multe, am văzut destule. Poate acum să fie altfel, îmi doresc, vreau să se facă puțină dreptate. De multe ori, în zadar, poporul a bătut la ușa dreptății, boierii și regele au ferecat ușa, i-au ținut pe cei săraci departe de lege și dreptate.

      -Finule, mergi în treaba dumitale și contează pe sprijinul meu și, sunt convins, Lixandru a privit pe mamă-sa și tată-su, a citit înțelegere în ochii lor, că te vei putea baza și pe ajutorul ăstor doi bătrâni.

      Nicolicea a dat mâna cu bărbații după care a ieșit pe ușă condus de Gheorghe Lemnaru.

      -Dragul mamei, cât timp stai acasă? Filofta aștepta răspunsul cu mâna la gură, gata să izbucnească în plâns.

      -Mamă, m-au lăsat la vatră, am fost rănit de două ori, m-au și decorat. Ochii tânărului erau luminoși, doar chipul avea o umbră de tristețe pentru fratele căzut. M-a ferit Dumnezeu, ori fratele Culaie, de acolo din cer a vegheat asupra mea, să nu vă producem mai multă mâhnire în suflet de câtă aveți acum. Cât de curând se va găta războiul, că lung a mai fost, bată-l Dumnezeu, să-l bată!

      -Neică, Didina s-a agățat de umărul lui sănătos și, mângâindu-l ca o adiere pe obrazul neras a continuat: chiar se va da pământ?

      -Ce te interesează pe tine copilă dragă? Ai și tu greutăți? Vezi-ți de carpetele tale, nu te băga în treburi care nu-s de nasul tău!

      Cu bocănituri pe scările prispei Gheorghe a intrat în casă. După cum îi cătau ochii se vedea că este preocupat.

      -Înțeleg băiete că pentru tine s-a gătat războiul. Așa-i? Lemnaru îl privea cu drag și cu teamă pentru ce avea să-i răspundă.

      -Da, tată, pentru mine s-a terminat. Am luptat aproape patru ani în război și tot nu am înțeles pentru ce m-am bătut, pentru cine am luptat. Ne-am pupat cu nemții în bot, am belit rușii la ei acasă, apoi s-a schimbat soarta, norocul a fugit de noi, ne-au împușcat rușii la Cotul Donului și Stalingrad. Acolo cine scăpa de gloanțele rușilor erau împușcați de nemți atunci când se agățau de camioanele lor să se retragă din încercuire. Tată, dacă ne agățam de obloanele camioanelor pline cu nemții care fugeau din calea rușilor, ne tăiau mâinile cu baioneta. A fost groaznic. Acum ne-am unit cu rușii și am alungat nemții de pe pământul nostru. Au plecat nemții, i-am împins până în munții Tatra, în țară, locul lor a fost luat de ruși, sovietici, cum își spun ei.

      Ăsta nu a fost războiul nostru, mi-a spus mie într-o seară locotenentul când eu eram de santinelă, iar el nu avea somn, mi-a zis așa, Doamne și acum îl aud cum vorbea cu glas însuflețit: „mă, Lemnarule, ăsta nu a fost războiul nostru, însă nu am avut ce face. O țară mică este ca tulpina de trestie, se pleacă după cum bate vântul.” Abia când am plecat spre casă și mi-am luat la revedere de la el, mi-a strâns mâna bărbătește și mi-a spus doar mie ca pe un mare secret: „Lemnarule, eu mi-s comunist cu acte în regulă, să știi că mult în bine se va schimba rânduiala în țară. Să ții minte băiete, să nu uiți!” Nu am uitat.

      -Voi, ăștia mici, spălați-vă pe ochi și veniți la masă să împărțim ce avem la toți. Batăr că este post, tot ne vom dedulci o țâră cu o bucată de carne din cazan, că doar a venit fiul meu și fratele vostru acasă. Să mi-l ție Dumnezeu sănătos și pe voi dimpreună cu dânsul!

...................................................................................................................................

     Câteva cuvinte despre situația din țară.

      În 1939 nemții lui Hitler au făcut un Tratat de Neagresiune cu URSS, cunoscut în istorie ca Pactul Molotov (ministrul de externe al URSS)-Ribbentrop(ministrul de externe al Germaniei fasciste), Pactul a fost semnat în ziua de 23 august 1939. Printre altele, acest Pact conținea înțelegerea celor două părți semnatare cu privire la noua împărțire a Europei. Pentru România înțelegerea Ribbentrop- Molotov a fost o adevărată nenorocire.

      Astfel, în 28 iunie 1940 URSS a trimis un Ultimatum României prin care soma armata română să se retragă în timp de patru zile din Molodova cuprinsă între Prut și Nistru, cunoscută sub numele de Basarabia, deasemeni din zona Buceagului și din nordul Bucovinei, altfel, peste cele patru zile trecute, dacă armata română nu va fi retrasă, se va porni războiul împotriva României.

     Consiliul de Coroană împreună cu regele Carol al II-lea a luat act de somația URSS, pe cale de consecință a ordonat armatei române părăsirea Basarabiei, Buceagului și a Bucovinei de Nord.

     Cum nici o nenorocire nu vine niciodată singură, în data de 30 august 1940, Germania ordonă României printr-un document numit Dictatul de la Viena să cedeze Ungariei Hortiste aproape jumătate din Transilvania. Același Consiliu de Coroană acceptă Arbitrajul german, iar ministrul român de externe semnează la Viena actul prin care România pierdea o mare parte din Transilvania, mai precis 43.492 kilometri pătrați, cu o populație de 2.393.300 de locuitori, din care etnici români 1.176.479, iar 911.411 etnici maghiari, conform recensământului din 1930.

      În Europa situația era grea, în 22 iunie 1940  Franța și Țările de Jos au fost ocupate de Germania după doar o lună și jumătate de război. Singura care lupta, gâfâind, împotriva Germaniei, era Marea Britanie. Era clar pentru guvernul României și pentru Consiliul de Coroană că a face din URSS, sau Germania un dușman, era sinucidere.

      În data de patru septembrie 1940, sub presiunea unei manifestații foarte puternice  organizate de către legionari, Carol al II-lea îl cheamă pe generalul Ion Antonescu, care era demisionar din armată și se afla cu domiciliul forțat la mănăstirea Bistrița, să formeze un nou cabinet alături de legionari. După formarea noului Guvern, Antonescu îl somează pe Carol al II-lea să abdice în favoarea fiului său, voievodul Mihai I.

      Partidele istorice nu au vrut să participe la guvernare sub Ion Antonescu, de aceea Mișcarea Legionară devine singura forță politică ce îl va susține pe Antonescu. Problema cea mai spionoasă pentru Ion Antonescu, care devenise, între timp, Conducătorul cu puteri depline al Statului, regele Mihai având doar un rol decorativ, era cu cine să se alieze fiindcă războiul bătea la ușa României.  Antonescu era un filoenglez, printre altele fusese și atașat militar la Londra, însă situația din teatrul de război indica Germania ca fiind câștgătoare. În octombrie 1940 Antonescu decide să se alieze cu Germania lui Hitler, sperând, astfel, în readucerea la trupul țării a provinciilor pierdute, adică partea din Transilvania, Basarabia și Bucovina de Nord, dar și Cadrilaterul din sud ajuns în stăpânirea Bulgariei.

      Este adevărat că la acea vreme România nu avea prea multe opțiuni, a preferat să fie un stat aliat cu Germania, decât să devină unul ocupat de Germania.

      În 22 iunie 1941 Armata Românie, împreună cu trupele Germaniei, au trecut Prutul pentru ca România să își recupereze Basarabia și Bucovina, iar Germania să ocupe URSS pe care, până atunci, îl considerase ca fiind un stat prieten și aliat.

     După trei ani de lupte crâncene, armatele României și ale Germaniei, care ajunseseră până la Stalingrad, sunt învinse și respinse peste Prut. În ziua de 23 august 1944 România iese din războiul împotriva URSS și întoarce armele împotriva fostului aliat german. Ion Antonescu, după refuzul clar dat regelui că nu este pregătit să semneze pacea cu URSS, este arestat împreună cu guvernul său și declarați trădători de Țară.

      În 12 septembrie 1944 România semnează capitularea în favoarea URSS, dar își ia și angajamentul de a lupta alături de trupele sovietice până la învingerea definitivă a Germaniei fasciste. Perioada dintre 23 august și 12 septembrie 1944 perioadă în care România nu a avut niciun act de pace încheiat cu URSS, a dat ocazia armatei sovietice să ia unități întregi din armata română prizoniere. Prizonierii români au fost trimiși în lagărele din Siberia și eliberați după mulți ani de chin, ultimii prizonieri români au fost eliberați prin 1949-1950.

      În cadrul întâlnirilor dintre F.D.Roosvelt, Președintele SUA, W. Churchill, premierul Marii Britanii și I.V. Stalin conducătorul URSS, ultima a fost la Ialta în 4-11 februarie 1945, au fost puse bazele noilor sfere de influență  în Europa după terminarea războiului. Conform acestor înțelegeri, România urma să intre sub influența URSS. Ceea ce de alfel s-a și întâmplat. Armata Sovietică a rămas pe teritoriul României până în anul 1957.

      Cu armata sovietică cazată pe teritoriul românesc și considerată de către comuniști ca fiind eliberatoare era clar că România ca formă de organizare nu avea altă opțiune decât bolșevizarea după modelul sovietic.

      Pentru România al doilea război mondial s-a încheiat la semnarea Tratatului de Pace de la Paris (1947) ca stat învins, cu Basarabia, Nordul Bucovinei, Buceagului și Cadrilaterului pierdute definitiv. A fost și o parte bună în faptul că ni s-a recunoscut Transilvania ca fiind pământ românesc și a fost readusă României în vechile granițe așa cum fuseseră stabilite de geograful francez Emmanuel de Martonne încă din 1919-1920. I s-a refuzat României dreptul de a fi considerat stat cobeligerant, deși participase cu mai mult de 500.000 de ostași pe frontul de vest, împotriva Germaniei. În cadrul Conferinței de Pace, România a făcut parte dintre statele Axei alături de Italia, Bulgaria, Ungaria și Finlanda.

       A fost stabilită pentru România suma care reprezenta despăgubirea de război față de URSS în cuantum de 300.000.000 de dolari la valoarea din 1938. Prin SOVROM-urile înființate, primul a fost SOVROMPETROL care s-a înființat încă din 1945, a urmat înființarea altor SOVROM-uri pe ramuri, exp. SOVROMLEMN, România era despuiată de bogățiile sale. SOVROM-urile erau societăți mixte româno-sovietice, în fapt era o formă mascată de a smulge cât mai multe bogății din România. Deși URSS în cadrul acestor societăți nu participa cu active, ci doar cu personal de conducere a societăților, în 1956 când au fost desființate, partea română a plătit despăgubiri URSS pentru 70% din valoarea acțiunilor considerate a fi proprietatea URSS.

Despăgubirile de război au fost fixate la 300.000.000 dolari, însă România a plătit întreit aceste despăgubiri.

....................................................................................................................................

     

                      

 

 

 

                                          

 

                       

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                     Primăvara fierbinte

 

 

    

 

 

 

     Salonul s-a dovedit neîncăpător, țăranii veniseră din toate colțurile satului. Erau îmbrăcați în straie de sărbătoare, tăcuți, cu mustățile mari, pleoștite și neîngrijite, având țigările înfipte între buze, din care pufăiau, cu gândul la cuvântarea ce va urma.

      Țăranii încercau să înțeleagă de ce îi adunaseră pe toți, alde ăștia ai lui Lemnaru și finul lor Nicolicea, că prea trâmbițaseră prin sat, în frunte cu Lixandru, fiul lui Gheorghe, prospăt sosit direct de pe front, să se strângă sătenii în salonul satului fiindcă va veni un tovarăș de la județ să țină o cuvântare.

     -Neică, s-a adresat un flăcău tinerel cu mustața abia mijită, unui bătrân care, sprijinit  în baston, părea să le știe pe toate, neică, de ce ne chemară ăștia aici? Ce se împarte?

      -Se împarte pe dracu, le-au intrat gărgăunii în cap unora, iar altora li s-a încins tărâța în ei. I-au agitat comuniștii, anticriștii, nu i-ar mai răbda Dumnezeu! Bătrânul și-a făcut o cruce mare, apoi a înclinat capul ca în fața unei icoane.

      -Matale, moș Haralamb, ce cauți aici, până mai ieri erai țărănist? Te-ai schimbat dintr-o dată, ori ți-a spus Maniu cum va bate vântul de aici în colo. Tânărul privind ștrengărește la bătrân era pe picior de fugă.

      -De când te bagi tu-n vorbă cu mine, mă, sărăntocule, până acum cerșeai la poarta mea și acum ți-au crescut colții? Vezi, că întorc foaia și pun jandarmii pe tine...

      -Pui pe dracu Haralamb. Las-o mai ușor cu amenințatul, fiindcă nu se știe cum vor merge lucrurile. Gheorghe Lemnaru avea de mult un dinte împotriva bătrânului Haralamb. Cu ani de zile în urmă, până să plece Culaie pe front, Lemnaru îi ceruse lui Haralamb să-i dea pe Domnica de noră, o frumusețe de fată  care era în vorbă cu fiul lui. Bătrânul nu a ținut cont de iubirea fetei, a refuzat cererea lui Gheorghe, mai mult decât atât, într-o seară l-a așteptat cu niște slugi care mucăreau prin curtea lui și l-au bătut  așa de tare, că bietul Gheorghe nu s-a putut ridica din pat o săptămână de zile. Bătrânul Lemnaru jurase pieirea lui Haralamb, însă nu se ivise ocazia.

      -Gheorghe, nu te-ai învățat minte? Lasă că te-oi potoli eu! Haralamb a ridicat amenințător bastonul.

      -Potolești pe dracu moșule, a sărit Lixandru cu gura când l-a auzit pe chiaburul Haralamb că îi amenința tatăl. Bagă-ți mințile în cap, a apus ziua voastră, a continuat Lixandru. Comuniștii, sprijiniți de glorioasa armată sovietică și luminați de marele Stalin, vă vor pune botniță vouă, tuturor moșierilor și chiaburilor.  

      -Ce vorbești, mă? Știi tu mai bine decât Maniu și Majestatea sa? Bă, mama voastră de calici, moșul a ridicat bâta să lovească, Gheorghe, atent, nu l-a lăsat pe Lixandru să ripostese, s-a repezit asupra bătrânului și i-a smuls bâta din mână. Haralamb sufla greu, era nervos, simțea că se sufocă.

      -Halal să-ți fie Haralamb! Tot prost ai rămas, unde nu ai putut învinge cu vorba, ai făcut apel la bâtă.

      -Să mergem în salon tată, au fost aduse bănci din lemn cu un camion de la județ, să avem pe ce sta.

      Țăranii s-au îmbulzit în local, era pentru prima dată când cineva voia să le vorbească despre problemele lor reale.

      Întruniri mai fuseseră în sat când veniseră de la liberali și țărăniști, asta cu mult înainte să înceapă războiul. În preajma alegerilor veneau de la oraș niște domni scorțoși și spilcuiți care le vorbeau într-o limbă păsărească din care ei nu înțelegeau mare lucru. Sperau ca acum să fie altfel. Auziseră că tovarășii erau fii de țărani și muncitori, asta însemna că erau de-ai lor.

      În salon rumoarea a început să crească în momentul în care afară s-a auzit oprind o mașină. Din mașină, un GAZ rusesc,  au coborât doi inși îmbrăcați curat cu cămăși albe, având înodate cravate la gât, cu costume și paltoane, iar pe cap cu  șepci din stofă.

      Sătenii au făcut un culoar să poată trece musafirii, cei doi, salutând în stânga și în dreapta, au mers la masa prezidiului peste care era pusă o față de masă roșie. Unul dintre ei a privit roată peste cei adunați în sală, ca unul ce își dorea să-i cunoască pe toți până-n străfundul sufletului. Activistul, fără grabă, s-a ridicat în picioare, părea încurcat, așa cum era de fiecare dată când se adresa maselor, spera ca și de data asta să-i țină atenți, să-i aducă aproape de el. Nu era ușor să motivezi atenția țăranilor abrutizați de sărăcie, minciuni și hoția pe care le suferiseră de-a lungul timpului. Era convins că timpul de care dispunea era prea scurt să-i facă să înțeleagă că de astă dată nu sunt mințiți, el, pentru prima oară, chiar le spunea adevărul. Secretarul județenei a răsfoit niște hârtii scrise de mână pe care le scosese cu mare importanță dintr-o geantă  din piele compartimentată și prevăzută cu încuietoare cu cheie. Și-a dres vocea, s-a mai uitat o dată în hârtii, a fixat privirea undeva în fundul sălii, și-a dres din nou vocea printr-un tușit scurt, după care a început cuvântarea, întâi timid, apoi hotărât:

      -Tovarăși, în existența ei, țara noastră a trecut prin multe, multe urgii. Multe popoare dornice să ne fure bogățiile au venit asupra noastră. De fiecare dată cel mai mult a pătimit poporul, țăranii, talpa țării. Cu toate acestea, tovarăși, ocupanții au venit și  au plecat, doar boierii, marii stăpânitori de pământuri au rămas și au apăsat și mai tare jugul robiei asupra țăranilor fără pământ, ori cu pământ puțin. Poporul a rezistat tuturor urgiilor abătute asupra lui, știți de ce, tovarăși? Fiindcă acest pământ este îngrășat cu sângele nostru vărsat în atâtea războaie duse de noi împotriva celor ce și-au dorit să ia din glia noastră strămoșească. Pământul acesta pe care îl stăpânesc o mână de boieri și chiaburi, este al țăranilor, deoarece ei au udat cu sudoarea lor fierbințeala pământului, vara, când soarele arde necruțător.

      De-a lungul secolelor  țăranii s-au răzvrătit, au încercat să scuture jugul robiei care apăsa tot mai greu asupra bieților clăcași. Amintesc de răscoala de la Bobâlna, răscoala lui Horia, Cloșca și Crișan care, chiar dacă au fost învinse, iar conducătorii lor au fost omorâți, faptele lor de demnitate și vitejie au rămas ca reper de eroism pentru poporul român. În 1888 țăranii din Urziceni, Ialomița, mai apoi din alte regiuni ale țării s-au răsculat din cauza arendașilor și boierilor care luau zece piei de pe spinarea bieților țărani și a lipsei pământului. Stăpânirea de atunci a înăbușit în sânge răscoala.  Mai târziu, în 1907, când cu răscoala cea mare, regele și liberalii au rezolvat problema țărănească cu armata și tunurile, au ras sate întregi de pe suprafața pământului. Au omorât mii de oameni nevinovați, printre ei fiind bărbați, femei, copii și bătrâni.

      Secretarul PCR a făcut o pauză, în sală se așternuse liniștea, era o liniște apăsătoare, oamenii așteptau cu sufletul la gură să audă ce le cuvânta trimisul PCR.

      -Tovarăși, a reluat discursul secretarul Dobrogeanu cu glas declamator, privirea semeață și mâna ridicată cu pumnul strâns, a sosit vremea să facem dreptate, să aducem farul călăuzitor al experienței sovietice și la noi. Să zdrobim lanțul înrobitor al boierilor și chiaburilor, să facem dreptate țăranilor cu puțin pământ, ori fără pământ, acei oameni care au dus greul războiului și al urgiilor care s-au abătut asupra țării de-a lungul timpului. Vrem să luăm pământul marilor moșieri și al chiaburilor și să îl dăm ostașilor care au luptat să-și  apere țara și văduvelor de război. Deasemeni vor primi pământ aceia care au sub patru hectare. Pentru ca lucrurile să se desfășoare în bune condițiuni, se va înființa un Comitet local  pentru Împroprietărire care va analiza toate cererile depuse de țărani. Așteptăm ca legea să fie votată, după care, în baza cererilor aprobate de Comitet  se va intra cu plugurile în moșia boierului fugar Dobreanu și a altor chiaburi a căror suprafață de teren depășește în total 50 de hectare cu terenurile de fânețe, grădini cu pomi fructiferi și terenurile pe care sunt construcții. Tovarășul instructor Furtună Nicolae, a continuat Dobrogeanu privind incruntat în direcția unor țărani care se manifestau zgomotos, va rămâne în satul dumneavoastră pentru a vă îndruma cum să alcătuiți Comitetul și care vor fi criteriile de împroprietărire. Vă rog să propuneți ca membrii în Comitet tovarăși cu oleacă de carte și să fie în același timp respectați în sat.

      -Primarul și ceilalți funcționari vor fi obligați să pună la dispoziția membrilor Comitetului registrul agricol pentru a putea fi verificate cererile țăranilor și totodată să se poată face inventarul pământului disponibil. Tovarăși, nu vă atingeți de pământul celor care au suprafețe mai mici de 50 de hectare de teren, nu vrem să facem o dreptate comițând o nedreptate.

      -Domnule, nu cred că primăria vă va ajuta să faceți aceste acte samavolnice.

      -Cine ești dumneata, tovarășe? Secretarul de partid cu fața calmă și zâmbetul mai mult ștrengăresc în colțul gurii, l-a interpelat pe cel care îl oprise din discurs.

      -Sunt primarul liberal al acestui sat, aici, știm noi bine ce avem de făcut, nu trebuie să vină niște vânduți ca voi să ne explice ce și cum. Plecați de aici! Oamenii nu vă vor, nu este așa oameni buni? Primarul s-a oprit, se aștepta ca reacția celor din sală să fie una de ovații pentru el, s-a așternut liniștea, o liniște care-l lovea în moalele capului pe edilul liberal, o tăcere prevestitoare de rău. După un moment de ezitare a continuat cu și mai mult aplomb: bă, proștilor, azi vă dă pământul și mâine vi-l ia. Am aflat eu de la unu care este mare mahăr la București. Zicea ăla așa, băgați la cap ce vă spun, eu nu toc de două ori pentru toți proștii din satul nostru, zicea ștabul: „reforma va fi făcută, apoi, după ce țăranii au să se înjghebeze, au să le ia tot pământul și vor face colhozuri la fel ca la ruși”. Atunci să văd, când toți veți avea gamele legate la brâu și veți mânca de la cazan. De vreme ce comuniștii au să vă bage cu de-a sila la colhoz, doar au tot dreptul, ei vă dau pământul, ei îl vor lua înapoi cu caii, căruțele și toate uneltele pe care le veți avea  pe bătătură. Vai de capul vostru de țărani proști. Tot la mine, la Belciug și la Haralamb aveți să veniți, când vi se va lipi de foame burta de șira spinării, să vă dăm un ciur de mălai să faceți oleacă de terci la copii.

      -Domnule primar, Dobrogeanu vorbea în timp ce cu ochii sta în niște hârtii, părea că citește ce urma să-i spună primarului, puneți-vă la dispoziția sătenilor, sprijiniți-i cu tot ce vor avea nevoie. Nu vreau să vă ameninț, vă spun doar să fiți atent, au să se facă transformări radicale. Secretarul a ridicat tonul, vocea i-a devenit ca un bubuit de tun, a continuat să-i vorbească primarului: dacă aveți să vă contrați, să puneți piedici, ori veți zădărnici acțiunea comitetului după apariția legii vă eliberăm din funcție și vă vom pune la dispoziția justiției. Sper că am vorbit pe înțelesul dumneavoastră. Alegeți-vă bine tabăra, echipa în care veți juca pe viitor, este posibil, din câte văd eu și văd bine, ca dumneavoastră să fiți în tabăra greșită.

     -Asta s-o crezi tu că eu am să vin alăturea de voi. Adică cum vine asta? Tu mă dai afară din casă și eu să te pup în bot de fericire?  Aiasta n-ai să vezi. Păcălești pe amărâții ăștia care nu au după ce bea apă, cu ei crezi tu că vei învinge? Nu încerca să dai la o parte moșierii și chiaburii satului fiindcă doar cu ei vei face satul mai frumos. Noi avem pământul, suntem gata să facem alte învoieli cu aceia care se vor vrednici să lucre pământul. Ne gândim să slăbim chingile și să deschidem  gurile sacilor cu bucate pentru a putea să le dăm mai mult, doar să fim bine cu țăranii ce își doresc să muncească. Gândește-te la vorba mea. Una este să muncești pe hectare întinse de pământ și alta este să însămânțezi mici loturi, cum au să aibă de se face reforma voastră. Domnule comunist, nu cercați să stricați voi rânduielile de mii de ani. Mergeți înainte cu Dumnezeu, cu regele și cu marii proprietari de pământuri, asta este legea noastră strămoșească, pe asta s-o urmați! Primarul a tăcut, în sală se așternuse liniștea. De undeva din colțul salonului s-a auzit o voce:

      -Dă-l dracului tovarășe secretar, ăsta este chiabur cu aproape 100 de hectare de pământ. Nu va fi de partea noastră. Cel care vorbise era un țăran tânăr cu ochii vioi, privirea aprigă și pumnii strânși. Pe umeri avea o sarică scurtă, iar pe cap o căciulă neagră din piele de oaie.

      -Cum te numești dumneata? Lui Dobrogeanu îi apăruse o lucire în ochii, mâna ridicată a lăsat-o să cadă cu zgomot pe masă, cuvântul țăranului îi mersese la inimă.

      -Eu mi-s Matei Stan, am fost cioban la Dobreanu. Acu vreau să împart turma de oi a boierului ostașilor veniți de pe front și văduvelor de război. Stan era mândru de fapta pe care voia să o facă.

      -Câte clase ai învățat Matei? A continuat cu întrebările ștabul de la județ.

      -Am făcut cinci clase bune, nu m-a lăsat tata să merg mai departe a zis că avem popă tânăr în sat și nu este nevoie și de mine. În sală s-a pornit un hohot de râs.

     -Pe tine te propun eu în Comitetul de Împroprietărire. Vrei să lucrezi pentru obște? Vei fi plătit cât timp va funcționa Comitetul.

     -Tovarășe secretar, s-a ridicat în picioare din primul rând Nicolicea Dan.

     -Spune, tovarășe Nicolicea! Tovarăși, dacă aveți ceva de spus, vă rog să luați cuvântul cu încredere. Noi suntem frații voștri, nu venim să vă exploatăm, venim să vă izbăvim din robie și să vă aducem bunăstarea.  Ați suferit prea mult! Veniți lângă noi! Știu că vă este greu să credeți în comuniști, în buna noastră intenție, ați fost mințiți mult timp de-a lungul vremurilor. Mergeți alături de noi tovarăși, trebuie să ne unim, să ne dăm mâna muncitorii de la orașe cu țăranii de la sate. Doar așa vom reuși să izgonim sărăcia din sat, să putem asigura un echilibru între toți cetățenii patriei. Deviza noastră, tovarăși, a Partidului Comunist Român(PCR), secretarul ridicase vocea, declama precum avocatul la bară, deviza noastră este: „nici muncă fără pâine, nici pâine fără muncă”.

     Câțiva țărani din primele rânduri, îndemnați de Lixandru, s-au ridicat în picioare, au început să aplaude frenetic.

      Secretarul își lăsase bărbia în piept, bățoșându-se mai ceva ca un curcan. Râdea mânjește în colțul gurii, lăsând să se vadă  lipsa caninului  pe care i-l scosese un felcer în lagăr, după ce îi slăbise rădăcina un vlăjgan de polițist în beciul poliției când fusese arestat. Dobrogeanu era un bărbat frumos, încă se purta stângaci în postura de șef atotputernic pe județ.

      Dobrogeanu intrase în partid în 1943. Nu simpatizase cu comuniștii, era mai mult liberal, credea în inițiativa privată și în puterea omului  de a se manifesta liber. Intenționase să plece din fabrica de mobilă unde lucra ca maistru, pentru a putea să-și deschidă un atelier propriu. Căutase terenul să poată construi atelierul, îl găsise, nu era departe de locul unde era fabrica în care lucra. Făcuse reparațiile ce se impuneau clădirii unde urma să fie amplasat atelierul, după care arvunise mașinile unelte pentru a trece la treabă. Însă, cineva îl turnase la poliție că este evreu, reclamația a fost suficientă pentru ca primăria să nu-i mai elibereze autorizație de funcționare pentru atelierul lui. Mai mult chiar, a început să fie prigonit de instituțiile statului. A rămas în continuare în fabrică ca tâmplar, nu a mai fost lăsat să lucreze ca maistru.

      Un protest spontan al salariaților din fabrică, din cauza condițiilor de muncă, l-a pus față în față cu un comunist.

      Atunci, în acel loc, s-a hotărât să treacă de partea comuniștilor. Întotdeauna povestea cu aplomb cum a cunoscut el lumina lui Lenin.

      În primăvara lui 1944 a fost arestat și condamnat la cinci ani închisoare. A fost dus în lagărul de la Târgu –Jiu. Acolo, printre deținuții politici, a luat legătura cu  conducerea PCR. Pentru el a fost o adevărată școală ideologică în care s-a format ca soldat credincios ideologiei comuniste. Purta un respect deosebit lui Gheorghe Gheorghiu-Dej pe care îl cunoscuse personal. Fusese atras de înflăcărarea cu care vorbea despre noua orânduire pe care o va aduce în România. De la el înțelesese cum este cu relațiile de producție și exploatarea omului de către om.

      Era bucuros că se află în acest sat, lângă țăranii lui dragi, la origini era și el țăran, tatăl său fusese un mic arendaș. Mama sa, prin naștere, era româncă curată, săracă cu alți opt frați mai mici. Pentru că era frumoasă fusese remarcată de tânărul arendaș becher. Trăiseră fericiți, împărțiseră ce bruma agoniseală aveau cu toți oamenii din sat. Nu-i asuprise cu  munci în plus, cât putuse luptase ca și sătenii să o ducă bine. Deși evreu, tatăl lui era botezat creștin și ținea cu sfințenie rânduiala ortodoxă. Trăiau și acum, erau bătrâni și bolnavi, nu se mai ocupau de arendă. Cultivau o sfoară de pământ pe care o aveau lângă casă. Rar trecea pe acasă și fiul, atunci când treburile de la partid îi dădeau un mic răgaz.

      Cu degetul a făcut un gest discret lui Nicolicea să se apropie de masă. Dan, umil, cu șapca în mână, s-a apropiat de masa îmbrăcată în roșu. S-a aplecat până la limita de unde putea să audă ce avea să-i șoptească Tovarășul.

     -Te rog să cauți zece țărani mai isteți să știe și oleacă de carte. Va trebui să-i instruiesc, să-i pregătesc pentru modul în care vor acționa ca membri ai Comitetului de Împroprietărire. Dane, mă interesează în primul rând dacă avem vreun membru de partid între ei. Pe acela îl vom pune Președintele Comitetului. Tu vei rămâne în sat ca Instructor-îndrumător din partea județului, vei lucra direct cu Furtună, el îți va fi superior. Mâinile secretarului, prin gesturi largi, întăreau spusele, dădeau importanță momentului. Ai înțeles?

      -Da, tovarășe secretar. Așa voi face. Nicolicea a mai rămas adus de spate ceva timp, apoi s-a tras înapoi de-a îndărătelea.

      Ședința s-a terminat târziu în noapte. Oamenii au plecat pe la casele lor, unii, înjurând pe comuniști că vor să strice rânduiala țării, alții, cu speranța în suflet că odată, cine știe când, vor izgoni sărăcia din bordeiele lor. Mergeau prin noroiul drumului format din topirea ultimelor petice de omăt. Suduiau și blestemau pe liberalii și țărăniștii care făcuseră politică până atunci.

      -Dă-i dracului cu comuniștii lor, a strigat un țăran cu pălărie de fetru, pieptar înflorat din piele de oaie cu găitane la umăr, crezi tu că vor merge câinii cu covrigi în coadă acum că sunt ăștia la putere? Ptiu! A scuipat țăranul într-o băltoacă pe care o ocolise în ultimul moment. Bă, e mult până ajung în vârful puterii, la borcanul cu miere, de acolo  li se vor strepezii dinții când se vor uita în jos spre popor.

      După plecarea țăranilor, în salon rămăsese un miros greu de cojoc de oaie, usturoi, obiele și transpirație de țăran certat cu apa.

      În jurul mesei, cu figuri grave de oameni importanți, erau Dobrogeanu, instructorul de la județeana de partid Furtună și Nicolicea Dan. În fața lor stăteau cu fundurile pe jumătate din bancă de parcă canapeaua din lemn ar fi avut mărăcini, Lixandru Lemnaru, Gheorghe Lemnaru, Vasile Titirez, Stan Matei și alți șase săteni  mai retrași, neîndrăznind să stea la masă alături de noile mărimi. Erau speriați de faptul că se aflau la masa unde văzuseră, de-a lungul timpului, mulți mahări spilcuiți veniți de prin lume ce le promiteau câte-n lună și stele.

     Țăranii erau umili, nu îndrăzneau să privească  în fața pe cei doi ștabi veniți de la județeana PCR. Sătenii nu erau în apele lor, le era teamă. Aveau dreptate, până în urmă cu ceva timp comuniștii erau vânați de siguranță, jandarmi și poliție, acum, un reprezentant al PCR venise să dea ordine în sat, să strice rânduiala din bătrâni. Dacă mâine, se gândeau țăranii, liberalii și țărăniștii vor schimba macazul și comuniștii vor ajunge din nou vânați, cum vor explica ei atașamentul de acum față de liderii comuniști? Ar fi fugit cât mai departe de salon, doar speranța că în sfârșit  au să primească o sfoară de pământ cu ajutorul căreia ar fi putut să alunge sărăcia lucie din bordeiele lor, îi țineau pe loc.

      -Tovarăși, Dobrogeanu, calm, a rotit privirea ca un vultur sătul asupra celor prezenți, a ridicat mâna dreaptă cu pumnul strâns și cu glas puternic, de parcă voia să imprime cuvintele în creierele fricoase ale țăranilor prezenți, a continuat: trebuie să privim lucrurile cu toată seriozitatea. Încă de la domnul Cuza țăranilor le-a fost promis pământ. Regii care s-au perindat pe tronul țării, după ce vodă Cuza a fost alungat ca un câine de pe tron și din țară, au dat gloanțe, nu pământ sătenilor. A venit vremea să înfăptuim, acum, visul de secole al țăranilor noștri. Trebuie să procedăm responsabil oameni buni, fără să provocăm tulburări, trebuie să lucrăm cu legea în mână. Să nu vă temeți să aplicați legea după ce ea va intra în vigoare. Poporul român, sprijinit de glorioasa armată sovietică prietenă, sub directa oblăduire a lui Iosif Visarionovici Stalin, marele conducător al URSS slăvit fie-i numele în veci, va putea să pună în aplicare legile pe care partidul clasei muncitoare au să le dea pentru îmbunătățirea condițiilor de viață ale țăranilor fără pământ, ori cu pământ puțin. Să luptăm tovarăși pentru a scoate la lumină acei țărani mizeri care locuiesc în bordeie. Partidul nostru este partidul tuturor oamenilor care muncesc, al tuturor oamenilor care vor înțelege că, doar uniți vom putea învinge societatea burghezo-moșierească care ne asuprește din adâncul veacurilor. A venit vremea să batem la ușa viitorului, un viitor în care muncitorii și țăranii, călăuziți de PCR, vor conduce România. Armata sovietică, staționată pe teritoriul României, va fi chezașul victoriei comunismului în România. Tovarășul Stalin a ordonat, Dobrogeanu a înclinat capul ca și cum conducătorul sovietic l-ar fi urmărit de undeva din umbră,  să luăm cele mai bune măsuri pentru ca poporul român, truditor, să înceapă să trăiască mai bine. Deasemeni tovarăși, a continuat bosul comunist, plugarii săraci vor primi ajutor de la muncitorii pe care noi avem să îi trimitm să repare uneltele voastre de muncă.

      Țăranii se uitau la Dobrogeanu ca la Mesia, era un moment de cumpănă, de teamă și de bucurie reținută pentru viitor.

...................................................................................................................................

     

 

 

 

 

                       Evreul încreștinat Iosif Abraham

 

 

 

    

 

     În Valea Mare casele în cea mai mare parte erau învelite cu coceni și paie, doar câteva, ai căror proprietari erau îndemânatici în spargerea lemnului, erau învelite cu șindrilă, acele scândurele subțiri și scurte așezate cu măiestrie pe acoperișul caselor, dar și mai puține aveau ca învelitoare țiglă roșie coaptă în cuptoare speciale. La jumătatea uliței principale, pe mâna dreaptă când cobori din partea de nord a localității, aproape de biserică, era o clădire înaltă cu cerdac închis cu geamlâc. Casa era formată din cinci camere și un celar despărțite de un hol strâmt și întunecos. Deși era casa unuia dintre cei mai bogați țărani, avea pardoseală din scândură de brad geluită doar în trei camere. În celar și în camera de zi avea tot pământ pe jos, pe care îl lipea, cu lut galben amestecat cu balegă de cal, Gheorghița lui Flămându de trei ori pe an. Podina era din scândură geluită și vopsită maro. În pod, peste grinzi, era dușumea din scândură aspră.

     Casa maiestuoasă, era zidită din cărămidă, așezată pe fundație adâncă din piatră și  cărămidă arsă din gură de cuptor, peste care se turnase var cald. Prispa mare de doi metri lățime era împrejmuită cu scândură din brad la un metru înălțime lucrată cu meșteșug de un tâmplar dintr-o localitate îndepărtată și se întindea pe două din laturile casei. Fiind casa unui țăran bogat era învelită cu țiglă roșie.

      Bătătura avea două părți. O parte era drum pietruit pentru căruță, aceasta pornea de la porțile mari și ținea drept circa 60 de metri până la porțile oborului unde viețuiau păsările și celelalte animale. Cealaltă parte, era despărțită de prima printr-un gard viu din „lemn câinesc” ce rămânea verde și vara și iarna. Rondurile de plante formate din crini, garofițe de pământ și gurița leului, transformau cu parfumul lor curtea în gură de rai. De la portiță, pe o potecă îngustă șerpuită printre straturile de flori se ajungea la casă. Se urcau cinci trepte, se deschidea portița prispei, de aici se intra în holul întunecos care străbătea casa ca o galerie de mină până în cealaltă parte ce da în obor printr-o ușă fără geam. Holul avea câte trei uși pe fiecare parte, cele din dreapta erau camerele cele bune. Cele din stânga erau odăile de dormit și de bucătărit.

      Casa fusese a unui evreu, unul Iosif Abraham. Despre evreul Abraham puțini bătrâni mai știau cum ajunsese în sat. Părinții lui fuseseră negustori înstăriți în apropiere de Giurgiu. Nu se știe din ce pricină au fost omorâți de către soldații turci care făcuseră o incursiune în afara cetății întărite de la Giurgiu. În nebunia lor, otomani dăduseră foc prăvăliei și tuturor acareturilor, din toată averea evreului nu mai rămăsese decât scrum și un copil în vârstă de zece ani plângând printre ruinele casei încă fumegânde. Așa îl găsise un locotenent român, căruia i s-a făcut milă de bietul copil orfan, rămas al nimănui. Locotenentul Oblojeanu, om cu frica lui Dumnezeu și drag de copii, a încredințat, cu inima strânsă, pe micuțul Iosif, fiindcă nu-l putea ține lângă el, lui Ghenade Vîrlan, un țăran înstărit ce aproviziona armata cu cereale și aducea lapte pentru ofițeri. Asta era pe la 1860.

      Iosif s-a acomodat cu rostul, din curtea înstărită a țăranului, dovedindu-se a fi un copil ager și supus. Țăranul era singur, nevasta-i murise de oftică, doar fetița lui îi alina sufletul chinuit de dor după nevasta ce tare îi fusese dragă. Pe Iosif și pe fată i-a purtat la șoala din sat unde au învățat patru clase. Știau citi și socoti și chiar și ceva istorie și astronomie învățaseră de la învățătorul satului, un tânăr cu mintea deschisă.

      Anii au trecut, Iosif se făcuse un tânăr falnic, mândru de el, egoist și hrăpăreț.

     Într-una din seri, mâncau afară la măsuța joasă așezați pe scaune mici, sub privirile stelelor ce luminau ca niște artificii bolta cerească, Iosif s-a adresat bătrânului Vîrlan:

      -Tată, voiesc a-ți cere pe Stanca de nevastă. Îmi este dragă și aș vrea să-mi stea alături tot restul vieții.

     Bătrânul Vîrlan s-a înnegrit la față când a auzit cererea pripasului.

     -Am înțeles bine? Tu, un copil al nimănui, cutezi să-mi ceri fiica de nevastă? Cum de ai îndraznit a visa doară? Să-ți iasă din cap asemenea gărgăuni, de nu vrei să te alung ca pe un câine turbat din bătătura mea. Asta este mulțumirea că te-am crescut, te-am dat la învățătură și ți-am oferit adăpost deasupra capului? Să piei din casa mea, evreu afurisit! Și eu care mă socotisem, ca un bun creștin, să nu te las pe drumuri, să te procopsesc cu o sfoară de pământ, doi cai și o căruță să ai cu ce îți munci pământul. Aghiuță te-a împins să-mi ceri lumina ochilor mei din cap? O, nevolnice! Tu, Stancă, ce stai ca o stană de piatră, nu se revoltă mândria în tine la o asemenea cerere?

     -Tată, îl iubesc pe Iosif. El este bărbatul meu, iar eu, femeia lui sunt demult. Nu mai sunt fetița ta, sunt muierea lui, înțelegi tată? Mă răzvrătesc împotriva ta, bătrân fără inimă care vrei să mă dai după chiorul lui  Parpalea, fiindcă are pământ mult și vite cu ciurda, nu te gândești la sufletul meu? Stanca, pentru prima dată, se răzvrătea împotriva tatălui, curajul îl prinsese din iubirea ce-o purta bărbatului ei fără cununie.

     Vârlan a scuipat cu ciudă într-o parte năucit de cuvintele nerușinate pe care propria fiică i le-a aruncat în față ca pe o oală cu lături, s-a ridicat în picioare și de-acolo a țipat la Stanca:

     -La tine m-am gândit, fată nebună. Pentru tine am muncit toată viața. Pe tine vreau să te văd floare în glastră, să nu duci lipsă de ceva. Da, m-am gândit să te dau după însemnatul lui Parpalea, este om cumsecade, bea numai la sărbători, și doar atunci își bate slugile și pe toți cei care îi stau în cale, în restul timpului este om așezat, cu vorbă dreaptă și frică de Dumnezeu. Mi-ai sângerat sufletul cu hotărârea ta de-a merge după jidovul ăsta de pripas pe care l-am crescut la sânul meu și s-a dovedit a fi un șarpe.

     -Nu mai este taică jidov, duminica ce trecu, când dumneata ți-ai făcut de lucru la lelea Floarea de peste deal, chipurile să cumperi hamuri pentru cai, știu eu ce hamuri și mai ales ce hățuri și căpestre coase și împletește vrăjitoarea..., Stanca se ridicase în picioare și se proțăpise în fața lui tac-su cu mâinile în șolduri, cum îți spuneam, a continuat fata oțărâtă fiindcă nu înțelegea de ce tatăl ei s-a pornit ca furtuna din senin împotriva lui Iosif, părintele Gheorghe l-a botezat, iar dascălul i-a fost naș. Vezi bine că nu ai motive împotriva lui. Fata se împotrivea cu îndârjire, chiar credea că îl va liniștit pe căposul ei tată.

    -Nu înțelegi nimic fata mea, Iosif, pripasul de care eu m-am îngrijit, este rău la suflet, câinos și vanitos. Este doar pentru el, tu nu vei conta fată nesocotită. Pe Iosif nu-l interesează decât pricopseala lui, vrea ca izvorul  bunăstării doar lui de foame să-i ție. L-am cumpărat copila mea. Crezi că eu nu mă gândisem la acest aranjament? Bătrânul Ghenade Vîrlan blestema clipa în care îl adusese în casă pe Iosif Abraham. A oftat din toți bojogii, a închis ochii și nu a mai scos niciun cuvânt. Se gândea cum în urmă cu un an de zile îi trecuse prin cap să-l facă ginere pe Iosif. Pentru aceasta l-a supus la o încercare să se dumirească care îi este cu adevărat cinstea și sufletul. S-a făcut că pleacă de acasă. Pe masa din bucătărie a lăsat un copan de găină fript pentru ca Iosif și Stanca să aibă ce mânca seara. Stanca era cu lucru la o prietenă de-a ei, tocmai apăruse în sat un nou model de carpetă, iar fata voia cu orice preț să-l aibă.

      Iosif a robotit prin curte toată dupăamiaza, pe seară i s-a făcut foame, a intrat în bucătărie a găsit copanul pe masă, fără să se mai gândească la fata plecată în sat, a mâncat tot. Bătrânul Vîrlan avusese grijă să pitească restul de mâncare. Când Stanca a sosit acasă a căutat mâncarea în bucătărie, însă nu a găsit pe masă decât osul de la hartan. Îi era foame, a căutat mâncare prin toată casa, nu a găsit nici frimitură. Pe Iosif l-a văzut sub poiată fumând  liniștit o țigară, a înțeles că el se înfruptase din copanul al cărui os încă trona în strachina cu usturoi. Biata fată a cotrobăit prin locurile pe unde știa obiceiul  găinilor de a se oua, așa a reușit să găsească două ouă pe care le-a bătut într-o strachină, a pus mălai peste ele și o țâră de lapte găsit pe fundul unei oale uitate pe pervazul ferestrei. Le-a bătut bine cu lingura de lemn, după care le-a turnat în tigaie peste untura încinsă. A făcut în tuciulețul cel mic un puișor de mămăligă moale și bine răscoaptă, când toate au fost gata l-a chemat la masă și pe Iosif. Fără multă vorbă, deși omleta nu era mare, tânărul s-a înfruptat copios, neținând seama de faptul că el mai mâncase odată, iar Stanca nu. Purtarea lui Iosif i-a dat de gândit bătrânului. Atunci i-a văzut sufletul negru și egoist al flăcăului.

     Un alt lucru rău pe care Iosif îl făcuse, fusese la târg. Iosif și Vîrlan au plecat împreună în târg să vândă brânza de la oi și carnea de la 10 miei pe care îi tăiaseră acasă, iar carnea o pregătiseră ca pentru pastramă. Vârlan a lăsat singur băiatul, el având alte treburi. Iosif s-a tocmit să de-a ocaua de brânză la un preț mai mare decât cel pe care îl hotărâse de comun acord cu Vîrlan când de acasă plecaseră. Cumpărătorii, slugile unui boier mare, fără a se mai dondăni au plătit prețul cerut de Iosif, doar nu erau banii lor, altminteri, s-ar fi cârâit cu vânzătorul pentru fiecare firfiric plătit în plus. Cu marfa încărcată în căruță, slugile au plecat în drumul lor, după ce mai întâi i-au numărat în mână lui Iosif toți banii până la ultima para. Bătrânul, care în ăst timp fusese plecat să pună la cale o treabă mai veche cu un țăran din alt sat, când s-a întors la căruță l-a găsit pe Iosif voios fiindcă vânduse toată marfa cu toptanul. Abraham i-a înmânat bătrânului banii conform înțelegerii de acasă, oprindu-și pentru el diferența de bani care nu era chiar mică.

     -Ăștia sunt toți banii? Dacă ai mai luat un ban în plus, rogu-te, spune-mi, nu îți voi lua niciun firfiric din ei, doar vreau să știu. Vîrlan, când se întorcea la căruță de unde avusese treabă, se întâlnise cu slugile ce cumpăraseră marfa lui. A intrat în vorbă cu ei și, dintr-una într-alta, i-a întrebat cât îi costaseră  marfa cumpărată. Slugile, fără a se gândi de ce îi întreabă țăranul au spus drept prețul dat, ca unii ce nu aveau nimic de ascuns.

     -Ăștia sunt toți banii tată, așa cum bună învoială am făcut amândoi când de acasă am purces la drum. Iosif fără să clipească îl privea cu nerușinare în ochi pe bătrân.

      Vîrlan nu a zis nimic, a tăcut ca un pește, doar în sufletul lui a oftat, și-a simțit inima sângerândă, minciuna lui Iosif îl scârbise. De atunci nu a mai putut avea încredere în el, nu îl mai considera ca pe copilul lui, ci doar ca pe o slugă vicleană ce stă doar cu ochii la pândă, gata să-l fure.

      A doua zi, după ce Iosif îi ceruse de nevastă pe Stanca, Vîrlan l-a chemat în casă  să-i facă socoteala.

    -Doresc să pleci din curtea mea, a început vorba bătrânul, însă nu voiesc să pleci ca un calic, nu vreau să zici, pe unde vei umbla, că mi-ai muncit pe veresie. Îți voi plăti drept tot ce îți datorez, după aceea vei iscăli o hârtie cum că ai primit banii. Îți dau un cal cu șa și 20 de cocoșei de aur. Plata este corectă. Iscălește țidula și du-te cu Dumnezeu!

     Iosif a plecat din curtea lui Vîrlan fără ca măcar să-și ia ziua bună de la Stanca, fata pe care el pretindea că o iubește și care i se dăruise cu toată frenezia, inocența și inconștiența primei iubiri. A părăsit-o fără să se uite în urmă, fără să suspine în suflet, fără ca inima să-i sângereze. A abandonat-o cu aceeași ușurință cu care s-ar fi lepădat de o cămașă ruptă ce nu-i mai era de trebuință.

     Cât timp trăise și muncise în curtea lui Vîrlan, Abraham reușise să mai pună un ban de-o parte, cum bătrânul avusese încredere în el, până la întâmplarea din târg, nu-l cercetase de fiecare dată cu de amănuntul cât cheltuise să cumpere ce le lipsea în casă, ori cu cât vânduse la piață brânza, carnea și cerealele.

    Iosif s-a vânturat un timp prin lume, încercând să vadă unde este chilipir de treabă și bani de obținut ușor. Sângele de evreu îl împingea spre bani câștigați la umbră.

     Într-una din zile, plimbându-se prin târg la braț cu lenea și ațâțat de dor de femeie, s-a oprit într-o cârciumioară să-și ostoiască setea cu un pahar de vin roșu. Lume multă, gălăgie, fum de țigară, râsete de femei cu vocile dogite de tutun și băutură și multe vorbe de bârfă. S-a tras la o masă mai retrasă, atent la ce discutau toți cu gura mare. S-a ridicat de la o masă unul înalt  de credeai că nu se mai termină de ridicat. Avea un cap rotund ca o bilă, cu obrajii supți, buzele subțiri și o umbră de mustăcioară. Pe cap purta o pălărie verde iar la ea era pusă cu delicatețe o pană de păun. Tânărul se cam clătina cât era de lung, doar vorba încă îi era clară:

      -Să vă spun una bună, Dobreanu, îl știți doar, boierul meu cel tânăr, ce zic eu boierul, stăpânul meu, are nevoie de un logofăt. Ăla de-l avuse a fugit cu ultimii bani încasați pe grâul ce tocmai l-a vândut. Nu a scăpat, deoarece l-au găbjit poterași. Doamne, ce omor i-au dat! Acum stă priponit la ocnă. Asta-i trebuia lui? Ce om cumsecade e stăpânul meu! Bă, pâine caldă, nu altceva, e bun de pus la rană. Bată-l Dumnezeu să-l bată, cum s-o fi gândit fostul logofăt să fure din avutul stăpânului ce-l miluise cu casă și o sfoară de pământ?

     Iosif s-a prezentat la curtea boierului Dobreanu pentru a se angaja ca logofăt. Boierul, falnic, cu mustața în furculiță, bine îngrijită, în mână cu trabucul, erau țigarete din foi cubaneze pe care le primea în cutii aurite direct de la Havana, îl drămăluia cu privirea pe Iosif care rămăsese în picioare lângă ușă cu pălăria în mână și capul plecat. Dobreanu s-a uitat atent la el ca unul care cunoștea la oameni, îl privea din toate părțile cum privești un animal pus la vânzare.

     -Crezi că te vei descurca cu munca de logofăt, tinere? Nu-i ușor să ții slugile în mână și să-mi gospodărești avutul. Ai de grijă, dacă vei primi slujba, să nu pățești precum a pătimit cel de dinaintea ta care a vrut să se îmbogățească cu banii prădați din avutul meu. Acum zace la ocnă cu lanțuri la picioare, în loc să se lăfăie în trăsură alintat de femei frumoase și lăutarii cântându-i la ureche. Dorința prea mare de parvenire l-a dus la piere. Nu era prost, era hapsân, iar lăcomia nu-i bună, te face din om neom. Dobreanu îl povățuia cu glas blând, ca un părinte pe propriul copil, deși între ei diferență de vârstă nu era mai mult de doi, trei ani, în favoarea boierului.

     -Măria ta, te voi sluji cu credință, totuși, mi-aș dori ca pe viitor să devin arendaș, mă pricep la munca câmpului și la administrarea pământului. Pe de altă parte, întâi trebuie să mă dovedesc credincios ca logofăt boieresc.

     -Îmi place cum dai vorba, ești evreu? Dobreanu, care avea ureche muzicală, simțise un pic de accent în vorba tânărului.

     -Drept este, însă m-am botezat cu apă sfințită din cristelnița Bisericii pentru a putea sluji cu credință pe Iisus Hristos cel răstignit din răutatea semenilor mei. Am dorit ca prin botezul meu să aduc cinstirea cuvenită întâiului dintre evrei, ce s-a înălțat la cer și stă la dreapta Tatălui. Iosif tot timpul a vorbit ținând capul jos, necutezând a ridica privirea la fața marelui boier ce binevoia al cerceta.

    -Îmi place cum porți cuvântul, se vede că ai trăit între oameni cinstiți și cu frică de Dumnezeu. Te angajez logofăt, iar dacă te vei dovedi credincios mie, te voi blagoslovi cu o bucată de pământ, iar moșia ți-o voi lăsa în arendă pentru ca eu să mă pot ocupa liniștit de treburile mele politice și de afaceri.

....................................................................................................................................

     Timpul s-a scurs pe negândite. Iosif se dovedise a fi un bun logofăt, un bun creștin și o prea supusă slugă a stăpânului său, boierul Dobreanu.

     Îl găsim pe Iosif Abraham, într-o duminică după ce venise de la slujbă, la masa boierului Dobreanu, de fapt nu era chiar la masa lui acolo unde boierul împreună cu alți invitați, prieteni de-ai lui, discutau despre recolta din acel an, ci stătea la o masă mai mică, așezată în capul mesei celei mari, dimpreună cu învățătorul satului.

     -A fost un an bun, a continuat discuția deja începută boierul Dobreanu, cu toate acestea, moșia din Valea Mare nu mi-a adus prea multe bucurii, arendașul s-a dovedit a fi un prost gospodar și un om spart la mână. Mă gândesc, în mod serios, să dau pământul din Valea Mare în arendă acestui băiat destoinic, harnic, cinstit și cu frica lui Dumnezeu. Ce zici Iosife? Te încumeți a lua pe mâna ta moșia cea mare din Valea Mare?

     -Desigur Măria ta, mi-am manifestat dorința încă de acu trei ani, de când am descălecat la poarta domniei voastre. Facem înțelegerea după voia măriei tale, eu, nevrednicul slujitor, mă tocmesc să fac, musai, cum poruncești.

     Din anul următor Iosif a fost cel care a făcut învoielile cu țăranii. S-a vădit a fi bun negociator, țăranii au acceptat condițiile lui și toată lumea a fost mulțumită.

     Boierul, pe lângă pământul în arendă, i-a dat lui Iosif în stăpânire un lot de pământ ca la 20 de pogoane, un cal de călărie cu tot harnașamentul, o șaretă ușoară pentru a se deplasa pe câmp, doi cai de tracțiune, o căruță și trăsura cea veche pe care Dobreanu nu o mai folosea, dar care era într-o stare bună.

     Zi de vară până-n seară, pe arșiță și pe ploaie, având cerul ca umbrelă și calul de tovarăș, Iosif tot pe câmp era, discuta cu țăranii, se sfătuia cu ei când ploaia uita să se mai oprească, ori când seceta ardea câmpul. Niciodată nu striga la ei, întotdeauna le vorbea cu respect și bunăcuviință. Era atent la necazurile lor, îi împrumută cu bani și cereale când nevoile îi copleșeau, având grijă să-i încarce, la tot a cincea baniță cu cereale împrumutată, cu încă una, asta era partea lui fiindcă era simțitor la nevoile lor. Când venea vremea socotelilor, scotea catastiful uriaș, îmbrăcat în piele, acolo unde era notată, cu multă atenție, datoria fiecărui țăran. Se întâmpla să mai ierte câte un sătean a cărei datorie, ori gloabă, era mult prea mare, dacă fiica datornicului, ori nevasta-sa, se dovedeau a fi pe placul arendașului și veneau duminica să-i facă curat în casă, el fiind becher și cu nevoia unei mâini de femeie și nu numai.

     Într-una din zile, abia trezit din somn, după o noapte lungă și plăcută petrecută lângă bobocul de fată ce-și lăsase floarea fecioriei în patul lui, ca preț al răscumpărării datorie tatălui său, fiindcă, nevolnicul său părinte, îl loc să-i plătească arendașului gloaba făcută de caii lui care îi distruseseră arendașului un capăt de lucernă, preferase să bea banii. Iosif l-a chemat la cancelarie să discute daravela dintre ei, țăranul s-a oferit bucuros să-i dea fata pentru o noapte, ca plată a gloabei către arendaș. Cum spuneam, Iosif abia făcuse ochi când în poartă cineva a început să bată cu putere. Gardul fiind înalt, nu a putut să zărească cine îndrăznea să-i bată în poartă de cu ziua abia începută. A mers la poartă, a tras cele două zăvoare care încuiau portița pe timpul nopții și când a deschis-o s-a tras un pas înapoi de parcă văzuse o nălucă. În fața lui era nimeni alta decât Stanca, frumoasa femeie pe care el o părăsise fără să-i spună măcar o vorbă, chit că plecase alungat și nu din voia lui.

     -Bună dimineața, Iosife! Sper să nu te superi că am dat buzna peste tine cu noaptea-n cap. Aflându-mă la grea încercare și singură pe lume, nu am găsit nicăiri niciun sprijin, de aceea am venit la tine ca la unul pe care l-am iubit și încă îl iubesc. Dovada iubirii pentru tine stă în faptul că nici acum pirostrii pe cap nu mi-am pus.

     -Intră în curte Stancă, fiindcă odată cu tine va intra fericirea și dragostea mea pe care o credeam pierdută. Vino în brațe să te strâng și să-ți sărut buzele arse de dor. Vino femeie iubită că de la lung și greu drum ai venit. Stai să deschid porțile să băgam calul și căruța în curte. Au deshămat calul care era asudat de mers, a luat un șomoioc de paie și l-a frecat zdravăn pe spate și pe greabăn. Nu au intrat în casă până ce nu au grijit de cal, Iosif i-a pus un braț de lucernă în cutia căruții să aibă ce mânca, că mult flămânzise la drum.

      -Hai să îmbucăm ceva, îți va fi fiind foame, știu că nu prea mănânci dimineața și te-o fi frământând la lingurică. Iosif a adus, pe un fund din lemn, slană groasă de pe spatele porcului ținută trei săptămâni la sare apoi afumată trei zile cu lemn de prun după o rețetă  aflată de la un negustor, doi  ardei grași și rumeni cum este cerul când soarele îi dă foc la răsăritul lui și două cepe mari, alături de niște mămăligă rece făcută seara trecută de fătuca ce tocmai părăsise casa cu puțin înainte ca Stanca să intre în curte.

       -Îmi este foame de tine, trădător frumos și iubit, cum ai putut pleca din curtea noastră fără să îți iei rămas bun de la femeia care ți-a dat fecioria, bunul ei cel mai de preț? Nu ți-a fost teamă de Dumnezeu, când ai fugit din curte ca un lotru? Chiar dacă taica te-a izgonit, eu aș fi mers cu tine în lume oriunde pe ăst pământ. Mult am plâns după ce tu te-ai furișat de mine. Pe mulți oameni i-am întrebat și prin sat și prin târg, de te-au văzut ori au auzit pe unde noptezi. Abia în urmă cu câteva zile un negustor ambulant mi-a spus de tine că ești aici. Cum am auzit nu am zăbovit și la drum am plecat tot cu gândul la tine. Iosife, Iosife, mult păcat ai făcut cu mine lăsându-mă în pragul disperării și batjocurii propriului meu tată. De când tu te-ai prelins pe poartă bătrânul nu m-a mai scos din țiitoarea jidovului. Am mâncat în ăst timp numai mămăligă cu lacrimi. Acum că te-am văzut mi-a trecut supărarea, sufletul mi s-a luminat ca cerul după ce se ridică ceața deasă de toamnă târzie. Nu aș vrea să mai plec de la tine, însă acasă l-am lăsat pe tata beteag, nu se mai poate mișca și nici vorbă clară și cu noimă nu mai are. Așa l-am găsit în pădure, plecase cu un vecin să aducă lemne. Ce s-a întâmplat cu el, nu pot pentru ca să știu. Vecinul zice multe, ba că tata a văzut un animal mare și el, vezi Doamne, s-ar fi speriat. Ba că a căzut din căruță cu capul peste un ciot ce tocmai, acolo, în margine de drum își găsise locul. Știi cum este:„hoțul cu-n păcat și păgubașul cu mai multe”. Iosife, am cercetat, am întrebat, am blestemat, însă, adevărul nu l-am aflat. Am înțeles că a căzut, că s-a speriat de jivină, însă nu înțeleg unde îi sunt banii ce-i avea la el, mulți bani, ce dispăruți sunt pe vecie. Spune-mi de mă poți ajuta cu tata. Îmi este tare greu. Am venit să-ți fac o întrebare: vrei să mă iei de nevastă și să mă lași, aici, la tine, să grijesc de tata câte zile o avea? Iar pentru toată truda ta, îți voi da averea pe numele tău, fără ca eu să am vreo pretenție. Stanca a oftat, și-a pus palmele în poală, capul în pământ și, răbdătoare, s-a pus pe așteptat.

     După un timp, în care Iosif, chiar dacă se botezase ortodox îi rămăsese sângele de evreu în vene, a cântărit oferta femeii, i-a răspuns:

     -Stancă, îmi ești dragă ca lumina ochilor, m-am căit de vreme ce am fugit fără să-mi iau ziua bună de la tine. Mă bucur că m-ai căutat și mai tare mă bucur că am fost de găsit. Să-l aduci pe tata aici, avem să grijim de el cu smerenie, ca de unul ce ne-a crescut, ne-a apărat de rele și de boli  și ne-a dat la școală. Nimeni nu este fără de păcat în afară de Dumnezeu. Și tata a greșit față de mine, însă și eu multe greșeli am făcut față de el. Să ne împăcăm cu toții, să viețuim cu dragoste unul pentru altul, așa vom fi plăcuți Domnului Dumnezeului nostru. Vreau, totuși, să știi că m-am învățat singur, te rog să nu pui la suflet tot ce voi face, chiar dacă se va întâmpla să calc pe alături, eu tot la tine voi veni și tot pe tine am să te iubesc. Iosif vorbea cu patos, cu dragoste, însă și cu puțină ipocrizie.

    -Iosife, să nu mă bați! Atâta îți cer. În rest, ce floare vei găsi alăturea de casa ta și ți-o pica dragă, să fie păcatul tău, de o vei culege. Ești bărbat, dacă îți cade căciula jos, o ridici, o scuturi de praf și mergi mai departe. Mai vreau, dragul meu bărbat, să-mi aduci respectul cuvenit, atât în casă cât și în afara ei, altminteri să nu faci, fiindcă mi-s tare slobodă la gură și se va dovedi că apa râului ce curge prin grădini nu va suficientă să te spele de vorbele mele dacă tu vei aduce vătămare mândriei mele de nevastă a ta.

     Toate fiind rânduite între cei doi, au plecat împreună și l-au luat pe bătrânul Vîrlan ce zăcea cu gândul dus în lumea lui, fără să mai știe ce se întâmplă în lumea celor vii. Odată ce bătrânul a fost instalat în noua lui locuință din Valea Mare, Stanca și-a luat în serios rolul de stăpână a casei, nelăsând pe mulți să-i sufle în ciorba gospodăriei, nici chiar Iosif prea multe nu avea de zis, el ocupându-se doar de vite și de pământ. Moartea bătrânului, care nu a întârziat să vină mai mult de jumătate de an, după ce Stanca l-a adus în casa lui Iosif, s-a întâmplat să fie într-o vineri dimineață cam odată cu cântatul cocoșilor. Stanca a adus doi slujitori care l-au scăldat, apoi l-au îmbrăcat pe defunctul Vârlan cu straie noi și l-au așezat în coșciugul din lemn de brad la care lucrase întreaga noapte un tâmplar din sat. A fost jelit de cei doi copii și de bocitoarele tocmite în acest scop. La cimitir l-au dus cu dricul tras de doi cai negri. Pe fiecare cal îl ținea un flăcău de căpăstru, acolo unde era legat un ștergar mare, țesut în casă și cusut la capete în râuri negre și roși, pe care, la biserică, după ce vor fi ajuns cu dricul, flăcăul ce a mânat calul își lua ca plată ștergarul de la căpăstrul calului. În fruntea alaiului mortuar erau doi preoți care cântau la fiecare răspântie a drumului din ectenia morților: „...Încă ne rugăm pentru odihna sufletului adormitului robului tău, Vîrlan, și pentru ca să i se ierte lui toată greșeala făcută cu voie ori fără de voie...”, se continua cu  veșnica pomenire și Dumnezeu să-l ierte. În ăst timp, Iosif arunca peste umăr bani mărunți, pe care copiii se băteau să-i adune, ca semn al lepădării mortului de averea pământească și efemeră. După înmormântare, acasă, Iosif și Stanca au pus masă mare la care au fost invitați să mănânce toți aceia care s-au învrednicit să-l petreacă pe ultimul drum pe bătrânul lor tată. În capul mesei, preoții au făcut slujba de veșnică pomenire, ținând în mâini platoul cu colivă, o pâine și o sticlă cu vin din care turnau , din când în când, câte trei picături de vin sub formă de cruce peste colivă. Au tot cântat preoții de veșnică pomenire, de la anasonul tare și dulceag, băut în timp ce mâncau ciorba de găină și varza cu carne, până la friptura de berbec, friptă la proțap, și udată cu un vin negru și gros, încât au uitat bieții preoți de veșnica pomenire și să fie de sufletul  celui plecat la Domnul, și s-au pus pe cântat niște cântece de haiducie și inimă albastră, de îți era mai mare dragul să-i asculți.

     Au plâns Stanca și Iosif plecarea celui bătrân, pe de altă parte au simțit și o ușurare când, pe Vîrlan care zăcea la pat nesimțitor și neștiutor de ce se întâmplă cu el, s-a îndurat Domnul să-l cheme la El.

     Câteva luni mai târziu, după parastasul și pomana de jumătate de an, Stanca i-a cerut lui Iosif să meargă la Biserică să se unească în taina cununiei cu popă și nași în fața altarului. Trebuiau să se zorească cu atât mai mult, cu cât, burta femeii deja crescuse și nu mai trebuia ca ei să trăiască în păcatul curviei, mai ales că un copil plecase pe drum să le intre în casă.

     În fericire și înțelegere au trăit Stanca și Iosif având lângă ei doi copii care creșteau văzând cu ochii. Femeie înțeleaptă, Stanca a priceput că pe Iosif îl va ține lângă ea numai dacă va avea răbdarea să nu-l certe pentru micile lui escapade. Iosif, fericit că nevasta închidea ochii la necredințele lui, se întorcea de fiecare dată acasă spășit și cu câte un cadou pentru nevastă.

       Mulți ani au trăit fericiți, au văzut cum cresc copiii, cum devin oameni maturi și cum intră în rândul lumii prin însurătoare. Câțiva ani mai târziu, puternica și frumoasa Stanca s-a îmbolnăvit. Mulți medici la cap i-a adus Iosif, totul a fost în zadar, boala prinsese rădăcini în trupul ei și-i măcina vlaga. Moartea pândea din colț de casă. Într-o diminață Stanca a deschis cu greu ochii, i-a rotit prin toată odaia, s-a uitat la Iosif și la băieții ei care erau împreună cu nevestele la căpătâiul ei  să-i vegheze plecarea din astă lume. Din ochi a stors două lacrimi, era regretul de a fi plecat prea de vreme din lumea pe care o iubise.

     Iosif Abraham, după ce s-a însurat cu Stanca, luase obiceiul băuturii. Nu bea să se îmbete, ci doar cât să fie întărâtat tot timpul. Cum nu o certa niciodată pe nevastă și nici cu țăranii nevrând să se strice, își vărsa focul pe cei mai mici slujitori pe care îi avea pe bătătură. Slugile trebuiau să fugă când se întâlneau cu fiara turbată, altfel îi miluia cu fișca biciului pe unde apuca. Nu avea milă, simțea că se răcorește când altoia vreun copilaș, argat în bătătura lui.

     Pe țărani continua să-i fure așa cum pornise dintr-un început. Unii dintre săteni, mai destupați la minte, au înțeles jocul arendașului și s-au zborșit la el:

     -De ce cucoane m-ai încărcat cu cinci banițe de cereale? Țăranul, păcălit de privirea plină de ipocrizie a arendașului, credea că va câștiga deoarece i-a arătat neregula.

     Iosif îl privea cu blândețe și înțelegere. Apoi cu vorbă duiosă, fără urmă de răutate îi răspundea:

     -Nu pot să nu recunosc că așa este, ai dreptate. Însă am socotit că atâta înseamnă dobânda pentru ce tu ai luat de la mine. Să știi că și de aici încolo tot la fel voi proceda, doar că tu, băiat inteligent cum ești, vei putea lua cu împrumut, atunci când buza îți va arde, de unde vei considera tu că nu vei mai fi încărcat la socoteală. Din acest moment, fii, te rog, bun și părăsește ograda mea.

     Țăranul se vedea prins în meghina neputinței, nimeni nu-i dădea cu împrumut, la bancă dobând era uriașă, iar el nu avea bani să returneze eventuala datorie.  Cu coada între picioare pocăit și spășit, se întorcea la Iosif.

     Chiar și după însurătoare ținuse obiceiul să primească drept plată a datoriei pe împrumut ori pe gloabă, fata ori femeia datornicului. Singura femeie care se bucura de întregul lui respect era Stanca. În rest toți erau păcăliți, umiliți, ori atinși de sfârcul fiștii biciului său, inclusiv copiii.

     Dumitru Belciug de mic copil fusese dat ca slugă lui Abraham, arendașul boierului  Dobreanu.

     Cât timp fusese argat, tânărul Belciug suferise în tăcere, nu răbufnise niciodată, în ciuda răutății cu care era miluit de stăpân și a biciului cu care era blagoslovit direct pe pielea goală, atunci când arendașul, beat fiind, se întâlnea cu el prin curte. A înghițit amarul, a strâns din dinți, doar în sinea lui a jurat, jurământ pecetluit cu semnul crucii făcut cu limba pe cerul gurii, de teamă să nu fie văzut de cineva, să nu-și găsească liniștea până ce nu se va fi răzbunat pe stăpân.

     Belciug crescuse flăcău voinic, avea fața frumoasă, cu ochii negrii, neastâmpărați și iscoditori, o umbră de ură trecea pe fața lui când căuta spre cel cu care vorbea. Mustața neagră, tinerească, fața palidă, gura cu buze subțiri și bărbia rotundă, făcea din el un bărbat plăcut femeilor.

      Într-una din zile arendașul a căzut la pat lovit de dambla, nu putea să se miște, gura i se strâmbase, iar limba nu articula sunetele. Soția, Aritina, s-a speriat când și-a văzut soțul inconștient căzut pe jos. L-a chemat de grabă pe argat să-i dea o mână de ajutor să-l pună pe pat, apoi să-l schimbe de haine, fiindcă puțea.

      Dumitru Belciug a avut o primă mângâiere când a văzut neputința celui care se crezuse până în urmă cu o zi că este atotstăpânitor și nemuritor. Cu satisfacție, bine mascată, și-a ajutat stăpâna să-l pună pe pat, l-a dezbrăcat, apoi, strâmbând din nas, l-a spălat și îmbrăcat cu haine curate. De câteva ori mâna lui și a stăpânei s-au atins, de fiecare dată a simțit cum îl arde atingerea degetelor lungi, subțiri și bine îngrijite ale Aritinei, cea de-a doua nevastă a lui  Iosif Abraham.

      Prima nevastă a arendașului, așa cum am scris mai sus, ce îi bucurase sufletul cu doi copii, acum la casele lor, se prăpădise în urmă cu câțiva ani din cauza unei aprinderi la plămâni, la fel ca biata ei mamă. A plâns-o cu mare amar trei luni de zile, până în clipa în care a întâlnit-o pe focoasa Aritina într-un han din mahalaua orașului unde mergea săptămânal la târg. Femeia, mai mult o fetișcană, fiindcă nu avea mai mult de 16 ani, fusese adusă de hangiu la han pentru ca frumusețea ei să-i mărească deverul.

     

 

 

 

 

                                 

 

 

 

    

 

             

 

 

 

                          

 

 

                                Aritina

     

 

 

 

 

 

      De felul ei Aritina era dintr-un sat de la poalele munților, acolo se născuse într-o familie cu mulți copii și puțin pământ pe care erau plantați pomi fructiferi. Toamna târziu, tatăl ei încărca merele în căruță peste fânul ce era pus ca hrană pentru cai și pleca la vale, în câmpie, să vândă fructele pe grâu, porumb, ceapă și cartofi. După două săptămâni de colindat satele se întorcea acasă cu căruța plină cu cereale și legume, însă cu bani puțini. Mama Aritinei, Joița, era o femeie aprigă și cu putere de muncă. Cât era ziua de lungă trebăluia prin livadă, cosea iarba înaltă, ce creștea printre pomi, ca un bărbat și bătea coasa pe nicovală ca nimeni altul. Curăța, cu un mic fierăstrău, pomii de uscătură și de lăstarii ce prisoseau. Îi văruia primăvara și alegea merele toamna. Pe cele sănătoase le punea în lădițe pe care le adăpostea într-un fel de siloz, iar pe cele betegite cât de puțin le dădea printr-un zdrobitor și le punea la dospit în budane înalte din care mai apoi, după ce fierbeau în mod natural, borhotul obținut îl  făcea rachiu într-un alambic din aramă făcut de un țigan lăieț ce trecuse pe la poarta lor cu ani de zile în urmă. Tatăl Aritinei era cam nevolnic. Joița îl luase de bărbat doar pentru că avea câteva pogoane de livadă, altfel rămânea holtei toată viața. Era bun doar toamna să plece la câmp cu merele să le vândă pe mărfuri ce nu se găseau la ei. În restul timpului se legăna pe un pietroi mare ce străjuia la poarta lor. Gurile rele ale satului, de multe ori bine informate, spuneau despre Joița că adunase copiii de prin tot satul, ba mai se spunea că pe Aritina, care era cea mai mare, ar fi fost făcută cu unul care se găzduise la ei într-o noapte de vară cu ploaie și fulgere de ți se făcea frică să stai singur în casă. Se mai spunea că Joița, după ce a văzut că bărbatul ei se ghemuise sub pat din teamă pentru trăznetele, tunetele și luminile ce brăzdau cerul într-un mod apocaliptic, și-ar fi pus un sac pe cap să o apere de ploaie și ar fi fugit sub șopron unde călătorul își făcuse culcuș pentru somn. De frica stihiilor îl cuprinsese în brațele ei puternice pe străinul ce rămăsese să se găzduiască în casa ei. Se mai spunea că Joița ieșise din șopron abia a doua zi către prânz, când soarele ardea pământul ud din care încă mai ieșea abur. Bietul Gavrilă nu a zis nicio vorbă contra femeii, cu toate că în capul lui, care nu era deloc prost, a înțeles ce s-a petrecut între cei doi în acea noapte în care se zărise la orizont sfârșitul lumii.

     Nouă luni mai târziu s-a născut Aritina care s-a dovedit cu vremea a fi la fel de rea ca noaptea în care fusese zămislită. De la părinți nu a avut parte de prea multă dragoste. Joița era ocupată cu munca, iar seara trăgea câte o țuică după care se culca în șopron unde își amenajase o cameră cu de toate, în amintirea acelei nopți în care se zărise așa de aproape sfârșitul lumii. Aici se spunea că rămăsese Joița grea cu copiii ei, pe care Gavrilă îi recunoscuse ca fiind ai lui, doar fiindcă se născuseră în ograda sa.

      Aritina a crescut fată frumoasă, vrednică și iubăreață. Când a împlinit cincisprezece ani mamă-sa a cântărit-o din ochi, cum faci cu un animal când vrei să vezi câți bani face. Cu bucurie a constatat că se dezvoltase frumos, că semăna mai mult a muiere decât a fată mare. Joița și-a făcut socoteala că Aritina ar putea să-i aducă bani frumoși dacă găsea un pe cineva gata să o cumpere. Pentru mamă, fiica nu valora mai mult decât iapa din grajd, amândouă puteau fi vândute.

      S-a întâmplat să vină în curtea lor să cumpere țuică un hangiu dintr-un oraș de câmpie. Hangiul, după ce și-a umplut butoaiele cu țuică, a pus banii drept plată pentru rachiu în poala Joiței. Gazda l-a chemat la masă să-l ospăteze mulțumită de afacerea făcută, mai ales că hangiul urma să plece la drum lung. Bucatele pe masă au fost puse de Aritina pe care Joița o îmbrăcase cu ie și catrință noi, iar părul i-l pieptănase și împletise în coade. Hangiului i s-au aprins ochii la vederea fetei. A mai prețuit-o în timp ce fata se fâțâia prin fața lor, fie aducând bucate la masă, fie strângând vasele goale, fie doar să fie văzută de musafir în toată splendoarea ei.

      Aritina era o fire libertină, dornică de bărbat și mai ales dornică să scape de sub papucul tiranic al Joiței, care, din dorința de câștig  îi mai strecura seara lângă ea pe câte un trecător dornic de pat bun și trup de femeie tânără.

      Hangiului începuse să-i curgă balele la vederea copilei cu nuri frumoși ce și-i scotea în relief la fiecare pas. Era dispus să plătească 60 de mahmudele pe ea, o voia cu orice preț. Cu nasul lui de negustor versat și de bărbat cu dor de femeie tânără, mirosise o bună afacere prin cumpărarea copilei, vedea în ea un diamant ce ușor putea fi șlefuit. Cum nu știa dacă părinții fetei ar vrea să-i dea pe Aritina ca slujnică la han, a început discuția pe departe:

       -Frumoasă și harnică fata, Aritina, parcă așa ați zis că o cheamă. Ferice de cel ce o va primi în curtea lui.

       -Adevărat grăiești, Aritina este lumina noastră, sprijinul nostru, fără ea greu ne-am descurca. Am crescut-o cu mult drag, am învățat-o ce este aceea cinstea și frica de Dumnezeu. Joița ținea la preț, nu voia să-i arate negustorului că este dornică să scape de fată și să pună mâna pe bani.

      -Las-o femeie să meargă cu hangiul, iar nouă să ne dea negustorul două mahmudele pe ea. Gavrilă era bucuros să scape de fată, așa nu trebuia să rupă din pământ și nici zestre să-i dea când urma să se mărite, cum s-ar spune, hangiul îi scotea piatra afară din casă.

      -Nu pot omule, e sufletul meu, mâna mea dreaptă, pe fata asta vreau să o mărit aici, în sat, să ne fie aproape. Aritina va fi toiagul nostru la bătrânețe, tu, nevolnicule, te gândești să o rătăcești în astă lume? Niciodată, auzi-tu-m-ai? Nu o dau nici pe cincizeci de mahmudele din cele mari din aur. Aritina, draga mea fată, uitați-vă la ea ce față frumoasă are, cum îi de dreaptă și mândră, ce păr frumos are și ochii, Doamneee, dacă am văzut alții mai frumoși, nu mai zic de țâțișoarele care, după cum se văd, vor fi bune să alăteze trei copii odată, nu unul singur. Joița își lăuda fata ca pe orice marfă bună de negustorit și de luat un ban frumos. De mult o drămăluise pe fiică-sa, aștepta doar mușteriul care să dea un preț bun pe ea.

      -Se vede că este crescută frumos, de o fată ca ea aș avea nevoie la mine la han, sunt singur, nevasta mi-a murit, ea m-ar putea ajuta în treburile negustorie. Înțeleg că vă lipsesc prin plecarea ei de o mână de lucru, de vreme ce ea va merge cu mine. Vă voi plăti o gloabă pentru paguba ce am să vă aduc prin lipsa fetei din casa voastră.

      -Nu, nu pot s-o dau din casă pe fata mea dragă, Joița se chinuia să-și stoarcă o lacrimă din ochi pentru ca hangiul să vadă durerea ei de mamă.

      -Te înțeleg, uite, cinzeci de mahmudele nu am, am doar treizeci, hai să batem palma și-ți voi mai da și-un pol de aur, doar fata să-mi dai.

      Joița a tresărit când hangiul a zis prețul, era mai mult decât sperase ea în cele mai frumoase vise ale ei.

     -Îți dau fata, nu pentru aurul tău, simt că va trăi bine cu tine, ești un om bun și cu frica lui Dumnezeu. Să ai grijă de Aritina mea, de-acum va fi comoara ta. Mergi sănătos! Domnul să vă apere și să vă ferescă de rele! Aritina mamă, fă-ți bocceluța și mergi cu hangiul la casa lui, să-i fii slugă cu credință și bine îți va fi ție. De se va purta urât cu tine să-mi trimiți vorbă, ori carte și mintenaș voi veni să te apăr de răi.

....................................................................................................................................

     În scurt timp, Aritina ajunsese slugă bună la toate treburile hanului și hangiului.

Seara, după ce și ultimul oblon era tras semn că hanul „Cuibul dragostei”se închisese, Aritina urca în camera ei însoțită de câte un mușteriu ce plătise bani grei, hangiului Avram, pentru a petrece noaptea cu ea. Aritina era nepotolită, iubea să facă dragoste, nu avea însemnătate dacă bărbatul era înalt, dacă era scund, dacă era bălai ca razele soarelui, ori negru ca fundul tuciului, conta doar să plătească bani buni, iar pe ea trebuia să o facă să se simtă bine. Când nu avea clienți, venea  Avram să-i țină de urât și să-i potolească fierbințeala. Hangiul nu  lua nicio hotărâre până ce nu se consulta cu draga lui Aritina. Ea ajunsese, nu doar să fie bună la toate, ci și stăpână peste toate bunurile hangiului. Avram a văzut că de la un timp un țăran bine îmbrăcat și cu chimirul gros tot dădea târcoale hanului. A întrebat-o pe Aritina care este vestea-povestea cu mușteriul. Femeia l-a liniștit pe hangiu spunându-i adevărul. Nu-l interesează hanul, ci pe ea o urmărește, este amorezat de ea, însă nu s-a lăsat, încă îl ține la distanță, vrea să stoarcă cât mai mulți bani de la el.

    Iosif intrase în han cu gândul să bea o țuică și să potolească gălăgia mațelor care își cereau porția de mâncare. Aritina, tânără și cu ochii arzând de dorință, gata să sară la gâtul primului mușteriu care era în stare să plătească o noapte de dragoste, a venit la masa lui Abraham. Lui Iosif, la vederea ei, iau scăpărat ochii, fața i s-a luminat, prin stomac, instantaneu, fluturii au început să alerge bezmetic. A băut țuica pe îndelete, de mâncare, în schimb, nu s-a mai atins, îi pierise pofta. Gusta țuica din țoi cu privirea captivată de mișcările unduioase ale servitoarei. În acea zi a  plecat acasă fără să schimbe vreo vorbă cu frumoasa Aritina. A plecat el, însă inima lui a rămas la ea. Multe săptămâni și-a făcut timp să treacă prin târg doar pentru a mai vedea o dată ochii albaștri, fața albă cu cosițele blonde curgând pe piept peste țâțele mari și ferme, ale căror sfârcuri împungeau obraznice în ia înflorată strânsă în talie. Aritina, femeie isteață, tânără și dornică să scape de sărăcie, a simțit că norocul ei a intrat pe ușă deodată cu Iosif Abraham, însă nu s-a grăbit să-l culeagă, l-a mai lăsat să-i fiarbă inima în suc propriu, pârpălindu-l la foc mic.

      Când ea a considerat că este destul de frăgezit, gata să-i satisfacă toate toanele, i-a răspuns la întrebări, la început timidă, ambiguu, apoi mai îndrăzneață până când a putut să pună condiții.

      Iosif a luat-o pe Aritina de la han numai după ce i-a plătit hangiului o sumă mare de bani drept despăgubire fiindcă îi redă libertatea. S-a lăsat greu hangiul. Avea și de ce. Aritina nu era doar slujnică, era și metresa lui. Avram era pușculița în care fata punea banii pe care îi câștiga din amorul plătit  pe care-l întreținea cu clienții dornici de pat cu suflet.

      Aritina s-a mutat în casa bătrânului  Abraham după ce arendașul a mers cu ea la notar și, în fața omului legii, el a trecut toată averea pe numele ei cu acte în regulă, condiția pusă în acte, la recomandarea notarului, fusese aceea ca Aritina să  devină stăpână deplină asupra întregii averi a arendașului numai după ce Abraham dădea colțul, ori vreun beteșug îl aducea pe Iosif în pragul neputinței atât a capului cât și a trupului.

     Trecuseră patru ani de când Aritina, fata ca un boboc de floare,  venise ca nouă stăpână în casa arendașului. Încă de la început pusese rânduială în toate, adusese un suflu nou în gospodărie. Deși era tinerică, abia ce făcuse 18 ani, s-a dovedit a fi o gospodină desăvârșită, mână strânsă, încrezută în frumusețea ei, ea a arătat respect bărbatului. Se purta cu răceală față de cele zece slugi nătânge ce trebăluiau pe bătătură cu ochii tot timpul după ea când mergea provocator, unduindu-și șoldurile în cel mai necuviincios mod.

      Lui Dumitru Belciug îi fugiseră ochii la tânăra femeie din clipa în care ea pusese piciorul în bătătura bătrânului evreu. Nu își arătase sentimentele. Strânsese din dinți. Își înăbușise dorința. Pândea, ca un vânător vânatul, momentul în care avea să se răzbune pe hainul lui stăpân și prin Aritina, pe care era sigur că avea să o facă țiitoarea lui. Anii au trecut, Dumitru s-a păstrat distant, deși de câteva ori, Aritina, zeiță fără suflet, întârziase nepermis de mult cu mâna pe mâna lui atunci când îi întinsese ceaunul cu mâncare. Femeia nu scăpa niciun prilej de a se atinge  de Dumitru atunci când, singuri pe bătătură, se întâlneau prin unghere ascunse. Dumitru nu s-a lăsat prins în capcanele Aritinei, deși sângele de bărbat tănăr cu dorințe înfrânate clocotea când o simțea în preajmă.

     

 

 

 

 

 

 

 

                              

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

            Dumitru Belciug, chiabur de-al nostru

 

 

   

 

 

     -Dumitre, a început vorba Aritina, știu că nu-l iubești pe Iosif, ai pătimit multe din pricina lui, femeia a privit în ochii jucăuși ai bărbatului cu ochii ei albaștri, senini și rugători, totuși, am să te rog să mă ajuți cu tot ce voi avea nevoie. Pentru osârdia ta eu te voi milui cu tot ce ție îți va fi de trebuință. Doar în tine am încredere, de celelalte slugi îmi este teamă. Am văzut privirile lor hulpave când trec pe lângă ei. M-ar fi devorat de mult de nu ar fi știut frica lui Iosif. Acum el nu mai este, cel puțin nu mai este în stare să mă apere de nespălații din bătătură ce nu ar întârzia să mă sfâșie și să să mă posede ca pe o femeie de lupanar. Pe tine te vreau în preajma mea, umbra mea, să fii omul pe a cărei cinste să mă pot bizui în permanență și în orice nevoie.  Te-am cumpărat Dumitre, de mult pe tine ochii am pus, am așteptat doar clipa. Asta este vremea noastră. Poftim, astea sunt cheile de la pivniță, de la hambare și de la cuhnie. De acum ești stăpân peste întreaga avere, chiar și pe trupul meu dacă îl vrei. Sunt tânără, îmi este dor de brațe viguroase să mă strângă la piept puternic ca al tău, de buze tinere să mă sărute, de mâini ferme să mă frământe, să mă alinte și să mă dezmierde. Dumitre, să ridicăm ochii și să privim soarele care ne surâde în față, să-l primim în sufletul nostru, primește-i căldura, omule drag și pe mine odată cu ea. Să mergem fericiți prin viață, iar pentru asta să mulțumim neputinciosului Iosif, cel care, până ieri, pe tine te altoia cu biciul, iar pe mine mă uitase, lăsându-mă să mă ofilesc ca o floare părăsită în glastra de cristal.

      Dumitru a luat cheile cu ușurință din mâna femeii, simțea că așa se cuvenea, că se făcea o dreptate. A privit-o în ochi pe Aritina cu flăcările inimii lui pregătite pentru iubire și răzbunare:

     -Voi face întocmai cum ai cerut, voi fi sluga ta credincioasă, însă vreau să ne iubim în pat lângă Iosif, vreau să mă răzbun pe el pentru cât de mult m-a chinuit.

     -Cum spui, așa voi face, vrei să mergem acum? Sunt gata, nu mă ține nimic lângă leguma asta cu chip de om. Pe buzele Aritinei își făcuse loc un rânjet fioros, la vederea căruia lui Dumitru i-a trecut un fior pe șira spinării.

      -Nu, când va fi conștient, să trăiască neputința și chinul, să-i lăcrimeze sufletul, să-i sângereze inima. Atunci, doar atunci, mă voi simți răzbunat.

      Dumitru a luat-o în brațe pe Aritina și a purtat-o ca pe un trofeu, ca pe o primă victorie a lui față de Abraham, până în patul în care dormiseră cei doi soți până în acea dimineață. Aritina și-a aruncat hainele lăsând să se vadă trupul tânăr cu pielea albă și mătăsoasă, cu sânii mari, puternici, neatinși de gură de copil. L-a tras pe Dumitru peste  ea, dornică să trăiască clipe de iubire adevărată după care tânjise ani de zile de când venise în casa ramolitului Abraham.

     S-au iubit până pe seară când s-au auzit glasuri de bărbați și o căruță care intrase în curte încărcată cu lucernă. Fără să se grăbească, Dumitru s-a îmbrăcat cu cămașa adusă de femeie din lada lui Iosif, era o cămașă din in țesută în casă cu multe flori la bentița de la gât și trei rânduri de râuri la manșeta creață. Peste mijloc se încinsese cu cingătoarea lată, cumpărată de Abraham cu bani grei de la un negustor de la munte, chimirul era prins în trei curele, cu înflorituri intarsiate și două buzunare mari, cu capace din piele, pline cu banii puși de Aritina când îi înmânase cingătoarea adusă de pe fundul lăzi, acolo unde Iosif o ținea ca pe un lucru foarte drag și de preț.

      -Nu uita, tu ești stăpânul, așa să te prezinți în fața oamenilor, să nu-i lași pe țopârlani să-ți sufle-n ciorbă. Te vreau puternic, dur și neînduplecat, așa cum a fost ăsta, i-a spus sărutându-l pe amândoi obrajii și arătând cu capul spre odaia unde era întins pe pat Iosif Abraham.

      -După ce se descarcă lucerna, merg la cârciumă, vreau să vadă tot satul cine mi-s de-acum. Când mă întorn, vom mânca. Tu vezi de perpelește un pui pe jar, ai grijă să faci mult mujdei, iar mămăliga să fie moale și fără cocoloașe. Din butoiașul din fundul pivniței, ăla pitit după budana cea mare, să scoți o stacană cu rachiu, iar din butoiul vopsit cu dungă roșie să aduci o ulcică cu vin. Înțelesu-m-ai? Glasul bărbatului era aspru, dornic să poruncească, ochii neastâmărați erau și mai zglobii, căutătura rea și trufașă.

      Femeia i-a susținut privirea, îi luceau ochii de fericire, avea în fața ei un adevărat bărbat, așa și-l dorise, așa îl avea. L-a sărutat pe obraji, apoi pe gură și cu voce cântată i-a șoptit la ureche:

      -Cum spui tu, așa va fi. Mergi și te plimbă, stăpân al meu și al averii mele. Tu ești fala mea, să nu te mai lași niciodată călcat în picioare, de acum, strivește-i tu pe toți, eu te voi sprijini! Nu-ți fie teamă de slugi, de nu le convine de tine, aducem alții, batăr că mergem în luncă, aproape de Dunăre și tot vom găsi oameni.

      Dumitru a ieșit din casă și s-a oprit pe prispă cu mâna dreaptă înfiptă în chimirul care-i ținea spatele drept, în stânga avea țigara, a depărtat picioarele, după care a privit cu ochi de stăpân bărbații care descărcau căruța.

      -Cine mama dracului v-a spus ,mă, să încărcați lucerna pe căldură? Ați prăpădit toată floarea, așa știți voi să faceți treabă? Ar trebui să vă trec la catastif și să plătiți gloabă pentru stricăciunea adusă nutrețului. Vă iert de data asta, altădată să faceți doar cum vă voi spune eu! Ați înțeles? Dumitru Belciug a aruncat asupra slugilor privirea arogantă, pentru care exersase în fața Aritinei să-i iasă cât mai bine.

      -De când dumnezeii mă-ti dai tu ordine în curtea lui Iosif Abraham? Până ieri te altoia cu biciul ca pe-un bicisnic ce ești, acu, dintr-o dată, ți-a crescut rânza? Cel care vorbise era un țăran slab ca un țâr, înalt, cu mustățile ploștite pe gură și cu ochii negri duși în fundul capului. Țăranul îl privea mânios pe Dumitru, în timp ce vorbea, răsucea în mână furcoiul din lemn cu doi craci foarte ascuțiți la vârf.

      -Marine, dacă ceva nu-ți convine, poți să pleci. Ori poți să împlânți țăpoiul în mine, dacă îți dă mâna. Mai există o posibilitate, să fii supus și ne vom înțelege bine. Ai înțeles?

      -De ce mă să ascultăm de tine, cine te-a făcut pe tine, un neica nimeni, stăpân  peste averea lui Iosif Abraham?

      -Eu, ori nu vă recunoașteți stăpâna? Aritina, mândră ca o păuniță proaspăt călcată de păun, trufașă și cu vocea aspră, s-a înfipt în fața țăranilor. Ai tu ceva împotriva felului în care îmi orânduiesc munca în gospodărie și-mi administrez averea, măi, Gămălie? Aud? Primul care mai scoate o vorbă de ceartă, ori de împotrivire zboară din curte, aduc alții în locul vostru, altminteri, zic mai bine să vă potoliți și de acum să vă scoateți cușmele voastre murdare în fața lui Dumitru. De veți face așa, bună înțelegere va fi între noi, de nu, aia vă este poarta.

     După ultimele cuvinte, Aritina s-a întors cu spatele și a intrat în casă, făcându-i pe țărani să înghită în sec la vederea formelor trupului ei de femeie împlinită.

     Dumitru Belciug, om strâns la mână, a avut grijă ca averea lui Abraham să crească. A mers împreună cu Aritina la boierul Dobreanu să-i lase lui arenda pământului.  Boierul, după ce a chibzuit bine,  nu a văzut nici o pricină pentru care nu ar fi putut să dea lui Belciug arenda. Au tocmit actele conform cu cerințele vremurilor, după ce s-a constatat că Iosif nu mai putea fi arendaș, el nemaifiind întreg nici la trup, nici la cap. Aritina era mulțumită, avea bărbat tânăr, administrator bun și un paznic credincios.

      În privința locului în care se iubeau Aritina s-a ținut de cuvânt. De fiecare dată când Dumitru avea poftă de femeie, ea se așeza în pat lângă Iosif. Când se întâmpla ca bolnavul să doarmă îl trezea cu-n ghiont și îl întorcea cu fața spre ei:

      -„Iosife, îi spunea nevasta, nu dormii, privește aici cum iubește un flăcău tânăr muierea ta și bucură-te că nu mai tânjesc în van după bărbat așa cum se întâmpla când tu erai sănătos la cap și neputincios la trup”. Abraham bolboresea cuvinte neînțelese, se revolta împotriva lor, cu cât frământarea și mormăiala lui erau mai mari, cu atât plăcerea celor doi păcătoși atingea extazul.

      Anii au trecut, Iosif Abraham a mers la Domnul să dea seama pentru faptele sale. Aritina a rămas stăpână unică pe întreaga avere. La înmormântarea lui Iosif au venit și cei doi copii, aceștia nu erau îndurerați după tatăl aflat rece în copârșeu, nu-l iertaseră niciodată fiindcă adusese în casă femeie tânără în locul mamei lor care se petrecuse din astă lume cu ceva timp în urmă, erau îndurerați după averea lui Iosif ajunsă în mâna Aritinei. I-ar fi făcut mult rău băieții lui Abraham  proaspetei și de loc îndureratei văduve, dacă nu s-ar fi aflat pe aproape Dumitru Belciug. Acesta a  păzit-o cu furca în mână, cum te aperi de o haită de lupi care atacă ziua în amiaza mare.

      Șase luni mai târziu după decesul lui Iosif, Dumitru și Aritina s-au căsătorit, nași de cununie le-au fost boierul Dobreanu cel bătrân cu cucoana lui, o tânără franțuzoaică ce nu rupea românește decât câteva cuvinte și alea destul de deocheate. Ca dar de nuntă Dobreanu oferise tinerilor căsătoriți, o sfoară de pământ de zece hectare aflată izolată de marea lui moșie. Nunta a fost făcută în grabă, mireasa deja începuse să se îngrașe, era grea în patru luni.

      După cununie Aritina l-a făcut coproprietar pe Dumitru pe întreaga avere. Era fericită cu el, îl iubea din tot sufletul, chiar și atunci când ieșea beat din pivniță și-i tăbăcea fundul cu centura, ea tot „iubitule” îi spunea, iar după ce el, obosit, lăsa jos cureaua cu care-i învinețise spatele, ea se lipea de el și-l săruta cu drag.

....................................................................................................................................

     

 

 

 

 

                                                 

 

 

 

     

 

 

                        

 

 

 

                         Ziua cea mare

 

 

 

 

      Gheorghe Lemnaru ieșise din casă cu noaptea-n cap să meargă în câmp să are locul din Podișcă. Stelele încă erau agățate de policandrul cerului. Pusese împreună cu Costică plugul în căruță, fân în codirlă, mai rămăsese să dea apă la cai, apoi să purceadă la treabă, fiindcă mintenaș răsărea soarele și pe ei i-ar fi găsit încă în curte.

      Din drum s-a auzit un claxont de mașină, cum drumul lor nu era în calea automobilelor, s-a uitat, cumva, speriat peste gard. Un GAZ (mașină de teren sovietică Garkovski Avtomobilnîi Zavod),  văduvit de prelată, era oprit în poarta lor. Din el coborâse Nicolicea și Furtună. Când au văzut capul bătrânului peste gard l-au salutat și cu mâna i-au făcut semn să se apropie de poartă.

      -Bună dimineața! Nașule, a început vorba Nicolicea ca unul care îl cunoștea pe Lemnaru, a venit  ziua cea mare, soarele de la Moscova trimis de tovarășul Stalin, acest far călăuzitor al comuniștilor de pretutindeni, a hotărât, prin legea votată în Parlament, să intrăm cu plugurile în moșia lui Dobreanu. Vom măsura fiecăruia după nevoile lui. Membrii Comisiei de Împroprietărire au făcut  situația exactă a necesarului de pământ. Ce nu se ajunge vom lua din pământul lui Belciug, a lui Haralamb și tot pământul confiscat al celui ce a fost primar. Se va începe cu măsuratul din Cotul Cernei și în continuare cu toată lunca. Pământul lui Dobreanu este confiscat tot, ca și întreaga lui avere, fiind considerat trădător de neam și Țară. Nașul Lixandru deja se îndreaptă într-acolo cu întreaga Comisie.

      -Bine finule, merg și eu unde sunt ceilalți, vom lucra împreună, doar să fac patru pari să-mi pot marca terenul. Gheorghe era puțin nemulțumit, lui îi plăcea ca atunci când își propunea ceva, aia să facă, acu ăștia îi cam stricaseră socoteala. Pe de altă parte era fericit, în sfârșit, se făcea dreptate.

                              

                                        

 

Câteva cuvinte despre reforma agrară. Ultima reformă fusese făcută în 1921, însă nu rezolvase problema țărănească. După 1944 când comuniștii au intrat în guvernul Sănătescu, apoi în guvernul Rădescu au avut în program reforma agrară prin confiscarea pământului marilor moșieri până la nivelul de 50 de hectare de teren arabil, livezi, fânețe, construcții în total. Au fost expropriate 1.468.946 ha de teren. Au fost împroprietăriți 917.777 de țărani cu o suprafață totală de 1.109.568 de ha. Restul până la 1.468.946 ha a intrat în proprietatea statului. Reforma agrară a avut tendința de a nivela structura socială a statului românesc. Reforma agrară, prin distrugerea marilor proprietăți agricole ce erau cultivate intensiv, a dus la scăderea producției agricole.

      Începând cu 1949 se formează primele Gospodării Agricole Colective(GAC) și Gospodării Agricole de Stat(GAS). Înființarea acestor etnități s-a făcut prin confiscarea aproape a tuturor proprietăților agricole particulare și  comasarea lor în ferme mari  administrate de stat.

      Liderii comuniști erau convinși că micile proprietăți sunt inerent nerentabile, că sunt condamnate la înapoiere tehnologică și că nu se pot moderniza. De asemenea ei considerau că soluția acestei probleme o constituie exploatarea agricolă pe suprafețe mari și că singura etnitate capabilă să adune aceste proprietăți mari și să le administreze eficient este statul. 

      În Cotul Cernii se strânsese tot satul, printre ei erau Dumitru Belciug, Haralamb Dumbravă, Spirache Belciug și ginerele lui Haralamb, un zdrahon tuciuriu, fiul unui chiabur din satul vecin.

      -Tovarăși, astăzi este zi de mare sărbătoare în Țara noastră. În conformitate cu legea numărul 187/ 23 martie 1945 vom trece la realizarea reformei agrare. Ea este pentru România o necesitate națională, economică și socială. Tovarășul Lixandru Lemnaru, președintele Comisie de Împroprietărire va anunța numele celui care va fi pus în posesie și suprafața cu care va fi împroprietărit. Vă rog să așteptați în liniște pentru ca procesul să decurgă în bune condițiuni. După micul discurs, Furtună s-a tras într-o parte.

      -Tovarășul Șundrea Gheorghe se împroprietărește cu trei hectare de teren. Lixandru a continuat, vă rog să măsurați tovarăși. Doi membri ai comisiei, împreună cu un inginer hotarnic, dintre care unul avea compasul de doi metri cu care măsura terenul, însoțiți de țăranul ce urma să fie împroprietărit măsurau parcela ce urma să-i intre în posesie.

      Procesul împroprietării a durat mai bine de o lună. Oamenii deveniseră nerăbdători, văzuseră cum moșia lui Dobreanu se parcelase, iar ei încă mai erau mulți care așteptau să le vină rândul să primească pământ.

      -Nu vă alarmați tovarăși, totul este socotit, veți primi pământ conform listelor de împroprietărire. Vom merge la pământul lui Belciug din Tufani, de acolo vom lua 30 de hectare. Să mergem, oameni buni!

      -Bă, nu vă apropiați de moșia lui Belciug, ăla e hotărât să vă trimită pe lumea ailaltă. Eu vă zic prietenește. Cel care vorbise era unul dintre cei care slugăreau pe bătătura lui Dumitru Belciug.

      -Tu, Mitrofane, nu ai nevoie de pământ? Ești așa de pricopsit? Ori te-ai nărăvit în rău? Lixandru îl privea fix în ochii tulburi de băutură. Fugi din calea mea, eu am făcut frontul, nu îmi este teamă de un nevolnic ce s-a ascuns sub fustele lu’ mă-sa.

     Țăranii s-au urcat în căruțe. Căruța din față avea legat de suianul din stânga steagul tricolor cu stema regală a României pe el, iar de suianul din dreapta era legat steagul roșu al comuniștilor cu secera și ciocanu ca semn heraldic. Căruța cu steagurile arborate era plină cu membrii comisiei. Au dat bice și cele douăsprezece căruțe s-au pornit în trapul cailor spre moșia lui Belciug. Când mai aveau 200 de metri până în marginea tarlalei dinspre sud, a ieșit în fața căruțelor Spirache Belciug, Dumitru, tac-su, Haralamb Dumbravă împreună cu ginerele lui, toți cu armele la ochi . Gheorghe Lemnaru, cel care conducea prima căruță a făcut semn birjarilor din spate să oprească.

     -Nu este bine ce faceți oameni buni, noi acționăm cu legea în mână, de vă împotriviți aplicării ei, sunteți pasibili de pedeapsă. Lixandru a încercat să preîntâmine o ciocnire între chiaburi și țărani.

      -Spirache, lasă pușca, nu rezolvi nimic așa, vei omorî unul, doi, însă ceilalți te vor linșa și pe tine și pe burtoșii de lângă tine. Vasile a continuat avertizarea pentru Spirache. Dacă ești bărbat și vrei să demonstrezi  cioporului ăsta de muieri, care se ține după noi, cât ești tu de fioros, vino, fără armă, să te bați cu mine, așa potolim râca noastră veche. Primești? Ori nu ești decât un laș care s-a pitit de război în spatele cocoșeilor lui Dumitru și sub poala Aritinei? Ce zici? Încă ceva, și eu am armă. Vasile al lui Titirez a luat de pe podul căruței arma lui Lixandru cu care acesta venise de pe front și pe care, la îndemnul lui Dobrogeanu, nu o predase comisariatului militar. A pus-o la ochi și l-a țintit pe Spirache. Ești în cătarea armei mele, sunt bun trăgător, lăsați armele jos!

      -Nu intrați pe pământul meu, eu sunt stăpân aici, cu sudoarea frunții mele am mărit moșia. Dumitru Belciug striga în gura mare. În colțul gurii avea un firicel de spumă.

      -Să-i mulțumești lui Iosif Abraham că ți-a lăsat nevastă cu avere. Ești un câine râios Dumitre, Dumnezeu te va pedepsi și pe tine și pe muierea ta pentru felul în care v-ați bătut joc de arendaș când beteșugul l-a pus la pat neputincios. De ce Dumitre nu i-ai luat muierea ovreiului când era în putere când...?

      -Gheorghe, să taci, altfel bag plumbii puștii  în tine. Ești un păduche nenorocit, nu ai ieșit din sărăcia în care te-ai născut. Te uiți cu jind la averea mea care se învârte după soare. E a mea, mă, a mea, nici a Aritinii, nici a ovreiului. Eu sunt stăpânul întregii averi, dacă mai faceți un pas vă trimit la poarta sfântului Petru să cereți acolo pământ. Dumitru a mânuit pușca, a băgat glonț pe țeavă, a dus arma la ochi, iar degetul l-a fixat pe trăgaci.

      -Spirache, ești om tânăr cu judecată, cum crezi tu că omorându-ne pe noi, vei rezolva situația? Prietene, aici este vorba de lege...

     -De legea comunistă, de legea voastră a sărăntocilor, Spirache l-a întrerupt brutal pe Lixandru, ochii îi aruncau scântei, a ridicat arma gata să tragă.

     Lixandru a sărit din căruță, a stat o clipă în cumpănă, apoi cu pași siguri a pornit spre grupul răzvrătiților, din urmă l-a ajuns Vasile al lui Titirez, fără armă, doar cu mâinile goale băgate în buzunarele cojocului rupt în spate și cârpit stângaci de o mână nesigură.

     Gheorghe Lemnaru a dat hățurile cailor unei femei ce se urcase în căruța lui când plecaseră din Cotul Cernii, apoi a sărit din car și, cu pas hotărât, a plecat în urma băieților. Alți bărbați s-au alăturat lui Lixandru și Vasile. Grupul celor care înaintau spre Belciug semăna cu un pluton militar desfășurat pe lățimea drumului.

      Belciug ăl bătrân a somat să se oprească pentru ultima oară grupul țăranilor ce înaintau cu pași hotărâți, pentru intimidarea lor a tras un foc de avertisment în aer.

      Lixandru și ai lui au pășit și mai apăsat prin iarba crudă ce crescuse pe mărginile riglei și pe interiorul ei printre urmele de căruță.

      Un nou foc de armă a făcut ca grupul să se cutremure, Gheorghe Lemnaru a căzut în genunchi, glonțul îl atinsese în pulpa piciorului. Lixandru a venit repede la el, l-a luat în brațe și i-a cercetat rana, nu era adâncă, glonțul zdrelise superficial carnea. L-a pansat cu basmaua unei femei ce venise în fugă să vadă ce pățise Gheorghe.  Înfuriat, s-a ridicat de lângă taică-su, apoi a luat-o la fugă, urmat de ceilalți, spre grupul lui Belciug, care, văzând că oamenii nu numai că nu se intimidaseră în urma focului tras de ei, dar chiar erau mult mai mânioși, au început să ezite.

      Vasile a fost primul care a ajuns în dreptul lui Spirache, i-a luat arma din mână, apoi l-a lovit cu putere, tânărul Belciug a căzut ca un bolovan, moale, timorat, fricos, nu s-a mai ridicat de jos, a putut doar să îngaime: „nu mă omorâți, nu mă mai opun, tata m-a obligat să pun mâna pe pușcă.”

     Lixandru s-a proțăpit în fața lui Dumitru Belciug:

      -Bătrâne, dă-mi arma, terminați cu joaca de-a războiul, dacă vă retrageți acum, în liniște, fără alte stricăciuni, poate uit și de faptul că l-ai împușcat pe tata.

      -Golanilor, cum vă puteți gândi, voi, că eu am să vă las să-mi furați pământul? Păduchioșilor, ați venit cu legea voastră, a sărăntocilor, să luați pământul celor care au fost în stare să agonisească, să strângă avere, nu să o risipească prin cârciumi, așa cum ați făcut voi mojicilor.  Vă împusc pe toți, fir-ați ai dracului de bandiți! Haralamb, trage mă în țopârlani, nu vezi că le-au crescut coarnele!?

      Belciug a ridicat arma, a dus-o la ochi, prea târziu însă, Lixandru a apucat țeava puști și cu o smucitură puternică l-a trântit pe bătrân, în mâna i-a rămas pușca.

      Nu a apucat să facă un pas spre ceilalți doi oameni înarmați, a simțit o căldură puternică în ceafă, s-a prăbușit la pământ , ginerele lui Haralamb îl lovise cu patul armei în cap.

     Bărbații s-au dezlănțuit, au alergat înfuriați spre Haralamb și ginerele lui încurajați fiind de țipetele muierilor ce săriseră și ele din căruță și alergau spre locul unde se ducea lupta. Într-o clipă ultimii răzvrătiți au fost dezarmați, apoi pe toți patru i-au legat fedeleș și cu o căruță i-au trimis spre postul de jandarmi, în aceeași căruță a fost așezat și Gheorghe Lemnaru pentru a fi dus acasă la Filofta.

     Lixandru a refuzat să meargă acasă, câțiva stropi de apă rece, aduși cu ulciorul de o fătucă din izvorul ce se prelingea pe lângă mica pădurice de tufani, au fost suficienți să-l pună pe picioare. În ceafa lui Lixandru, de la lovitura primită,  durerea stăruia ca o fierbințeală.

     Împărțirea pământului a decurs fără alte probleme, doar când a fost în discuție lotul de pământ  pe care se afla păduricea de tufani, o suprafață de vreo jumătate de hectar cu stejari în plină putere numai buni de scândură, au fost ceva neînțelegeri. Conform tabelului, acolo îi revenea dreptul lui Vasile Titirez, un altul care nu avea la ficați familia lui Vasile, dintr-o pricină moștenită din străbuni și a cărei origine nu se mai cunoștea, a vrut să sară peste rând, doar pentru a-l necăji pe tânărul Titirez.

      Vasile nici nu a vrut să audă argumentele potrivnicului său. S-a uitat cu milă la Șofron și și-a zis în gând: în cazul acesta, apoi las pe mine. Și-a scuipat în palme, a prins barosul de coadă și cu elan a împlântat parii mai mult de doi coți în pământ. Împreună cu Costică Lemnaru, care nu se mai desprindea de Titirez cel tânăr, a tras brazdă de plug pe marginile lotului său, stabilind în acest fel hotarul. Șofron a încercat să smulgă parii pe care Titirez scrijelise numele său.

      Lemnaru ăl tânăr, fiind președintele Comisiei, urmărea punerea în posesie cu pământ a noilor proprietari exact cum fuseseră făcute listele. A strigat la Șofron să lase în pace semnele de hotar bătute de Vasile și să-și caute de treaba până îi va veni și lui rândul. Șofron s-a încăpățânat și mai rău. Cu toporișca pe care o avea sub brat a încercat să slăbească parii pe care Vasile îi bătuse gospodărește. Nu a reușit să-i clintească. Însă gestul lui nu a scăpat privirii agere a celui ce fusese căprar în armată și, cum ajunsese la capăt cu plugul care trăsese ultima brazdă de hotar, s-a repezit la Șofron.

      -Măi, omule, de ce nu te astâmperi? Ce rău ți-am făcut eu? Cu ce te-am supărat de îmi pui peste tot bețe în roate? Vasile, cu vorbă așezată voia să afle motivul pentru care Șofron îi era potrivnic pe tot locul.

      -Mi-a spus taica și lui taica îi spusese taica ăl bătrân, ca noi cât vom trăi, vorbă cu voi, ăștia ai lui Titirez, să nu avem. Șofron era un bărbat înalt, bine făcut, însă cu privirea tâmpă.

      -Auzi mă, da, nu ți-a spus și motivul? De ce a zis bătrânul-bătrânului tău să nu vorbiți cu cei din neamul nostru?

      -Recunosc că asta nu mi-a spus, iar acum nici nu voi mai află, fiindcă au plecat în cer pentru odihnă veșnică, că mereu zicea ăl bătrân de tot: „pune-ți mă mâna pe treabă, că ne vom hodinii când vom pleca din astă lume!”

      -Șofroane, bag de seama că tu ești cam prost. Să porți ranchiună unui om doar pentru că așa ai auzit tu că ar trebui, mi se pare de tot râsul.

      -Ba nu, a sărit tălâmbul de fund în sus, așa mi-a ordonat taica. Și dacă el o hotărât așa, altminteri eu nu pot face. Tânărul la început fusese ferm, apoi a început să se îndoiască de nevoia de-a-l urî pe alde Titirez, mai ales că lui nu-i făcuse niciun rău.

      -Măi Șofroane, uită-te bine la mine, așa, privește-mă în ochi, bărbătește, ești sigur că așa ți-a spus ăl bătrân, or tu ai visat? Familia noastră nu știe să fi avut loc vreo pricină de conflict cu voi. Vasile spera să-l întoarcă pe Șofron din drumul urii fără sens împotriva lui. Mai bine să ai un dușman recuperat, decât să te ferești tot timpul de el.

      -Vasile, acu, în acest ceas, nu știu ce să zic. Poate am visat, ori poate mi-o fi zis taica, de vreme ce nu știu de ce vă ura și cum eu nu am nici un motiv să fiu supărat pe voi, zic așa, ca prostul: Vasile, dă-mi mâna să fim prieteni!

     Vasile a prins palma uriașă a lui Șofron, apoi s-au îmbrățișat în uralele celor prezenți.

      Până la Sfintele Paști, care în acel an fusese pe șase mai, toți țăranii care avuseseră dreptul la pământ, fuseseră împroprietăriți.

……………………………………………………………………………………………………………………………….

 

 

 

 

 

 

 

                

 

 

 

 

 

 

 

 

                Nevastă în vreme de război

 

 

 

      Samfira împreună cu copiii se chinuiau să însămânțeze porumbul. Îl arase dis de dimineață, ea ținuse plugul, iar Elisaveta mânase caii. Spre prânzul ăl mare, când soarele trecuse de ceva timp de amiaz’, terminase de arat. Femeia  deshămase caii, le pusese nutreț în cutia căruții, după care, împreună cu copiii s-au așezat la umbra carului să mănânce. Femeia avusese grijă să pună de cu seară în traistă câteva felii de mămăligă, zece ouă fierte, trei cepe mari și un dărab de brânză, peste ele adusese și un ulcioraș cu lapte dulce. Au mâncat în liniște, foamea era prea mare, mai ales pentru copii, doar mama lor mânca pierdută în hățișul propriilor gânduri.  După ce a terminat de mâncat, Samfira s-a ridicat de la masa improvizată pe iarba crudă din marginea drumului, a dat mulțumire Domnului Dumnezeu pentru sănătate și pentru bucatele avute, totodată l-a rugat să-i întărească fetele pentru a termina de însămânțat locul. S-a închinat cuviincios, apoi a dat poruncă celor mici să strângă masa cu grijă, să nu risipească vreo fărâmă de mămăligă fiindcă vremurile sunt grele și anevoie se face rost de un ciur cu mălai

      -Elisavetă, tu pune mâna pe sapă și cu colțul ei să faci gropițe, nu mari, nu mici, potrivite, iar tu, Frusina mamii, încinge-te cu șorțul ăsta, umple-l cu boabe de porumb, apoi să pui patru boabe în fiecare gropiță pe care o va face Elisaveta. Tu fată, după ce pune asta mica boabele să le învelești cu pământ. M-ai înțeles? Uite așa să faci! Samfira a arătat copilelor cum să facă gropițele, cum să pună boabele și cât pământ să pună peste ele. La treabă dragele mele, poate gătăm până-n seară, mâine trebuie să mergem la „Tufani”, să arăm și să însămânțăm. Faceți repede treaba, iar tu, Vetuța mamii, ai de grijă și ține rândul drept. Samfira mergea înainte, cu sapa făcea gropițe, punea boabele de porumb pe care le lua din șorțul legat la brâu, apoi le acoperea cu pământ. În urma ei, veneau patru băbuțe în miniatură, una cu sapa făcea mici gropițe, alta punea boabele  în gropițe, iar celelalte două, fiind mai mici, se  chinuiau să acopere cu pământ gropițele. Mergeau greu prin bolovanii rămași în urma aratului, cădeau, se ridicau, oftau, însă nu se opreau, munceau în credință, așa cum mama lor le poruncise să facă.

      Seara a coborât în liniște peste câmp, la orizont, spre apus, soarele scăpătase mai mult de jumătate spre tărâmul celălalt, cerul luase foc în sărutul lui cu pământul,  în curând înserarea avea să coboare peste câmp și peste sat. Femeia și fetele ei erau epuizate, izbăviseră cu mare efort să termine locul de însămânțat. Au înhămat caii, cu greu au reușit să pună în căruță plugul și grapa făcută din nuiele, potrivit de groase,  rătinoase și elastice. Samfira a dat bice cailor și, în trapul lor domol, s-au pornit spre casă.

      Porțile mari s-au deschis larg, când căruța s-a oprit în dreptul casei. Samfira, mirată, încă nu apucase să sară din căruță, a mânat caii în curte. A coborât din car împreună cu copiii, din spate cineva a cuprins-o în brațe, s-a întors speriată, era un bărbat îmbrăcat cu haine militare. Nu putea să-i vadă fața, simțea doar mirosul acru și înțepător de bărbat nespălat de ceva timp. S-a smuls cu putere din brațele lui, întunericul nu-i permitea să-i vadă bine față.

      -Samfira, nu mă recunoști? Sunt Lazăr, bărbatul tău plecat de mult, abia acuma întors. Am gătat războiul, m-o ajutat Dumnezeu să vin acasă. Bucură-te femeie, așa cum și eu mă fericesc căci am venit nestricat, iar pe voi v-am găsit sănătoși! Bărbatul și-a luat pe rând copiii în brațe, i-a sărutat și îmbrățișat, doar la Elisaveta a avut o mică ezitare când a văzut-o cât crescuse și cum începuse corpul să aibă rotunjimi de fecioară. Să intrăm în casă!

      Samfira, cu inima cât un purice, a intrat împreună cu ceilați, a pipăit pe sobă locul unde ținea chibriturile și, cu mâna tremurândă, a aprins lampa:

     -Copii, spălați-vă pe mâini, vom mânca, suntem obosiți, iar voi trebuie să dormiți, mâine este o nouă zi și noi încă mai avem multă treabă de făcut.

      Au mâncat în liniște, Lazăr a băut cu poftă litra de țuică pe care Samfira a scos-o din dulapul de afară, o ținea de mult timp, o cumpărase pentru ibovnicul ce dispăruse după ce o lăsase grea, acum o băuse bărbatul ei cu cununie. În sinea sa, femeia tremura de spaimă, venise ziua judecății, va trebui  să-i spună lui Lazăr cum se întâmplă de este pe cale să nască un copil străin de sângele lui.

     -Aș vrea să mergem afară, avem multe de discutat. Samfira, cu voce moale, fără vlagă, a spus cuvintele cu ultima sforțare.

      Lazăr a mângâiat-o pe frunte, a dat din cap, s-a ridicat de la masă, s-a închinat la icoana așezată pe peretele dinspre răsărit. A scos din buzunar tabachera, era din argint cu monogramă, captură de război de la un ofițer neamț pe care-l găsise mort într-o tranșee. Considerând, pe bună dreptate, că neamțului, care era mort, nu-i mai trebuia tabachera a luat-o el fără nici o remușcare. Doar în momentul care a pus-o în buzunar a avut o strângere de inimă să nu aibă aceeași soartă ca a bietului ostaș german. A ales, preocupat de gândurile ce-i treceau prin cap, o țigară, a aprins-o, după care a tras două fumuri adânci pe care le-a simțit în vârful unghiilor.

      -Elisaveta, strânge masa, mătură pe jos, apoi culcați-vă. Am multe de discutat cu tatăl vostru, nu ne-am văzut de mult timp. Sunt discuții l-a care voi nu trebuie să participați și nici să aveți păreri, ai înțeles Vetuțo? Simțise că fata voia să spună ceva, de aceia îi retezase vorba din fașă.

      Era o seară plăcută de primăvară cu miros de flori și vânt călduț. Stelele luceau pe cer ca niște făclii îndepărtate. Luna, pitită în spatele unui nor, clipea poznaș privind la muritori.

     Lazăr a aruncat restul de țigară ce ajunsese să-l ardă la degete, l-a strivit cu piciorul, a făcut doi pași spre Samfira de care îi era atâta dor încât sufletul îl ardea, a prins-o  de mijloc, apoi a tras-o spre el încercând să o sărute. Femeia a ridicat palma și și-a acoperit gura:

      -Îmi este dor de sărutul tău bărbate, întâi va trebui să-ți dezvălui purtarea mea ticăloasă cât timp tu ai sângerat în tranșee.

      -Indiferent cât de mare îți este păcatul, nu tu ești vinovată pentru el, nici eu, ci aceia care m-au smuls de lângă tine și m-au trimis departe, să lupt, să omor oameni care nu-mi făcuseră niciun rău, să-i omor eu pe ei, alt-fel m-ar fi omorât ei pe mine. Femeie, îți mulțumesc fiindcă mi-ai crescut copiii, ai avut grijă de ei și ai luptat să ții casa. Nu a fost puțin pentru o muiere singură cu patru copii mici. Vino, nevasta mea după care am tânjit atâta amar de vreme, indiferent de păcatul comis, tot mai mare a fost sacrifiul tău.

      -Nu te grăbi să-mi dai iertarea până nu vei cunoaște mârșăvia comisă de mine.

     -Nu te condamna atât de dur, am văzut că sunt sănătoși copiii, casa este în bună stare, caii arată bine, prin urmare nu văd ce lucru grav să fii săvârșit. Lazăr începuse să priceapă despre ce era vorba, la lumina lămpii o văzuse din profil pe Samfira când pusese masa.

      Pe moment își amintise de femeia pe care o găsise în Budapesta într-o casă pe jumătate dărâmată de bombe. Era speriată ca un animal încolțit de hăitași. Peste tot erau ruine, sânge  și oameni sfârtecați de bombe și obuzele artileriei, fuseseră lupte grele în cartierele Budapestei.  Când a văzut-o murdară, plânsă și gata de fugă, a băgat mâna în raniță de unde a scos un colț de pesmet cazon pe care i l-a dat femeii. Cu mâna tremurândă femeia a luat pâinea tare ca piatra, s-a așezat pe o grămadă de moloz și cu dinți puternici a început să muște din bucata de pâine. Lazăr i-a întins cana personală, după ce a pus în ea apă din bidonul de la brâu. I-a spus mai mult prin semne, însă și prin cuvinte, să pună pâinea în cană pentru a se înmuia. Ochii femeii s-au luminat când a auzit vorbă românească.

      „-Sunt româncă din Satu-Mare, am fost căsătorită cu un maghiar, sunt văduvă de câteva luni. Bogdaproste pentru codrul de pâine, nu am mâncat de ieri dimineață”. Vorbea repede fără să respire, se crezuse pentru o clipă ca și moarta, se aștepta ca soldatul din fața ei să fie rus, îi era frică de sovietici, îi considera bețivi și sălbatici.

      De Beta s-a despărțit greu. Se atașase de ea, era blândă, iubitoare și dezinteresată. Nu voia nimic de la el. Îi spunea când se întâlneau: „tu ești iubitul meu de război, să nu uiți niciodată că ești însurat, că undeva ai o femeie care te așteaptă, niște copii care îți spun tată. Ea e norocoasă să te aibă, eu sunt precum roata de rezervă a unui vehicol, o folosești la nevoie, după ce rezolvi pana, pui tot roata cea bună.” Lazăr era militar în timp de război, nu se putea opune ordinelor, iar al lui era clar. Pleca cu regimentul în Cehoslovacia, aproape de munții Tatra. Beta a fost pansamentul pentru inima lui însângerată, însingurată și înrăită de răutățile războiului.

       Pentru o clipă s-a gândit la Beta, dacă o fi rămas însărcinată? Cine îi va crește copilul? Cui îi va spune copilul lui, tată? A oftat, situația cu Beta putea fi exactă ca a Samfirei.

      -Lazăre, omoară-mă dacă așa crezi că trebuie, am păcătuit, în pântecele meu crește prunc străin de sângele tău. Am vrut să-ți spun de la început, nu vreau să murdăresc iubirea ta, cu necredința mea. Samfira, cu capul privind în pământ, aștepta verdictul lui Lazăr.

      -Vino în brațele mele, ești eroina mea, copilul din burta ta va fi al meu, îl voi crește cu aceeași dragoste ca și pe ceilalți patru. Nu ești vinovată, nu suntem noi vinovați pentru toate stricăciunile sufletești, trupești și materiale petrecute în cei patru ani de război, vinovați sunt politicienii care ne-au asmuțit unii asupra altora. Discuția asta nu o vom mai avea niciodată. Însă vreau să știu al cui este copilul.             Lazăr o mângâia pe păr în timp ce o ținea strâns la pieptul lui.

      O iubea pe Samfira, o iubise din clipa în care o văzuse la horă adusă de mamă-sa. Era pe atunci o fetișcană trecută de 13 ani, înaltă și slăbuță, cu fața nevinovată, cu ochii speriați de ieduță dusă la tăiere. Îi era teamă de flăcăi, mai ales când îi vedea cum se încaieră, beți fiind, din cauza lăutarilor care nu cântau dansurile cerute de ei.

      Așa se întâmplase într-o seară la horă, doi derbedei beți se încinseseră la bătaie, pe margine alții îi întărâtau:„dă-i Gheorghe, altoiește-l Ioane, nu te lăsa mă”! Într-o astfel de seară, Samfira, neștiind bine ce se întâmplă, a fost prinsă fără voia ei între bătăuși. Înfierbântați de băutură și de nervi, scandalagii nu au văzut că la picioarele lor căzuse o copilă. Lazăr, care se întâmpla să fie pe aproape, a smuls-o pe fetiță din picioarele derbedeilor. Nu o cunoștea, era cu mult mai mică decât el. S-a interesat a cui este. Îi plăcuse atât de mult de fată, încât, neîntârziat a trimis pețitori la părinții Samfirei. S-au înțeles asupra zestrei, mai ales că Lazăr o iubea și nu era dornic de pământul lui socru-său care, oricum, avea puțin și mai avea alți copii în urmă.

       Avuseseră o casnicie frumoasă. Samfira, după nașterea copiilor, se deschisese ca o floare de crin. Se împlinise la corp, sânii se dezvoltaseră, avusese lapte să le dea țâță la copii până aproape la doi ani, mai hrănise la sânul ei și un copil din vecini a cărui mamă murise la nașterea lui. Și fata ei și băiatul vecinei erau grași, frumoși și sănătoși. O iubea pe Samfira cu toată ființa lui, e drept că ea nu-i întorcea dragostea așa cum și-ar fi dorit el, însă nu-i întorcea nici cuvântul, era blândă, harnică și ascultătoare.

      Când Lazăr vorbea, ea tăcea și asculta, nu-l aproba, nu-l contrazicea. Rumega bine vorbele bărbatului, fie că era vorba de arat, semănat, ori trebuiau să vândă recolta. După ce se judeca singură în capul ei, unde credea că Lazăr nu a luat cea mai bună hotărâre, îl corecta seara în pat printre mângâieri și sărutări. Atunci i se dăruia cu toată ființa, iar el o primea ca pe un trofeu. Dimineața, după o asemenea noapte de iubire, Lazăr, senin, spunea că vor face așa și așa, adică cum îi strecurase ea la ureche, fără să recunoască faptul că Samfira ar fi sugerat soluția.

      Războiul a stricat tihna unei familii așezate. Nu a plecat din primul an, nici în al doilea, însă în `43 a fost concentrat, de atunci venise o dată în concediu. A fost greu pentru Samfira rămasă fără ajutor, cu patru copii mici și toată gospodăria pe umerii ei. Nu înstrăinase din bunuri, chiar le înmulțise, o lăsase cu o singură vacă și o vițică de un an lângă ea, acum avea două vaci și o iapă tânără în locul roibului de dreapta care era destul de bătrân. Ori pentru toate aste schimbări era nevoie de multă muncă. Trebuia să cosească, noroc că o învățase Lazăr când îi aducea mâncare în țarină cum să țină coasa, cum să tragă brazda și mai ales cum să ascută coasa cu piatra din teaca pe care o purta la brâu cu puțină apă în ea și o mânuță de iarbă să nu sară apa în timpul cositului. Mai greu i-a fost lui Lazăr să o învețe să bată coasa pe mica nicovală înfiptă în pământ. Însă toate aceste treburi de bărbat ea le făcuse în joacă, însă mai târziu îi prinseseră bine învățăturile, nu fusese nevoită să meargă în sat să caute un bărbat priceput în a bate coasa. Lazăr îi spusese în glumă, când lovea ritmic cu ciocănelul în buza coasei: „femeie, coasa să o lovești doar în gură, așa cum un bărbat își bate muierea”

      La toate se gândea Lazăr în timp ce o ținea strâns la pieptul lui pe Samfira.

      -Să mergem în casă, cred că dorm ăi mici. Îmi este tare dor de tine. Te vreau, uită de toate, acum să ne bucurăm de regăsirea noastră. Blestemat război, mult rău a făcut. Îmi amintesc de Culaie al lui Gheorghe Lemnaru, a murit în brațele mele. Dumnezeu să-l odihnească și să-i ierte păcatele! Nu am apucat să-i fac mormânt, eram în timpul asaltului unei poziții germane destul de periculoase. Mulți români au murit acolo, dar și nemți, chiar și câțiva ruși, cu toate că se ținuseră mai deoparte de centrul focului.

      În acea noapte s-au iubit pe mutește, fără să scârție patul prea tare. A fost o iubire furată, o împlinire a dorințelor lor de iertare a Samfirei deja spovedită.

..................................................................................................................................

     

 

 

 

 

 

 

        

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

         

 

       

 

 

          

        

         Iubirea dintr-o primăvară fierbinte

 

 

      

 

       -Tăicuță, aș vrea să-ți spun o vorbă, de nu va fi supărarea prea mare. Didina cu capul în jos, spășită, considerându-se cumva vinovată, nu ridica ochii din pământ.

      -Spune fata mea, ce mari probleme ai? Cumva corăbiile ți s-au înecat? Gheorghe Lemnaru privea atent la fiica lui, bănuia din privirea Didinei cam despre ce era vorba.

      Filofta cu mâinile în poală aștepta ca fata ei să deșerte sacul cu vești. În fața ei, pe celălalt pat, stătea Gheorghe, își aprinsese o țigară și aștepta să vadă ce pricopseală îi va spune copila.

      -Tăicuță, măicuță, aseară Vasile m-a cerut să-i fiu nevastă. Tare m-am bucurat în sinea mea, să nu cumva să vadă el, lui i-am răspuns în doi peri, cam așa: „nu sunt singură pe lume, veniți să mă cereți de la părinți și dacă se vor învoi, atunci avem să discutăm pe îndelete”. „Tu mă iubești Didină?” m-a întrebat Vasile. Nu i-am răspuns direct, i-am spus într-o doară: „de urât, nu te urăsc, astea nu sunt vorbe să le spun noaptea la poartă când nu îți pot vedea fața”. Am zis rău măicuță? Didina stătea tot cu capul în jos parcă își aștepta sentința pentru comiterea cine știe cărei fapte urâte.

      -Acum vom aștepta. Tu, fată, satul s-a umplut de băieți, au revenit mulți de pe front, nu ai găsit altul? Tot la Vasile ai rămas? Gheorghe nu mai era așa supărat. L-a reformă, Vasile, singur, primise patru hectare de teren arabil, ca unul care făcuse frontul de unde se întorsese rănit și decorat. Tot patru hectare de pământ primise și Lixandru al lui.

      Într-o seară, când întunericul se furișase în sat și liniștea se așternuse odată cu ultimul dăngăt al tălăngilor de la gâtul oilor care reveneau de la iarbă, iar luna dăduse foc orizontului, în poarta lui Gheorghe cineva a bătut cu putere, câinele a început să latre și să sară în lanț, semn că picior de om se oprise în dreptul curții lor. Afară, pe lângă cuptorul uriaș, Filofta trebăluia la lumina unei lămpi. În casă, Didina punea pe masă cești înflorate făcute din lut ars și smălțuit de meșteri pricepuți în arta olăritului și căni smălțuite pentru vin. Când a auzit glasul câinelui a înțeles că în poartă se opriseră oaspeții așteptați.

      În urmă cu trei seri, Didina îi anunțase când intrase în casă, după ce vorbise ore întregi cu Vasile la poartă, că părinții lui se hotărâseră să vină în pețit și dacă se aveau să se înțeleagă să facă logodna, apoi pe toamna, care nu era departe, să fixeze data nunții. La început Gheorghe se încruntase, nu prea voia să audă de căsătoria fiicei lui, a lui Gheorghe Lemnaru, cu Vasile al lui Titirez. Filofta luase apărarea fetei. Lixandru vorbise în doi peri:

      -„Vasile e băiat bun, sper să nu semene cu bunică-su, dacă este de alt soi e posibil să facă împreună casă, de nu s-o dărâma fundația.”

      -Ce ai vrut a spune băiatule? Gheorghe s-a uitat lung la Lixandru, îl știa om dintr-o bucată, foarte prețuit pentru cumpătarea sa.

      -Nimic, în afara celor auzite. Se spune că Florea, bătrânul Titirez, de unde le-a rămas și porecla, ar fi fost om avut, însă, băutura și femeile l-au adus în sapă de lemn. Degeaba Leana, nevasta lui Florea, a muncit pe brânci, toată agoniseala lor s-a dus pe apa Sâmbetei, mai bine spus în tejgheaua cârciumarului și în poalele femeilor. Anghel Titirez  nu a reușit să mai repună pe picioare vechea gospodărie a părinților săi. S-a însurat cu o fată săracă, împreună au făcut o sărăcie și mai mare. Se spune că sunt așa de săraci încât, în casa lor, sărăcia lucește ca o nestemată pe cușma unui pașă.

      -De unde știi Lixandre toate astea? Eu, drept să-ți spun, le uitasem. Așa este, cum zici . Nici Anghel, tatăl lui Vasile, nu se dă în lături dacă vede litra cu țuică. Când este chemat la câte o pomană făcută de rude pentru sufletul mortului, nu este bine să stai lângă Anghel Titirez. Cum vede sticla cu țuică, îi lucesc ochi ca două felinare, ia sticla în mână și nu-i mai dă drumul până ce nu se golește.

      -E sărac Gheorghe, i-a răspuns Filofta, ar bea, încaltea la pomană să se sature și el. Gheorghe, noi am fost săraci, însă sărăcia noastră față de a lui, a fost ca un crin pe lângă o floare de păpădie. Tu ești cumpătat și la vorbă și la pahar, dacă nu ai avut, nu ai cerut, nici nu ai tras folos dacă se ivea ocazia să bei pe daiboj. Nu toată lumea este ca tine, iar pentru asta nu trebuie să învinuiești pe nimeni. Spune la carte:„nu judeca, pentru nu fi judecat”.

      Să fie într-un ceas bun, își spuse Gheorghe făcându-și cruce, apoi a ieșit din casă să deschidă poarta musafirilor.

      -Bine ați venit! Gheorghe s-a tras într-o parte să lase musafirii să intre în curte. De unde se aștepta să fie doar Anghel cu Frusina, în urma lor mai era un alai. I s-a întunecat mintea lui Lemnaru, se gândea ce Dumnezeu le va pune pe masă.

      Au intrat în casă, s-au așezat pe scaune, pentru alaiul lui Titirez, neașteptat de nimeni, abia au încropit locuri. Lixandru, Gheorghe, Didina și Filofta au rămas în picioare. Didina, când a văzut puhoiul de oameni ce nu se mai termina de intrat în casă, de frica tatălui său a plecat afară.

      Lixandru a turnat țuică în cești, după ce completase numărul ceștilor cu numărul musafirilor, mare parte dintre ei nedoriți.

      Anghel a ridicat paharul, ca viitor socru mare se gândea el, a urat noroc la toată lumea, apoi a dus ceașca la gură...s-a oprit când l-a văzut pe Gheorghe că nu a ridicat și el ceașca cu țuică:

      -Nu vă supărați, a întrebat Anghel prost dispus când s-a văzut nevoit să lase ceașca din mână fără să bea conținutul ei, dumneavoastră, l-a întrebat pe Gheorghe, nu obișnuiți să beți țuică?

      -Ba de obișnuit, obișnuim, însă nu voi bea până ce nu-mi veți spune pentru ce ați venit la mine și mai ales pentru ce ați venit așa de mulți? Lemnaru l-a sfredelit cu privirea, nu-i plăcuse niciodată să fie luat de prost, ori ăsta, Titirez, tocmai asta făcea, încerca să-l prostească.

      -Am trimis vorba prin feciorul ista al meu că am vrea să venim să vă pețim fata. Nu am vrut să vin singur, dumneata nu ești oareșcine în acest sat și nici fata dumitale oricare fată, de aceea am rugat pe acești veri ai mei să mă însoțească pentru a da mare importanță acestui eveniment.

      -Am înțeles, a răspuns Gheorghe sec, și, cum v-ați gândit să facem lucrurile pentru a fi bine?

      -Ne dai fata în seara asta când de aici avem să plecăm, iar pentru ca Didina să nu se simtă rău fiindcă va intra în casa viitorului bărbat cu mâna goală, eu zic să-i dai vaca aia neagră care a fătat anu’ trecut de neleapcă, știu că acum are vițel în burtă și va făta aproape de Crăciun. Pe lângă vacă mai pui 10 oi din cele 30, zece gâște la toamnă, găini câte se va îndura cuscra însă să nu fie mai puține de 10 capete la care adăugați cocoșul golaș, ăla roșu cu negru în vârful aripilor. Iar pământ să-i dai un hectar din luncă. În toamnă să vă angajați că veți veni toți să culegem porumbul meu pe care l-am însămânțat în primăvară. Mândru, Anghel Titirez privea pe deasupra tuturor ca un veritabil stăpân al adunării, își făcuse cu mare grijă temele pentru această întâlnire.

      -Anghele, ai venit la ușa greșită, tu nu vrei fata, vrei averea, nu îți dau nimic, nici fata, nici vaca. Tu, Vasile, de ce taci? Ești de acord cu tată-l tău?

      -Nu, nu sunt de acord, nu știu de când s-a chiaburit tata. Nu-l luam cu mine dacă știam că vine să facă negustorie cu logodna mea. Nea Gheorghe, sper ca din seara asta încolo să-ți pot spune tată, eu o iubesc pe Didina, o vreau doar cu cămașa de pe ea. Până în primăvară nu aveam pământ nici preț de-o groapă mortuară. Reforma agrară făptuită de comuniștii lui Groza m-a împroprietărit cu patru hectare, icră de pământ în „Tufani” în care intră și păduricea. Avem să  muncim pământul și dacă suntem vrednici ne facem tot ce ne trebuie. Tată Gheorghe, Vasile, văzând că Lemnaru tace, a continuat, nimănui nu i-a fost ușor, însă prin muncă toți s-au ridicat, unii mai mult, alții mai puțin, după cât de aproape le-a fost munca, umbra și țuica.

      Gheorghe Lemnaru a întins ceașca cu țuică Didinei, care, între timp, chemată de Filofta, revenise în casă.

      -Didina, gustă din țuică, spune-mi dacă îți place. Tatăl a privit cu coada ochiului spre Vasile și cu zâmbet pe buze a așteptat răspunsul fetei.

      Didina a gustat țuica, a privit cu drag la Vasile, apoi, îmbujorată la față ca un trandafir de mai, a spus cu voce tare, de teamă să nu vorbească prea încet:

      -Îmi place țuica, taică! Fata s-a îmbujorat la față și s-a tras lângă mamă-sa pentru a găsi sprijin.

      Obiceiul locului era acela de a întreba fata pețită dacă îi place țuica, răspunsul afirmativ al fetei însemna că băiatul pețitor îi este pe plac. Obiceiul avea o anumită însemnătate, era știut  faptul că în acele vremuri căsătoriile erau aranjate în funcție de înțelegerile făcute de părinți între ei, nu de iubirea tinerilor.

      -Anghele, ai auzit ce a spus fata mea, ce a spus băiatul tău, tu ce spui? Gheorghe nu voia să dea fata după Vasile fără învoiala părinților.

      -Gheorghe, lasă-l pe Anghel că s-a zărghit de când a pus mâna pe pământ, nu-i mai ajungi cu prăjina la nas, s-a boierit mai rău ca Dobreanu. Nu mai face nimic pe bătătură, doar îmi dă ordin mie și lui Vasile, el s-a domnit rău. Frusina, femeie cu judecată, nu voia să perpelească pe jarul iubirii inima fiului său din cauza smintelii lui Anghel. Didina este floarea care ne va lumina curtea. Dă-mi Filofto fata de noră, voi avea grijă de ea, voi fi mamă pentru ea, nu o soacră răutăcioasă căreia îi plouă în suflet cu venin.

      Bărbații și femeile veniți ca însoțitori ai lui Anghel se simțeau stingheri, se foiau pe locurile lor, se vedea că Lemnaru nu se așteptase  ca Anghel să vină însoțit de cineva în afară de Frusina și Vasile. Primul semn a fost numărul de cești și căni ce erau puse pe masă la venirea lor și care nu corespundea cu numărul mare de oameni din alaiul lui Anghel. Doar insistența lui Titirez îi scosese din casă pe verii lui, le spusese la toți că nu se cuvenea, acum când avea opt hectare de pământ, să meargă pe drum fără însoțitori, asta îi  va da greutate în fața mândriei lui Lemnaru.

      Frusina era supărată. Anghel, în nebunia lui, uitase de omenie, uitase și de leagănul în care se născuse, nu ținea cont că el se însurase cu Frusina în ciuda părinților care voiau să-i dea de nevastă o fetișcană oacheșă, șchioapă de un picior în urma unei boli din copilărie, însă plină de bani și cu multe hectare de pământ bun din luncă. Acum bărbatul ei nu voia să vadă sentimentele lui Vasile, se gândea doar la averea pe care voia să o smulgă de la Lemnaru. Își amintise, ca într-un vis, toată discuția cu Anghel înainte să plece de acasă:

      -„Îi va da pe dracu, îi reproșase Frusina, vezi să nu ne dea pe poartă afară când va vedea alaiul ca de nuntă cu care intri în curtea lui. Ia-i trimis vorbă lui Gheorghe că, în nebunia ta, îi vei duce zece guri de hrănit în plus?”

      -„Pentru ce, a răspuns Anghel mândru și umflat în gușă ca un rățoi, lasă-l să știe că eu mi-s socru mare. Și să mai știe că eu conduc hora încuscririi noastre, dacă nu-i va fi pe plac, merg la Pătlăgică să-i pețesc fata, abia mă așteaptă”.  

      -„Pe Vasile l-ai întrebat? Crezi că va fi de acord cu tine? Va da el iubirea care-i arde inima pe tălâmba lui Pătlăgică? Te-ai smintit de tot, nebunule!”

      Femeia era foc și pară pe Anghel, se înțelesese bine cu bărbatul ei până în primăvară când fuseseră împroprietăriți cu opt hectare de pământ, patru pentru Anghel, patru pentru Vasile. Odată cu pământul, în curtea lor, intrase dracul. Anghel se schimbase, nu mai era omul cu care să discuți, să te socotești. Toată ziua mâna la treabă pe Frusina și Vasile, el sta cocoțat pe trunchiul de stejar pe care îl foloseaua la despicat lemnele. Bea tutun și punea singur țara la cale. Însămânțaseră cu greu pământul, urma ca plata pentru arat, semănat și sămânță să plătească toamna când vor culege porumbul.

...................................................................................................................................

      Frusina se măritase cu Anghel din dragoste, îl iubise, încă mai era un rest de iubire pentru el într-un sertar tainic al inimii. S-a dovedit în lunga lor căsnicie, de peste 30 de ani, că nu greșise când a acceptat să devină nevasta lui. Se purta frumos cu ea, nu o certa în timpul săptămânii, mergeau împreună cu ziua să muncesacă la oamenii din sat, acolo unde erau chemați, unde era nevoie de ei. Anghel muncea în credință, o ajuta și pe ea când o dobora oboseala. De două ori pe zi stăpânul locului punea masa pentru oamenii ce-i avea la muncă, de fiecare dată Titirez avea grijă să oprească un boț de mămăligă pentru Vasile, el săracu răbda acasă de foame până seara când ei ajungeau acasă, era doar un copil.

      Duminica mergea la cârciumă, bea două, trei  țuici cât să se amețească, nu rău, doar să fie în dârjă, mai tainea cu oamenii, apoi  pleca spre casă. Nevasta îi știa obiceiul, încerca să se ferească din drumul lui, însă el era precum șarpele încins de soare. Îi căuta nod în papură. Dacă o întreba ceva și ea, de frică, nu răspundea, o bătea pentru că, zicea el, îl ținea de prost. Dacă răspundea la întrebarea lui, o bătea pentru că îi întorcea vorba. Așa că biata Frusina cum îl vedea intrând pe poartă cu pălăria pusă într-o parte știa ce o așteaptă, ofta și se ghemuia într-un colț al camerei, spera să scape. Însă turbatul era de neoprit. Înfigea mâna în părul ei, o aducea în mijlocul camerei și acolo o omora cu picioarele. Obosit, se așeza pe pat, privea neutru, ca unul care nu realiza ce se întâmplă cu el. Femeia zăcea pe pământul gol al odăii, plângea și se ruga la Maica Domnului să-i îmblânzească bărbatul.

      Din cauza băuturii adormea îmbrăcat. Frusina, cu lacrimile șiroi pe față, îl descălța de opinci, îi scotea cioarecii, apoi, după ce punea un țol pe el, îl lăsa în plata Domnului să doarmă până dimineața.

      Frusina dormise cu Vasile, cât acesta fusese copil. După ce băiatul se ridicase toitănel, Anghel se potolise, chiar dacă se îmbăta nu o mai lovea, o înjura fără să mai ridice mâna.

      În ziua în care trebuiau să meargă să pețească pe Didina, în casa Titirezilor avusese loc o discuție aprinsă.

     „ -Vasile, a început tată-su Anghel vorba, acum suntem bogați, puține familii au atâta pământ cât avem noi, după moartea mea vei moșteni și pământul meu, vei avea opt hectare în total. Cine se poate lăuda în acest sat cu atâta pământ în afară de chiaburi? Mergem la Lemnaru ca niște oameni înstăriți, nu ca niște pălmași cum eram până în primăvară. Se anunță bună recoltă, vom face ceva parale, după ce ne vom plăti datoriile. Așa că, să nu ieși din cuvântul meu, să faci cum poruncesc, că bine îți va fi ție! Gheorghe e om aprig, nu va rupe cu ușurință din averea lui, însă noi trebuie să fim stăpâni pe noi, să nu dăm înapoi. Tu, băiete, acum, cu însurătoarea, să faci un pic de cheag, să ai cu ce intra în iarnă, să nu te uiți ca prostul la ceilalți cum au masa îndestulată.

      -Tată, o iubesc pe Didina, nu-mi trebuie averea lor, o vreau doar pe ea, atât! Nu-mi place să-mi negustorești viitoarea nevastă. Încă ceva, am înțeles de la mama că ai vorbit cu tot neamul dumitale să mergeți la logodnă. De ce ai făcut asta?

      -Să știe că se va încuscri cu Anghel Titirez, toată viața m-a disprețuit, abia îmi răspundea la salut, a venit vremea ca eu să cânt și el să joace. Nu te băga fiule, lasă-mă pe mine să hotărăsc ce și cum.

      -Bărbate, vei strica totul. Frusina încerca să tempereze avântul bolnăvicios al lui Anghel. Lemnaru, a continuat femeia,  nu este omul de care tu să-ți bați joc, de va simți că îți dai aere de chiabur în fața lui, ne va asvârli din curte, ca pe măselele stricate, cu tot neamul nostru de calici. Asta suntem, niște calici.

      -Muiere proastă, merg la Pătlăgică, are avere de-o mănâncă cu lingura, sunt oameni cumsecade, iar fata e frumușică, nu este ea o icoană, însă, nu este nici de lăpădat. Dacă mai pui lângă ea și cele două vaci tinere, aproape suta de oi, doi cai, șapte pogoane de pământ în Tufani, vecini cu noi, parcă nu mai este nici tălâmbă nici urâtă. Cu odoarele, din aur, de la gât, pe care am auzit eu că i le-a lucrat un aurar din oraș, este chiar ca o zână. Iar feciorul nostru este numai bun să încalece o iapă așa de bogată. Ce zici Vasile?

      -Taică, de când te-ai chiaburit așa? Îți amintești când am venit în iarnă de pe front? Mama, de bucurie că i-a sosit feciorul acasă sănătos, a pus o oală cu boabe de porumb la fiert. Era tot ce avea mai bun în casă.  Nu am avut zahăr să punem peste ele, însă și cu un praf de sare au fost gustoase. Am mâncat și ne-am bucurat, eram sătui, nimeni nu ne controla în burtă să vadă ce mâncasem. Eram fericiți tată. Mama adusese, dintr-un loc doar de ea știut, o sticluță cu țuică, am ciocnit câte un păhărel, a fost ca o împărtășanie, nu ne-am văitat că a fost puțină, ne-am bucurat că a fost. Acu, dumneata, ce vrei? Să iau o fată pe care nu o iubesc, nu spun că este urâtă, nu spun nici că este tălâmbă, așa cum, cu răutate, spune gura satului, spun doar că nu îmi este dragă. O iubesc pe Didina, pe ea o vreau, sunt convins, după cum îl cunosc pe nenea Gheorghe, că nu va da fata doar cu rochia după ea, ci va avea grijă să îi dea oleacă de zestre. De ce să cerem? Cine suntem noi? Până ieri eram cei mai săraci din sat, nici acum nu suntem îndestulați, poate peste un an, doi, dacă ne va ajuta Dumnezeu, ne vom împicioroga pentru a  avea o masă îndestulată. Până una-alta tot cu știr, lobodă și ștevie ne luptăm. Noroc că avem bruma de grădină, altfel eram muritori de foame.

     -Bă, degeaba ai făcut frontul și ai mai venit acasă și betegit de picior. În viață trebuie să știi să iei, să te lupți să ai, eu cu mă-ta ne-am zbătut ca peștele pe uscat, ea a fost o sărăcie, eu o altă sărăcie și mai mare. Ne-am luat în primăvară, iar până toamna, amândoi, am reușit să ridicăm căsuța asta. Mergeam la muncă cu ziua la bogătași, iar seara treceam pe lângă gârlă, acolo era pământ galben, luam eu o traisă, Frusina o traistă. Așa am adus pământul. Lații, i-am făcut din lemn de arin, i-am cărat cu spinarea duminica, ori în zilele ploioase când nu mergeam la muncă. A fost greu, însă nu ne-am lăsat. Mâncare făceam într-un tuciuleț, răsturnam ciorba în două străchini, apoi, în același tuciuleț făceam mămăliguță. Vasile, vreau ca tu să trăiești bine, să ai casa îndestulată și plină de copii. Nu mai trage ca mine targa pe uscat. Fii înțelegător!

      -Nu voi face cum spui tu, dacă te vei tocmi cu nenea Gheorghe, nu-mi va da pe Didina. Nu uita că Belciug a fost primul care a pețit-o, Lemnaru a stricat înțelegerea cu Dumitru de la negustoria din jurul logodnei. Crezi că pe dumneata te va vedea cu ochi buni când vei transforma logodna în târg? Tată, tată, nu mă nenoroci! Spune-le verilor să nu mai meargă cu noi, nu-i duce la logodnă lui nea Gheorghe oameni ca pentru o nuntă. Nu va fi pregătit cu mâncare și băutură.

      -Să fie, Vasile! Nu te purta ca o muiere, bate cu pumnul în masă, să știe că are ginere un bărbat și jumătate, altfel te ia de prost, mă. Anghel era ca un taur furios, se plimba pe bătătură cu mâinile la spate, din când în când se oprea în dreptul lui Vasile, dădea din cap nemulțumit după care își continua plimbarea la fel de mânios.

     -Anghele, potolește-te! Ce s-a întâmplat omule cu tine, de ce te-ai țicnit? Ai fierbințeala chiaburiei? Pământul ți-a luat mințile. Nu uita bărbate că ai doar pământul, fără nimic altceva. Azi am mâncat ciorbă de lăptuci cu mămăligă rece și tu vrei să te pui cu Lemnaru? Frusina se proțăpise în fața lui. Oprește-te! Nu te mai plimba ca un taur înfuriat. Caută să vezi realitatea cu ochii tăi! Frusina l-a prins de cămașă și l-a scuturat zdravăn. Bărbatul a lovit-o cu răutate. Femeia s-a prăvălit la picioarele lui.

     Anghel s-a uitat cu scârbă la ea, a scuipat într-o parte, apoi a intrat în casă trântind ușa în urma lui. Nu a ieșit afară până seara. Nici Vasile cu mamă-sa nu au putut intra. Nebunul proptise un scaun în ușă să nu intre nimeni peste el.

      Soarele scăpătase spre locul de odihnă, peste sat se lăsase umbra ce prevestea amurgul. Anghel a ieșit din casă, a privit cerul învăpăiat de ultimele raze adormite ale soarelui, apoi s-a adresat celor doi care stăteau de vorbă pe două lemne la adăpostul unui măr bătrân:

      -Mergeți în casă să vă gătiți, plecăm la Lemnaru. Până voi vă gătați, eu merg la verii mei să-i anunț și pe ei să se pregătească. Nu se vor găti prea mult căci sunt, vorba ceea:„ce-i pe mine și în ladă”. Anghel a plecat spre poartă, din urmă l-au ajuns vorbele lui Vasile:

     -Tată, ți-ai schimbat hotărârea? Ori mergem acolo să fim râs satului?

     -Vei afla acolo, până atunci tu fă cum spun eu, altfel să nu faci! Titirez, bătrânul, a ieșit trântind portița, lemnul putred ce o susținea s-a rupt, iar portița făcută din resturi de scândură și bețe de arin s-a prăbușit în curte. Nu a luat în seamă paguba, a mers în drumul lui.

     Vasile a căutat în gard o sârmă apoi a legat portița de stâlpul șubred care o susținea.

      -Mamă, nici gard la drum nu avem și năzuim să ne măsurăm cu Lemnaru? Avem să plecăm din casa lui nea Gheorghe cu coada între picioare, ne va mâna ca pe niște șobolani afară din casa lui, iar eu pe Didina nu am să o mai pot vedea. Tata poate mă necăjește pe mine, însă în sufletul lui știe care îi este locul. Să mergem mamă! Dumnezeu să ne lumineze și pe noi și pe năbădăiosul de tata!”

....................................................................................................................................

     

 

 

 

 

                             

 

 

                 

 

 

 

 

 

                   Sminteala închipuitului

                      

 

     

 

      -Anghele, care îți este ultimul cuvânt? Lemnaru, fără să se fi atins de ceașca cu țuică a continuat discuția.

   Frusina a tresărit, o furase gândurile:

    -Răspunde omule lui Gheorghe, cum ai hotărât? Femeia a cătat cu privirea piezișă la bărbatul ei, i-a văzut tremurul sprâncenei ochiului drept, asta însemna că Anghel al ei fierbea de mânie.

     -Gheorghe, să-mi dai fata și tot ce am cerut, să nu smintești nimica! Ori îmi dai tot, ori plec și îți las fata în vatră. Ăsta este ultimul meu cuvânt. Anghel a pus cu zgomot ceașca de țuică pe masă. Nu gustase din ea.

      Lemnaru s-a apropiat de ușă și a deschis-o larg:

      -Ieșiți din casa mea! Vasile, nu-ți dau fata, încă nu ești bărbat, să faci bine să nu mai ai potecă pe la poarta mea. Pentru tine, din această seară, nu mai există Didina. Iar tu, Anghele, sărăcia satului, ai crezut că vii la mine cu ifose de bogătaș și mă sperii? Afară, ia-ți sărăntocii ăștia cu tine și plecați din casa mea. Auzi la el: „să-mi dai aia, să-mi dai ailaltă”, ce mă munciseși pe moșia mea și nu te plătisem? Erai cumva preceptorul și mă executai silit? Ieșiți dracului din casa mea și tu Vasile! a continuat Gheorghe când a văzut că Vasile căuta să întârzie, probabil voia să se explice cu bătrânul Lemnaru și Lixandru.

     -Filofta, tu nu spui nimic? Lași copiii ăștia să-și ducă dorul unul altuia? Frusina încerca să o sensibilizeze, în timp ce de afară se auzea gura lui Anghel care bombănea, nu se înțelegea ce spune.

      -Voi ați venit să luați câteva piei după noi, nu să vă luați noră în casă. Mi-ați murdărit copila cu pretențiile voastre. Pleacă Frusino! Să nu-mi mai dați binețe de aici încolo, fiindcă nu vă voi răspunde!

....................................................................................................................................

      Din acea seară de pomină, Didina nu a mai ieșit din casă pentru a merge la horă, nu suporta să vadă ațintiți asupra ei ochii muierilor strânse în turmă, în fața salonului, gata să hulească pe toată lumea.

      Anghel Titirez dăduse sfoară în țară că fiul său, Vasile, rupsese logodna cu fata lui Gheorghe Lemnaru. Blestematul povestea, cui vrea să-l asculte, că Didinei  îi fusese luată fetia de către Spirache al lui Belciug într-o seară cu lună plină când  venea singură din țarină. Fata îl iubea pe Spirache, însă ăsta, fiind de neam mare, nu voia să o mai ia de nevastă.

     Asemenea vorbe ajunseseră și la urechile Lemnarilor. Lixandru a jurat pe Icoana Maicii Domnului că-l va înjunghia pe Titirez cum va da ochii cu el. Gheorghe s-a închis în el. Bârfele aruncate în gura satului, molfăite de toate țațele clevetitoare, apoi regurgitate și mai încondeiate, au trântit-o la pat pe Filofta.

      Didina se știa curată, era ca apa neîncepută pusă într-un pahar fin de cristal. Plângea și-și smulgea părul din cap, deși fată cuminte și la locul ei, nu putea scoate capul în lume din cauza vorbelor proaste aruncate de un idiot.

     -Lixandre, Gheorghe și-a început vorba privind în pământ, asta nu poate rămâne așa. Ne-a defăimat, fără să fim în vină cu ceva, Titirez trebuie să moară! Lemnaru s-a ridicat în picioare, a privit pe toți în adâncul ochilor, eu îl voi omorî. A luat din cuiul ușii chimirul pe care și l-a încins peste brâu,  în chimir avea, într-o teacă tainică, cuțitul fără de care nu pleca niciodată la câmp, se folosea de el să felieze pâinea și slana, ori să taie vreo nuia de avea nevoie.

      Toți se uitau la bărbat împietriți, îl știau ca om calculat care nu făcea nimic fără judecată.

      -O asemenea calomnie se curăță doar cu sânge, auzi tu, Lixandre? Cu sânge se spală băiete. Mi-a murdărit copila, cea mai curată floare din câte au existat. Merg la el acasă, trebuie să-i plătesc pentru necazul pe care mi l-a pricinuit.

      -Tată, eu zic să nu-l omorâm, lumea va interpreta greșit gestul nostru. M-am liniștit și eu, poate îl prindem într-o duminică la cârciumă, acolo, în fața oamenilor  să-l silim să spună adevărul. Doar așa avem să curățăm zoaiele aruncate asupra noastră. Altminteri, ne vor considera pe noi ca fiind vinovați și au să spună că am vrut să-i astupăm gura. Lixandru încerca să fie calm, să judece la rece lucrurile.

...................................................................................................................................

      Calendaristic venise toamna, zilele încă erau călduroase, doar noaptea se lăsa o răcoare plăcută care reușea, cu roua ei, să umezească buzele plantelor încinse de zăpușeala de peste zi și de lipsa ploilor.

      Ziua de 8 septembrie se nimerise să fie într-o sâmbătă. O zi cu căldură sufocantă. Lazăr se trezise cu noaptea în cap, dăduse o roată pe la cai, le aruncase în iesle niște fân proaspăt cosit, apoi îi bătuse cu palma pe crupă ca pe niște vechi prieteni. Îi erau dragi, de mic copil crescuse cu cai în curte, știa, după nechezatul lor, ce anume doresc. Vorbea cu ei ori de câte ori avea ocazia.

      Pe front un timp o dusese  bine. Își amintea că atunci când fusese încorporat colonelul pe el îl trimisese la cai să îi îngrijească, fiindcă le știa melicul, zicea comandantul și se putea înțelege cu ei. Colonelul era un mare iubitor de animale, pe cai îi considera ca pe niște camarazi pe care se putea baza la nevoie. „Mă, îi spusese colonelul când îi dăduse padocul în primire, să ai grijă de ei ca de ochii tăi din cap și să-i iubești, fiindcă și ei te vor iubi. Animalul e recunoscător celui care se poartă bine cu el și răzbunător pe acela care îi face rău”. A fost bucuria lui, deși era mult de muncă, nu se speria, se credea acasă, în fond făcea aceeași treabă.

      Într-o seară rece de noiembrie, cu o ploaie cernută prin sită de făină, așa era de fină și de pișcătoare, un locotenet beat s-a oprit în ușa grajdului. Lazăr a luat regulamentar poziția de drepți și aștepta să audă ordinul ofițerului. Locotenentul a venit cu greu în dreptul lui, picioarele nu-l mai ajutau deloc, parcă le avea de împrumut și nu se obișnuise cu ele. Ofițerul, după poziția trupului, se vedea clar că încerca să meargă spre înainte, se apleca mult în față, însă picioarele nu se mișcau, nu pășeau, erau îndărătnice, nu mai ascultau poruncile lui, atunci, bietul om se răsucea în jurul axei sale își pierdea echilibru gata, gata să cadă. Cu un ultim efort reușea să se echilibreze, era un echilibru labil,  însă, se putea spune că încă era în picioare. Cu un semn aproximativ, comic prin modul în care răsucea degetul, l-a chemat pe Lazăr la el. A încercat să-i spună ceva prin semne, pentru aceasta s-a folosit mai întâi de mâini pe care le învârtea în multe feluri cabalistice, apoi a încercat să-i vorbească, nu a izbândit , a reușit doar  să-și distersioneze buzele în fel și chip, iar din gât să scoată doar niște grohăituri.

      Lazăr a văzut că nu se poate înțelege cu el, l-a luat mai mult pe sus și l-a dus în dormitorul său. A doua zi în loc să-i mulțumească pentru mâna de ajutor pe care Lazăr i-o oferise, a dat ordin să fie vărsat la compania care tocmai pleca în linia întâi. Mai târziu avea să afle că locotenentul ieșise la raportul colonelui și ceruse ca Lazăr să fie pedepsit pentru o încălcare imaginară a ordinelor militare. Totul fusese cusut cu ață albă, el fiind un biet soldat fără prea multă carte, a executat ordinul fără crâcnire.

      Acolo, în linia întâi, în focul gloanțelor, în vizorul inamicului, în fața morții care se plimba cu ei peste tot, aproape că îi ținea de mână, s-a întâlnit cu Culaie Lemnaru. S-au îmbrățișat, apoi au avut grijă unul de celălalt cât moartea a stat departe de ei. Într-o dimineață cețoasă,  lăptoasă și deasă, nu se vedea la doi pași, de-a lungul frontului era o liniște mormântală, nefirească, își auzeau propriile respirații îngreunate de umezeala ceții, deodată, de nicăieri, s-a auzit un foc de armă, doar unul, numai unul. Din interiorul lăptoasei dimineți un țipăt a străpuns bezna. Un soldat a îngenunchiat în fața Domnului Dumnezeu, moartea îi luase sufletul prin glonțul rătăcit, a stat într-un genunchi preț de câteva clipe, apoi s-a prăvălit pe o parte. Lazăr, mânat de ceva lăuntric, a pornit spre locul de unde s-a auzit țipătul. S-a aplecat asupra celui căzut, atunci a văzut fața schimonosită de durere a consăteanului și prietenului său, s-a așezat lângă el, i-a luat capul în mâinile lui și l-a sprijinit pe pieptul său. Cu lacrimile curgând șuvoi Culaie s-a uitat în ochii lui Lazăr, parcă aștepta izbăvirea de la el. Chipul începuse să-i devină livid, viața se scurgea prin gaura făcută în trupul lui de glonțul german. A încercat să-i spună un ultim cuvânt de adio, nu a reușit, sunetul i-a înghețat în gât.

      Lazăr a ieșit la raport să i se dea voie să-i sape groapă, să-i pună la cap o cruce ca semn al treceri lui pe acest pământ și petrecut, în acel loc, dintre cei vii în lumea cea fără de întoarcere. Nu i s-a permis. Au primit ordin de atac. Armele au început să latre, țipetele să se înmulțească. Moartea nu mai prididea cu luatul sufletelor, se împrietenise cu răniții, mulți o chemau la căpătâiul lor să le curme suferința.

     Bărbatul a scuturat capul pentru a alunga gândurile negre care puseseră stăpânire pe el. A a dat o raită prin grădină, dintr-un măr a rupt un fruct, rumen și cu miros plăcut, într-un loc avea urma prin care ieșise viermele, nu l-a aruncat și-a amintit de zicătoarea:„să mănânci din fructul în care a sălășuit viermele, căci este fruct sănătos și apă să bei de unde bea calul, fiindcă este apă curată”. L-a șters pe cămașă, apoi a mușcat cu forță din carnea gălbuie a mărului. Din grădină a mers în grajdul vacilor, a făcut curat cu lopata care se afla după ușă, apoi le-a pus o mână de fân în iesle, le-a mângâiat, după care a intrat în casă.

      Samfira se sculase, se spălase pe ochi, tocmai se ruga în genunchi la Maica Domnului, în acea zi era sărbătoarea nașterii Maicii Domnului, a băut o gură de agheazmă și s-a închinat cu pioșenie.

      -Cum este vremea Lazăre? Femeia încă se aștepta la o răbufnire a bărbatului, nu-i înțelegea liniștea. Îi povestise despre sarcina ei, îi spuse și cu cine a rămas grea. Se așteptase la ocări din partea lui, chiar să-i dea o mamă de bătaie, astfel s-ar fi liniștit lucrurile. Însă Lazăr, de când venise acasă și ea, de bună credință,  îi povestise totul de-a fir a păr, era liniștit de parcă nevastă-sa nu era pe cale să-i nască plod străin în bătătură.

     Erau seri când el punea mâna pe burtica ei, care se rotunjise bine în ultimul timp și aștepta liniștit să simtă cum lovește ăla mic cu piciorușul:„va fi un flăcău pe cinste, zicea el după ce simțea lovitura copilului”.

    Femeia ofta, nu știa ce să spună, nu se bucura, cel puțin nu să o vadă el. Cu fiecare tăcere a lui, femeia se considera mai vinovată. Pe Lazăr, până să plece pe front, nu-l iubise, îl acceptase de bărbat pentru că așa hotărâse tatăl ei, iar ea nu se putuse opune. Acum îl iubea, îl iubea cu vinovăția femeii aflate în păcat.

     -Timpul e frumos, cald, seceta se prelungește. Fetele să se scoale, dă-le să mănânce și să plece cu animalele la păscut. Iar tu, frumoaso, vezi că ți-am cumpărat o basma nouă, crem deschis și cu doi bujori roșii ca obrajii tăi, e pusă dincolo în ladă. Nu am vrut să-ți spun de ea, am luat-o când am fost în târg să vând brânza. După masă mergem la horă, să o pui negreșit pe cap. Vreau să fii cea mai frumoasă.

      -De ce mă obligi să mă împopoțonez? Sunt cu burta la gură, abia dau capăt de vorbă muierilor. Lazăre, hai să nu ieșim din casă. Bem amândoi o țuică, perpelesc un pui pe jar și vom fi bine. Se gândea la Marița lu’ Vulpe, și ea făcuse un copil din flori cât timp bărbatul îi fusese plecat pe front. Când a venit Vulpe acasă și a văzut plodul furat de nevastă din sămânță străină, a înnebunit de supărare. A mers în grădină, s-a rugat la Maica Domnului să-l ierte, apoi a intrat în casă și fără vorbă multă și-a alungat femeia cu copilul străin de casa lui, i-a înfipt un șut în fund și a dat-o pe poartă afară. A plecat biata femeie din sat, pățise o rușine mare, nu mai putea sta printre săteni. Se spunea că ar fi mers la oraș și acolo își găsise serviciu ca măturăreasă în birourile unei fabrici. Găsise un băiat de ispravă care o luase de nevastă cu copil cu tot. De atunci Marița nu mai venise niciodată în sat.

      -Ascultă femeie, Lazăr era ca o apă de șes care curge lin la vale, rar se învolbura, atunci să nu-i fi stat nimeni în cale, indiferent cine era și cum îl chema,  nu trebuie să ne ferim de nimeni, satul, dacă vrea să clevetească, e liber să o facă. Copilul care se va naște este al meu. Ai înțeles? Al meu, nevastă. Lazăr pentru prima dată ridicase glasul, însă nu pentru aș certa nevasta, ci pentru a întări cele spuse. Nu m-am însurat cu o sfântă, am luat de soție o femeie. Când a izbucnit războiul și bărbații au fost concentrați pe front, femeilor li s-au luat dreptul la o viață normală. Nu ești singura care a păcătuit, de fapt, toate sunteți niște sfinte, nu ați făcut păcat, pentru că nu aveați bărbații lângă voi. Bărbații erau departe, duși să împartă moartea, iar voi, singure și cu plozii atârnați de poale, neajutorate, cu sângele fierbând în sufletele voastre chinuite, era normal să căutați sprijin. Nu te condamn femeie, nu sunt absurd și pentru mine a fost greu, însă aveam hrana asigurată, tot ce trebuia să fac era să omor și să nu mă las omorât.

      Voi, femeile, sunteți adevăratele eroine. Nu numai că nu ați murit de foame, însă nu ați lăsat nici copiii să moară, ia-ți crescut cum ați putut, ați înflorit gospodăria, sigur că sângele și-a cerut dreptul. Ai rămas grea, puteai să dai copilul afară, nu ai făcut-o, ți-ai asumat condamnarea satului că vei naște un copil din flori. Și pentru asta te iubesc, războiul a omorât oameni, tu vei naște unul în grădina mea, prin urmare va fi al meu. Asta a fost ultima discuție pe această temă. M-ai înțeles?

      Femeia a căzut în genunchi în fața lui Lazăr, i-a luat mâna apoi a sărutat-o cu drag:

      -Omul meu drag, te iubesc! Nu voi înceta nicio clipă să fiu sclava ta, femeia ta, iubita, nevasta și tot ce vei dori tu să fiu.

      -Vreau ca iubirea ta să fie sinceră, devotamentul tău să vină firesc, ca rezultat al dragostei tale pentru mine, nu pentru că eu înțeleg situația grea prin care ai trecut tu și celelalte femei în timpul acestui război nenorocit.

      În sinea lui se frământa, ar fi vrut să-i împărtășească aventura avută în Ungaria cu acea româncă rătăcită între ruinele unei case dărâmate de o bombă ce căzuse la câțiva pași de ea și din care scăpase cu mult noroc. Încă nu sosise timpul, apoi nu credea că este necesar. Și dacă, se gândea el, Berta o fi rămas însărcinată cu el, acum, și-a continuat Lazăr gândul, cred că a născut. Ar fi dureros să știe că un copil al lui va fi crescut de alt bărbat străin. Avea încă un motiv să iubească copilul lui Mărgărit din pântecele Samfirei.

      Ziua a trecut în nota obișnuită. Samfira a făcut pe soba din caramidă de sub polată, o supă cu tăiței de casă dintr-o găină grasă, zeama era aurie cu nuanțe verzi de la pătrunjelul pe care gospodina îl pusese din abundență. Pe jarul tras pe vatra mare a sobei, era răscăcărat un pui întreg dintre cei scoși de cloșcă a doua zi de Bunavestire și pe care îi crescuse în casă până ce venise căldura și ei se îmbrăcaseră cu fulgi. Mămăliga aburindă, rotundă și vârtoasă ca o ciupercă cu coada scurtă, era pusă pe masa rotundă așezată nu departe de sobă, la umbra unui cireș bătrân. Un cenac cu usturoi trona mai la o parte. În mijlocul mesei Samfira pusese strachina cu ciorbă și în ea câte o bucată de carne pentru fiecare în parte, cea mai mare porție de carne o avea Lazăr, el fiind capul familiei și bărbatul ce ducea tot greul casei, apoi copiii, cea mai mică bucățică o lua Samfira, bucuroasă că îi vedea pe ceilalți sătui.

      Au mâncat cu poftă zeama grasă de găină, copiii flămânzi de la alergatul după vite și de la joacă, Lazăr de la munca depusă și de la cinzeaca de țuică băută, iar Samfira mâncase cu poftă cu gândul la cel nenăscut care trebuia să se hrănească bine pentru a se naște un copil sănătos.

      Lazăr a luat puiul bine rumenit, fără să fie uscat, după ce se terminase ciorba din strachină, a rupt câte o bucățică fiecăruia, apoi a pus strachina cu usturoi în centru mesei. Toți înmuiau carnea în usturoi apoi o trăgeau prin gură neîndrăznind să muște din ea, nu care cumva să se termine, înmuiau carnea în usturoi apoi o sugeau și mâncau cu mămăliguța pe care mai întâi o frământau în mână până ce făceau un mic cârnăcior. Din bucățica pe care Lazăr o împărțise, toți păstraseră și pentru seară. În schimb din mămăliga mare cât roata carului nu mai rămăsese decât un boț cât să arunce în gura câinelui.

      -Dacă v-ați săturat, mergeți cu toții de vă spălați, apoi gătiți-vă, acum vine timpul să mergem în sat la horă să vedem și noi ce se mai pune la cale, să ne vadă și pe noi lumea că nu suntem sălbatici, ori sălbăticiți.

      Copiii au început să țipe de bucurie, să se alerge și să-și caute hainele cele bune pentru sărbătoare. Erau bucuroși, mai ales, fiindcă știau că vor primi cateva parale să-și cumpere candel și câte un ciubuc zaharisit de la țiganul care venea în fiecare zi de sărbătoare cu dulciuri aduse în papornița lui lucrată din papură de către o muiere din baltă.

      Doar în spatele curții, așezată pe o buturugă, Samfira plângea cu sughițuri. Lazăr a auzit-o, a stat o clipă în cumpănă, apoi, cu pas domol să nu o sperie din gândurile ei, a mers la ea.  I-a pus mâinile pe umeri:

      -Nu plânge femeie, bucură-te că ai pântec roditor. Nu te piti de lume. Înfrunt-o! Ia-te de piept cu ea! Nu-ți fie teamă de cleveteala muierilor, nu îți dau de mâncare, nu te îmbracă, nici nu te încalță, nu te grijesc când ești bolnavă, pentru ce să le respecți? Chiar dacă nu ai fi grea acum cu plod străin de casă, tot ar găsi altceva de bârfit. Te-ai întrebat vreodată câte sunt cinstite dintre cele care bârfesc și nu au păcătuit niciodată? Multe dintre cele care nasc acum, au în pântec copil furat, însă având bărbatul lângă ele nu pot fi bănuite. Taci femeie, luptă cu ele, privește-le în ochi și fă-le în ciudă!

      Femeia a prins mâinile lui Lazăr, le-a sărutat pe fiecare în parte, lacrimile curse din ochii ei frumoși udau palmele arse de soare și bătăturite de muncă ale bărbatului. Și-a șters ochii cu colțul basmalei, s-a ridicat de pe buturugă, pe față i-a apărut un zâmbet ca o mică rază de soare printre norii deși de ploaie.

      -Merg să mă fac frumoasă și tu trebuie să te bărbierești, a mai spus femeia mângâind obrazul țepos al bărbatului.

      ....................................................................................................................................

     

 

 

 

 

 

 

 

    

 

    

 

                        

 

 

 

                             Sfânta Marie.

 

 

    

 

     Fiind sărbătoare, se adunase multă lume în centrul satului unde se afla cârciuma și salonul pentru dans. Cârciumarul știa că în zi de sărbătoare oamenii vin cu mic cu mare la salon, pentru asta scosese mesele afară, simțise că e rost de gheșeft. Grătarul cel mare era încins cu mangal din fag, ars incomplet în cuptoare speciale, adus de la munte. Pe jar sfârâiau mititeii și cârnații, dar și câteva fleici de carne.Țăranii nu se îmbulzeau să cumpere bunătățile ce îi amețeau cu mirosul lor,  se mulțumeau cu o cinzeacă de țuică și câțiva covrigi sărați. Priveau încruntați grătarul pe care sfârâia carnea ce le umpluse, de poftă,  gura cu apă.

      -Dă-l dracu cu micii lui, hai să plecăm de aici, m-a îmbolnăvit fumul care vine de la grătar, a zis cu năduf unul dintre țărani care era prea aproape de locul în care se frigeau micii.

      Spirache, un flăcău bine legat, potrivit de statură cu mustața în furculiță, îmbrăcat ca un fante și îngâmfat nevoie mare, urmat de un alai de slugoi, s-a oprit lângă grătar cu mâinile înfipte în chimirul pus peste hainele nemțești, s-a uitat în spate să vadă câți pierde vară îl însoțesc, apoi a comandat cârciumarului.

      -Pune mă trei mese cap la cap, adă țuică din cea veche și tot ce ai pe grătar pune pe mese! Vreau să petrec cu băieții mei, să vedeți și voi cine-i Belciug în satul ăsta. Lăutarii, a continuat Spirache să poruncească, să vină aici, la masa mea, să-mi cânte doar mie mă, nenorociților, sărăntocilor care m-ați băgat în pușcărie. Ce ați crezut voi, mă, că nu mai ies de acolo? Uite, bă, că am venit, să văd p-ăla de îmi stă în cale, că spăl cuțitul ăsta în el. Belciug tânărul a tras din teaca, prinsă în spatele brâului lat din piele, un cuțit lung cât o baionetă de pușcă, pe care l-a înfipt în mijlocul mesei.

     Slugoii care îl însoțeau se hlizeau ca proasta în târg și strigau la el:

      -Așa Spirache, arată-le cine ești tu, că ai spart la sare în ocnă cu tătâne-tu din cauza lor, acu ți-a venit rândul, de va mișca vreunul, de va murmura careva în contra ta, noi suntem aici să le pocim mutrele.

      Bucuros, frecându-și mâinile, Traian, cârciumarul, a executat repede ordinul dat de Spirache, apoi s-a tras într-o parte privind cu satisfacție la chiaburul care își îndemna ortacii:

      -Mâncați băi leșinaților! Băgați burta în draci! Săturați-vă! Plătesc eu consumația, mama voastră de sărăntoci! Auziți bă, Spirache s-a adresat mulțimii de gură cască care se adunase în jurul meselor, sperând la o fărămitură scăpată de la masa chiaburului, ați crezut că mor în pușcărie unde m-a trimis comunistul de Lixandru Lemnaru? N-am murit, nici nu îmi este frică de el, nici de voi, de nimenea nu mă tem, Spirache se înroșise la față ca un gogoșar de toamnă, iar ochii îi ieșiseră din orbite ca la taur când vede roșu. Vreți să mâncați? Vă este foame, așa-i? Țăranii au clătinat capetele încuviințând. Bine, Traiane, umple mă grătarul cu mititei să sfârâie cum sfârâie inima mea, perpelește-i pe jar cum mi se perpelește mie sufletul de focul uneia ce-și ține nasul pe sus. Îi vin eu de hac! Băăă, nimeni nu se pune cu neamul lui Belciug, unde nu răzbesc eu, vine mama Aritina cu pușca, chisăliță vă face.

      Lazăr a sosit cu familia lui chiar în momentul în care Spirache Belciug amenința pe toți cei care s-ar pune împotriva lui. A lăsat femeia cu copiii să stea deoparte, iar el a mers la cârciumă să-și cumpere o țuică din cea veche, galbenă și uleiosă, pe care Traian o vindea tare scump, dar zicea el că: „face banii”.

      S-a tras la o masă aproape de colțul cârciumii. Cu coada ochiului urmărea persoanele de la masa chiaburului, după cum privea într-un singur loc părea să-l intereseze doar un anumit bărbat din cei care se înfruptau din bunătățile plătite de Spirache. Unul dintre meseni s-a ridicat de la masă.

      -Unde ai plecat mă, ți s-a aplecat de la atâta carne? Stai mă la masă, fiindcă stăpânul va avea ceva treabă cu noi când amurgul va pupa satul.

      -Stai liniștit, vin repede înapoi, păstrează halba de bere. Flăcăul a plecat spre locul unde erau privatele. Undeva, în spatele salonului, se aflau două gropi peste care erau montate două cabine, acum cu scândurile aproape putrezite.

      Lazăr l-a văzut când a plecat, s-a asigurat că este singur, apoi s-a ridicat și el de la masă și a mers în aceeași direcție cu cel care plecase de la masa lui Spirache. Locul era pitit între un gard din  cătină  ce delimita grădina lui Ursu și closete, în spatele lor era peretele salonului fără nici un ochi de geam. Nu era strâmt locul, însă, nici larg. Cel mai important era faptul că în acel moment, acolo, nu era nimeni în afara celor doi.

      Lazăr a așteptat liniștit până când ortacul lui Spirache a ieșit din cabina privatei.

      -Noroc, Mărgărite! Ce faci, măi, băiete? Îți trimite vorbă Samfira să fii pregătit, fiindcă peste o lună naște. Auzi tu, Mărgărite? Naște mă, naște copilul tău, făcut când te-ai dat în dragoste cu ea.

      -Ce copil, nea Lazăre? Ce spui matale acolo? Pe țața abia o știu, așa, după drum. Vreți să mă nenorociți? Eu mi-s flăcău și vreau să mă însor, ce va spune viitoarea mea mireasă când va afla că eu am copil făcut cu alta în sat? Mărgărit se îngălbenise la față, la toate se așteptase, însă asemenea întâlnire nu-i trecuse prin cap.

     -Zici că nu știi nimic de copil, nici de Samfira nu știi, mă, o fi copilul făcut cu vreun Zburător? Am mai auzit eu d-astea, te pomenești că așa este și eu am tăbărât, ca prostul, pe tine, biet copil. În timp ce vorbea, Lazăr s-a apropiat de Mărgărit cu pași mici, acesta rămăsese împietrit, era o stană de piatră. Și așa Mărgărite, băiete, tu ești flăcău, nu-ți trebuie să-ți crești copilul tău, fiindcă, nu-i așa? Nu-l recunoști.

     Bărbatul se apropiase suficient de mult de flăcăul împietrit, pe neașteptate l-a lovit de jos în sus în falcă, așa cum îl învățase pe el un sergent în armată, Mărgărit s-a clătinat, un al doilea pumn a venit fulgerător, băiatul a căzut în țărână. Lazăr a început să-l lovească cu picioarele:

      -Stai mă să-ți dau eu ție, poate așa îți amintești mai multe, printre altele și de copil.

      -Nu mai da nea Lazăre, este copilul meu, recunosc, nu mă nenoroci, oprește-te, mă omori! Vocea lui Mărgărit era din ce în ce mai slabă, abia mai respira.

      Bărbatul s-a oprit, nu l-a mai lovit, s-a aplecat asupra flăcăului și i-a șoptit la ureche:

      -Mă, dacă află lumea cine te-a bătut, ori faptul că ai cunoscut-o mai îndeaproape pe Samfira vin la tine și te îngrop. Mărgărite, tu ai înțeles, ori o iau de la capăt cu bătaia, până înțelegi?

      Băiatul a dat cu greu din cap în semn că a înțeles, era așa de rău lovit încât nu putea scoate o vorbă.

      Lazăr s-a mai asigurat încă odată că nu este nimeni în preajmă, după care a plecat fluierând de parcă nu se întâmplase nimic,  avea sufletul liniștit, cel care îi spurcase casa își primise pedeapsa. De acum nimic nu-i va sta în cale să iubească copilul încă nenăscut ca și cum ar fi al lui. A trecut liniștit printre mesele aflate în fața cârciumii, fără să dea vreo atenție lui Spirache care îl privea provocator, cum privea de altfel pe toți cei pe care îi putea cuprinde cu vederea imenșilor lui ochi bulbucați din cauza răutății. A mers la masa unde lăsase țoiul cu țuică.

      -Ce faci frate Lixandre? Lazăr era bucuros că la masa lui îl găsise și pe Lixandru Lemnaru alături de Vasile Titirez. Aceștia doi tocmai aveau o discuție aprinsă. Când s-a apropiat, cei doi au tăcut, se vedea de la o poștă că discutau ceva secrete doar de ei știute, apucase să audă doar o frântură din discuție:„cu tac-tu trebuie lămurite lucrurile”. Vasile aprobase cu o înclinare a capului abia perceptibilă.

      - Ce bine este în civilie, nu ne mai poruncește nimeni ce să facem și nici de frica gloanțelor inamice nu trebuie să ne ferim. Suntem liberi frate Lemnarule, păcat de Culaie, i-a rămas oasele printre străini, aprig soldat, nu se da bătut cu una cu două, se lua de fiecare dată, când atacam, la trântă cu moartea, o privea în ochi, o sfida, o desconsidera. Halal bărbat, puțini ca el, alții s-au pitit după fustele mamelor și  aurul taților și nu au mirosit praful de pușcă și nici cu moartea nu s-au înfrățit. Dragostea de țară, phea și Lazăr a scuipat într-o parte cam spre masa lui Spirache, este o vorbă în vânt frate Lixandre, tot ăștia din talpa țării au dus greul. Lazăr vorbea destul de tare, chiar striga din obidă pentru suferința lui.

      -Nu te necăji Lazăre, a trecut răul, acu trebuie să punem ordine aici, în sat, să nu ne mai lăsăm călcați în picioare de îmbuibații ăștia care au în hambare bucate cât să sature trei sate. Nu mă las până nu vor plăti pentru toată nedreptatea făcută oamenilor cinstiți care, după ce le munceau pe nimica toată vara, iarna când mureau de foame, chiaburul le dădea cu împrumut banița cu grâu pe zece zile de muncă, se trezeau în primăvară că munceau pe pământul chiaburului și al boierului doar pe mâncare și ce mâncare, o zeamă lungă din cartofi, ori varză și teci de fasole, bătrâne, fierte, cu ațele atârnânde, și cu puțin usturoi. Tot să dai cu sapa toată ziua în arșița soarelui. Nici apă rece nu le aduceau la timp, se încingea ulciorul cu apa adusă încă de dimineață.

      -Ai dreptate Vasile, noi am avut oleacă de pământ, am mai luat în arendă de la unul Arsene, care se mutase de mult la oraș, era muncitor într-o uzină, acu am auzit că ar fi mare pe la județeana de partid, nu am fost cu ziua la chiaburi, însă aici am trăit și știu. Lixandru i-a privit pe amândoi cu căldură, îi era drag Vasile, l-ar fi vrut de cumnat, însă acum, după ce tatăl lui aruncase asemenea vorbe despre Didina, nici că se mai punea problema ca ei doi să se ia.

      -Despre mine vorbiți, mă, voi acolo? Aud? Nu răspundeți? Spirache trecuse de jumătatea de litru de țuică băută, era ca un câine căruia i se bagă bățul prin gard, mârâind, cu țâfna pusă căuta gâlceava cu lumânarea. Du-te mă, Chirică și întreabă-i, tu, frumos, mie nu vor să-mi răspundă, li s-a urât cu binele, au dureri de cap?  O cinzeacă s-a făcut țăndări când Belciug a dat cu ea de pământ. Era furios pe toată lumea, sforăia pe nas ca un taur, se învârtea în loc, negăsindu-și astâmpărul.

      Chirică, nici el mai treaz decât stăpânul lui, s-a ridicat cu greu de pe scaun, apoi, cu un ultim efort, a plecat împleticindu-se spre masa lui Lazăr.

      -De ce mă...vorbiți...asta...cum îi spune...urât...de stăpânul meu? Nu se înțelegea ce spunea, scotea sunete guturale, neaccentuate, mai mult gesticula, era ca un surdo-mut care uitase alfabetul muților. Chirică se ținea de masă să nu cadă, se bâțâia în față și în spate ca un hopa-mitică. Ar fi plecat de unde venise însă nu se putea întoarce, iar de la masa lui Spirache veneau îndemnuri : „înjură-i mă, lovește-i!” Bietul Chirică ar fi făcut multe dacă nu ar fi fost  lacom la băutură și nu ar fi băut de parcă se lăsa sec de țuică și de a doua zi nu s-ar mai fi găsit.

      Pe fondul acestor discuții, mai mult de la distanță, a asmuțirilor din tabăra lui Spirache spre cea a lui Lixandru care era vizat direct de înjurăturile lui Belciug, a sosit Mărgărit, bătut măr, șchiopătând, plin de sânge, cu umerii ochilor tumefiați de parcă erau făcuți cu cărbune și ochii scoși din orbite ca la melc.

      -Cine mă te-a aranjat așa de frumos? Spune-mi mie, să spăl cuțitul în el. Care v-ați luat mă de prietenul meu, de fratele meu, vino mă să te omor și eu pe tine. Cu spume la gură, rozându-și un colț de mustață Spirache rotea ochi de vultur asupra celorlalți oameni aflați la mese, ori ceva mai departe. Nimeni nu i-a răspuns, nimeni nu l-a băgat în seamă. Toți îi ocoleau privirea, doar slugoii lui, doi din toți, restul dormeau cu capul pe masă, beți și duși în lumea lui Morfeu, aceștia doi îl susțineau din spate: „așa stăpâne, omoară-i”.

     Chirică, beat cum era, se credea un uriaș gata să se bată cu toată lumea, s-a trezit pentru o clipă și a realizat de ce se află la altă masă decât a lui. Și, ca să braveze, să-l vadă stăpânul lui că nu-i mănâncă pâinea de pomană, a ridicat mâna, într-un gest aproximativ, să-l pălească cu pumnul pe Vasile care era mai aproape de el. Titirez a văzut la timp, nu-i vorbă că și mișcarea lui Chirică era ca a unuia abia ridicat de pe boală, a parat lovitura și, cu un pumn bine plasat, l-a băgat pe bietul Chirică sub masă, unde, instantaneu, l-a și furat somnul. Sforăia nevolnicul Chirică ca un porc ce tocmai mâncase de prânz și acum își făcea siesta.

     -Lixandre, îți amintești mă că ai chemat jandarmii să ne priponească pe mine și pe tata? Nu mai zic de nenea Haralamb și de gineri-su. Îmi pare rău că nu te-am împușcat atunci, dar nu-i bai, tot eu te omor. De mâna mea ai să mori și tu și sărăntocul ăla de Titirez. Pe voi nu am să vă iert câte zile voi avea. Nu pot mă, am o fierbințeală în piept și în cap când vă văd pe voi doi. Sunteți prieteni, ai? De ce mă nu i-ați  dat pe Didina de nevastă, e sărac? Da, ce mă, voi, Lemnarii, mâncați bogăția cu lingura? Tot niște sărăntoci sunteți. Și acum regret că nu am profitat de Didina când am prins-o singură în țarină, se întorcea de la tac-tu, îi dusese de mâncare. Era mult până o puneam jos, apoi mă căuta ea pe mine. Fir-ați ai dracului de sărăntoci, bă, Didina va fi a mea, doar a mea, puteți să faceți voi ce vreți.

      Muierile au început să-și dea coate când l-a auzit vorbind pe Spirache:

      -E fată cuminte Didina, știam eu că nu s-ar fi lăsat păcălită de unul ca Belciug tânăr. O garoafă de fată, ferice de cel care o va lua de nevastă, are și ceva zestre și ceva pământ, ea e cuminte cum rar s-a văzut alta. Marghioala lu’ Lepădatu îi tot da zor cu laudele de parcă ar fi fost plătită ca pețitoare.

      -Ce tot spui tu acolo? Până acum ai bărfit-o în toate felurile, spuneai că știi de la o verișoară de-a ta că Didina este una care a umblat cu mai mulți, nu numai cu Spirache, acu ce făcuși, îți luași vorba înapoi? Când ai mințit, mai înainte, ori acum?

      Marghioala se trăgea de colțul basmalei, i se părea că nu se așează bine pe capul ei puțin cam turtit din naștere. A plecat din grupul femeilor unde stătuse până atunci căutând din ochi altă ceată de femei unde să se atașeze să poată ocărî pe cele de unde plecase.

      Lazăr l-a strâns de braț pe Lixandru să-l liniștească, acesta a simțit strânsoarea, s-a uitat la prietenul lui, apoi în zare unde l-a văzut venind pe Titirez ăl bătrân.

      -Vasile, voi avea o vorbă cu tac-tu, te rog să nu te bagi, m-ai înțeles, mă? Vreau să spună, aici, în fața lumii de unde știe el că nenorocitul de Spirache Belciug și-a bătut joc de Didina și din acest motiv voi nu ați mai vrut-o pe sora mea. Lixandru privea cu răutate în lungul drumului de acolo de unde se apropia Titirez  cu pași lenți, cu o garoafă prinsă pe pieptarul frumos lucrat în curele cu intarsii  multicolore.

      Anghel Titirez, îmbrăcat în haine de sărbătoare, mergea spre salon fluierând nepăsător, nu se aștepta la nimic rău, doar mai venise la cârciumă de când aruncase cu noroi în fata lui Lemnaru. S-a apropiat de grupul unde era Lazăr, a salutat pe cei prezenți cu un „bună ziua”mai mult aruncat, spus din vârful buzelor ca și cum le-ar fi făcut multă bucurie că îi bagă în seamă.

      Nu s-a înghesuit niciunul, dintre cei aflați la masă, să răspundă la disprețuitorul salut al bogatului închipuit, doar din spatele lui s-a auzit:

      -Îmi pare bine că te-am întâlnit, nu te-am căutat, însă am fost sigur că îmi vei pica în mână. Ascultă Anghele, tu știi cum e satul, e mult până îi dai un capăt de vorbă. Lumea vorbește că tu, om bătrân și la locul tău, ai aruncat cu noroi în Didina mea. Așa să fie? Gheorghe Lemnaru, om voinic, fără să fie prea înalt, cu privirea aprigă, s-a proțăpit în fața lui Anghel Titirez, sfredelindu-l cu ochii lui ca smaraldul. Ce ai de spus, domnule?

      -Știi ceva? Pe mine să nu mă iei cu „domnule”, nu am domnit pe masa ta. Nu am spus nicio vorbă despre înfumurata de fiică-ta. Nici despre voi care vă țineți cu nasul pe sus de parcă ați fi rudă, cel puțin, cu don ghenăral cu care am făcut răzbelul în `916. Nu mă băga pe mine în chestii d-astea! Fiindcă nu-ți merge! Ce mă importă pe mine cu cine s-a culcat Didina ta în zăvoiul de pe malul iazului?

     -Vrei să spui că fata mea s-a zbenguit cu cineva prin zăvoi? Mă nenorocitule, tot nu te potolești? Gheorghe a înfipt mâna în beregata lui Anghel, a făcut un laț din năframa pe care Titirez o avea la gât pusă cu eleganță, acesta a început să grohăie, să se sufoce, să dea din mâini precum un pui de găină care bate din aripi când îi tai gâtul.

      -Dă-mi drumul, Gheorghe! Vasile, sări mă nevolnicule  și scapă-ți părintele din mâinile nebunului. Nu vezi că mă omoară? Lumea se strânsese buluc în jurul lor. Toți se așteptau ca Lemnarii să-l încolțească pe Titirez bătrânul. Până și lăutarii care cântau la masa lui Spirache se opriseră din zdrăngânitul instrumentelor, toți erau atenți la gâlceava dintre bătrânul Lemnaru și Anghel Titirez.

      Soarele era spre amurg, o dungă mare, roșie, se vedea pe sub poala unui nor. Deîndată ce începuse cearta, norii acoperiseră cercul de foc al soarelui parcă pentru a-l proteja de ceea ce urma să se întâmple.

      Tânărul Belciug privea impasibil, știa că el este cel acuzat de furtul fecioriei Didinii. Aștepta să vadă dacă nu era cazul să intervină și el de o parte, ori altă a celor două tabere beligerante.

      -Nemernicule, a continuat Gheorghe să-l strângă cu năframa de gât pe Anghel și să țipe la el, spune mă, aici, în fața satului, încă o dată, ce ai zis de fata mea Didina? Spune, mă, te omor, dacă nu spui. Ori poate vrei să spui adevărul. Să te văd! Lemnaru a întărit strânsoarea, Titirez nu mai putea respira, horcăia ca un porc înjunghiat, a început să-l lovească cu palma peste mâini pe agresorul său.

      -Ești gata să vorbești? Lemnaru a întrebat, fără să slăbească lațul din jurul gâtului lui Anghel.

Titirez a dat din cap în semn că va vorbi. Lemnaru a slăbit strânsoarea năframei:

      -Vorbește ticălosule, spune acestor oameni, de ce am stricat noi logodna!? Gheorghe era congestionat la față de efort, dar și de nervi. Didina, pentru el, era lumina ochilor lui din cap.

      -Oameni buni, are dreptate nebunul ăsta care a vrut să mă sugrume. Într-un moment de rătăcire și, din prea multă mândrie, în loc să mă răzbun pe Gheorghe, pentru că el nu a lăsat fata să vină după Vasile al meu, am preferat să arunc cu noroi și să întinez curățenia frumoasei Didina. Ce vreți, oameni buni, mi-a fost și mie necaz. Nu este nimic adevărat din tot ce am spus despre fata lui Lemnaru, am murdărit-o din răutate. Bătrânul s-a așezat în genunchi cerând în acest fel iertare fecioarei lui Lemnaru.

      Gheorghe a dat drumul năframei, Titirez s-a scuturat ca un cal când îi scoți zăbala din gură.

      -Nene Gheorghe, nu te lua după prostul de tata, pentru ce a spus despre fata mata noi l-am certat acasă și eu și mama. Eu nu mă las de Didina, noi ne iubim, vrem să ne luăm, nu-ți cer nici măcar un capăt de ață ca zestre, o vreau pe ea, doar pe ea, mă usuc de dragul ei. Vasile Titirez prinsese mâna lui Gheorghe și îl ruga cu lacrimi în ochi să îi îndeplinească cererea.

      -Băi, amărâtule, Didina este a mea, auzi tu, a mea, nimeni nu se apropie de ea fără să nu plătească. Pe furiș, tânărul Belciug s-a strecurat, printre oamenii adunați în jurul mesei unde erau Lemnarii, până în spatele lui Vasile pe care l-a înjunghiat cu cuțitul în spate.

      Oamenii s-au întors spre locul de unde s-au auzit vorbele strigate ale lui Spirache și țipătul scurt al lui Vasile. Lazăr a fost cel mai aproape, s-a întors repede, a apucat să vadă cum Belciug înfigea cuțitul în Vasile, instinctiv l-a lovit cu pumnul pe Spirache, acesta s-a clătinat, cuțitul i-a căzut jos din mână. Rana nu era adâncă. Lazăr oprise la timp nenorocirea să nu fie mai mare. Lixandru l-a prins în brațe pe Vasile când era gata să se prăbușească. Mulțimea se strânsese cu grămada înghesuindu-se unul peste altul să vadă mai bine ce se întâmplase.

      Seara se lăsa grea peste sat. Dintre sătenii adunați în jurul rănitului s-a desprins o femeie, toți s-au dat în lături pentru a i se face loc, aveau un fel de teamă amestecată cu respect față de bătrâna care voia să ajungă la Vasile ce sângera puternic. Calomfira, fiindcă ea era bătrâna,  s-a aplecat asupra rănitului, a cercetat rana, nu era adâncă, cuțitul se oprise în coastă. A scos din sân o sticluță, iar din buzunarul șorțului pe care-l avea în față, a tras o batistă albă, curată și mare. A curățat sângele, a turnat câteva picături din tinctura pe care o avea în sticluță, a apăsat bine pe rană cu batista, după care s-a adresat lui Anghel:

      -Nu este gravă rana, ai grijă de el să-i schimbi pansamentul, apoi să-i pui pe rană câteva picături din sticluță, ia-o! Bătrâna a pus șipul cu leac în mână lui Anghel. Pe mine să mă plătești când Vasile va fi sănătos și Gheorghe îi va da pe Didina de nevastă. După care, femeia s-a strecurat ca o nălucă printre oameni.

      Cu flaconul în mână, bătrânul se uita după Calomfira care dispăruse ca o umbră. Nu știa cum apăruse printre muierile adunate ciopor la bârfa satului. O cunoștea din vedere, locuia undeva în câmp, lângă crângul iazului într-un bordei săpat în pământ. Doar coșul sobei și acoperișul din stuf, adunat din mlaștina iazului, se vedeau mai înalte decât nivelul pământului. În bordeiul ei, aflat pe un tăpșan mai înalt decât câmpia întinsă cât vezi cu ochii să fie protejat împotriva inundațiilor, se intra coborând  zece  trepte săpate direct în pământ. În gârliciul din fața ușii era un prag de pământ pentru a nu lăsa apa să intre în unica cameră a bordeiului. În general oamenii o ocoleau, considerau că este o vrăjitoare. Nu puteau înțelege cum o femeie singură poate viețui în pustietatea câmpului, în bătaia vântului, în urletul lupilor iarna, fără teama lotrilor și a derbedeilor care au fost tot timpul pe acest pământ. Fusese frumoasă în tinerețea ei, Haralamb îi purtase mult timp sâmbetele, însă nu-i cedase nici lui, nici altuia. Nimeni nu-i cunoscuse ibovnicul, dacă avuse vreunul. În sufletul ei nu pătrundea decât Dumnezeu, doar el știa cum își învinge frica și cum poate răbda gerul iarna, căldura vara și cum prididea foamea.

     

 

 

                                 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                                    

     

 

 

                               

                                                         Calomfira

 

 

 

     

 

     Femeia venise în sat de undeva, nimeni nu știa de unde, nici nu împărtășise nimănui unde își avea rădăcinile. Trecuseră 30 și mai mulți de ani de când ea, împreună cu un bărbat scheletic, dejugaseră în acel loc. Își făcuseră bordeiul aproape de iaz, pe un tăpșan. Ea săpase pământul cu o mică săpăligă cu coada scurtă pe care o găsise  pe malul iazului împreună cu alte lucruri stricate aruncate de săteni. Bărbatul, cu puterile înjumătățite, o ajutase să scoată pământul din groapa ce urma să le devină locuință. Au muncit multe zile, ziua lucrau, iar noaptea dormeau sub cerul liber. Se hrăneau cu țiparii pe care îi prindeau cu o plasă având colțurile legate la două covergi ce făceau sân plasei. La această plasă bărbatul pusese o coadă în cocoașa covergilor, acolo unde ele se intersectau. Covergile și coada erau din lemn de arin care se găsea din belșug pe malul iazului. Cu ajutorul acelei scule de pescuit, bărbatul, care era mare meșter în aruncatul plasei în apă și apoi o scotea cu ajutorul cozii, prindea câțiva țipari și câteodată și raci mari cu coada lungă și plină de carne.  Femeia îi pregătea pe jar, după ce mai întâi tăia capetele țiparilor care semănau cu capetele șerpilor și îi aruncau unui câine slăbănog ce se aciuase pe lângă ei. Nu făceau mămăligă fiindcă nu aveau mălai, nici făină nu aveau, mâncau țiparii goi, de aceea totdeauna se culcau flămânzi, cu gândul că a doua zi vor avea mai mult noroc și vor mânca pe săturate.

      Pe toamnă bordeiul era gata, însă ei erau la fel de săraci, nimeni nu-i chema la muncă, erau ocoliți mai rău ca leproșii. Calomfira încercase să caute de lucru în sat, însă fusese refuzată în mod brutal de toată lumea.

      Într-una din zile, când soarele se ridicase de trei stânjeni pe cer și râdea cu gura până la urechi fiindcă biruise ploaia ce căzuse toată noaptea și desfundase drumul care traversa lunca, un călăreț se oprise în dreptul bordeiului să caute ajutor. Căzuse de pe cal și își fracturase piciorul. Norocul lui că accidentul avusese loc în apropierea locuinței rudimentare a străinilor. Femeia, ce tocmai făcea un terci din boabe de porumb  pisate pe două pietre, a auzit strigătul jalnic de afară. A ieșit din bordei să vadă cine se tânguie așa de tare încât și slăbănogul lor câine începuse să urle din milă pentru bietul călăreț.

      -Femeie, dă fuga în sat, întreabă unde stă Haralamb, spune-i tatei să pună caii la căruță să vină să mă ia de aici, fiindcă mi-am betegit piciorul. Drept mulțumire îți voi da în stăpânire pământul din jurul bordeiului cam la o prăjină de loc să ai unde să-ți pui o ceapă și o roșie. Înțelesu-m-ai? Bărbatul vorbea cu  greutate, se vedea că avea dureri mari.

      -Nu te supăra, cine este Haralamb?  Calomfira a întrebat să știe pe cine și cum să caute.

      -Eu mi-s Haralamb. Și pleacă odată, proasta dracului! Ce te hlizești la mine? Dă-i drumul mai repede fiindcă leșin de durere!

      -Stai blând, conașule, femeia a înțeles că Haralamb era băiat de chiabur, mă uit eu la piciorul lu’ tălică să văd ce și cum. Mitriță, ieși o țâră afară și pune niște fân uscat aici în fața bordeiului.

      Bărbatul a adus din spatele bordeiului, de sub o pătură din cânepă bine țesută cu bătătură din bumbac, un braț cu paie uscate și le-a întins în așa fel încât să semene cu un pat improvizat.

      -Stai pe pat conașule să mă uit la piciorul matale să vedem ce năpastă a căzut pe el. Calomfira l-a ajutat pe Haralamb să se întindă pe patul improvizat, apoi i-a ridicat pantalonul nemțesc până aproape de genunchi. Glezna se vedea a fi umflată. Femeia a apăsat ușor să simtă oasele dacă sunt la locul lor. Bărbatul, l-a atingerea femeii, a început să urle de durere.

      -Dă-i drumul în sat muiere, aleargă la tata să înhame mai repede caii la căruță să vină să mă ia pentru a mă duce la coana moașă să mă doftoricească. Ce dracu, în timp ce suferința mea crește, tu pierzi atâta vreme?

      -Mintenaș plec boierule, nu te supăra, doar am vrut să mă uit, să văd cât de rău este. Stai, să te descalț, se vede că ești boier mare după mândrețea de pantofi nemțești pe care îi ai în picioare. După ce a scos pantoful bărbatului, a luat laba piciorului în mâinile ei puternice și tinere și, fără veste, a tras puternic de ea cu o mică răsucire. S-a auzit un ușor„clonc”, Haralamb a leșinat de durere. Femeia l-a încălțat la loc, după un timp bărbatul a deschis ochii.

      -Mulțumesc femeie! Îmi este mult mai bine. De unde ai știut cum să procedezi? Ai mai făcut asta?

      -Da, de multe ori. De copilă am fost slugă la o moașă tare pricepută în tot felul de betegeli. De la ea am învățat, mai ales, după ce îmbătrânise și nu mai putea merge să tămăduiască, atunci mă trimitea pe mine în locul ei și mă învăța cum să procedez. Știu să descânt de deochi, de brâncă, de mușcătură de șarpe, descânt de gălbinare în țuică sau în apă, tai sub limbă bășica gălbinării. Vindec ruptura și scrinteala oaselor, aduc copiii pe lume. Nu fac fermece, și nici alte vrăjitorii.

     După un timp bătrâna moașă a murit. Fiica ei m-a dat pe poartă afară. Am plecat în lume, am rătăcit multe zile din loc în loc, nimeni nu mă primea în prispa lui, peste tot era sărăcie, pricopseala era doar în păduchii care ajunseseră să meargă pe mijlocul drumului. Așa m-am întâlnit cu Mitriță, și el un om al nimănui, smuls ca și mine din rădăcinile strămoșilor, fiindcă în mod sigur avem undeva rădăcini, însă doar Dumnezeu știe unde or fi. Noi am crescut cerșind din poartă în poartă, colo o mângâiere, dincolo o coajă de pâine. Ce-i drept, mai multe șuturi în spate am primit, decât vorbe de alinare a suferinței noastre. Eram vinovați fiindcă cerșeam, noi, niște pârdalnici de copii  ce vină aveam că aceia ce ne aduseseră pe lume se lepădaseră de noi?. După câteva clipe de tăcere a adăgat privind în pământ, e beteag săracul, nu o mai duce mult, spuse femeia arătând spre bordei unde se afla Mitriță, are oftică. Încerc să-l ajut cât pot. Însă, doar Bunul Dumnezeu mai poate face ceva pentru el, deși și aici am slabe speranțe. Mulțumim că nu ne goniți de pe pământul vostru. Ne vom bucura de bucata de pământ dată spre folosință. O vom face să rodească dacă în primăvară ne veți da ceva sămânță să punem în pământ.

      Haralamb se ținuse de cuvânt, le dăduse spre folosință o bucățică de pământ paralelă cu marginea iazului. Nu-i stricase nimeni. Calomfira se dovedise a fi bună gospodină. Făcuse un rai din micuțul ei lot de teren. Săpase câteva trepte în malul iazului și, de aici lua apă cu un ulcior ciobit la gură, pe care-l găsise aruncat pe marginea drumului, să ude grădina vara când seceta făcea să se răsucească frunzele plantelor.

      Sătenii nu o mai prigoneau, mai ales după ce în primăvara următoare Mitriță și-a dat obștescul sfârșit plecând  într-o lume, poate mai bună, însă sigur, fără întoarcere. S-a rugat femeia de preotul din sat să vină la capătul mortului să facă slujba cuvenită pentru cei petrecuți din astă lume. Nu numai că a refuzat-o, pe motiv ca nu poate ajunge până acolo el fiind bătrân și neputincios, însă nici loc de veci în cimitirul satului nu i-a dat. Calomfira l-a plâns cu lacrimi adevărate de durere pe prietenul ei ce zăcea pe pat fără suflare. În capul grădinii dinspre câmp i-a săpat groapă adâncă să nu ajungă animalele să-l dezgroape. A legat două bețe în formă de cruce și le-a înfipt în pământ la capul mortului.

       Se dovedise bună meșteră în tămăduirea multor boli, dar mai ales era o bună moașă, cu toate acestea era solicitată să asiste la naștere doar la femeile sărace, cele bogate o aduceau pe coana moașă a satului, o femeie îmbătrânită în rele, apucătoare și viperă la suflet ce nu scăpa prilejul să o bârfească pe sărmana Calomfira.

      Femeia venea rar în sat, când era chemată, ori atunci când era vreo sărbătoare, așa cum se întâmplase și acum. Mai mereu avea câte ceva de leac la ea, mai ales pentru tăieturi, ori mușcături de șarpe. Oamenii, mergând desculți, adunau tot ce se putea înfige în picioarele lor bătăturite de mers cu talpa goala prin glodul pământului din primăvară, când soarele începea să zbicească potecile după zăpada ce tocmai se topise, până în toamnă când cădea bruma. Abia atunci căutau opincile aruncate din picioare în primăvară. Nu erau rare nici mușcăturile de șarpe, însă nu erau șerpi periculoși, atacau doar dacă, din neatenție, călcai peste ei în buruienile mari de bozii, acolo unde ei stăteau, într-o mică poieniță, cu burta la soare să-și înfierbânte sângele rece pe care îl aveau din naștere.

....................................................................................................................................

      Anghel și Gheorghe Lemnaru l-au ridicat pe Vasile și împreună l-au pus în căruța unuia ce tocmai se nimerise să treacă pe acolo și se oferise să-l ducă pe rănit până acasă la Titirez.

      Lixandru, ajutat de Lazăr, i-au legat mâinile la spate lui Spirache, după care, în țipătul de frică și blestemul femeilor la adresa chiaburului care necinstise multe fete sărace din sat,  l-au rezemat de zidul cărciumii. Câțiva dintre ortacii lui Belciug, mai mult beți decât treji, au încercat să se apropie de stăpânul lor să-l dezlege. Ca la o comandă sătenii au făcut zid în fața criminalului.

      -Dacă vreunul dintre lingăii ciocoiului se apropie de el, va fi făcut fărâme, a strigat Lixandru la slugoii lui Spirache care, auzind porunca Lemnarului cel tânăr și-au căutat de drum fără a mai privi înapoi.

      Alarmat, șeful de post, împreună cu doi jandarmi, au sosit în fața cârciumii. A privit cu ochii de vultur mulțimea căutând să se dumirească unde se afla Spirache.

      -Lixandre, a strigat șeful postului de jandarmi, ție, măi băiete, ți s-a urcat democrația la cap? Apăi, află flăcăule, că eu mă voi strădui să ți-o scot. Nu las eu ca gărgăunii să-ți strice ce bruma minte ai. Unde este domnul Belciug tânărul? Spune mișelule, ce-ai făcut cu el? Jandarmul, un plăvan mustăcios, sanchiu și aliat cu bogătașii, căuta să-l intimideze pe Lixandru.

      -Uite-l aici, domn’ șef, legat cobză, numa bun să-l iei și să-l arunci în beci. Asta merită pentru că l-a înjunghiat pe Vasile Titirez. Lixandru, calm, s-a apropiat de jandarm și cu mâna întinsă a arătat spre Spirache care, legat cobză, se sprijinea de zid.

      -Cum ți-ai permis, mă, să-l legi cu mâinile la spate? Cine ești mă, tu, în satul ăsta, măi comunistule, îți scot eu politica din sufletul tău de neam prost. Imediat să-l dezlegi, auzi, mă? Imediat, că de nu...jandarmul a ridicat mâna să-l lovească pe Lixandru. Lazăr, care se apropiase de cei doi, a parat la timp pumnul jandarmului.

      -Ușurel domn’ șef, unde dracu te crezi? Adică banditul ăsta dă cu cuțitul, bate oameni, seamănă teroare în sat, iar dumneata, ca un vândut ce ești, sări să-l lovești pe Lixandru, omul care nu ți-a făcut niciun rău, nici dumitale, nici altora. Eu zic să te potolești, să vezi din ce parte bate vântul și să te porți ca atare. Nu ne mai sperii ușor cu bătaia cum erai obișnuit. Vorbele calculate ale lui Lazăr l-au făcut pe jandarm să schimbe macazul.

      -Apăi eu nu zic cu vorbă rea, că de, și conu’ Spirache ar trebui să se mai potolească, nu să umble toată ziua beat căutând gâlceavă oamenilor cumsecade. Luați-l, mă, de acolo și băgați-l la beci! A ordonat șeful de post subalternilor temător de acum de consecințele propriilor cuvinte.

      Jandarmi s-au repezit la Spirache l-au săltat de subsori și au plecat cu el, mai mult târându-l, spre postul de jandarmi.

.................................................................................................................................

     

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                        

 

 

                              Lemnarii

 

    

 

 

 

     Căzuse prima brumă, apa făcuse o pojghiță de gheață subțire și sticloasă. Sfântu Dumitru venise cu barbă albă de la bruma groasă așternută peste iarba încă verde și pe acoperișurile caselor.

      Ziua se micșorase mult, soarele aproape de prânz încălzea pământul, atunci țăranii începeau să lepede de pe ei din hainele groase pe care le îmbrăcaseră dimineața, sugrumați de ger, când plecaseră de acasă cu treabă în țarină.

      Gheorghe Lemnaru s-a trezit cu noaptea în cap, a aprins un chibrit, la lumina lui palidă  s-a uitat la ceasul de pe masă, era ora trei fără un sfert. A ieșit afară cu bunda în spate și căciula pe cap. Luna lumina ca-n palmă, era o lumină rece, nefirească, limpede de puteai să bagi ață pe urechea acului. S-a cutremurat de frig, a început să-și frece mâinile să le încălzească.

      A intrat în casă, toți dormeau, Filofta sforăia ușor, a privit cu milă spre ei, știa că vor bombăni când avea să-i trezească din somn. S-a îmbrăcat, apoi a făcut focul cu gătejile puse de cu seară la uscat. Focul a început să trosnească în sobă dând senzația de cald, deși nu se încălzise nici plita. A mai stat un timp pe marginea patului, a tras procovul, din lână țesut în casă, cu grijă peste piciorul nevestei care se dezvelise, până și cămașa din bumbac cu floricele la piept și la poale, deși lungă până la glezne, se ridicase mult peste burtă. Gheorghe a rămas privind la rotunjimea pulpei pe care tocmai o ascunsese, a zâmbit  gândind la tinerețea lor.

      S-a aplecat, a depus un sărut scurt pe fruntea soției, așa cum săruți icoana la biserică, știa o vorbă  din bătrâni, pe copii și pe nevastă să-i pupi doar în somn, altfel ți se urcă în cap. Gheorghe Lemnaru respectase cu strictețe zicala, nu se purtase rău cu nevasta, în sensul că nu o bătuse din orice, dar fuseseră momente când o altoise, asta nu pentru că ea ar fi făcut cine știe ce boroboață. În definitiv femeia greșea mai mult decât bărbatul, își spunea adesea Lemnaru în gândul lui, doar pentru că bărbatul le judecă pe-ale femeii și nu invers.

      Mamă-sa fusese o  muiere aprigă căreia Gheorghe și frații săi nu-i ieșiseră din cuvânt, cel puțin în față și nici vreuna dintre cele patru nurori. Bălașa, cea de le fusese mamă și care se petrecuse din astă lume, le spunea mereu: „mă nepricopsiților, nu vedeți că femeile vi s-au urcat în cap? Dați-le dracului jos că râde satul de voi”. Nu era de joacă cu bătrâna Bălașa, nu-i lăsa din gură, îi amețea cu vorba și nu se lăsa până ce nu-și auzea nurorile urlând în propriile case din cauza loviturilor pe care le primeau de la bărbații lor asmuțiți pe ele de muma cea plină de venin.

      Gheorghe nu își bătuse nevasta niciodată la comanda mamă-si, o pișcase și el din când în când, nu rău, nu să zacă la pat cum o bătea fratele lui, Iancu, pe Safta, nevastă-sa, ci doar cât să-i amintească, să nu uite că în casa este un bărbat, nu un nevolnic de papă lapte.

      -Măi femeie, să mergem în luncă să tăiem cocenii, afară este o lună frumoasă, luminează ca ziua, e păcat să nu profităm, poate, până se ridică soarele încărcăm și o căruță. Ai văzut ziua când lucește soarele ce se fărâmă frunza când încărcăm snopii în căruță. Să mergem acum în amurgul nopții, cocenii sunt umezi de la brumă, îi putem tăia și lega fără să le producem stricăciuni. Să ne grăbim, aș vrea să încărcăm căruța în buza dimineții.

     Filofta a deschis ochii,  l-a văzut pe Gheorghe îmbrăcat și gata de muncă:

      -Ai dreptate omule, să mergem că mulți mai avem de tăiat, dacă nu zorim, mai năvădim o lună de zile și văd că ar vrea să vremuiască. Mi se pare mie, ori aici e frig? Filofta zgribulită de frig se freca cu mâinile peste trup și peste brațe.

      -Frig este și afară, a căzut brumă groasă, cred că pentru copii ar trebui să le iei haine de schimb, probabil se vor uda de la bruma care va fi din belșug pe pârdalnicul de mohor care a crescut, din ploile lui gustar, până aproape de burta calului, mă cuget că multă brumă va fi și pe coceni. Până vă îmbrăcați voi, eu pun tigaia pe plită, în ea voi fărâma niște mămăligă rece și niște brânză tare, pe toate am să le amestec cu patru ouă pe care le voi turna în untura încinsă, așa cum am văzut că faci tu. Mâncăm niște puricei cu brânză și ouă, de vreme ce acolo este multă treabă și va mai dura până ne vom înturna acasă, în acest fel nu o  să ne apuce slăbiciunea de la lingurică. Trezește copiii să arunce o țâră de apă pe față, altfel vor fi adormiți toată ziua. Și hai femeie mai repejor, mintenaș se crapă de ziuă și ne facem de ocară satului plecând ultimii la câmp.

      Gheorghe a pus tigaia din fontă, cu piciorușe subțiri, pe gaura plitei, după ce luase durile, să fie mai aproape de flacără, să nu zacă pe plită , cum zicea biată mamă-sa, Bălașa. Nu după multă vreme untura a început să sfârâie, era momentul ca bărbatul să arunce în grăsime amestecul din mămăligă, brânză și ouă. Cu o lingură din lemn a amestecat bine în tigaie până ce compoziția a căpătat o culoare rumenă.  A pus masa rotundă cu trei picioare în mijlocul casei, apoi s-au așezat toți pe scăunele. Au mâncat pe săturate, fără să se plângă de mâncare, dar nici de faptul că au fost treziți cu noaptea în cap. Doar prâzlea s-a burzuluit un pic, ar fi vrut să mai doarmă, însă Lixandru l-a potolit repede.

      -Băiete, obișnuiește-te cu greul, va veni o zi când va trebui să iei singur astfel de hotărâri. Dacă vei fi un miorlăit și un alintat, nu vei fi bun de nimic. Ai văzut câți oameni sunt săraci în satul ăsta din cauza lenei? Preferă să stea la taclale pe marginea șanțului, zi de vară până-n seară, iar seara să trimită muierea cu strachina în sat să cerșească mălai de la unul, o lingură de untură de la altul, să aibă ce mânca, altfel mor dracului de foame cu copiii în casă. Așa vrei și tu să fii?

      -Nu, neică, nu vreau așa, însă îmi era somn. După ce mi-am răcorit fața cu apa rece din găleata de afară căreia tata i-a spart gheața, acum mă simt în stare să mă lupt cu munții care se văd câteodată în zare,  când cerul este senin.

      S-au ridicat cu toții de la masă. Lixandru și Gheorghe au ieșit să înhame caii. Filofta împreună cu Costică au pus în căruță  nuielele din richită legate în snopi, pe care le tăiaseră din vreme din zăvoiul gârlii. Didina a deschis larg porțile. S-au urcat în căruță, și-au făcut semnul cruci, apoi Lixandru a atins blând caii cu biciul. Căruța a prins a se urni din loc. Didina s-a grăbit să închidă porțile în urma carului care ieșea în pasul cailor. Din mers s-a urcat și ea.

     -Lixandre, dă bice cailor să ajungem mai repede, înghețăm dracu’ de frig în căruță.

     O oră mai târziu deshămau caii. Filofta, Didina și Costică cu secerele în mâini au tăiat câteva brațe de mohor pe care l-au pus în cutia căruții să aibă caii ce mânca cât iei vor avea treabă.

    -Femeie, tu și Didina legați snopii. Eu cu Lixandru și Costică vom tăia. Luăm fiecare câte trei rânduri de coceni. Să tragem tare să terminăm de tăiat și legat cocenii până pe la prânzișor.

      Doar Gheorghe vorbea. Lixandru și Costică tăcuți, încrâncenați, de parcă bieții coceni erau cei mai mari dușmani ai lor, înfigeau aprig secerile în trupurile lor, îi tăiau o palmă mai sus de pământ, apoi îi așezau brațe, brațe, cât să facă femeile snopi din ei.

      Apusese luna, în locul ei rămăsese o dungă roșie care brăzda cerul. Ziua se strecura printre lanurile de coceni. La răsărit cerul luase foc. Soarele se trezise din somn, de acum se va ridica copăcel.

      Gheorghe cu ai lui ajunseseră în capul locului, pentru întoarcere mai era puțin de tăiat și legat. Au hotărât ca Lixandru și tată-su să încarce căruța cu snopii de coceni, iar Costică cu Didina să taie ce bruma mai era de tăiat, în timp ce Filofta pe urma lor să lege cocenii tăiați.

      -Bună dimineața, oameni buni! Un bărbat răsărise în fața lor din lanul de porumb, rămas necules, din tarlaua vecină.

      -Bună dimineața, Anghele! Ce vrei? Nu știi că ne-ai produs o mare stricăciune? Îndrăznești să vii la noi să ne dai binețe de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic? Ce fel de om ești?

      -Unul prost, așa să știi dumneata. Acum regretă tot ce a făcut, ar vrea să dea timpul înapoi. Gheorghe, Gheorghe, mi se usucă băiatul în bătătură de dragul fetei tale, s-a plâns Frusina, lui Lemnaru care așeza cocenii în căruță. S-a vindecat rana făcută de cuțitul sceleratului, doar rana din sufletul lui nu se ogoiește. Te iubește Didina mamă, s-a întors Frusina spre fată. Nu mănâncă, nu bea, nu face nimic, doar privește înspre casa voastră și oftează. Cu tac-su nu a mai scos vorbă de când l-a tăiat Spirache, atunci s-a supărat rău pe nemernicul ăsta pe care-l vezi aici, gata să vă ceară iertare, de-l veți putea ierta vreodată, mai ales Didina nu cred să-i vorbească cât va trăi în astă lume. Frusina era o femeie cu scaun la cap. Calculată și cu drag pentru familia ei. Totuși era dreaptă, nu ar fi oropsit pe cineva pentru a-i fi ei bine, sau unuia din casa ei. De aceea, atunci când Anghel scosese acele vorbe de ocară despre fata lui Lemnaru, ea l-a pus la punct pe bărbatul ei nesocotit. Zile întregi nu i-a adresat vreo vorbă, nu l-a băgat în seamă, nici strachina cu zeamă în față nu i-a pus la masă.

      -Gheorghe, Filofto, dați-mi fata. Lăsați copiii să facă împreună casă! Se iubesc, oameni buni. Nu-l băgați în seamă pe neisprăvitul de Anghel. A greșit, o știe și el, de-l lăsați, ar vrea să-și ceară iertare de la voi. Roagă-te, mă, închină-te în fața acestor oameni care nu ți-au făcut niciun rău, în care tu ai aruncat cu noroi fără să-ți pese de răul pe care îl faci Didinei și părinților ei.

     Anghel Titirez slăbise și se gârbovise în ultimul timp, nu că înainte ar fi fost vreun burtos, însă acum ajunsese un schelet mergător, hainele atârnau pe el ca pe un par, iar ochii priveau din fundul găvanelor. A ridicat capul fără să privească în față pe vreunul din familia Lemnaru. Lacrimile i-au inundat obrajii, plânsul l-a podidit fără să-l mai poată opri. A căzut în genunchi în fața Filoftei:

      -Mă iartă, dacă poți, iertați-mă, oameni buni! Răul pe care l-am pricinuit nu poate fi ușor șters, nici uitat, îmi intrase în cap gărgăunii chiaburiei. Începusem să privesc lumea de sus. Gheorghe, am fost prea sărac, pământul primit în primăvară îmi luase mințile. Am greșit față de voi, am greșit față de Vasile al meu și de nevastă. Ajutați-mă să devin iar om la locul meu, așa cum am fost până în primăvara trecută!

      -Mamă, a intervenit timidă în discuție Didina, lasă-mă să merg după Vasile, îmi este tare drag!

      -Nu acu este momentul să facem înțelegeri, avem alte treburi de rezolvat. Zoriți, că mintenaș se face prânzul ăl mare și noi nu am gătat cocenii. Anghele, mergi în drumul tău, vom vedea ce și cum după ce se isprăvesc treburile de toamnă. Haideți măi, dați zor! Gheorghe, din căruță, unde așeza snopii să încapă cât mai mulți, dar, nici să nu se răstoarne, își îndemna nevasta și copiii la treaba.

      -Anghele, ajută pe Lixandru să încărcați mai repede, eu am să leg alături de Filofta snopii de coceni. Lasă-ne să te ajutăm, a spus Frusina privind în ochii Filoftei, împreună  putem să facem multe. Mergeam spre locul nostru din Nisipuri să tăiem cocenii, îi vom tăia altădată, dă-i păcatelor! Vă spun eu că s-a schimbat Anghel, a continuat Frusina să-și apere bărbatul, nu mai are mărirea în cap, și-a scos-o singur, s-a dumirit că boieria nu era altceva decât o sminteală ce-l făcuse să-și piardă mințile. I s-au risipit fumurile după ce noi nu i-am mai vorbit, nici eu, nici Vasile, atunci a înțeles el, când rămas singur pe bătătură ne băgat în seamă de noi, cât a putut fi de prost.

      Filofta s-a uitat la Gheorghe, a înțeles din privirea lui că acceptă ajutorul celor doi:

      -Vino Frusino și ajută-ne, cât despre copii avem să tainim când vremea ne va permite și treburile au să se gate. Trebuie să aranjăm lucrurile cu trăinicie, nu în pripă, legătura lor trebuie să fie pentru toată viața.

      Soarele se ridicase de trei sulițe pe cer. Începuse să se încălzească, bruma topită de razele calde cădea în picuri mari de la streșinile caselor. Familia Lemnaru ajunsese cu bine acasă. Sprijinul celor doi Titirezi  făcuse ca treaba să fie terminată mai repede. Se despărțiseră fără resentimente. Filofta îi șoptise Frusinei la ureche că o așteaptă pe la ea înainte de lăsatul secului.

 ...................................................................................................................................   

  

 

 

 

 

                             

 

 

 

 

 

                           Un oaspete la drum de seară

 

 

 

 

 

      O zi calmă de noiembrie, frigul venit prea din vreme plecase în alte zări, era o zi călduță care nu prevestea nimic rău. Ultimele frunze galbene rămase în pomi, ca niște haine rupte uitate agățate într-un cuier vechi, erau neclintite, vânturile înțepeniseră în intersecția rozei-vânturilor. Soarele, blând, mângâia pământul, iarba uscată era păscută de animalele scoase din nou din grajduri, după ce fuseseră închise mai mult de-o săptămână cât durase verva gerului.

      Din creasta malului cobora pe ulița satului un țăran îmbrăcat în suman din postav, lung și vechi, ros pe la mâneci și pe la poale, în picioare era încălțat cu opinci rupte, iar pe cap avea o căciulă neagră, desfundată, din piele de oaie. Pe umeri purta o boccea dintr-o bucată de velință țesută în casă, atârnată în vârful unui băț gros pe care îl sprijinea pe umeri. Țăranul mergea călcând ușor, parcă nu vedea drumul, se uita atent la casele pe lângă care trecea. Căuta ceva, ori pe cineva, nu îndrăznea să întrebe, deși se întâlnise cu câțiva localnici pe care-i salutase cu bună cuviință. Aproape de biserică a văzut un băiețaș la vreo 12 ani, s-a apropiat de el și, după ce l-a studiat fugitiv l-a întrebat:

      -Flăcăule, în sat la voi este unul Beteșug, Belciug, Lacăt, nu mai știu cum îl cheamă, m-a rugat cineva de la mine din sat să-i spun o vorbă despre o rudă îndepărtată de-a lui, cu toate acestea, să nu râzi de mine că mi-s om bătrân, am uitat cum a spus vecinul că se numește. Străinul privea viclean copilul  ce luase în serios spusele lui.

      -Nene, mai jos câteva case este o gospodărie mare și frumoasă, acolo stă unul Belciug, e doar el cu muierea lui, băiatul este la ocnă, a tăiat cu cuțitul pe nea Vasile Titirezu. Întreabă la ei, poate chiar acolo trebuie să ajungi. Mergi sănătos! Băiatul a plecat după ce a mai ridicat o dată palma în sus în semn de salut.

      Ajuns la poarta chiaburului a vrut să intre, fără să strige, nu voia să facă multă gălăgie, însă zăvozii, care erau liberi prin curtea largă, au sărit pe el. Omul s-a retras și a tras portița în urma lui, frica era cu atât mai mare cu cât, în copilăria lui, fusese mușcat rău, într-o iarnă geroasă, de doi câini ai preotului din sat, ce scăpaseră pe drum tocmai când el trecea de la bunica lui cu o bucată de șorici de porc ascunsă în dulama lungă, peste care era încins cu o sfoară de cânepă. S-a apărat cu forța copilului, însă câinii, niște ciobănești afurisiți, îl puseseră jos, noroc cu preoteasa care se nimerise cu găleata să ia apă din fântâna de peste drum de casa ei, abia l-a scos din gura dobitoacelor. Fusese hărtănit rău. Nevasta preotului l-a îngrijit două săptămâni cât a zăcut după urma rănilor. De atunci rămăsese cu frica de câini.

      Dumitru  a înțeles că este cineva la poartă după cum a auzit câinii că latră. Cum gardul și porțile erau înalte, nu putea alici cine se nevoise să vină la poarta lui. A dat gură câinilor, aceștia s-au potolit și s-au retras în cotețul lor aflat undeva în fundul curții. Belciug a deschis poarta pornit să ia la șuturi pe cel care se oprise să cerșească, ori să ceară cu împrumut. Se jurase să nu mai ajute pe nimeni, după ce i se luaseră 35 de hectare de pământ din cel mai bun când fusese înfăptuită reforma. Le și spuse atunci:„ bă, aveți pământul, însă nu aveți atelaje, nu aveți sămânță, nu veți avea ce mânca până la recolta viitoare, tot la Belciug veți veni, am să vă dau p-asta”, Belciug  a lovit cu mâna dreaptă cotul mâini stângi, balansând antebrațul stâng cu pumnul închis. Se ținuse de cuvânt, nimănui nu dăduse un ciur de mălai, nici împrumut, nici de pomană, doar pe bani vindea de la moară.

      S-a uitat atent la țăranul cu fața trasă, neras, cu ochii vioi și inteligenți, la mâinile lui, ce nu păreau a fi muncite, după care, l-a întrebat ce dorește.

      -Nimic pentru mine, aduc vești de la băiatul dumitale, trebuie să știi că este  bine sănătos, nu ai vrea să mă bagi în curte? Nu vreau să fiu recunoscut de careva. Vocea țăranului era oarecum poruncitoare, se simțea omul care dăduse ordine în viața lui.

      Dumitru a aruncat o privire în lungul drumului, nu se vedea nimeni, era pustiu, atunci s-a tras într-o parte din dreptul portiței și l-a poftit pe musafir să intre în curte.

      -Intră, să stăm de vorbă, se pare că dumneata chiar ai multe vești, nu știu dacă toate bune, însă, sigur importante mai ales pentru mine.

       Au intrat sub o polată acunsă de ochii lumii în spatele casei, acolo aveau sobă din cărămidă cu plită și cuptor , o masă mare, lungă și cu bănci din lemn pe pari bătuți în pământ. Aici mâncau, vara, oamenii care munceau în curtea lor. Acum treburile erau pe sfârșite, dăduse drumul la majoritatea slugilor să-și petreacă iarna acasă. Oprise doar omul care se ocupa de moară și ajutorul lui. Mai avea tocmiți pe simbrie bună, pentru o lună de zile, șase țărani care  îi aduceau lemne din pădure cu cele două căruțe ale lui.

      -Aritina, adu femeie o cană cu țuică și pune ceva de-ale guri pe masă, avem un călător flămând și însetat și nu aș vrea să plece din casa lui Belciug neomenit.

     Femeia urmărise pe după perdea tot ce se petrecea în curte, nu i-a plăcut țăranul jerpelit și murdar, ce semăna mai mult a cerșetor, când l-a văzut așezându-se la masa lor.

      -Dumitre, de ce l-ai băgat în curte, dacă îți era milă de el îi puteai duce ceva la poartă, tu spuneai să nu aducem în casă toți nespălații și acum ce faci? Aritina, mai împlinită ca în tinerețe, încă frumoasă, la fel de aprigă și de rea, stătea cu mâinile în șolduri în fața celor doi.

      -Muiere, ce vorbă am spus eu? De când te tocmești tu cu mine? Aud? Dă-i drumul unde te-am trimis și să nu-ți mai aud pliscul că acuși ți-l tai. Înțelesu-m-ai? Belciug se ridicase în picioare cu burta lui mare răsfrântă peste chimir, a apucat o cană de pământ ce era pe masă și a aruncat cu ea după Aritina care, înțelegând pericolul ce o păștea o luase la pas spre beci pentru a îndeplini porunca primită.

      -Spui că îl cunoști pe băiatul meu? De unde îl știi dumneata? V-ați întâlnit în pușcărie? E nevinovat săracul, doar a zgâriat cu cuțitul un nemernic comunist dintre ăia ce s-au înfiltrat și în satul nostru. Ia stai!? Dumneata cine ești, nu cumva te-a adus necuratul la mine în casă? Vei fi fiind de la Siguranță și eu mă dau ca prostul pe mâna dumitale. Are dreptate Aritina, nu trebuia să te primesc în curte. Poate că băiatul meu chiar este vinovat, lasă că e tânăr, face pedeapsa și vine acasă. Aritina, lasă țuica și fă-ți de treabă, am de vorbit cu omul ăsta. Încă nu știu ce hram poartă. Dumitru era neliniștit în sufletul lui, pe de o parte ar fi vrut să afle cât mai multe despre Spirache, știa că evadase din închisoare, veniseră jandarmi și-l căutaseră prin curtea lui, înțepaseră cu țăpoaiele șirele cu paie, răscoliseră podul și fânăria. Chiar îl altoiseră și pe el și pe Aritina să spună unde îl țin ascuns. Au fost bătuți degeaba, nu știau nimica de băiat. Acum, acest om cu palmele curate, fine și fără bătături, ce părea, mai degrabă, un orășean obișnuit să poruncească, se cunoștea după privirea demnă, dominatoare și cu zâmbetul disprețuitor din colțul gurii, venise în curtea lui pe nepusă masă.

      -Dumitre nu plec de lângă tine, doar sunt nevasta ta, amândoi am împărțit toate secretele, de ce mă alungi acum? Nu-mi place omul, nu este cerșetor, este deghizat, întrebarea este, cine se află sub aceste zdrențe? Aritina s-a apropiat de țăran, l-a mirosit îndeaproape. Hm, miroase frumos a lavandă de calitate, nu a balegă de vacă.

      -Cine ești omule? De ce ai venit să ne tulburi? Să știi că ai intrat în curtea greșită, de aicea viu nu ieși dacă nu ne convingem că ești un om bine inteționat. Rămâne ca tu să ne determini să credem tot ce ai de spus. Aritina l-a prins de gulerul hainei și l-a strâns cu forță. Vorbește omule, altfel te omor cu mâna mea!

      -Am stat în celulă cu Spirache, sunt ofițer, militar de carieră, am fost în rândurile legionarilor, cineva m-a turnat și comuniștii m-au condamnat la ani grei de închisoare. Soarta ne-a zâmbit mie și lui Spirache când duba care ne transporta la Jilava a fost atacată de niște prieteni de-ai mei. Toți cei 10 deținuți am fost luați de camarazi și duși într-o peșteră din munți. Aici este cartierul general al legionarilor. Acum știți cine sunt, mă puteți trăda, însă nu va fi bine pentru Spirache. Prietenii mei nu sunt cei mai blânzi oameni, sunt duri, obișnuiți cu crimele, viața unui om, pentru ei, are valoarea glonțului ieșit pe țeava pistolului.

      Belciug  asculta înmărmurit povestea incredibilă în care se vârâse Spirache, cumva, fără voia lui, din câte povestea ofițerul. Aritina, cu colțul basmalei în dreptul gurii rămăsese stană de piatră, nu scotea un sunet, încerca să-și înăbușe respirația, i se părea că face prea mult zgomot. Musafirul îi îngrozea, era sigură că undeva sub zdrențele lui are un pistol cu care le putea lua oricând viața.

      David Bercovici, falsul țăran, fusese ofițer de carieră în poliția română, participase activ la împușcarea deținuților din penitenciarul Jilava. A fost arestat și  condamnat la închisoare pe viață. Ofițerul a privit superior pe cei doi soți, era mulțumit, reușise să-i impresioneze, să-i stăpânească. A simțit că îi are la mână, că poate face cu ei tot ce vrea. Misiunea lui era îndeplinită. Belciug le va asigura de acum banii necesari pentru aprovizionarea lor cu cele necesare traiului în peștera rece din munți.

      -Ce doriți de la noi? Cu ce să vă ajutăm? Suntem niște oameni obișnuiți fără multe posibilități materiale, însă, din puținul nostru, pentru binele lui Spirache, vă vom da tot ce putem. Dumitru nu știa cum să vorbească. În sufletul lui de tată voia să-și protejeze copilul, pe de altă parte, îl blestema în gând pentru că intrase în cârdășie cu niște nelegiuiți, considera că drumul lui Spirache este fără întoarcere, că este condamnat pe vecie. Nu se va lăsa, va plăti avocați să vadă care ar fi calea prin care unicul lui copil s-ar putea întoarce în sânul familiei. Un gând fulgerător l-a trăznit în moalele capului, iar intensitatea lui a avut puterea tunetului. Simțea că Iosif Abraham îl blestemase de dincolo de mormânt.

      -În primul rând vreau să vă atrag atenția, cu toate că sunt convins că dumneavoastră ați înțeles, faptul că Spirache va trăi atâta timp cât voi ne veți alimenta cu banii necesari aprovizionării micii noastre trupe și, mai ales, va trăi cât timp vă veți ține gura. Străinul vorbea privindu-i în dungă. Avea un accent de evreu, o privire rea, vicleană și disprețuitoare. În noaptea asta voi înnopta aici. Faceți bine și puneți pe masă, drumul lung și obositor m-a flămânzit, acuma mă frământă la lingurică. Tu, femeie, perpelește un pui pe jar, apoi să te speli, să te aranjezi căci îți voi face onoarea să dormi cu mine. Va fi ceva plăcut, te vei simți minunat, sunt convins că burtosul ăsta nu ți-a mai potolit fierbințeala demult. În timp ce vorbea, David a prins-o de mână pe Aritina și a tras-o în poala lui, i-a dat capul pe spate și a sărutat-o pe gură. Aritina nu s-a opus prea mult, a fost o ușoară zbatere de formă, parcă și-ar fi dorit acea strângere bărbătească în brațe, își amintise pe dată de Dumitru cum o strângea în primii ani de căsătorie, apoi se moleșise.

      Dumitru privea năuc la ce se întâmpla în propria lui casă. Nu-i venea să creadă că Aritina se lăsase în brațele evreului ca o curcă prinsă în lemne. Deși Bercovici nu o mai ținea de mâini, femeia nu se dădea dusă din brațele lui. De frică nu pleaca, se mințea singur Belciug. Doamne, ce poftă avea să-i crape capul străinului pe care îl primise cu bucurie în casă, doar dragostea pentru copilul lui îl ținea cu mâinile legate.

      Belciug, dărâmat, cu capul în jos ca semn al neputinței, a plecat de sub polată să prindă un pui în oborul păsărilor. Din obor, în mână cu puiul tăiat, privea prin gard la David cum se îmbrățișa cu Aritina, cum femeia se lăsa sărutată și pipăită prin toate locurile. Nemernicul îi scosese o țâță afară, din ia puțin cam decoltată, pe care o săruta, fără ca femeia să opună vreo rezistență, i se părea că aude chicotul ei, cunoscut lui, când începea să-i fiarbă sângele. Dumitru a înțeles că liniștea casei a luat sfârșit o dată cu intrarea în casă a nemernicului rebel.

      -Femeie, mergi și jumulește puiul, apoi pregătește-l pe jar cât stau eu de vorbă cu domnul. Belciug voia să o îndepărteze pe Aritina din brațele musculoase ale musafirului nepoftit. Însă femeia nu se dădea dusă, pentru prima dată nu i-a executat poruncă, a rămas impasibilă la ordinul lui. Mai mult, l-a prins cu mâinile de obraji pe David și l-a sărutat pe gură, ostentativ.

      -Omule, dă-i zor cu puiul cela, nu te tot codi, femeiușca ta are treabă, multă treabă. Vino întâi și pune-mi o ceașcă cu țuică, nu mă ține pe uscat. Dumitre, așa am înțeles că te cheamă, în împrejurările actuale eu voi fi coșmarul tău, torționarul tău. Te vei trezi cu mine în casa ta la orice oră din zi, dar mai ales din noapte, tu îmi vei da să mănânc, iar ea îmi va ogoi nevoia de femeie. Să nu-ți treacă prin cap să faci vreun gest necugetat, deoarece, ca o consecință a prostiei tale, Spirache va fi sodomizat de prietenii mei, după care va fi omorât, iar trupul îl vor arunca să fie hrană fiarelor sălbatice. Să stai liniștit, să îmi dai tot ce îți cer. Cât timp lipsesc, să nu îndrăznești să-mi lovești țiitoarea căci te atârn la streașina casei și acolo te las până te mănâncă păsările cerului.

      -Bărbate, a grăit pentru prima dată femeia de când aterizase în brațele lui Bercovici, să nu-l supărăm, e și el un suflet necăjit, are nevoie de mângâierea noastră, amintește-ți, că și pe tine la fel te-am alintat, deși, bătrânul Iosif încă mai trăia. Nu ți-am spus niciodată, însă m-a durut când mi-ai cerut să ne iubim lângă el în pat. Propunerea ta m-a încântat, la început, eram tânără cu sângele clocotind în trup. Am făcut ce mi-ai cerut, mai apoi cu trecerea timpului am regretat mult acea nesăbuință. A venit timpul să plătim amândoi. Să nu te opui, David pare bărbat puternic, sper să îți placă și ție ce îmi va face mie. Să te bucuri, fiindcă de mult, eu bucurie de la tine nu am mai avut. Acum să pui masa să mâncăm, iar musafirului nostru să-i aduci din pivniță vin din butoiul cel însemnat, să prindă putere, că tare dornică sunt și de mult tânjesc după dragoste adevărată.

      Au băut țuică ca niște vechi prieteni, Belciug, după câteva pahare cu rachiu, părea că se împăcase cu soarta. Aritina rupea cu drag din carnea friptă de pe pulpa puiului și o ducea la gura lui Bercovici, acesta o înhăța cu poftă, așteptând să-i fie dată alta.

      Dumitru se îmbătase, necazul zilei îl doborâse precum coasa firul de păpădie. Suferise mult în copilăria și tinerețea lui, însă niciodată cruzimea nu-l luase de piept ca în ziua asta care se apropia de sfârșit. Amurgul intrase pe furiș sub polată. Mâncarea se terminase. Aritina era tot în brațele lui Bercovici, îl prinsese după gât cu mâinile ei frumoase, în ciuda celor aproape 50 de ani de viață, îl săruta pe obraji și pe gură topită în voluptatea nerușinată a desfrâului.

      Bercovici l-a mișcat puternic de mână pe Belciug care mormăia un cântec de jale cu capul proptit pe marginea mesei:

      -Scoală Dumitre, să mergem căci multe mai avem de făcut. Prinde-l femeie de brațul celălalt și hai să-l ducem în casă, mai întâi adu niște apă rece, de vreme ce martor vreau să fie la dezmățul nostru, el trebuie să se trezească, nu vreau să piardă nimic din ceea ce va urma.

      Bercovici și proaspăta lui țiitoare au turnat apă rece din belșug pe fața lui Belciug până ce acesta, bine răcorit, a deschis ochii.  A vrut să se ridice din pat, acolo unde îl întinseseră cei doi complici, însă capul îl simțea greu, iar picioarele parcă aveau plumb în ele. Bietul Dumitru, abia în acel moment realizase că era legat fedeleș. A mișcat capul să vadă ce fac Aritina și evreul, a văzut-o pe nevastă-sa cu câtă necredință și destrăbălare se dezbracă. A închis ochii să nu mai vadă depravarea propriei neveste cum se deda la preacurvie cu ticălosul lor musafir. Lângă el, în patul lui, David se iubea în cel mai obscen mod cu nevasta lui, cu Aritina, pe care el o diviniza.

      -Privește, Dumitre, cum sunt iubită de un bărbat puternic, îți place? Îți amintești? Așa m-ai iubit și tu în timp ce Iosif, beteag și neputincios, era nevoit să ne privească. Nu întoarce capul bărbate, nici pe Abraham nu l-ai lăsat să întoarcă privirea de la iubirea noastră desfrânată, privește, uită-te ce bine mă simt! Iubește-mă băiete, ia-mă cum vrei tu, a ta sunt ori de câte ori vei dori.

     

 

                                          Tradiții de Crăciun

 

 

 

 

     Ninsese trei zie fără contenire, zăpada se așternuse în strat gros, era ca o plapumă albă, imensă și rece. Fulgii de zăpadă căzuseră alene, fără nici o grabă, din norul albicios ce plutea lin pe cer de parcă voia să-l mângâie.

     Nu bătuse vântul, nu viscolise omătul proaspăt așezat peste câmp și peste case. Drumul sătesc, neumblat de care, avea zăpada netedă ca-n palmă, doar în marginea drumului era o potecă îngustă făcută de câinii sloboziți de stăpânii lor să nu înghețe de frig.

     Gheorghe Lemnaru împreună cu cei doi băieți au curățat zăpada din obor, în mijlocul oborului se făcuse un mal circular din omăt.  Lazăr al Samfirei, care venise să-i ajute să tăie porcul, nu s-a dat în lături să pună și el mâna pe lopată, găsise una lată din fier poreclită „inima lui Stalin”. Lemnarii, cu ajutorul lui Lazăr, au reușit să termine mai repede de curățat zăpada în obor, acolo unde urma să fie sacrificat râtanul. Era ziua de Ignat, în noaptea, care tocmai se gătase de vreun ceas, porcii visaseră sânge, semn că în acea zi urmau să fie sacrificați. Ca orice animal și porcul simțea primejdia de moarte. Bătrânul Lemnaru, după ce a îndepărtat pe ceilalți bărbați din raza vizuală a porcului, a intrat în cocină având în mână o sforicică nu groasă, însă rezistentă, care la un capăt avea făcut un ochi ca un laț. Gheorghe  a vorbit cu animalul, l-a scărpinat pe spate și pe burtă așa cum făcea ori de câte ori îi punea mâncare în troc, apoi iute, cu meșteșug, i-a agățat lațul de piciorul din față. A deschis ușa cotețului, a mânat porcul de la urmă până ce l-a văzut în afara cocinii, apoi a tras vârtos de sfoară, luat prin surprindere, porcul a îngenunchiat, a fost momentul în care ceilalți trei bărbați au tăbărât asupra porcului să-l țină cu mâinile lor vânjoase. Lixandru a prins piciorul drept din față, l-a ridicat puțin, după care, cu un cuțit lung și bine ascuțit, făcut dintr-o baionetă, pe care i l-a pus în mână Didina, a pătruns beregata animalului. Porcul s-a cutremurat, bărbații au strâns și mai tare picioarele animalului rănit, zbaterea lui era puternică, porcul era mare, tânăr și în vână. Gheorghe simțise că dacă nu faceau ceva ca porcul să moară cât mai repede, aveau să-l scape din mână și asta nu ar fi fost bine, un animal rănit este foarte periculos.

      -Lixandre, vezi că mai are vreo vână netăiată, nu te uita, cum ai obiceiul, doar să faci o gaură cât este lama cuțitului, taie bine arterele, ne scapă porcul. Lixandru a băgat cuțitul prin gaura deja făcută în beregata porcului, cu mlădierea mâinii  din închietură a făcut ca vârful cuțitului să caute venele rămase. Un moment cuțitul s-a opintit,  bărbatul a apăsat pe cuțit, a simțit cum a tăiat vena, după care,  cu o ultimă suflare porcul s-a întins, fiorul morții pusese stăpânire pe el.

      -Puternic ai fost băiete, a lăudat Lazăr forța porcului, mulțumit că terminase partea cea mai grea.

      Filofta cu un ibric plin cu țuică fiartă, în care pusese două lingurițe de zahăr și câteva boabe de piper, pe care le păstrase special pentru zilele de Crăciun, a turnat fiecăruia în ceștile de pământ pe care le aveau în mână fiind împărțite mai din vreme de Didina.

      Lazăr ca străin de casă, a urat celorlalți:

      -Să trăiți, să fiți sănătoși și pe dânsul, a continuat bărbatul arătând spre porcul din care ieșea abur, să-l mâncați sănătoși!

      -Să fii sănătos și să ne ajuți și anii ce vor veni! Gheorghe, a mulțumit bărbatului, apoi i-a poftit pe toți la treabă. Costică, adu paie, Didino, dați zor cu apa, Lixandre puneți paiele pe porc, dă-le foc!

      -Stai, Gheorghe! Să smulgem păr de pe el suficient cât să facem două bidinele să avem cu ce vărui casa când vom face curățenie de paști. Ajută-mă și tu, că acuș se face prânzul și voi încă nu sunteți gata cu treaba! Filofta nu vorbea cu răutate, mai mult se alinta cu vorba, mai ales că aveau un musafir ce începuse să-i fie drag.

      Lixandru a aprins chibritul, după ce mamă-sa s-a îndepărtat de porc cu mâinile pline cu păr lung smuls de pe spatele porcului, paiele uscate s-au aprins vâlvătaie, părul porcului a început să sfârâie, mirosul s-a răspândit până hăt departe la casa lui Ciovlică, om sărman cu mulți copii și fără animale pe bătătură.

      -Smărăndițo, ia fă-te încoa, fata tatii! Ciovlică a continuat după ce fata s-a apropiat de el, mergi pe la Didina, parcă sunteți prietene, doar îți va da și ție o țâră de șorici că tare am râvnit, noi în acest an știi bine că nu avem cu ce ne amăgi pofta.

      -Nu acu fată, lasă-i să gate treaba, apoi fă-te că le ceri ceva și poate te va milui Filofta, căci nu-i femeie rea, a continuat vorba de unde o lăsa-se bărbată-su, nevasta lui Ciovlică.

      În curtea lui Lemnaru munca era în toi, tocmai terminaseră de pârlit porcul, aruncaseră niște apă caldă pe el, apoi îl înveliseră cu o țoală să se înmoaie jegul, să poată fi spălat mai bine. Cât stătuse porcul în baia de aburi, bărbații mai băuseră câte o ceașcă cu țuică fiartă să nu înghețe de frig. Se întâmplase să fie o zi geroasă.

      Gheorghe a ridicat țoala de pe porc, apoi, a ordonat scurt:

      -Luați-vă cuțitele și haideți să-l ferchezuim. Didină, tu să torni apă fiartă bărbaților, vreau să fie curat ca o coală de hârtie, să-mi fie drag să mănânc șoriciul de pe el.

      Bărbații s-au apucat de treabă, după ce l-au spălat și răzuit bine pe o parte, l-au frecat cu mălai și sare să fie șoriciul și mai curat și mai crud. Au întors porcul pe cealaltă parte, având grijă să-l așeze cu partea spălată pe scânduri curate.

      -Ei, acum că l-am văzut curățat și spălat cu șoriciul gălbui așa cum îi stă bine unui porc în ziua de Ignat, să începem să-l  tranșăm. Lazăre, ca invitat, te rog să tai piciorul din față, începe cu cel din dreapta.

     Gheorghe a luat cuțitul și a tăiat piciorul drept din spate. Lixandru a tăiat celălalt picior din față, iar Costică, supravegheat de tată-su, a tranșat piciorul din spate.

      După ce picioarele au fost îndepărtate, bărbații au întors porcul pe burtă cu capul spre răsărit, așa cum cerea datina. Privind la el te mirai cu cruci mari, dacă nu cunoșteai tot rostul, cum de stă porcul așa frumos, de gândeai că-i viu. Lazăr a făcut cu cuțitul două tăieturi în formă de cruce pe fruntea porcului, după aceea a pus pe crucea din frunte mălai cu sare din cel adus de Didina într-o strachină înflorată:

      -Să-l mâncați sănătoși! A rostit cu bucurie în glas Lazăr în timp ce presăra amestecul.

     Urarea o dată făcută, s-a trecut la tranșarea propriu-zisă a  porcului, carnea rezultată o așezau să se răcească în coșuri curate din nuiele. Abia a doua zi, bătrânul Lemnaru urma să săreze carnea și să o așeze într-o ladă veche de zestre.      Momentul cel mult așteptat de familia Lemnaru era cel din ziua următoare după ce se terminau cele trei zile de sărbătoare prilejuite de Crăciun. În acea zi se trezeau cu noaptea-n cap, Lixandru ca fiind cel mai puternic, aducea plăticile porcului în casă. Gheorghe alegea bucățile de grăsime cele mai bune pentru a face din ele slănină, apoi toca grăsimea în cubulețe potrivite, de așa manieră încât să iasă cât mai multă untură, dar și jumările rezultate să fie rumene, moi și bune la gust. Puneau untura limpede în oale mari de pământ, pe care le spălaseră din vreme cu măturică verde după ce, mai întîi, le opăriseră cu urzici. Opreau în tuciul cel mare untură în care aveau să prăjească o parte din carne și musai mușchii porcului, pe care trebuiau să-i mănânce doar  vara în timpul muncilor din câmp, nu acuma iarna când stăteau degeaba în casă învârtindu-se pe lângă sobă mai ceva ca puii de găină pe lângă cloșcă.

     În timp ce Didina și Filofta aveau grijă de tuciuri afară, Gheorghe și Lixandru pregăteau în casă bucățile de slănină făcute de pe spatele porcului, pe care le puneau la saramură unde avea să stea trei săptămâni, după care le scuturau de sare și le scoteau la vânt pentru două zile. Era știut că slănina își trage sare doar câtă are nevoie. Alte trei zile țineau bucățile de slănină, împreună cu cârnații și picioarele porcului la fum din lemn de cireș de care avea grijă să se aprovizioneze în fiecare vară. Cârnații și celelalte afumături le atârnau de grinda podului peste care puneau hârtie de sac să nu se așeze praful.

     Gheorghe era mulțumit de porcul ce tocmai îl sacrificase, pe spate avea grăsimea mai mare de un lat de palmă, carnea pe pulpe era din belșug, iar mărimea mușchilor nu-i da motive de supărare.

      -Filofto, adă un tuci, vreau să pun niște carne în el, iar tu să o prăjești ca drept pomană pentru porcul care își sfârși zilele pentru a ne hrăni pe noi. Gheorghe cu cuțitul curăța carnea de pe plăticile de slănină, apoi bucățile le punea într-o parte, fiind alese să le pună l-a prăjit pentru masa de prânz.

      -Gheorghe, nu se cade să mâncăm carne astăzi, suntem în săptămâna mare și e păcat, ne bate Dumnezeu! Filofta s-a închinat, cu privirea la răsărit, cerând îndurare Domnului Dumnezeu pentru îndrăzneala bărbatului.

     -Femeie, tu să faci ce spun eu, nu este păcat ce băgăm în gură, e păcat ce flencăriți din gură pe la poartă, seara, când vă strângeți buluc muierile și bârfiți lumea din sat. Fă bine și ia carnea asta și dă-i mulțumire Domnului pentru că ne-a ținut sănătoși  și ne-a adus în mijlocul nostru acești doi tineri întorși cu bine din iadul războiului. Dumnezeu să-l ierte pe cel de-l luă la Dreapta Sa! A mai spus Gheorghe cu gândul la Culaie ce rămăsese mort în pământ străin.

      Filofta a pus capul jos, a mai bombănit încet să nu o audă bărbatul, apoi a pus carnea la foc ce nu a așteptat prea mult până a început să împrăștie aroma de carne prăjită. Didina a curățat usturoiul rupt de pe funia împletită-n vară, l-a pisat într-un ceaun cu buzele aduse spre interior, apoi usturoiul pisat împreună cu o cană de vin alb l-a turnat peste carnea care începuse să prindă culoare. A acoperit tuciul cu un capac, lăsând-o să fiarbă la foc domolit. Când bărbații au terminat de tranșat porcul, iar carnea a fost dusă într-o magazie bine închisă și așezată peste plăticile întinse pe niște snopi curați de coceni păstrați special pentru a fi așternut porcului tăiat, abia atunci  Filofta a pus ceaunul să facă mămăliguță.

      -Băieți, dați-vă oleacă la masă să bem o ceașcă cu țuică și să-ți mulțumesc Lazăre pentru ajutor, ești strajnic fecior și priceput în toate, de mult te urmăresc. Aș vrea, de nu te vei supăra, să-ți încreștinez eu copilul, o fac din drag pentru voi, fără pretenții din nicio parte, nu trebuie să ne cheltuim, ci doar să ne rugăm de sănătate pentru băiat, eu sunt gata oricând după botezul apelor.

      -Nene Gheorghe, îți mulțumesc, matale să fii nașul copilului, dacă asta îți este dorința! Deși copilul este măricuț, nu l-am botezat până acum fiindcă am intrat în postul Crăciunului. Și noi așteptăm curățirea apelor prin sfințirea lor la Bobotează.

      Didina a răsurnat mămăliga pe un fund din lemn așezat în mijlocul mesei joase și rotunde. A luat ața de la toarta coșului aninat la grinda odăii și cu ea a porționat mămăliga în felii nici groase nici subțiri. A împărțit fiecăruia câte o felie de mămăligă, iar în mijlocul mesei a pus o strachină mare cu murături diferite și o altă strachină cu carnea prăjită. Țuica, frigul și munca le deschisese o teribilă foame bărbaților, dovadă că nu au așteptat prea multe îmbieri pentru a se repezi cu poftă în bunătățile de pe masă.

      Pe un colț al plitei mâncau Filofta și Didina. De afară s-a auzit lătratul câinelui și o voce firavă de femeie.

      -Uită-te Didina și vezi cine este? Poate vreun călător rătăcit prin aste meleaguri caută adăpost.

      Didina s-a uitat pe fereastră, apoi a întors capul spre cei din casă:

      -Tată, e Smărăndița lui Ciovlică, ce-o fi vrând? Doamne, că tare zdrențăroasă este!

      -Mergi și adă fata în casă, o puneți să mănânce cu voi, precis îi este foame. Să nu uitați, când va să plece să-i pui o bucățică de șorici să ducă celor de-acasă. Va fi pomană cu ei, chiar de vor mânca în zi de post, mai rău ar fi și mare păcat am face noi dacă nu le-am da nimic, căci atunci mult ne-ar mai bârfi, iar asta nu va fi plăcut lui Dumnezeu.

      Didina a intrat în casă împreună cu Smărăndița, o fetișcană de vreo 19 ani, murdară și cu părul nepieptănat ce-i ieșea de sub basmaua ruptă. Fata, speriată de bărbații din casă, s-a tras în spatele ușii după o haină groasă ce era agățată într-un cui.

     -Vino fată aici lângă mine și ia o bucățică de carne cu mămăliguță, spune bogdaproste să fie de sufletul lui Culaie, fiindcă mult aș fi vrut să fie și el aici printre noi. Filofta s-a tras mai spre pat, Didina spre ușă și astfel au primit-o pe Smărăndița între ele.

     Cu poftă s-a repezit fata la bunătățile din strachină, nu a mai așteptat încă o invitație, doar se gândise tot timpul pe drum la venirea spre Lemnari că mult și-ar fi dorit să fie poftită la masă.

     -Mănâncă încet fata mamii, nu îți ia nimeni din față, să nu ți se aplece, e carnea cam grasă, iar tu cred că mult ai postit. În timp ce îi vorbea, Filofta o mângâia pe spate. O simțea agitată la fel ca pe o căpriță rătăcită de mama ei.

      Smărăndița, deși murdară pe față, se vedea a fi o fată frumoasă, cu părul auriu ca razele soarelui dimineața, ochii îi avea senini și albastri, fața albă cu buzele cărnoase, fragede și roșii, nasul fin și bărbia rotundă. Sprâncenele frumos arcuite, separa fața de fruntea înaltă, palidă și netedă. Părul era în onduleuri mari, când îl scotea de sub basma cădea în valuri pe umeri. Înălticuță de stat cu sânii în formare ca două mere pitite sub ia înflorată și roasă pe la mâneci, slăbuță, fără a fi scheletică, avea picioarele lungi și trupul ca două trapeze unite cu baza mică la mijloc.

      După ce și-au pus burta la cale, bărbații au prins a duhăni și s-au pus pe taină.

      -Costică, după ce ne odihnim o țâră, să faci curat la animale. Ogrinjii care nu au fost mâncați de vite să-i legi în snopi și să-i pui sub polatră, în primăvară facem focul cu ei în soba de afară și pregătim mâncarea. Ai grijă să nu rămână amestecați prin bălegar fiindcă putrezesc greu și ne vor încurca când vom încărca căruța, ai văzut cum rămân înfipți în dinții furcii, au să ne țină din treabă și când avem să împrăștiem bălegarul în câmp. Lixandre, tu ce program ai după amiază?

      -Trebuie să merg mintenaș la primărie tată, după amiază aștept să vină un tovarăș de la județ, are să-mi aducă nu știu ce porunci. Încă nu m-am obișnuit să fiu primar, parcă era mai bine când eram liber, însă așa a hotărât partidul, iar eu curmeziș porunci nu m-am pus. Așa că, va trebui să învăț din mers. După cum bine știi primarul liberal este arestat  deoarece s-a opus în primăvară reformei, iar mai apoi s-a dovedit că pactiza și cu unii care s-ar fi retras în munți să lupte de-acolo împotriva comuniștilor.

      -Dumnezeu să ne ajute! Spuse Gheorghe ridicându-se de la masă în timp ce își făcea o cruce mare în fața icoanei. După el s-au ridicat toți mulțumind Domnului pentru sănătate, cerându-I în schimb iertare pentru dedulcirea din post. Femeie, a continuat Gheorghe vorba, să pui niște carne într-un pachet pentru Lazăr, să ducă acasă la copii să guste și ei din carnea porcului. Căci nu ne-om pricopsi și nici nu avem să ajungem în sapă de lemn dacă gustă și Samfira cu ai ei o țâră de șorici și un dram de carne.

      -Cumetre, așa îți voi spune de acum înainte fiindcă te-ai hotărât să-mi dai în rândul lumii păgânul cel mic. Mâine voi tăia și eu porcul, vă rog să veniți cu toții să mă ajutați, va fi o bucurie să vă avem ca oaspeți și ajutoare în casa mea.

      -Vom veni negreșit, deși noi vom fi cam mulți, însă toți buni de muncă, Filofta a continuat, sunt și eu gata să botezăm copilul, când vreți voi după sfântul Ion.

       Gheorghe s-a uitat atent la Smărăndița care, după ce mâncase, să trăsese într-o parte să nu încurce pe nimeni din cei ai casei. Didina strânsese resturile de mâncare, iar masa o pusese la capătul patului.

      -Fata mea, a început vorba Filofta privind atentă la Smărăndița, ce vânt te aduse la noi? Cu cine ai treabă, ori cu ce poruncă ai venit? Femeia căuta atentă la fata speriată și încurcată de întrebare.

      -Am venit într-o doară, am auzit când a guițat porcul, am bănuit că aici va fi rost de mâncare, fiind chinuită de foame, am lăsat orice rușine și mi-am făcut drum să vă intru în casă. Puteți orice să-mi faceți, ăsta este adevărul, așa să-mi ajute Dumnezeu! a spus fata printre lacrimi, bătând cruci mari pe piept.

     Vorbele fetei musafire i-a luat pe nepregătite pe toți din casă, de unde se așteptau să îndruge o minciună, fata a spus adevărul crud. Toți au fost mișcați de vorbele Smărăndiței, însă cel mai tare părea să-l afecteze pe Lixandru. Acesta o privea cu ochii triști, căuta să vadă dincolo de aparența murdară a copilei. Lazăr, în mână  cu pachetelul dat de Filofta, a ieșit pe ușă urmat de Smărăndița care avea și ia sub șorț un mic pachet:

      -Vă las sănătoși! Să ne întâlnim cu bine când vom tăia alți porci aici în ograda  dumneavoastră, poate după Paști când or țâțâi lăutarii la nunta Didinei.

      După plecarea celor doi, în casă s-a așternut liniștea. Era o liniște nefirească, mai ales că toți ai casei, chiar și Didina, gustaseră oleacă de țuică fiartă, bine dreasă cu piper și o țâră de zahăr.

      Lixandru era preocupat de ceva, se tot frământa în mintea lui, fuma dus pe gânduri, parcă nu era în cameră, plutea într-o altă lume, o lume pe care nu o trăise până atunci, în stomac simțea fluturii alergând alandala. O clipă s-a speriat, era ceva nou, ceva ce îl ațâța, îi dădea brânci să iasă din casă să alerge în urma Smărăndiței. A tras un fum adânc din țigara care arsese singură, jarul l-a ars la degete, s-a cutremurat ca atunci când trece un curent electric prin trup:

      -Ce părere aveți de Smărăndița? Întrebarea a căzut ca un bolovan în capul soților Lemnaru.

      Gheorghe s-a uitat mirat la Filofta, o întreba din priviri cum să răspundă și mai ales de ce a pus băiatul lor, ajuns primar, o asemenea întrebare.

      -De ce mă întrebi? Nici noi nu o cunoaștem bine. Sunt dintr-o familie de oameni săraci, foarte săraci, cred că sunt cei mai săraci din sat. Pentru tine am găsit fete de familie cu zestre bună și ceva capital la ciorap să poți urni  la drum căruța vieții.

      -Mamă, sunt surprins să văd că dumneata categorisești oamenii după pogoanele de pământ și mahmudelele de la gât. A fi sărac nu înseamnă că este un om prost, a fi sărac nu înseamnă că este hoț, a fi sărac nu este o rușine atâta timp cât luptă cu sărăcia. Oamenii săraci nu trebuie să fie urgisiți, nu trebuie să fie ocoliți de ceilalți oameni. A venit timpul, ne spuneau instructorii de partid în timpul ședințelor de instruire la sediul județenei PCR, să ajutăm oamenii săraci să scoată sărăcia din casă, iar noi toți să o dăm afară din sat. Partidul a făcut strategii, a făcut analize pentru a găsi cele mai bune soluții cu care să rezolve problema spinoasă a lipsurilor de tot felul din întreaga țară. Să-ți dau doar un exemplu, uită-te la Vasile Titirez ce om deștept este, a fost pus de partid să strângă dările, adică să fie perceptor. Întâi l-au chemat la Județeană unde l-au pus să scrie, să facă socoteli, s-a descurcat foarte bine cu examenul, acum are un birou al lui în cadrul primăriei. Să-l vezi cu registrul cel mare cum scrie în el, cu creion chimic, în dreptul fiecărui cap de rol cu nume și pronume sumele datorate. E dat naibii, mai ales cu chiaburii, nu-i slăbește de loc, mulți au datorii de câțiva ani, a spus că nu se va lăsa până nu le ia toți banii.

      Partidul i-a pus la dispoziție o șaretă și un cal. Se plimbă prin sat ca un boier cu geanta de piele în mână, cu creionul după ureche, pe cap cu șapcă și îmbrăcat cu costum și cravată. Îi dă mâna, are salariu bun, iar pentru cal nu plătește nimic, îi asigură statul banii să cumpere nutreț. Ei, ce mai ziceți acum de săraci?

      -Bine Lixandre, însă tot nu ne-ai spus, ce treabă ai tu cu Smărăndița? Nu cumva...

      -Ba da mamă, i-a întrerupt vorba băiatul, îmi place mult Smărăndița. M-a săgetat prezența ei...

      -Să nu te aud, auzi băiete, să nu te aud spunând prostii. Niciodată, bagă bine de seamă, niciodată fata lui Ciovlică nu va intra în curtea mea ca noră. Ce mă, s-au terminat femeile? Ai ajuns la nespălata satului? Ți-a găsit mă-ta fată frumoasă cu ceva zestre. P-aia să o aduci acasă, înțelesu-m-ai? Și tu și sora-ta doar sărăci știți alege?

      -Tată, te respect prea mult să-ți răspund după cum ai merita. Am făcut războiul, am fost frate cu moartea și văr dulce cu păduchii și  foamea. Am degerat, am răbdat, m-am bătut, am văzut degradarea omenească în cea mai hidoasă formă a ei. Acum că am ajuns acasă, că sunt alături de voi și, mai ales, că s-a terminat războiul, mă consider ca fiind în rai. Zăpada, care acum este aproape de genunchi, nu mă mai sperie, dacă ciubotele se udă nu vor mai îngheța în picioarele mele. Vin acasă, mă schimb, mă încalț cu alte opinci uscate. Pentru mine asta este o mare fericire. Eu nu văd în Smărăndița o fată sărmană, văd o frumusețe dincolo de murdăria de pe fața ei. Nu este murdară pentru că este o leneșă, pentru că este hârlavă, ci din cauza sărăciei. Îmi place fata, va fi nevasta mea, dacă și ea va consimți să-mi fie mireasă.

      -Mamă, eu o cunosc bine pe Smărăndița, am fost colege în școală, învăța foarte bine, de multe ori venea la școală cu rochița udă, o spăla seara și nu avea timp să se usuce până dimineața. Eu cred că dacă am reuși să o aducem în casă de noră, mult ai să fii mulțumită. De bucurie, fiindcă a reușit să scape de sărăcie, te va iubi mai mult decât pe mama ei. Lasă-mă pe mine să discut cu ea, așa pe departe, să văd în ce ape se scaldă. După anul nou, o voi chema pe la mine să facem păsat și să-și aducă și lucrul cu ea.

      -Bine, fata mamei, îmi place ce ai spus, cine știe, poate că este un bulgăre de aur pitit în sufletul fetiței murdare și sărace.

.....................................................................................................................................

      Lixandru a intrat în primărie, nu se vedea nimeni pe hol, doar din biroul notarului răzbăteau voci de bărbați ce păreau că se ceartă. Nu a dat importanță, în acel birou mereu sunt oameni nemulțumiți. A descuiat bătrâna ușa din stejar de la biroul său, a intrat în cămăruța rece și sărăcăcioasă, fostul primar, înainte să fie  arestat, cărase acasă mobilierul pe motiv că era proprietatea lui, a oftat privind geamul sculptat cu flori de gheață, s-a așezat pe scaunul din spatele mesei de lucru cu creionul în mână, voia să ia notițe din ultima circulară trimisă de prefectură.

      Ușa s-a deschis larg, în cadrul ei s-a oprit Dobrogeanu, secretarul județenei PCR, ceva mai în spate era Furtună, instructorul de partid. Amândoi aveau fețele mohorâte, nici urmă de zâmbet. Au dat mâna cu Lixandru, acesta s-a ridicat de la birou pentru a oferi locul lui Dobrogeanu. Secretarul, după ce s-a așezat pe scaun, a privit câteva clipe în gol, apoi a prins a vorbi mai mult șoptit:

      -Lixandre, aici în sat este unul Belciug, un chiabur, are un fiu care a fost arestat pentru o tentativă de omor. Ei bine, fiul a reușit să evadeze din închisoare împreună cu alți deținuți, cei mai mulți legionari condamnați pe viață pentru crimele de la Jilava din 1940. Din informațiile noastre se pare că banda de fugari, ascunsă undeva prin munții Bucegi, a reușit să ia legătura cu bătrânul Belciug. Acesta le trimite alimente și bani, nu cunoaștem modalitatea prin care transportă în munți cele necesare bandiților. Acum urmează partea cea mai rea. Lotrii intenționează ca în noaptea de revelion să atace câteva case, vor să se răzbune, sau pur și simplu să jefuiască, deși mă îndoiesc de acest ultim motiv, nu riscau ei să vină din munți tocmai până aici pentru a jefui, sunt sate bogate mai aproape de munți. Sunt convins că este vorba de răzbunare. Cred că ești unul dintre cei vizați, au destule motive să te omoare, mai sunt câteva persoane care ar putea face obiectul răzbunării lui Belciug cel tânăr.

      -Mă vei întreba, a continuat Dobrogeanu, de ce s-ar complica Belciug cel tânăr să se răzbune când pedeapsa lui este una mică și pentru el cel mai bine ar fi fost să se predea. Nu mai poate, tocmai din acest motiv colegii lui, bandiții, îi înfierbântă sângele răzbunării, să-l lege de ei. Am adus cu mine doi băieți, lucrează la Siguranța Statului, îi vei ține pe lângă primărie, cine te va întreba ce este cu ei le spui că sunt refugiați de război din Moldova. Vor căuta de lucru prin sat, cel mai bine ar fi să doarmă pe unde muncesc, poate reușim să ajungem la bătrânul Belciug. Ai trei, patru prieteni buni în care să ai încredere deplină?

      -Am tovarășe secretar, e Lazăr al Samfirei, Vasile Titirez, din cauza lui Spirache Belciug este în pușcărie și acum fugar, pe el l-a tăiat, îl mai am pe Stan Matei pe care l-am avut și în Comisia de Împroprietărire.

     Dobrogeanu s-a uitat îngrijorat la tânărul din fața sa, el îl pusese primar, din cauza lui era expus acum gloanțelor celor care luptau împotriva comuniștilor.

     -Tovarășe Lemnaru dacă vrei să te retragi eu te înțeleg și nu îți voi reproșa niciodată. Lupta va fi grea, ferească Dumnezeu, cum spune marxistul, în această luptă unii dintre voi au să fie răniți, alții poate chiar morți, însă, în final, victoria va fi a noastră. Ar fi fost mai simplu să aduc o companie de jandarmi, însă nu vreau să-i sperii, vreau să-i ademenesc aici, în sat, să punem mâna pe ei și, în cele din urmă, să-i ducem în fața justiției  pentru ca acolo să dea socoteală pentru faptele lor criminale.

      -Nu mă retrag tovarășe secretar, voi apăra cu arma în mână reforma agrară și directivele PCR. Am să vă rog să-mi aduceți de la județ câteva arme automate și muniția necesară. Sunt  în sat destui tovarăși care să mă ajute, să ne ajute, până la urmă să se ajute și pe ei să pășim împreună mai departe pe drumul construirii unei societăți mai bune.

     -Mă angajez să îți trimit tot ce ai nevoie. Cei doi ofițeri de la Siguranță au să  execute ordinele tale, iar tu ne vei ține la curent pe noi în tot timpul. Nu ezita să mă cauți indiferent de oră, sunt lucruri grave și va trebui să le remediem. Nimeni nu trebuie să știe cine sunt cei doi, nici măcar familia ta, ori prietenii tăi. Aici nu se pune problema că nu ai avea încredere în familie, trebuie să păstrăm secretul pentru siguranța misiunii. Să te porți dur cu ei, nu trebuie să le faci concesii, stai liniștit, nu au să-ți reproșeze niciodată nimic, sunt oameni încercați și în plus de toate sunt membrii ai Partidului Comunist. Acum te las, când vei primi armele să le dai pe bază de tabel, cu nume, pronume și celelalte date de stare civilă, nu ne putem juca cu armamentul. Îti voi trimite o mașină cu lemne pentru primărie, atunci vor veni și armele cu muniția. Dragul meu, îți doresc succes! Dobrogeanu s-a ridicat de la birou, i-a strâns mâna bărbătește lui Lixandru, și-a îndesat pe cap căciula rusească cu urechi, după care a plecat urmat îndeaproape de Furtună.

.................................................................................................................................

      Cum l-a văzut pe Lixandru intrând pe poartă, Gheorghe i-a ieșit în întâmpinare, după față se vedea că este îngrijorat. Își spusese în gândul lui: „ce boier pleacă de acasă pe o asemenea vreme dacă nu-l mână din spate probleme de viață și de moarte?” Pentru bătrânul Lemnaru, Dobrogeanu era tot un boier, unul pe stil nou.

      -Ce veste poveste ai aflat fiul meu? Bărbatul căta într-o parte la băiat, nu voia să-l preseze să-i spună ce a discutat cu secretarul, poate erau taine și el nu trebuia să le afle.

      -Mai nimica taică, m-au făcut să înot prin zăpada asta degeaba până la primărie, noroc cu cizmele din piele până la genunchi. Acu s-a văzut ce bine le-a prins când le-am dat cu untură înainte să plec, picătură de apă nu s-a strecurat prin piele. Nu știi cum sunt ăștia? Să faci aia, să faci ailaltă, de ce nu ai făcut, de ce nu ai dres. I-am zis de la obraz: „cu ce tovarășe să fac, dacă județul nu mă ajută?     Știți doar să-mi cereți, însă să-mi dați, nu știți. Îngheț cu funcționarii de frig în primărie, noroc că mai beau câte-o gură de trăscău să se mai încălzească”. „Auzi tovarășu’, nu le mai da să bea în timpul serviciului, mai bine vă trimit o mașină cu lemne de la ocol.” Asta am reușit să scot de la ei, o mașină cu lemne. Perceptorului îi îngheață creionul în mână când buchisește în registrele cele mari. Să nu uit, tată, Vasile mă întreabă mereu dacă am hotărât ceva.

      -Ce să hotărâm băiete? Ce vorbe-s astea? Nu s-a liniștit? Acum e ditamai perceptorul? Are leafă, șaretă la scară, se mai uită la Didina mea? Gheorghe voia să-și ia vorba înapoi și să-i dea fata lui Titirez, însă nu știa cum să facă să nu fie prejudiciată imaginea lui.

      -Tată, ia-l pe Vasile de ginere, e băiat bun, părinții lui, acum că s-a liniștit și neica Anghel, sunt oameni vrednici și la locul lor. Doar Vasile, din satul ăsta, este capabil să o apere și să o iubească pe Didina noastră. A cam intrat frigul în mine, hai în casă să bem o gură de țuică din glaja de pe poliță.

      Era fericită Filofta de când băiatul îi venise acasă, i se lumina fața de câte ori îl vedea, mai ales că Lixandru adusese liniștea și în sufletul lui Gheorghe, mult prea încercat după moartea celuilalt băiat, Culaie. Cu bucurie i-a întrebat, deîndată ce i-a văzut  în casă, de vor să mănânce, amândoi au dat din cap în semn că da. 

     -Didina, pune masa, fato, să mănânce bărbații că sunt tare înfometați de munca ce au depus-o și de la gerul ce i-a stors de vlagă și să mâncăm și noi odată cu ei, că doar nu se mai face o zi de aici în colo.

      Cei doi bărbați s-au așezat pe scăunele în jurul mesei rotunde, având fiecare ceașca cu țuică în față.

      -Femeie, a început vorba bătrânul Lemnaru, domn primar, aici de față, zice să ne dăm fata după perceptorul satului, spune Lixandru că ar fi om de omenie, acum a ajuns și un mic boier cu șaretă la scară și leafă de la stat. Poate o domnește și pe Didina, mai știi, avem să o vedem cu geanta de umăr, cu nădragi bărbătești pe ea și cu capul descoperit, ca Aneta lu’ Zuluf ce ajunse moașă la oraș.

      -Nu râde omule, e fiica ta. Am stat mult și m-am cugetat, este bine să o dăm lui Vasile, nu greșim, are părinți cumsecade, mai ales după ce i-a picat nasul lui Anghel. Va aduce vorba Lixandru, că nu se cade să-l cerem noi de ginere, îi va da la ureche că este posibil ca noi să ne schimbăm părerea în favoarea lui. Să facă bine ca de sfântul Ion să vină să logodim, să ne prindă primăvara cu lucrurile încheiate în ce-i privește pe ei. Mai am o piatră pe inimă pentru Lixandru, nu-l văd dornic să-și pună pirostriile, să intre și el în rândul lumii, fiindcă nu mai este așa de tânăr și dacă mai zăbovește, e posibil să-l însoare babele.

      -Ai dreptate mamă, m-am gândit și eu la ceea ce-mi spui mata. Voi merge la Ciovlică să-i cer fata de nevastă, sper să nu mă refuze. Mi s-au aprins călcâiele după ea. E frumoasă, harnică și nu este proastă. Scoasă din casa lui Ciovlică, spălată și puse niște țoale curate și frumoase pe ea, va fi o zână.

      Gheorghe se uita la Lixandru și nu-și credea urechilor ce auzeau, era negru de supărare. Lemnaru nu era printre bogații satului, era pe la mijloc. Cu toate acestea era un om mândru, mai bine răbda cu familia lui, decât să fi cerut ceva cu împrumut. Nu voia să i se știe casa. Nu era un stâlp al cârciumii, deși îi plăcea și lui să bea, când avea ce să bea, bea, când nu avea, răbda. Era un fumător înrăit, când avea fuma, când nu avea, răbda, chit că suferea enorm din lipsa tutunului. Asta îl făcuse un om respectat, nu făcuse politică, deși în poartă îi bătuseră și liberalii și țărăniștii. Se păstrase neutru. Când se supăra îi înjura pe toți, doar pe rege îl ocolea. Odată a fost întrebat de ce nu-l înjură și pe rege, iar el a răspuns atunci: „nu mă lupt cu un copil mințit de șulfe bătrâne”. Cunoscându-și poziția destul de consolidată, în sat fiind respectat și de săraci și de bogați, ar fi vrut pentru copiii lui ce era mai de neam, ginere cu casă și avere pentru fată și noră cu zestre bună pentru Lixandru, mai ales acum de când era primar.

      -Filofto, așa vor copiii noștri să nu mai scoatem în lume capul de rușine? Să fim cuscrii cu Titirez și Ciovlică, unul mai sărac decât altul, amândoi, dacă este să fiu cinstit, sunt oameni harnici, doar banul nu s-a lipit de ei cum nu se lipește apa de gâscă. Lixandre, de ce vrei tu să intri în neamul ălui mai sărac om din sat și să nu intri în neamul lui Ghinescu, om cu stare, 30 de hectare, icră de pământ, spun muierile, la ceas de seară când se dau pe marginea șanțului la bârfă, că ar avea trei lăzi vârfuite cu zestre și chichițele lor pline cu galbeni sunători. Ai avea cu ce să faci primii pași în lumea bună.

      -Tată, nu-mi place fata lui Ghinescu, e frumoasă, însă nu este pe placul meu. Îmi este dragă Smărăndița, pe ea o vreau. Dacă am să fiu capabil, cu ea am să fac avere. O avere cinstită, din munca mea și a nevestei. Nu vreau să strige socrul după mine că am fost un sărăntoc, de nu ar fi fost el să mă scoată la lumina aș fi umblat tot cu pantalonii rupți în fund. Partidul ne învață să muncim cinstit, să respectăm pe toată lumea, să nu tolerăm hoția și minciuna. A zis tovarășul secretar să luptăm cu  ipocriții și ipocrizia, nu știu ce înseamnă asta, însă musai am să-l îl întreb, vreau să mă lumineze și pe mine.

     -Într-o seară, a continuat Lixandru, cerul era nefiresc de senin, gerul pictase ferestrele, eu, afară, fumam și priveam înaltul cerul, erau niște stele mari cât ochii boului. Una clipea și parcă îmi zâmbea, îmi făcea semne, strălucea, cu toate acestea nu o știam, nu puteam pătrunde taina ei. M-am văzut pe front în ploaia gloanțelor, în mocirla tranșeelor, în gerul iernii aspre de munte. Cerul era sumbru, nu se vedeau stelele, între noi și cer era un nor subțire de ceață, era ca un văl peste ochii mei. Seara trecută acel văl mi s-a luat de pe față, nu steaua o căutam eu, ci femeia care strălucea mai puternic decât acea luminiță de pe cer și totodată mai enigmatică decât toate stelele. Mamă, tată, Smărăndița pentru mine este acea stea strălucitoare plină de mister. Pe ea o vreau, sper să mă vrea și ea. Trimite-ți vorbă lui Ciovlică că vreau să-i pețesc fata. De se va întâmpla să accepte, avem să pregătim noi tot ce trebuie pentru masa de logodnă și le ducem la casa lor, nu vreau să taie, bieții oamenii, ultima lor orătanie din bătătură.

      -Vino să te strâng în brațe, băiatul tatii, ești un om hotărât, adevărat Lemnar. Se vede că războiul te-a călit, iar bucuria faptului că ai scăpat sănătos  cumpănește mult. Tu vei ajunge departe, ești stâncă. Așa te vreau. Tot nu mi-ai spus ce ai discutat cu secretarul județenei. Bătrânul căsca ochii mari la Lixandru, de când ajunsese primar îl privea cu mult respect.

      -Ți-am spus tot tată, în afară de ce ți-am împărtășit afară, mi-a mai spus să mă însor cu fata ce-mi este dragă, să aibă satul o nevastă de primar, să nu-mi iasă vorbe că înnoptez pe la văduvele satului, a fost voia  Domnului să fie multe și frumoase.

      Seara Ajunului de Crăciun. Gheorghe Lemnaru a scos din buzunare bănuții mărunți pe care-i strânse în timp special pentru noaptea Crăciunului, să aibă ce da copiilor ce vor veni cu Steaua să anunțe Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos. Îi plăcea să-i primească și să-i audă vestind: „...Că astăzi Curata/ Preanevinovata/ fecioara Maria/ Naște pe Mesia/ Naște pe Mesia...” Pe lângă bănuți Filofta le umplea trăistuțele cu colaci și nuci. În urmă cu o seară copiii colindaseră pe la casele oamenilor strigând: „Bună dimineața la Moș Ajun”, anunțând gospodarii că a doua zi era Ajunul Crăciunului și se apropia ziua în care se sărbătorea nașterea Mântuitorului Iisus. De mic copil trăise cu emoție aceste evenimente. Și Gheorghe cât timp fusese copil, apoi flăcăiandru, mersese împreună cu copiii satului la colindat. Îi făcuse Bălașa o traistă mare din cânepă țesută în casă, îi pusese o baieră pe care el o petrecea pe după gât. Acolo punea covrigii, colacii, nucile, merele și tot ce căpăta de la gazdele pe unde colinda. Țăranii când auzeau larma de „bună dimineața...” făcută de copii, ieșeau la poartă cu coșul plin cu covrigi, nuci, colaci ori ce avea fiecare. Colindătorii treceau prin dreptul lor le spuneau „bună dimineața”, iar țăranii le împărțeau ce aveau în coș. Mai târziu când a crescut și anii s-au adăugat la vârsta lui, era un flăcăiandru de 16-18 ani, nu mai lua traistă, ci avea în mână un băț lung pe care înșira covrigii, iar colacii și celelalte bunătăți pe care le primea, avea să le  pună într-o trăistuță pe care o ținea mai dosită legată la spate.

      În ziua de Ajun a Crăciunului preotul  satului cu icoana Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos în mână mergea pe la toate casele pentru a binecuvânta locurile și oamenii, dar și a anunța iminenta apropiere a nașterii Mântuitorului.

      De mic copil, mamă-sa Bălașa, în ziua Crăciunului, îl lua cu ea la slujba de la Biserică dimineața, când ziua încă nu alungase întunericul. La slujba de Crăciun(Utrenia) se cânta Canonul Nașterii Domnului și niște psalmi minunați pe care îi aștepta an de an să-i audă. Abia după ce veneau de la Biserică, obicei păstrat de Gheorghe și după moartea mamei sale, luau anafura făcută din pâine și vin considerată a fi „Trupul și Sângele Domnului” pe care preotul o sfânțise în mare taină în sfântul altar, numai după aceea se așezau la masă. Mâncarea pregătită pentru masa de Crăciun era mereu la fel. Filofta pregătea tradiționalele sarmale din carne cu grăsime pe care o toca cu barda pe un tocător mare din lemn. Carnea astfel tocată o amesteca cu o mână de orez pe care mai întîi îl călise în tigaie în două linguri de untdelemn împreună cu ceapa. Nu uita să pună din belșug piper pisat, care, deși se găsea greu, avea grijă să-l cumpere când mergeau la târg să vândă lapte și brânză. Mai adăuga boia de ardei dulce și puțin cimbru pentru culoare și savoare.  Compoziția o înfășura în foi întregi de varză murată, de unde ieșeau  sarmale mari cât pumnul pe care le legau cu ață să nu se desfacă. În afară de sarmale frigeau o bucată mare de carne din ceafa porcului. Lui Gheorghe îi plăcea în mod deosebit ceafa fiindcă era moale și împănată cu grăsime.

...................................................................................................................................

      În ultima seara a anului Lixandru se întorcea de la primărie, mergea atent să nu cadă, omătul se bătăturise și devenise alunecos, mai ales acum când înghețase. Se înserase, zăpada scânteia  din cauza gerului, era o lumină difuză, se zărea omul la câțiva metri. Primarul mergea adâncit în gânduri, primise telefon de la județ prin care îl alertase că era posibil ca în acea seară să fie atacați de ticăloșii din banda lui Belciug. Se gândea să treacă pe la prietenii lui să-i alarmeze și să se sfătuiască cu ei cum vor anihila atacul. Știa drumul, nu privea în lungul lui, ci doar în adâncul sufletului său, deodată  picioarele au pierdut contactul cu pământul, a plutit puțin în aer apoi a căzut cu o bufnitură asemănătoare cu a unui sac cu cartofi. Nu mică i-a fost mirarea când a simțit  lângă el un trup cald, o fată care căzuse odată cu el.

     -Ce-a fost asta? Lixandru striga la fătuca care încă era întinsă pe zăpadă. S-a aplecat, a ajutat-o să se ridice, apoi a scuturat-o de zăpada care se așezase pe basmaua ei. Cum dracu ai reușit fată, să mă dai jos?

      -Nene Lixandre, nu mă bate, te rog, veneam de sus de pe mal în târliuș la vale, știi ce alunecă opincile astea? Nu te-am văzut, priveam în jos, de aceea ne-am ciocnit și am căzut amândoi ca doi bolovani. Așa s-a întâmplat, nu am vrut, mă ierți, domn’ primar? Fata când vorbea își dădea ochii peste cap, era clar că îi plăcuse ciocnirea cu Lixandru.

      -Ia stai, tu ești Smărăndița, așa-i? Ce naiba cauți acum, noaptea, prin sat? Așa face o fată mare? Se preumblă ca bețivii noptatici pe ulițele pustii ale satului?

      -Nu, neică, de fapt m-a trimis mama la nașa Fira să ne dea niște mălai să facem și noi o mămăliguță, să avem ce mânca în seara asta. Mai avem o țâră de ulei și două cepe, o face mama o tocăniță să ne potolim foamea. Nașa mi-a zis, cam răstit, cam supărată, că nu are, că s-a gătat și mălaiul ei și că nu ar fi rău ca mama să pună din toamnă în celar cele de trebuință, să aibă acum când afară vremuiește. Eram îngândurată, mergeam în târliuș și mă gândeam ce să-i spun măicuței, nașa era ultima noastră nădejde. Mă iartă că ți-am împuiat capul cu neroziile mele, dumneata ai alte belele pe cap de la primărie. Eu am plecat, mergi, neică, sănătos!

     Lixandru a rămas fără cuvinte privind în urma fetei care se pierdea în întunericul nopții.

      - Ai venit băiete? Șezi la masă, hai să bem o țâră de rachiu! Da, ce s-a întâmplat de ești așa supărat, ai primit vești proaste?

     Lixandru s-a așezat la masă, a dat ceașca cu țuică de dușcă, apoi a rămas un timp privind într-un punct fix. Nimeni nu a îndrăznit să-l scoată din gândurile lui.

      -Veștile de la partid sunt proaste, este posibil ca zilele astea să atace banda lui Belciug din munți. Am informații și de la niște băieți de aici din sat. Costică, după ce mâncăm, mergi la Vasile Titirez, la Lazăr al Samfirei și la ceilalți, spune-le că la 12 din noapte îi aștept la primărie. Însă nu asta este vestea cea mai tristă. Venind spre casă m-am ciocnit de Smărăndița, am întrebat-o de unde vine la o oră așa târzie din seară. Mi-a spus că o trimisese mamă-sa la nașa Fira a ei să-i dea un ceaun de mălai să facă o mămăliguță, ei aveau o țâră de untdelemn și două cepe să facă un pic de tocăniță. Se întorcea cu mâna goală, nu-i dăduse Fira nimic. Era supărată tare copila, nu aveau cu ce să-și astâmpere foamea. M-a marcat rău acest fapt. Și noi suntem săraci, însă nu am fost niciodată în situația de nu avea ce pune pe masă.

     -Filofto, nu putem rămâne nesimțitori la suferințele oamenilor. Pune într-o olcică câteva linguri cu untură, Costică, urcă în pod și adă o slănină și un cârnat. Mai pune o pâine din cele cât roata carului făcute de tine azi în țest. Pune o sită cu mălai, o bucățică de carne și câțiva cartofi, toate dă-i-le lui Lixandru, iar el să le lase lui Ciovlică când se întoarnă la primărie. Numai ghinioane au avut oamenii ăștia, spuse Gheorghe scuipând cu supărare într-o parte.  Îți amintești femeie, erau oameni cu ceva pământ până când băiatul lor a fugit din armată. A dezertat din cauza unui oltean, căprar, care îl chinuia cum era mai rău. Din cauza căprarului, Victor a dezertat, era chiar în primele zile ale razboiului, a fost prins și  băgat în Curtea Marțială. Ciovlică a angajat un avocat, acesta i-a promis că-i scapă băiatul de glonț dacă plătește o sumă mare de bani. Cum nu avea bani, însă îl iubea din suflet pe Victor, a vândut pământul. Vreme de război, pământul fără căutare, au luat o sumă mică de bani. Avocatul a luat banii, Curtea l-a condamnat la moarte pe băiat. Avocatul a fugit cu banii. Victor s-a ales cu un glonț în cap, iar Ciovlică fără pământ. Așa au decăzut acești oameni. Îmi este milă de ei.

      -Nu trebuia nici Victor al lor să dezerteze. Copiii noștri cum au rezistat, e drept că pe Culaie Dumnezeu l-a chemat la El.  Trebuie să suporți, este o vorbă: „nu ne dă Dumnezeu cât putem noi duce”.

      -Mamă, e greu pe front când inamicul și vremea îți fac atâtea neajunsuri să mai ai și un căprar, român de-al tău, care te asuprește asta te duce la disperare. Victor era o fire sensibilă, visătoare, nu ar fi făcut rău nici unei muște, olteanul, dornic să poruncească, l-a simțit și nu l-a lăsat, l-a chinuit până  când l-a făcut să dezerteze. Disperarea, mamă dragă, este cel mai mare dușman, s-a văzut într-o situație fără ieșire. Nu putem condamna noi, acum, fapte întâmplate unde nu am fost martori. Dă-mi bocceluța, merg la primărie, în drum mă abat și pe la Ciovlică. Mamă, pune într-o sticlă niște gaz, precis nu au pentru lampă, mai adaugă și câteva lumânări, le vor aprinde când s-o găta gazul. Eu am plecat, Costică, dă-i bătaie unde te-am trimis, după ce îi anunți, așa cum ne-a fost vorba, te întorci acasă. Sub nicio formă nu rămâi la primărie. Înțelesu-m-ai? La revedere! Ne vedem la anu’!

     Cu bocceaua în mână călca apăsat pe zăpada bătăturită și înghețată care scârțâia sub greutatea lui. Mergea atent să nu mai pățească vreun pocinog, mai ales că avea în boccea și lucruri care se puteau deteriora. Însă mai avea un motiv pentru ca atenția să fie mărită, se aștepta la agresiuni din partea bandiților lui Belciug. Curând a ajuns la poarta lui Ciovlică. Gardul care fusese din scândură bună, începuse să se rupă pe ici pe colo. A împins portița, nu era încuiată, s-a deschis cu un scârțâit prelung ca un vaiet de copil. A pășit cu hotărâre în curtea plină de zăpadă, doar poteca ce ducea de la portiță la casă era curățată de omăt. A urcat treptele prispei, apoi a bătut în ușă. Din casă se auzeau discuții aprinse și plânsete de copii. Era întuneric beznă. Ușa s-a deschis, Ciovlică, înalt, ciolănos și cu arțag în vorbă a întrebat răstit:

      -Cine este la ora asta? Ce vrei domnule? Bărbatul s-a oprit în ușă, avea pe umeri un cojoc cârpit și în picioare niște opinci rupte.

       -Primește-mă în casă, sunt Lixandru Lemnaru, am o vorbă cu matale. Musafirul calm, cu vocea caldă, voia să-l îmbuneze pe nefericitul Ciovlică.

       -Nu pot omule, nu am nici gaz să pun în lampă, nu am lumină, spune aici ce vrei și mergi în drumul tău. Gazda s-a mai domolit auzind cine este în pragul casei lor, doar sărăcia lui îl rușina peste poate.

       -Adă lampa afară să-i pun gaz, apoi o poți aprinde. Nu te speria, am venit să te ajut. Ați avut mari necazuri în viața asta amărâtă, vreau să vă bucurați de noaptea dintre ani. Lixandru a pus băgăjelul lângă el, a scos sticla cu gaz, a turnat în rezervorul lămpi pe care Traian o adusese din casă, a scăpărat un chibrit cu care a aprins fitilul. Cu lampa aprinsă au intrat în tindă. Din tindă Traian Ciovlică a deschis ușa din stânga, lumina lămpi arăta o cameră sărăcăcioasă însă curată, mirosea a busuioc și gutui coapte. Pe patul din stânga erau cei trei copii, fata și doi băieți unul de cincisprezece și altul de șaisprezece ani. Pe patul din dreapta stătea Floarea, mama copiilor.

      -Bună seara! Vă rog să nu vă supărați pe mine fiindcă am dat buzna în casa voastră, dar mi-a șoptit o păsărică la ureche să vin aici. Nu am venit cu mâna goală, am adus câte ceva de-ale guri, acum e iarnă și este mai greu cu munca. Lixandru a pus bocceluța, cu tot ce pusese mamă-sa în ea, în poala Floarei. Fiindcă tot am venit în casa voastră, nu vreau să fac două drumuri, așa că aș vrea să fiți de acord să-mi dați pe Smărăndița de nevastă. Iertați-mă că nu am sucit vorbele, însă nu am timp, trebuie să merg la primărie, sunt așteptat de mai mulți oameni.

      Traian Ciovlică și nevastă-sa au rămas stană de piatră, nu se așteptau la o asemenea cerere, mai ales din partea lui Lixandru Lemnaru în fața căruia, atunci când se întâlneau pe ulița satului, Traian își scotea căciula. Femeia rămăsese înțepenită cu bocceaua în mână. Doar Smărăndița a tresărit, inima a început să-i bată repede ca la iepurele pus pe fugă. A privit pe sub sprâncene bărbatul frumos din fața ei, nu-i venea să creadă că este adevărată cererea lui Lixandru, se gândea că este o glumă fiindcă vrea să se răzbune pe ea pentru că-l răsturnase cu ceva timp în urmă.

      -Vă las timp să vă gândiți, poate aveți alt flăcău care v-a pețit fata, spuneți-mi, nu-i cu supărare. Dacă aveți nevoie de timp să vă sfătuiți, înțeleg. Vă las sănătoși! Îmi trimiteți unul dintre cei doi flăcăi cu răspunsul, apoi vom cumpăni, vom discuta și ne vom înțelege noi. Lixandru nu ar fi vrut să plece fără un răspuns, totuși nu voia nici să-i forțeze.

      -Lixandre, nu te supăra că îți spun pe nume, suntem onorați de cererea ta, cu toate acestea nu sunt sigur că voi fi de acord cu ea. Noi suntem oameni foarte săraci, fata nu are zestre, nu avem cu ce vă sta în față. Dacă ai vrut doar să ne rușinezi, nu ai reușit, suntem așa de săraci că nici o umilire nu ne mai atinge, mândria mea a murit demult, o dată cu pierderea băiatului și a brumei de averi ce aveam. Fata este harnică, cinstită și curată. Asta este singura ei zestre. Gheorghe Lemnaru nu va primi în casa lui o fată săracă cum este Smărăndița mea. Traian a terminat de vorbit, din ochi lacrimile îi curgeau pe obraji, erau lacrimile neputinței și umilinței, mult ar fi dat ca fata lui să ajungă noră în casa Lemnarilor.

     -Vorba mea este una sănătoasă, o vreau pe Smărăndița de nevastă. Este harnică, frumoasă și cinstită, asta este averea ei, cu zestrea asta o iau. De vă învoiți, după sfântul Ion vin cu părinții la dumneavoastră să o cer de nevastă așa cum este datina. Atunci vom stabili toate cele, după ce vă veți socoti dumneata și cu tata și mama cu mama soacră, fiindcă, de va fi voia Domnului, pentru mine nu vei mai fi lele Floare, vei fi mamă de acum înainte.

      -Tu ce zici, fata mea? Ai vrea să fii nevastă lui Lixandru și noră Filoftei? Dacă nu poți răspunde acum, nu te grăbi, o viață întreagă vei fi măritată, așa că poți zăbovi cu răspunsul, de nu-i știi rezolvarea. Traian își ascundea cu greu bucuria, de multe ori, în nopțile fără somn, se gândise la copila lui, la soarta grea pe care o va avea. Pețirea venită de la Lixandru îi dădea aripi, cu toate acestea nu ar fi vrut să-i arate în față satisfacția. Traian Ciovlică mai avea un gând negru în legătură cu Lixandru. Se gândea de nu va fi posibil să se răstoarne guvernul, să vină iară la guvernare, ăilalți de plecară, că de, el văzuse multe în viață de când face umbră pământului. Și dacă va fi așa, va rămâne fiică-sa văduvă, ori și mai rău cu bărbat în pușcărie. De unde va avea bani să-l caute pe acolo pe unde-l vor duce jăndarmii? La toate se gândea bietul Ciovlică de când Lixandru deschisese gura să-i ceară fiica de nevastă. Răspunsul fetei l-a făcut să tresară, să se smulgă din gândurile ce pentru o clipă pusese stăpânire pe el.

      -Tată, sunt gata să mă mărit cu Lixandru, îmi este drag de la Crăciun de când am fost în curtea lor. Dacă mă vrea, îi voi fi roabă pe viață.

      Fericit de răspunsul fetei, Lixandru s-a adresat părinților:

      -Acum trebuie să plec, vă las să vă bucurați de ceea ce v-am adus. În prima duminică după sfântu Ion voi veni cu părinții în pețit, să nu vă pregătiți cu nimic, vom aduce noi tot ce trebuie. Mă grăbesc, sunt așteptat la primărie. Lixandru nu ar mai fi vrut să plece, îi plăcea atmosfera caldă, îi simțea pe Traian și Floarea aproape de sufletul lui. Cu inima strânsă și-a îmbrăcat haina groasă, apoi a pășit în gerul de afară după ce Ciovlică i-a deschis ușa.

....................................................................................................................................

       Așa cum îi poruncise fratele mai mare, Costică a mers pe la toți ce-i pe care îi numise Lixandru, le-a adus la cunoștință zisele fratelui său, toți au răspuns că se vor întâlni la miezul nopții în primărie.

      Lixandru a fost abordat de unul dintre băieții de la Siguranță când mai avea puțin să ajungă la Primărie.

      -Tovarășe primar, bandiții au sosit la casa lui Belciug încă decuseară, abia ce intrase noaptea în sat că ei și-au făcut apariția. Au venit cu o mașină de teren până în capul satului. De acolo au mers pe jos, au intrat câte unul în sat la distanță de 50 de metri. Sunt 10 inși înarmați până în dinți. Damian a rămas de pază să aflăm mișcările lor, ce ordonați?

      -Va trebui să stăm în urma lor, să-i vedem ce face, doar așa îi putem lua ca din oală. În curtea lui Belciug nu putem intra, are garduri înalte din scândură solidă peste tot și câini de pază. Ne descoperă, nu-i putem lua prin surprindere, așa am avea pierderi de vieți omenești,  vreau să-i luăm din oală. Întoarce-te la punctul de observație, eu merg la Primărie să mă întâlnesc cu ceilalți. Avem să ne pregătim de luptă, când vom fi gata plecăm furișați spre voi. Dacă ies din curtea lui Belciug să-mi dați de veste. Înțeles?

     -Da, să trăiți! Ofițerul a plecat spre casa lui Belciug pentru a continua, împreună cu celălalt tovarăș, supravegherea bandei.

     În primărie 15 tineri îl așteptau pe Lixandru, printre ei era și Costică, tras undeva mai în spatele celorlalți să nu fie văzut de fratele său.

      -Bună seara, prieteni! V-am mobilizat deoarece avem o mare problemă. De la început vă spun că avem să luptăm cu arma în mână, este foarte probabil să avem răniți și, Ferească Dumnezeu, chiar morți. Dacă vreunul dintre voi vrea să plece nu va fi supărare, aici nu sunteți sub jurământ militar, sunteți voluntari. Vrea cineva să plece? Lixandru a privit roată bărbații care erau în jurul lui în cerc în sala mare a primăriei. Vă mulțumesc, prieteni! Așa cum mă așteptam ați rămas toți. Am să vă  spun despre ce este vorba, câte ceva am mai discutat, de data asta avem situația exactă cu toată gravitatea ei. Așa cum v-am informat încă din zilele Crăciunului, banda lui Belciug a venit în sat, momentan se află în casa tatălui său împreună  cu camarazii săi. Nu știm precis ce intenții au, însă toți sunt dați în urmărire generală ca deținuți condamnați și evadați din închisoare. Trebuie să fim foarte atenți, acești oameni nu au nimica de pierdut, sunt deznădăjduiți, s-au înfrățit cu moartea, singura lor dorință, înainte de a muri, este aceea de a lua cu ei în Iadul etern pe cât mai mulți dintre noi. Vasile, întocmește un tabel cu toți cei prezenți, în frunte cu mine, care vor primi arme. Faci tabelul ca în armată. Executarea! Nu avem timp de așteptat.

      Treizeci de minute mai târziu, cu pistoalele mitralieră în bandulieră, se furișau pe ulița întunecată a satului, doar la nivelul solului zăpada lăsa să se ghicească niște umbre.

      În apropierea casei lui Belciug unul dintre ofițerii siguranței s-a desprins din umbră și, clătinându-se ca un om beat, s-a apropiat de Lixandru:

      -Încă sunt în casă, colegul meu a făcut un ocol și pândește curtea dinspre grădină. Nu am nici un semn de la el. Consemnul este un țipăt de cucuvea. În liniștea de acum precis se aude. Mai ales că Sofron este meșter mare, îl poți confunda cu adevărat cu o cucuvea.

      -Bine, stai la locul tău, cred că vor ieși prin grădină, de acolo vor face un ocol să ajungă la casa lui Vasile Titirez, el este cel mai aproape.

       -Nu tovarășe primar, bandiții vor ieși pe poartă, îi interesează primăria întâi, doar după ce au să distrugă primăria și pe toți aceea care pot fi înlăuntru se vor ocupa de celelalte persoane. Acești bandiți ascultă ordinele oamenilor politici aflați în opoziție cu comuniștii. Bandiții sunt chitiți să dea întâi foc primăriei, o consideră simbolul stăpânirii noastre. După aceea Belciug va dori să se răzbune, primul pe lista lui sunteți dumneavoastră, asta din două motive: o dată că l-ați legat și predat jandarmului și doi, pentru că sunteți primarul comunist. În afară de Vasile care la fel va fi căutat de Belciug pentru a îl asasina, fiind considerat cel care a generat toate relele ce i s-au întâmplat, ceilalți au să fie omorâți pentru distracția lor, nu prezintă o miză. Ofițerul vorbea hotărât, încercând să dea greutate ideilor sale.

     -Bine, am să fac cum spui tu. Care îți este planul? Lixandru a mers pe mâna ofițerului de siguranță știind că este pregătit pentru lupte de gherilă și de stradă.

      -Zece dintre prietenii noștri să se refugieze în curtea primăriei, să lase lumina aprinsă, doar să aibă grijă să tragă draperiile să nu se vadă în interior. Ei să stea afară să se  adăpostească după garduri și corpul clădirii. Noi îi  urmărim din spate să știm tot timpul ce urmează să facă, doar așa îi putem ține sub control. Nu avem să le stăm în cale, le lăsăm liber să intre în clădire, acolo se va  închide cercul. Tragem fără somație, au să lupte până la ultimul, doar dacă nu defectează vreunul dintre ei, până la urmă nu-i leagă ideologii, ori ceva rudenii, este oaste de strânsură unde fiecare are alt scop pentru care luptă, nu au să se predea, îi cunosc bine, a încheiat ofițerul raportul.

      După discuția cu ofițerul de la Siguranță, Lixandru s-a întors la oamenii lui, le-a făcut semn să se apropie, cu țeava armei a desenat pe zăpadă planul de luptă:  

     -Să nu trageți până nu auziți focul de la arma mea, am să trag trei focuri în rafală, atunci să trageți fără somație, dacă se predau, îi luați prizonieri. Lazăre, tu preiei comanda, vă găsiți locuri de supraveghere în jurul primăriei, atenție să nu ne împușcăm între noi. Dați-i bătaie! Mergeți la locurile voastre, de acum trebuie să apară, nu mai pot întârzia mult, au să iasă din curte, mai sunt câteva ore până se luminează, trebuie să aibă timp să plece de aici.

      Mica trupă condusă de Lazăr al Samfirei, ocrotită de întuneric, s-a pierdut în negura nopții.

     Gerul începuse să le dea de furcă oamenilor ce stăteau la pândă, un lătrat scurt al unuia dintre câini, liniștit de gura lui Belciug bătrânul, a fost suficient pentru Lixandru să înțeleagă că musafirii nocturni, ai chiaburului, vor pleca. Dorința lui Lemnaru era ca bandiții să iasă pe poartă pentru a merge la primărie, aceasta fiind aproape de casa lui Belciug.

      Portița s-a deschis, în cadrul ei a apărut burta lui Dumitru, acesta s-a uitat în susul drumului, apoi în jos, după care s-a tras într-o parte din portiță să lase locul liber să treacă pâlcul de bandiți.

....................................................................................................................................

      Câteva cuvinte despre modul în care s-a desfășurat întâlnirea dintre bandiți și familia Belciug.

      Dumitru și Aritina se pregăteau de culcare când zăvozii au prins a lătra cu putere, după care au tăcut, s-a auzit doar un schelălăit, câinii se gudurau la picioarele cuiva. De când îl știa pe fiul său în munți, înhăitat cu acei derbedei, el liniște nu a mai avut. De la prima vizită a lui David Bercovici, nu a mai dormit în pat cu Aritina, o ura, aproape că nu-i vorbea, o înjura de fiecare dată când o întâlnea pe bătătură, nu de puține ori a bătut-o cu biciul doar pentru aș ostoi năduful ce simțea că-l înăbușă din cauza geloziei și a bicisniciei oferite de Aritina și amantul ei. Nu-i vorbă, de câte ori venea în „vizită” David Bercovici, Aritina îl pâra în față pe Dumitru, îi spunea amantului toate rele pe care le suporta de la bărbat. David punea mâna pe bici și-l altoia pe Belciug până ce obosea. În cele din urmă Bercovici împreună  cu Aritina, sumar îmbrăcată, se așezau la masă, iar Belciug, bătut bine, trebuia să le pună în față tot ce aveau trebuință. Omenit și odihnit două ceasuri după ce mânca, David o chema lângă el în pat pe Aritina, iar pe Dumitru îl obliga să asiste cum el îi iubește nevasta.

      Mult chin trebuie să fi fost în sufletul chiaburului când își vedea nevasta în brațele altuia, de multe ori își amintise de el, flăcău, când făcuse cu Aritina, în fața lui Iosif, exact ce făcea acum Bercovici cu nevasta lui în fața sa. Pic de rușine nu era pe chipul ei zălud, părea o nebună venită din alte vremuri, din altă lume.

      -Cine-i acolo? Dumitru, speriat, stătea la adăpostul casei, nu îndrăznea să se arate celor intrați în curte, mai ales că păreau a fi mulți.

      -Eu sunt taică, nu te speria, sunt cu câțiva prieteni, am venit să cinăm cu dumneata în noptea dintre ani. Veniți camarazi! Tata este o gazdă ospitalieră. Așa, intrați în casă!

      Musafirii, cu pistoalele mitralieră sub cojoacele groase din piele mițoasă de oaie, au intrat în casă. În sobă duduia focul, cele două paturi din cameră arătau că soții Belciug dormeau în paturi separate. Aritina, doar în cămașă de bumbac cu râuri cusute la piept și la mâneci ce se încheia cu un șnur de mătase peste sânii mari și încă tari ce se conturau prin cămașa subțire, și-a luat copilul în brațe și l-a pupat pe amândoi obrajii, a dat seară bună celorlalți căutând din priviri pe cineva pe care se aștepta să-l regăsească printre oaspeți.

      Bercovici a înțeles că este dorit, după ce a îndemnat pe ceilalți să ia loc pe unde pot, el s-a apropiat de femeie, a luat-o în brațe, apoi a sărutat-o pe gură. Spirache s-a cutremurat când a văzut ce se întâmpă, a dat să se repeadă la David, Dumitru abia a apucat să-l tragă de poala cojocului, i-a șoptit la ureche:

      -Stai cuminte, te omoară Bercovici, de altfel, cățelei îi place hăndrălău tânăr. Nu provoca scandal.

      Îndemnat de tatăl său, Belciug tânărul s-a făcut că nu vede ce se întâmplă între David și mama lui, cu toate acestea a jurat atunci, pe loc, că îl va omorî pe David.

      Ca unul de-al casei, Bercovici a ordonat lui Dumitru să le pună masa, să aducă de băutură și tot ce vor avea de trebuință fiindcă noaptea va fi lungă. A fost adusă o masă mare și scaune de sub polată unde le aveau depozitate. Toți s-au așezat la masă în afară de Dumitru. Aritina îmbrăcată tot în cămașa de noapte, deși Belciug îi atrăsese atenția să se schimbe în haine de zi, însă Bercovici hotărâse să rămână doar în cămașă, iar pentru amuzamentul celorlalți trăsese de șnurul care încheia cămașa în dreptul sânilor, lăsând să se vadă jumătate din țâțele pline și grele încă frumoase ale gazdei. Nerușinată, nu a încercat să ascundă privirilor hulpave ale bărbaților, aproape sălbăticiți, care nu mai văzuseră de mult o muiere, sânii care stăteau să dea pe afară, ba le-a mai făcut și ea loc să iasă, mișcându-și trupul, să se vadă mai mult.

      Au băut mult, fără măsură, câțiva dintre bandiți dormeau cu capul pe masă, Bercovici a luat-o pe Aritina în brațe și a așezat-o pe pat, a dat să se dezbrace să se culce lângă ea. Spirache nu a mai putut rezista, era prea mult pentru el să-și vadă mama violată în fața lui, l-a prins de mână, însă, nu l-a înfruntat direct:

     -Camarade, oprește-te! Sunt și ăștilalți de față, nu au să reziste când te vor vedea pe tine abuzând femeia. Sângele li se va înfierbânta și își va cere drepturile, au să tabere peste tine în pat dorind să aibă ce este doar al tău. Nu este bine, cum să aibă ei, femeia ta? Păstreaz-o doar pentru tine! Belciug tânărul vorbea înecat, se sufoca la gândul că mamă-sa a ajuns o stricată, fără rușine și fără bun simț.

     Au mai băut câteva pahare cu vin. Aritina, beată, dormea dusă. Dumitru le turna vin și se ruga la Dumnezeu să plece mai repede din casa lui.

      Spirache, într-un moment de neatenție a lui Bercovici, s-a apropiat de tatăl lui:

      -Am să-l omor tată, nu  mai pot avea liniște până când nu iau sufletul jidanului. M-a umilit, și-a bătut joc de familia mea, mi-a umilit ce aveam mai sfânt-părinții. Pentru asta nu am să-l pot ierta. Nu cred că ne vom mai vedea tată. Să nu mă plângi! Nu am fost cel mai bun copil. Poate nu așa trebuia să mă port. Banii m-au făcut mândru și orb, eram înconjurat de toți nenorociții care îmi bravurau faptele, în fond, nu erau decât un șir lung de  blestemății. Am un ghimpe pentru Vasile Titirez și Lixandru Lemnaru, pe ăștia aș vrea să-i omor. În rest, nu am nimic cu nimeni, îi iert pe toți, așa cum îmi cer iertare de la cei cărora le-am greșit și... nu sunt puțini. Eu mi-am distrus viața, acum văd că am distrus-o și pe a voastră. Cu prima ocazie îl voi trăda pe Bercovici, nu mai pot continua așa. Din ochii lui Spirache izvorau lacrimi amare. L-a îmbrățișat scurt pe Dumitru, și-a șters ochii pe furiș, apoi s-a întors spre Bercovici:

      -E timpul să plecăm camarade. Nu are rost să întârziem prea mult, mintenaș se crapă de ziuă, atunci noi trebuie să fim deja duși departe. Dar până vom pleca din sat multe avem de făcut. Să ne luăm ranițele în care tata a avut grijă să ne pună câte ceva de-ale gurii.

     Musafirii nepoftiți ai lui Belciug, câțiva mai mult adormiți din cauza băuturi, și-au luat bagajele, armele și, în ghionturile puternice date pe sub coaste, cu dărnicie, de șeful lor, camaradul Bercovici, au ieșit pe ușă.

     Bătrânul Belciug a oftat din adâncul rărunchilor, a mai privit odată în urma musafirilor căutându-l din ochi pe Spirache, ceva îi spunea că nu avea să-l mai vadă niciodată, cu mâinile tremurânde a închis portița în urma lor. S-a clătinat pe picioare ca un om beat, deși nu gustase picătură de alcool. Se gândea la viața lui. Provenea dintr-o familie de oameni săraci care își câștigaseră pâine în mod cinstit muncind la unul și la altul cu ziua, când nu munceau bucata lor de pământ ca la două pogoane.

      Într-o iarnă grea, era în 1902, tatăl său, Grigore Belciug, îl luase de mână și-l dusese cu căruța cale de câteva sate până ajunseseră în Valea Mare, aici îl vânduse arendașului Iosif Abraham pentru trei saci cu porumb și o vadră cu untdelemn cu condiția ca Dumitru să-l slugărească pe arendaș până când va considera Abraham că s-a plătit de datorie. Simbria lui avea să fie un rând de straie la doi ani și mâncare zilnică. A muncit din greu. Fie că avea motiv, fie că nu avea, arendașul îl fișcuia la fiecare pas de nu mai știa bietul Dumitru unde să se mai pitească de răul jidovului. A trudit Dumitru în curtea lui Abraham opt ani, se făcuse un flăcău falnic și frumos. Într-una din zile Iosif l-a chemat pe Dumitru în casă să-i facă socoteala pe ce muncise în bătătura lui. Fiindcă Dumitru fusese supus și nu crâcnise la poruncile stăpânului, ba nu se văitase nici de bicele cu care Iosif îl miluia pe spinarea goală  vara, când cămașa se lipea de spinare din cauza transpirației, Abraham i-a plătit doi poli de aur și în plus i-a dat și un cal cu șa cu tot.

     Dumitru a oftat, a ridicat ochii spre cer și a murmurat: „Doamne, de ce nu am plecat atunci din casa lui Iosif? Astăzi aș fi fost poate sărac, însă, neîndoielnic eram liniștit. Așa a fost blestemul pe capul meu.”

     Belciug i-a mulțumit stăpânului pentru dărnicie, pe de altă parte l-a rugat să nu-l deie pe poartă afară fiindcă ar vrea să muncească în continuare pentru el. Pe bietul Dumitru, tânăr fără minte și cu sângele înfierbântat îl trăgea ața să rămână în curtea evreului. Aritina era motivul rămâneri lui. Frumoasa și focoasa nevastă a bătrânului evreu. Ar fi trebuit să fugă atunci din casa evreului încreștinat, să nu se mai fi întors. Dracul îl ispitea  prin nurii Aritinei. Ura acumulată în toți anii de robie era mare, îi întunecase sufletul. Ar fi făcut și moarte de om pentru o mângâiere din partea nevestei lui Iosif. Nenorocirea lui, care l-a început a avut chipul falsei fericirii, s-a numit Aritina și dorința lui de înavuțire. A avut-o și pe Aritina și averea, astea două însă l-au adus în situația de acum. Fiul său este un bandit care nu va avea niciodată o casă, nevastă și o viață tihnită. Nevastă-sa a devenit o curvă, o depravată pe care nu vrea să o mai vadă în fața ochilor. Belciug a făcut un pas, doi, apoi s-a oprit: „pentru ce să merg în casă? Acolo este dracul deghizat în Aritina. Mai bine dorm în grajd, vitele au sufletul mai curat ca al meu.” Bătrânul Belciug își plângea singur de milă și-și blestema soarta care-l ademenise cu pojghița subțire de miere așezată peste veninul din borcanul vieții.

.................................................................................................................................

     Bandiții mergeau fără prea multă fereală pe ulițele pustii ale satului. Era liniște, prea multă liniște. Dormeau oamenii, dormeau și câinii, nici cocoșii nu cântau, era prea mare gerul afară.

     Spirache s-a apropiat de Bercovici, îl ura, era cătrănit rău în adâncul sufletului, cu vorbă blândă a început o discuție care trebuia să-i aducă încrederea șefului său:

      -Mă gândesc să merg înainte, să văd dacă sunt mulți în primărie, cine sunt și dacă au arme.

     Bercovici l-a privit de sus, din înălțimea gradului său de ofițer și de șef al bandiților:

     -Crezi că dacă mă culc cu mă-ta, ție îți dă dreptul să-mi dai sfaturi? Marș în formație! Nu mi-a plăcut comportarea ta nici în casa tatălui tău, am fost cu ochii pe tine, chiar dacă o mângâiam pe curva de Aritina. Vorbim amândoi când vom ajunge în munți, atunci voi sta altfel de vorbă cu tine, acum, piei, să nu te mai văd!

     Spirache s-a tras spre coada micului pluton, fără să fie observat a rămas în urmă celorlalți, luase hotărârea cea mare. Când mai aveau puțin până la clădirea primăriei a tras un foc de armă asupra grupului de bandiți, unul dintre legionari, rănit, a căzut  în genunchi.

     Focul de armă i-a luat prin surprindere atât pe agresori cât și pe apărătorii primăriei. Dezorientat, Bercovici a dat ordin să se ascundă în șanțuri. Zăpada era mare, fiecare și-a săpat în omăt un fel de mini adăpost. Au rămas în așteptare, nu se zărea nimeni, nu se știa cine a tras. Pe-ai lui nu-i putea număra. David Bercovici nu se speria ușor, era un ofițer încercat, legionar feroce, făcuse parte din comandoul care executase  pe cei 64 de deținuți din închisoarea militară Jilava în noaptea de 26-27 noiembrie 1940.

     Legionarul a înțeles că timpul nu lucrează în favoarea lui. Chiar dacă acum aveau poziții bune, nu trebuia să-i prindă ziua în sat. A ieșit târâș din șanț, a ridicat capul să poată supraveghea mai bine drumul în ambele sensuri, un glonț i-a șuierat pe la ureche. S-a tras înapoi.

      -Fraților, e groasă, suntem într-o capcană, nu știu cine sunt atacatorii, nici câți sunt. Trebuie să facem ceva, aici nu putem rămâne, va trebui să forțăm, să luptăm...

      -Lupți pe dracu, cu cine luptăm, mă? Vezi tu vreun inamic? Doar el ne vede, el ne are în cătarea puștii lui. Vrei să știi jidanule, chiar dacă ești botezat creștin, tot jidan ai rămas, cine este cel care ne-a atacat? Idiotule, te-ai purtat ca un pervers în casa unor oameni care te-au omenit, iar tu le-ai spurcat-o. Ai distrus o familie, nenorocitule! Banditul care-l luase la rost pe Bercovici era un bărbat la vreo 40 de ani, avea o ținută frumoasă și vorba aleasă. Voi m-ați nenorocit și pe mine. Aveam un an de închisoare de executat pentru o găinărie, însă am avut neșansa să fiu în dubă alături de voi când duba penitenciar a fost atacată de camarazii tăi, ticăloșilor, ați împușcat gardienii, iar pe mine, pe Gheorg și pe Spirache ne-ați luat cu forța, v-am urmat, altfel ne împușcați acolo, pe loc. Am fost târâți în munți, ați făcut din noi niște criminali care nu mai pot găsi clemență în nicio instanță. Spirache a rămas în spate, el ne ține sub cătarea armei. Mi-a spus că nu vei putea ieși din sat decât mort, nu are nimic cu ceilalți, doar pe tine vrea să te omoare, să spele, cu sângele tău spurcat, rușinea familiei lui. Eu nu mă voi mișca de aici, dimineață am să mă predau organelor, să termin odată cu frica, cu crimele și orgiile tale perverse la care suntem nevoiți să privim. Nu ți-a fost suficientă mama lui Gheorg, pe care ai violat-o chiar în fața lui? L-ai dus la sinucidere pe bietul copil, căci un copil era Gheorg, avea doar 19 ani. Bercovici, nu vei scăpa viu, Spirache te va omorî. Bărbatul s-a îndepărtat târâș de șeful nelegiuiților.

      -Pădurene, înainte ca eu să mor, am să vă omor și pe voi , trădători nenorociți ce sunteți! Băieți, să încercăm să mergem târâș prin șanț cât vom putea de mult, trebuie să ieșim din chingile lui Spirache. Nu vă speriați, am trecut prin momente mai grele, trebuie să învingem, pentru asta e nevoie să fim uniți. Cât privește pe cei doi trădători, le va veni rândul și lor la judecata noastră cumplită. Acum să ne vedem scăpați. Micul pluton a prins să se târască prin zăpada mare și înghețată din șanțuri, sperau să se depărteze cât mai mult de primărie.

     Pădureanu a rămas pe loc cu arma în cumpănă, nu putea trage, în înaintarea lor, legionarii îl țineau sub observație. Din față, dinspre primărie, s-a auzit un glas:

     -Stai! Cine este? Stai, că trag! De după gardul primăriei, nevăzut, un bărbat a somat banda de tâlhari care continua să se târască prin șanț.

    Din spate s-a auzit o rafală de armă trasă în direcția bandiților. Lixandru nu înțelegea cine trage, a ieșit din ascunzătoare și s-a furișat spre locul de unde a văzut focul de armă. În fața lui, pitit pe după un dud, Spirache era cel care trăgea asupra legionarilor. S-a apropiat tiptil de evadat, când a fost în spatele lui l-a lovit puternic în ceafă cu patul armei. Belciug cel tânăr a căzut lat. Primarul a scos cureau de la pantalonii lui Spirache  și cu ea l-a legat fedeleș pe bandit. L-a lăsat acolo unde căzuse, s-a întors la tovarășii săi și, împreună, au pornit pe urmele bandiților. A lăsat un om să-l ducă în primărie pe Spirache, iar el, Lixandru, a continuat urmărirea bandiților, urmat de ceilalți tovarăși. În drumul lor au cules legionarul rănit și pe Pădureanu care s-a predat fără să opună rezistență. A fost dezarmat, legat și trimis la primărie la un loc cu Spirache și cel rănit.

     După somație, Lazăr, căci el era cel care somase bandiții, a tras un foc de avertisment, ar fi vrut să-i determine să se predea. Din șanț s-a răspuns cu rafale trase de bandiți. Lazăr a înțeles că Bercovici cu ai lui își vor vinde scump pielea.

     La orizont, ziua încerca să spargă întunericul, cocoșii începuseră să cânte și câinii să latre, satul se trezea la viață. Sătenii nu se speriaseră când auziseră focuri de armă, fiind noaptea trecerii dintre ani credeau că trag ai lui Haralamb cu pistolul să îngroape anul. Lui Lazăr îi era teamă să nu înceapă sătenii să iasă la porți, puteau fi atinși de gloanțe sau era posibil să fie luați ostatici. Legionarii erau disperați, pentru ei, viața celorlalți nu conta.

     A început un schimb puternic de focuri. De pe ulița satului, Lixandru, care se apropiase mult de bandiți, a deschis focul. Bercovici era prins între două focuri, a dat ordin oamenilor să tragă până la ultimul cartuș, apoi să se sinucidă, să nu cadă vii în mâinile comuniștilor. Lupta a început cu o mare îndârjire. Bandiții aveau o poziție bună, ascunși fiind în șanț.

      Lixandru a cerut unuia dintre oameni săi să facă un ocol prin grădini să le iasă în față, așa vor putea să-i forțeze să capituleze:

      -Nicolae, aici stă nașul tău, nu-i așa? La semnul afirmativ din cap al lui Nicolae, Lixandru a continuat: ia-l și pe Simion, ocoliți prin grădini și ieșiți-le în față, însă aveți grijă să nu vă vadă nelegiuiții. De acolo îi veți soma să se predea, însă întâi să trageți un foc asupra lor. În timpul ăsta eu îi voi presa din spate, iar Lazăr va ieși din curtea primăriei și se va arunca asupra lor. Trebuie să-i facem să se predea, dumnezeii mamei lor de bandiți.

      În liniște, lumina zilei intrase pe ulița satului, sătenii forfoteau prin curte ocupați să dea mâncare  animalelor și păsărilor din bătătură. O muiere, având poala șorțului plină cu grăunțe, striga păsările: clo, clo, clo..., o  armă a pornit să latre, glasul femeii a amuțit. S-a așternut liniștea, frica a pătruns în tot satul. Se luminase de ziuă, atunci oamenii au înțeles că armele nu latră de bucuria trecerii într-un nou an, ci latră a luptă.

      Lixandru și mica lui grupă înaintau târâș să ajungă bandiții. Din primărie, Lazăr cu băieții lui au pornit să înainteze mai mult pe coate și genunchi spre locul în care bandiții se poziționaseră. Din față s-a auzit o rafală de armă automată, urmată de un glas:

      -Predați-vă! Sunteți înconjurați! Nu aveți nicio scăpare, nu trebuie să moară nimeni, veți fi deferiți justiției să facă dreptate.

      -Crezi tu, scârbă comunistă, că avem vreo scăpare? Dacă nu ne împușcați voi acum, ne condamnă legea voastră împuțită. Aici avem să luptăm până la ultimul cartuș, sper să trimit pe câți mai mulți dintre voi plocon lui Scaraoschi. Foc! a ordonat Bercovici. Lupta a început cu violență. Bandiții trăgeau cu înverșunare. Focul de la gurile armelor brăzdau zorii zilei. Zgomotul infernal produs de armele automate alarmaseră toți câinii satului.

      Lazăr și Lixandru așteptau, nu voiau să risipească gloanțele. Înaintau cu grijă, sperau să se apropie cât mai mult de ei pentru a putea să-i ia prizonieri. Au înaintat prin zăpada șanțului, pe urmele lăsate de bandiți până s-au apropiat la câțiva metri.

      -Sus mâinile, spurcaților! Predați-vă, altfel vă găuresc pe toți, site vă fac! Glasul poruncitor al lui Lazăr le-a înghețat sângele în vene bandiților, mai ales că se auzea foarte aproape.

     Bandiții au tras la nimereală, din disperare, înțeleseseră că orice rezistență este sortită eșecului.  David Bercovici a scos pistolul de la piept, un Luger P08, și l-a pus la tâmplă, din spate, Nicolae l-a lovit în ceafă cu patul armei. Restul bandiților s-au predat fără a mai opune rezistență. Nu făceau nici o mișcare, le era teamă să nu fie linșați.

      Oamenii lui Bercovici au lăsat armele. Au fost legați și băgați în beciul primăriei, aruncați claie peste grămadă.

      -Băieți, am făcut o treabă bună, nu a murit nici un om, nici de la ei , nici de la noi. Voi telefona la județ  să trimită un camion să-i îmbarce. Cine rămâne de pază? Lixandru s-a uitat către cei doi ofițeri de la Siguranța Statului. Rămâneți voi până vine duba poliției?

      -Lixandre, nu putem avea încredere în doi oameni veniți de nicăieri, nu știm ce hram poartă, în ziua de azi trebuie să-ți verifici spatele, nici în umbra ta să nu ai încredere.

      -Ai dreptate Lazăre, nu mă arunc cu capul înainte dacă nu stăpânesc situația. Uiți că amândoi am făcut frontul? Tovarășii din fața noastră, acum îi pot deconspira, sunt ofițeri de la Siguranța Statului, trimiși aici să ne ajute să-i prindem pe cei din banda lui Spirache. Putem avea deplină încredere în ei. Lixandru a continuat cu mândrie, apoi trebuie să știți, ei sunt comuniști cu acte în regulă, ilegaliști. Vă dați seama ce greu le-a fost, însă nu au cedat, sunt brazi, stejari, români adevărați. Tovarăși, vreți să rămâneți de pază?  Ofițerii au aprobat dând din cap. Lumina zilei pusese stăpânire pe sat, oamenii erau liberi să meargă la casele lor. Lazăre, ia-le armele și muniția! Merg doar o fugă până acasă să-i liniștesc pe bătrâni, să îi mulțumesc lui Costică, după care am să vin repede înapoi,  atunci voi aduce și ceva de mâncare.  După ce predăm prizonierii, voi veți pleca în drumul vostru, v-ați îndeplinit misiunea. Lixandru a dat mâna cu toți cei prezenți, abia atunci l-a găjbit pe Costică, fratele cel mic, pitit după unul al lui Oaie, o namilă de om în spatele căruia se putea ascunde o companie de soldați mai slăbuți un pic.

     -Costică, ce este cu tine aici? Când ai venit? Ce poruncă datu-ți-am eu? Ești inconștient? Ai și pușcă? Cine a îndrăznit să-ți dea ție armă? Nu te-a văzut că ești un mucos cu izmenele în vine?

      -Nu te mai aprinde frate Lixandre, eu i-am dat arma, l-am trecut în tabel, așa cum ai ordonat. Apăi, vezi tu, a continuat Lazăr, a fost bine când l-ai folosit ca ștafetă să ne adune pe toți aici, însă când să participe și el ca un adevărat soldat, vezi Doamne, că nu e bine. L-am ținut lângă mine tot timpul, știi cât îmi este de drag. Nu a ieșit din cuvântul meu. Nu fii supărat!

      -Nu sunt, însă pe unde scoteam cămașa în fața alor mei dacă se întâmpla, Doamne ferește, ceva cu el în seara asta? Știi ceva, frate Lazăre? Îmi place, mi-a încălcat ordinul, însă a ascultat de cuvântul tău. Bravo! Nu mă așteptam la asta. Bine, să nu mai lungim vorba, vino să te îmbrățișez copile, ai stofă de erou, însă ai grijă, cei mai mulți eroi sunt morți. Încearcă, pe cât poți, să-ți păstrezi viața, nu ai alta de rezervă. Acum, fiecare la casa lui. Aveți grijă tovarăși, a atenționat Lixandru pe ofițerii sub acoperire din Siguranța Statului. Am să vă aduc ceva de mâncare când voi reveni, până atunci, cei care fumați lăsați țigările celor doi ofițeri, noi avem  să cumpărăm altele de la cârciumă. 

...................................................................................................................................

       

 

 

 

 

 

                                      

 

                                          

 

 

 

                                             Botez și logodne

 

 

 

 

 

      Boboteaza. Botezul Domnului. Slujbă mare la biserică, preotul, într-un ritual doar de el știut, sfințește apa, în mari hârdaie face Aghiazma Mare pe care o va împărți enoriașilor veniți la biserică. Preotul, plin de importanța momentului, cu isonul dascălului face slujba Sfințirii Mari ape, spunând: „curățește-te, omule, de tot ceea ce ai adunat ca întinăciune și păcat!” Bărbații, aflați în partea dreaptă a altarului improvizat în fața bisericii, cântă împreună cu popa, ori discută în șoaptă între ei.

      Femeile, aflate mai în spate, șușotesc între ele, pun țara la cale, sunt avide după noutăți, cu asta se hrănesc, cu bârfa. Mai la o parte de urechile celorlalte muieri discută Filofta cu Frusina. Vorbesc încet, doar ele să se audă:

      -Frusino, nu ai mai trecut pe la mine, așa rămăsese discuția la tăiatul cocenilor. Nu vorbisem noi că vei veni să tocmim, să discutăm, să ne socotim, să chibzuim amândouă, fără bărbați, cum să facem să adunăm copiii? Ori, poate, acum de când Vasile este perceptor, de, are șaretă la scară, leafă de la stat, poate nu mai vreți pe Didina mea de noră.

      -Ba o vrem și mâine dacă ne dai fata. Filofto, mi-a fost rușine de Gheorghe al tău, Anghel al meu ne-a făcut la amândouă familiile mare rușine. Uite, eu și mâine aș veni să logodim, dacă voi sunteți de acord. Ce zici?

      Preotul continua slujba:„În Iordan Botezându-te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat ...”. Vă rugăm să faceți liniște s-a întrerupt pentru puțin preotul apoi a continuat:„ Că Glasul Părintelui a mărturisit Ție, Fiu Iubit, pe Tine numindu-Te ...”

      -Te aștept mâine seară, să iei cu tine și verii lui Anghel, așa cum ați venit și prima dată, vom face chef mare să se știe că se mărită fata lui Lemnaru cu băiatul vostru.

....................................................................................................................................

      În seara de sfântul Ion casa lui Lemnaru era plină. Pe lângă  cei ai casei, erau neamurile lui Anghel. Gheorghe Lemnaru adusese un invitat de onoare pe Lazăr al Samfirei împreună cu nevasta. Gheorghe, la îndemnul Filoftei scosese paturile din casă pentru a se face mai mult loc în odaie să poată să-i cuprindă pe toți cei care îi vor trece pragul pentru a îi fi pețită Didina. În odaie focul duduia în sobă cu trosnet de lemne și prelingeri de scântei pe lângă mica bucățică de tablă pusă la gura sobei.

      De astă dată atmosfera era calmă. Mâncaseră cu poftă mâncărurile pregătite de Didina și Filofta. Întâi le puseseră pe două funduri din lemn așezate în mijlocul celor două mese, slănină, ceapă roșie, jumări de porc bine rumenite, șorici fraged luat de pe burta porcului și câteva felii de tobă bine asortată cu bucăți de slănină, carne, ficat și bojoc. Țuica tare din prună grasă, păstrată de Gheorghe special pentru asemenea momente când putea impresiona, dăduse capăt de vorbă și poftă de mâncare. După aperitiv, Didina pusese fiecăruia în parte o strachină în care se găsea o sarma, făcută dintr-o foaie de varză murată, mare cât pumnul, pentru a nu se desface fusese legată cu ață. Apoi ca ultim fel se servise carne de porc prăjită în ceaun de fontă în care fusese pusă puțină untură, vin și usturoi din belșug, când carnea a fost aproape gata, fuseseră aruncați în zeama cărnii și perpeliți câțiva cârnați afumați, al căror miros ajunsese până hăt departe înspre marginea satului. Vinul negru și greu, făcut de Lemnaru dintr-o fâștoacă de vie ce o avea aproape de casă și din care bea doar la ocazii festive, fusese încununarea succesului gastronomic. Discuțiile se încinseseră, toți vorbeau și spuneau glume, mai cu perdea, mai deocheate fiecare după câte pahare băuse și după cum se mai înțelegea cu creierul și bunul simț.

      -Am mâncat, am băut, acum să discutăm și despre daravela noastră care ne-a adunat pe toți aici, a început discuția unul al lui Vrabie, văr de-al doilea cu Anghel.

      -Ce te frământă pe tine vere daravela noastră, e vreme să discutăm când va să avem mintea ceva mai limpede, acu ne-am cam întrecut cu băutura, mai bine să ne ținem gura. Cuscru Gheorghe știe ce are de făcut, nu-l învață pe el alde a lu’ Vrabie ce și cum să facă și să dreagă, l-a apostrofat vărul Anghel.

      -Da ce, mă, vere, eu sunt mai prost decât Lemnarii? De ce să nu-mi pot spune părerea? Pentru ce mă cărași după tine? Ce crezi că le cade moțul din frunte dacă zic și eu o vorbă? Nu te-au umilit mă, destul? Cât ești de prost vere Anghele, ești sub papucul muierii, face Frusina ce vrea din tine, ești un molâu nerod. De astăzi nu te mai recunosc de văr...

      -Stane, mai taci dracului din gură! Pe unde mergem, clămpănești fără rost, cum bei o țuică, parcă îți bei mințile. Ce te freacă pe tine grija de zestrea Didinii? Ce o aduce la tine în curte? O duce în casa lui Anghel, fiindcă lui îi va fi noră. Ție să-ți aducă zestre a lu’ Cărămidaru, doar cu sărăcia aia s-a găsit fiul tău să vorbească. Să ne vedem de amarul nostru, nu de boieria altora, a sărit cu gura nevasta lui Stan.

      -Are dreptate, ați venit în casa mea să fiți martori la logodna acestor doi tineri, să fiți martori ai înțelegeri pe care familiile noastre, a mea și a lui Anghel o vor face pentru binele tinerilor care urmează să se căsătorească. Didina tată, vrei să te măriți cu Vasile? Gheorghe era calm, nu se întrecuse cu băutura, însă nici paharul nu-l ținuse gol, pe musafiri mai ales îi îndemnase să bea.

      -Da tată, vreau să-i fiu nevastă câte zile voi avea, să-l slujesc și să-l respect, să muncesc alături de el, să-i fac copii care să ne bucure casa. Didina era în al nouălea cer, aștepta de mult clipa asta.

     -Vasile, ai auzit spusele Didinei? Tu ce părere ai?

     -Tată socrule, vreau ca ea să-mi fie nevastă câte zile mi-o da Domnul, să o respect și să o apăr, să o cinstesc în toate zilele pe care Dumnezeu, în marea Sa milă, ni le va da.

      -Faptul că tinerii își doresc să se adune pentru a întemeia o familie, ne face pe noi să nu mai avem ce spune, suntem doar martorii unui nou cuib ce-și pune temelia. Noi putem doar să-i ajutăm cu ce avem. Pentru binele lor am să-i dau Didinii, ca zestre, lotul de pământ din luncă, răzor cu al vostru. Să vă fie ușor să-l munciți. Îi mai dau vițica de doi ani, să faceți vacă cu lapte din ea, să vă hrăniți copiii. Îi dau și 10 oi să aibă lână pentru a împleti iarna mintene și ciorapi groși pentru toți ai casei. În ladă are zestrea făcută de mânușițele ei și ale mamă-si, despre asta să discuți dumneata cuscră cu Filofta ca între femei, eu mă pricep mai puțin. Nunta o stabilim acum, ori mai târziu? Din casă, fata mea fără nuntă nu pleacă. Este o floare pe care am să v-o încredințez la ușa bisericii, să aveți grijă de ea, să nu se ofilească. Gheorghe a terminat de vorbit, a privit pe deasupra tuturor, în capătul mesei, opus lui Lemnaru, la loc de cinste era Anghel. Tot timpul a stat cu ochii în strachină, nu a mâncat, nu a băut.

      -Dumneata, cuscre Anghele, nu ai nimic a spune? Ți se par toate bune? Au nu vrei să intervii? Poate vrei să îndrepți ceva, ce acum strâmb ți se pare. Nu-i bine să taci. Bine ar fi să spui tot ce ai pe suflet, să te descarci cuscre, să ne spui nouă, celor aici prezenți, ce și cum vezi dumneata lucrurile. Iar dacă vei continua să taci, în veci să nu vorbești despre ce puteai spune acu și ai tăcut! Gheorghe s-a ridicat de la masă, era puțin pișcat, însă cu vorba la locul ei. A mers la Anghel, a pus mâna pe umărul lui, a oftat, apoi a continuat a vorbi:

      -Frate Anghele, cuscre, căci neamuri vom fi de acum încolo, află domnia ta că am vrut să-ți curm viața după ce ai răspândit ticăloasele cuvinte. În acel moment, Filofta a început să-l tragă de cămașă pentru a-l opri să vorbească. Gheorghe a ignorat-o. Nu Filofto, nu trebuie să tac. Buboiului dacă nu-i scoți rădăcina, el tot sapă, reapare, provoacă suferință mare. Mai bine ne spunem tot ce avem pe suflet acum, ne dăm apoi mâinile și cearta dintre noi dispare definitiv, altfel nu ne vom putea privi în ochi. Doar Didina și Filofta m-au oprit să-ți fac felul. Recunoaște și dumneata că nu greșeam prea mult dacă îți dădeam cu cuțitul drumul la sânge ca la un porc în ziua de Ignat. Îmi pare bine că nu am făcut-o, ai spus și dumneata la supărare vorbe de ocară despre cea care acum îți este noră. În ochii ei să privești, ei să-ți ceri iertare, pe ea ai băgat-o în gura satului. De acum, ești iertat, altminteri,  în curtea mea nu aveai cum intra. Te rog să ridici ceașca cu țuică, văd că nu te-ai atins de mâncare, întregi ți-s bucatele în față, să bem pentru înțelegere, pentru apărarea copiilor noștri de gura rea a satului.

      Anghel s-a ridicat în picioare cu ceașca în mână, lângă ei venise și Vasile cu Lixandru, toți cu paharele pline cu băutură.

      -Tată socrule, îți mulțumesc pentru tot, frate Lixandre voi fi alături de tine în tot ce vei înfăptui. A dat noroc cu toți, apoi a lăsat paharul cu vin pe masă, a sărutat mâna bătrânului Lemnaru și pe a tatălui său. Imediat Didina a făcut același gest ca și logodnicul ei, după ce a sărutat mâna lui taică-su și a socrului, a mers la mamă-sa și la soacra sa și le-a sărutat mâna. Fata a fost sărutată de toți pe frunte și i s-a urat să aibă o căsnicie lungă, fericită și cu o casă plină cu copii.

      Anghel a început să plângă în hohote, lacrimile curgeau din ochii lui ca o ploaie repede de vară. Nimeni nu l-a tulburat, l-au lăsat să se descarce. După câteva minute, printre suspine și sughițuri, Anghel a putut grăi:

      -Vă rog să mă iertați oameni buni, am fost pe cale să stric fericirea copiilor noștri din cauza neroziilor mele. Om bătrân și fără minte. Îmi intrase în cap că am pământ, ei și? Îl mâncam cu lingura? Abia acum după ce l-am urcat în pod, pot spune că am făcut ceva, am vândut o parte să cumpăr:  găini, un porc pe care l-am tăiat de Crăciun, restul este neatins. De aici încolo copiii vor hotărî ce și cum, eu și baba ne vom supune lor, doar de ne vor cere vreo povață, le vom da, dacă avem să ști a da.

      Gheorghe Lemnaru l-a îmbrățișat cu căldură pe cuscrul Anghel, dând astfel uitării vechile divergențe dintre ei. Amândoi bătrânii au dat băutura peste cap.

      Glasul lui Anghel s-a făcut din nou auzit:

      -Noră dragă, nu vrei mătăluță să-mi dai o sarma din tuci, o fi mai caldă, asta a înghețat în strachină. Aș mânca acum după ce am gustat din țuică.

      Petrecerea a ținut până-n ziuă, verii lui Anghel demult dormeau cu capetele pe masă. Femeile se strânseseră toate în camera de dincolo, chit că acolo era frig, niciuna nu se dăduse dusă până ce nu a văzut ultima carpetă din lada de zestre. Ba una mai curioasă, Leana lu’ Istrate, a ridicat și capacul de la chichița lăzii să vadă câte mahmudele sunt puse acolo ca salbă a miresei. Erau trei mahmudele mari, trei bani de aur cu chipul lui Napoleon și trei cocoșei din aur cu Franț Iosif pe ei. Femeile, care erau din familii sărace, se minunau de zestrea bogată a Didinii. Pe lângă tot ce era în ladă ca îmbrăcăminte, pe ladă, în stivă mare, erau așternuturi țesute din lână cu bătătură din bumbac. Toate țesute în migăloasă năvădeală și urzeală. Unele fiind lucrate chiar în douăzeci și patru de ițoaie, ce nu puteau fi țesute dacă țesătoarea nu avea pe cineva să o ajute la ridicat ițoaiele. Lucrăturile erau foarte pretențioase, nu multe femei erau meștere să facă așa modele, de aceea muierile ce priveau zestrea se minunau tare de iscusința Filoftei și a Didinei. Pernele, din pânză de casă cu broderii migăloase făcute de mâinile răbdătoare și dibace ale Didinei în lungile nopți de iarnă, erau umplute cu puf de gâscă. Pe ladă erau întâi așternuturile, ce miroseau a levănțică și busuioc, iar peste ele, la loc de cinste, se găseau pernele.

      -Tot ce vedeți aici, nu este mare lucru. Filofta vorbea privind cu mândrie sărăntoacele femei care admirau tot ce le prezenta gazda.

      -Cum adică cuscră nu este mare lucru? a deschis una cuvântul, ce crezi dumneata că este mai presus de ceea ce este în ladă?

      -Fata mea, ea este adevărata zestre. Frumusețea ei și a sufletului, face cât toate lăzile din lume. Cuscrelor, toate lucrurile, pe care le vedeți în ladă, se uzează, se rup, le mănâncă moliile, le fură hoții, le poate arde focul. Mai presus de tot ce este în ladă și deasupra ei, este sufletul bun al copilei mele și priceperea mâinilor ei în a face tot ce ține de buna rânduială a femeii, ăsta este un adevărat dar. Adevăr vă spun vouă, a continuat Filofta, că este așa de harnică încât nu are hodină până nu gată lucrul început. Acestea sunt însușiri unde nu este întrecută, calitățile astea nu i le poate lua nimeni, asta este adevărata zestre a Didinei mele.

      -Ai dreptate cuscră! Că mare meșteră ești la vorbă, acu și noi o cunoaștem pe Didina și nu avem ce să-i reproșăm. E frumoasă, cuminte, vrednică, are tot ce-i trebuie unei fete de măritat, e la fel ca fata mea, Paulina, că și a mea e vrednică, frumoasă și  bună la suflet.

      -Ai dreptate Vasilico, am văzut-o și eu pe fiică-ta. Am fost în vară la prașila porumbului pe tarlaua lui Haralamb, era și fiică-ta acolo, ce să-ți spun, pe la prânzul ăl mare i se îngreunase sapa de tot, abia o mai putea ridica să taie bălăriile dintre firele de porumb. Îmi amintes ca acu, i-am și zis :„fata mea, ți s-a îngreunat sapa? Văd că abia o mai ridici, vezi să nu rămâi în urmă că te faci de poveste în tot satul, iar Haralamb îți va tăia din bani”. În răspunsul ei am citit bunătatea sufletului, știi ce mi-a zis? Îți spun eu, că tu nu știi: „ai grijă țațo, mi-a zis, nu mai melița din gura aia spurcată, că te fac de ocară de nu-ți ajunge toată apa Ialomiței să te spele de zoaiele pe care ți le voi arunca în cap!” Am tăcut Vasilico, mi-am zis în gând: „să te ferescă Dumnezeu de bunătatea ăste-i copile!” Cât despre frumusețe, nu am ce zice, e frumoasă, mai ales dacă nu deschizi bine ochii când o privești. Muierea s-a tras mai în spatele Filoftei când a terminat de bârfit.

      -Nu îți este fa rușine să râzi de fata mea? Ce fă, a ta e mai brează? Ai uitat că anul trecut, când a fost mireasă, a pus-o gineri-tu pe grapa de nuiele și a tras-o cu caii prin tot satul? De, nu mai era fată, fetia ei fusese furată de ofițerul rus ce  se cartiruise la voi în casă. Ați fost râsul satului. Mult timp nu ai mai scos capul în lume. I-ai mai dat lui gineri-tu un pogon de pământ și vaca cu vițel lângă ea, să uite nebunul că se însurase cu o muiere, nu cu o fată mare. Ai râs de fata mea și rușinea era mai mare pe capul tău. Halal!

      -Cuscrelor, vă rog să vă potoliți, să vă aninați dușmănia în cui până ce plecați din casa mea, apoi să faceți ce vă va lumina Dumnezeu. Haideți în cameră la bărbați să vedem ce mai pun la cale, să gustăm și noi oleacă din vinul cela negru și dulce și să vedeți ce frumos ne va duce drept în pat, iar pe voi astea mai tinerele în brațele bărbaților. Femeile chicotind și râzând, în afară de Didina care se înroșise la față ca un rac fiert, au intrat în camera de zi.

      Bărbații se chercheliseră bine, câțiva mai lacomi la băutură dormeau cu capul pe masă. Lixandru discuta într-un colț al camerei cu Lazăr despre evenimentele din noaptea de anul nou.

      -Te-a chemat și pe tine la poliție? Că nu am mai apucat să vorbim în ultimele zile și nu știu ce ai mai făcut.

      -Da, m-au întrebat cum a fost, am  dat declarație cum s-au întâmplat faptele. Știi cine era de față la anchetă? Băieții cei murdari pe care i-ai protejat tu în sat, ei puneau întrebările și un comisar de poliție. Am declarat cum a fost, nu am ascuns nimic, le-am spus că mai multe știe primarul, adică tu. Să te întrebe pe tine.

      „-Lasă, mă, mi-au zis ei, tu spune despre ce ai făcut tu și mai ales ce știi de Pădureanu și de Spirache”, adicătelea să le spun dacă ăștia ne-au ajutat. Le-am spus că nu știu decât de la tine, nu am văzut cu ochii mei cum au stat lucrurile. Lazăr era un pic euforic și bucuros că este prețuit de Lixandru, nu acum că era primar, ci din totdeauna îl admirase. Tu ce ai declarat?

     -Tot, cum am fost informat, cum cei doi ofițeri au urmărit bandiții când au intrat în sat, cum ne-am organizat, la drept vorbind, am spus totul așa cum îl știi de la mine. În ce îi privește pe Spirache și mai ales pe Pădureanu le-am luat apărarea. Așa a fost drept să fac. Pe Spirache l-am surprins când trăgea asupra lui Bercovici, iar pe Pădureanu l-am pescuit ușor, nu a opus rezistență, nu trăsese nici un foc de armă. Acum să facă ei dosarul și să hotărască. E posibil ca Belciug tânărul și Pădureanu să scape de glonț, însă ceilalți vor fi condamnați la moarte. Am auzit că l-au ridicat și pe Dumitru Belciug pentru legătură cu bandiții. Așa se vor mai astâmpăra și chiaburii ăștia, căci nu le mai ajungeai cu prăjina la nas de mândrii ce erau. Te-ai pregătit? Ăștia bătrânii vin duminică să-ți boteze copilul. Lixandru zâmbea, era fericit, secretarul județenei de partid îl felicitase personal pentru prinderea legionarilor. Îi propuseseră chiar să meargă într-o școală de partid să fie instruit pentru când va fi nevoie de serviciile lui și mai sus în ierarhie.

      -Să vină, îi aștept cu drag, cum vă aștept pe toți să punem masa și să închinăm un păhărel în sănătatea și pentru norocul micului vlăstar. Tu ce ai de gând Lixandre? Nu vrei să intri în rândul lumii? Să te tragi și tu la casa ta, să ai familia ta, copiii tăi, gospodăria ta, să știi pentru ce muncești în viață, care îți sunt urmașii, să-ți faci propriile rădăcini.

      -Duminică, după ce botezăm copilul vostru, pe seară, vom merge împreună să o cerem pe Smărăndița de nevastă pentru mine. M-am hotărât, cumetre Lazăre, ea va fi femeia lângă care vreau să-mi trăiesc zilele, nu contează că este săracă, vom munci și ne vom face de toate.

...................................................................................................................................

      Soarele cu dinți, însă strălucitor, făcea ca zăpada să scânteieze, să orbească pe aceia care îndrăzneau să privească în reflexia ei. Pe portița bisericii a intrat Filofta Lemnaru cu copilul în brațe, urmată fiind îndeaproape de Gheorghe, Lazăr și Samfira, mult rămas în urmă era Lixandru care vorbea cuvânt de taină cu Floarea lui Ciovlică. Micul alai a intrat în biserică, în afară de Samfira pe care preotul a oprit-o în ușă să-i facă molifta de dezlegare pentru  a intra în sfântul lăcaș.

      Era duminică pe la prânz, după ce preotul miruise ultimul enoriaș, o băbuță, cocârjată, ce mergea ajutându-se de un baston care făcea zgomot la fiecare atingere a pardoselii, un pas, un bocănit, sunetul bastonului se auzea cu ecou venit din altă lume

      Preotul a început slujba botezului, iar pe Filofta, ca nașă  de botez a copilului, a pus-o să se lepede de trei ori de Satana, ca o mărturisire cutremurătoare a păcatelor de ieri și de azi și de condamnare a celor viitoare. Cu mare emoție și bucurie din partea asistenței  a urmat momentul în care preotul a scufundat pruncul de trei ori în Cristelniță, dintr-o dată liniștea a fost spartă de țipătul puternic al copilului la atingerea apei reci. „E un copil sănătos, a constatat părintele, uite-l ce tare țipă, lăsați-l să strige, să-și cheme norocul și pe Isus Hristos să-l apere de rele”. După botez, Filofta a primit pe un ștergar, pe care îl ținea pe mâini, copilul din mâna preotului. A așezat copilul pe masa special adusă pentru botez, apoi l-a înfășat. Cu mult drag a pus copilul, gătit cu scutece și plăpumioară noi strânse c-o fașă bleu ce era trecută printr-un inel pentru ca feciorul să crească frumos ca „tras printr-un inel”,  în brațele mamei spunându-i: „mi-ai dat un păgân, îți dau înapoi un creștin”, cu aceste cuvinte Filofta i-a încredințat Samfirei copilul încreștinat.

      Au părăsit curtea bisericii vorbind și glumind, doar Lazăr a încruntat din sprâncene când a văzut la colțul gardului bisericii, pitit după o movilă de zăpadă, pe Mărgărit, instinctul de tată nu-l lăsase să stea în casă, știind că i se botează copilul. Nu a avut nici curajul să se apropie de copil, bătaia pe care i-o dăduse Lazăr îl făcuse să păstreze distanța și tăcerea asupra paternității copilului.

      În fața porții, Costică pusese o găleată plină cu apă. Gheorghe, Lazăr și Lixandru au pus cu generozitate bani în găleată să-i meargă din plin copilului. Didina pregătise masa, ceva ușor, așa primise poruncă când plecaseră la biserică. Pe masa mare, pe care mâncau doar în zilele de sărbătoare când aveau musafiri, Didina răsturnase o mămăligă mare, galbenă și potrivit de tare, pe care o tăiase cu ața în felii. În centrul mesei, în două mari străchini, pusese carnea prăjită și cârnatul fript pe jarul din vatra sobei. Ceștile din pământ ars și smălțuit așteptau să fie umplute cu țuică.

      Copilul a adormit în căldura camerei, Samfira l-a așezat pe pat și l-a dat în grija Elisabetei, fata cea mare. Toți au intrat la masă, Samfira și-a intrat în rolul de gazdă, a umplut ceștile cu țuică, a ridicat ceașca și, privind în ochii lui Gheorghe Lemnaru, a spus:

     -Cumetre, mă bucur că nu a fost în van vorba dumitale aruncată într-o zi de sfârșit de iarnă când ne-am întâlnit pe drum. Vă mulțumesc!

      -A fost vrerea mea și a Filoftei, ne-am dorit să fim nașii acestui micuț boț de carne cu ochii mari și glasul puternic  de ridicase cupola bisericii când a început să țipe. Sunteți niște oameni buni, iar eu de ți-am greșit cândva, mă iartă fată, căci se întâmplă ca gura, de multe ori, să vorbească fără noi. Lazăre, Lixandre, vom bea doar cât să urăm sănătate și fericire micuțului creștin, ne vom păstra cu capul limpede fiindcă în astă seară mai avem o treabă foarte importantă. Filofto, ai pregătit totul pentru diseară, ori este nevoie să mergem acasă să orânduim acum lucrurile? Peste un ceas, două, va veni timpul să purcedem la drum, să aducem și acest flăcau în rândul lumii. Lixandre, te-am văzut vorbind cu Floarea lu’ Ciovlică, ai tainit ceva ce ar trebui să știm?

      -Da, tată, e rușinată că nu au cu ce să ne stea în față, spunea că nu s-a mai pomenit ca pețitorii să vină cu mâncarea în traistă, mai se plângea de faptul că au să fie de râsul satului fiindcă nu se va simți miros de carne friptă și prăjită și la ei în bătătură. Îi era rușine de sărăcia ei, ar fi vrut să fugă, însă nu are unde, nu se poate piti de propria-i calicie. Plângea tată, spunea și plângea, lacrimile i se opreau în basmaua legată sub bărbie, m-am cutremurat, nu am știut ce să zic, ce să spun, nu sunt la casa mea să pot hotărî singur, de aceea nu i-am promis nimic.

      -Filofto, du-te acasă cu Didina, luați toată carnea și cârnații pe care ne gândisem noi să să-i pregătim. Costică să pună caii la sanie să încarce merindele negătite, să pună și două brațe de lemne, aveți grijă să puneți din cireșul pe care l-am tăiat în vară, e cel mai bun pentru a frige carnea pe el. Nu uitați untura. Costică să lase bucatele Floarei, fără să facă mare tam-tam, apoi când se va întoarce să dea pe la Vasile, cumnată-su, să-l ia și pe el și pe Anghel cu nevasta. De acolo să vină aici. Vom merge cu toții, pe jos, la casa Smărăndiței de îndată ce seara se va strecura printre case. Să nu uit, când Costică va merge la Ciovlică, să vă ia și pe voi, iar tu, femeie, nu uita să iei damigenele cu țuică și vin așa cum le-am rânduit eu, pe voi vă lasă aici, iar el își va continua drumul la Ciovlică. După ce îl va aduce pe Vasile cu Anghel, Costică să ducă sania acasă, să fricționeze bine caii pe spate cu șomoioage de paie, să nu răcească, știi că Roibul are oarece debilitate. Când treaba va fi terminată să mănânce și să se culce, să nu ne aștepte. El va rămâne acasă, este încă prea mic să-l purtăm cu noi martor la astfel de înțelegeri.

..................................................................................................................................

      Au ajuns cu bine la poarta viitorului cuscru al lui Gheorghe Lemnaru. Din bătătură se simțea miros puternic de carne friptă. Lixandru, ca unul care cunoștea rostul curții, a intrat primul. Musafirii au urcat cele trei trepte care duceau pe prispa neînchisă. Casa era ridicată pe buza unui mal să fie ferită de furia apelor primăvara când se porneau ghețurile din munte și se podeau mai în vale în stăvilarul fabricii de făină, atunci apa se revărsa cu vuiet mare și cuprindea întreg satul. Doar câteva case aflate pe locuri mai înalte scăpau de urgia apelor învolburate.

      De pe prispă se intra în tindă, iar de aici, printr-o ușă care nu se închidea bine, au intrat în odaia care era dormitor și bucătărie, o cămăruță mică de înălțime, cu tavan din scândură cu grinzi din lemn, pe jos avea pământ, fusese lipit proaspăt, încă stăruia mirosul de lut galben amestecat cu balegă de cal. Imediat lângă ușă se găsea soba din cărămidă cu plită, lângă sobă era patul copiilor, paralel cu patul părinților așezat pe peretele opus acolo unde se găsea fereastra mică cu două ghivece cu mușcate și un ghiveci cu garoafe roșii puternic mirositoare. Pentru a avea mai mult loc fuseseră scoase afară cele două paturi.

      Ușa casei s-a deschis de cum au pătruns în curte. Bătrânul Ciovlică, tras la față, cu un cojoc în spate, le-a ieșit în întâmpinare:

     -Bine ați venit! Poftiți în casă! S-a lăsat ger al dracului. Traian s-a ferit într-o parte să poată intra înăuntru musafirii mult așteptați. I se luase o piatră de pe inimă, fusese sigur că Lemnaru va veni să-i pețească fata de noră abia când Costică a descărcat din căruță covata cu carne și cârnați. Până să vină băiatul cu sania se certase urât cu Floarea. Îi reproșase femeii că este doar vina ei, deoarece el, Ciovlică, avea să fie umilit de Lemnaru când acesta va veni cu toate bucatele pregătite de acasă, ei neavând altă treabă decât să le pună pe masă.

      „-Traiane, îi zisese nevasta, asta te chinuie pe tine, faptul că aduce Gheorghe merindele gata pregătite? Auzi mă, după ce că ești așa de sărac, mai ești și al dracului de fudul. Să zicem bogdaproste că ne ia bolovanul din casă. Ce dacă fata e frumoasă, vrednică și curată, e săracă bă, nenorocitule, e rușinos de săracă. Ne-a cuprins sărăcia ca o pecingine, nu scăpăm de ea. Auzi la el, e mândru, nu-l primește pe Lemnaru cu bucatele pregătite gata, vezi Doamne nu miroase a prăjit și a carne friptă la el în bătătură. A auzit cineva, de Crăciun,  guițat de porc la tine în curte? Traiane, să nu facem și noi cum a făcut Anghel Titirez, să ne vedem lungul nasului. Ehei, eu zic că a dat norocul peste noi. Nu îmi amintesc bine, aș zice că Smărăndița a făcut în scăldătoare, d-aia are așa noroc. Smărăndițo mamă, s-a întors Floarea cu privirea spre fată,  să-ți iubești bărbatul și să-l respecți, să nu-i treci pe dinainte nici cu vorba, nici cu fapta. Lixandru, nu numai că este un binefăcător al tău, îți va fi și bărbat, de tine ține să nu-ți răsplătească cocoașa cu biciul ori cu bățul. Ăștia ai lui Lemnaru sunt oameni aprigi, însă drepți, nu hulesc și nu osândesc pe nimeni zadarnic. De când este primar nu am auzit pe cineva, în afară de-alde Haralamb, Ciubuc și Belciug, chiaburii satului, că a fost nedreptățit. Cu dreptate a împărțit și pământul, a căutat să împace pe toată lumea. Diseară când vor veni oamenii în casa noastră și vom pune bucatele pe masă, să nu vă repeziți ca ulii asupra puilor de găină să ne facem de ocară. Știu mamă că vă este foame, însă trebuie să fim reținuți, voi avea grijă să vă opresc și vouă. Voi copiii să vă înghesuiți pe ladă, să aibă loc musafirii la masă. Traiane, am mai vorbit cu tine, vreau să-ți aduc aminte, fiindcă știu că uiți de la mână până la gură, pogonul de pământ din luncă să-l dai Smărăndiței de zestre. Ne vom descurca cu pământul ce ne rămâne, ce să facem, la reformă abia ce ne-a dat trei hectare de teren și ăla jumătate este în vălcea, au zis că este din cauza băiatului ce dezertase din armată. Le vom da și ăstora mici câte-o fâștoacă de pământ, la vremea rânduirii lor. Trebuie să facem ceva pentru fată, să o vedem urnită din casa noastră, să meargă la casa bărbatului ei. Ai grijă, știi că ești prost de gură, când bei o țuică vezi cai verzi pe pereți, să nu te apuci să promiți că dai fetei luna de pe cer, că nu ai de unde da un ac, mă, cu tine vorbesc, a continuat instructajul Floarea, scuturându-l de reverul cămășii pe îndărătnicul bărbat.”

      -Bine ați venit, i-a poftit mieroasă Floarea, poftiți la masă, vă rugăm să ne iertați sărăcia în care trăim, noi ne-am obișnuit cu ea, nu o vrem, dar...nu am putut nici să o alungăm, încă nu a sosit vremea noastră. Vă rog să mă iertați că vorbesc ca proasta. Luați loc! E cam strâmt, ce să facem dacă este mică încăperea, e bună fiindcă se încălzește repede.

      Musafirii s-au așezat, mai înghesuiți, la o măsuță înaltă și potrivit de lungă, pe bănci improvizate de Traian din pari bătuți direct în pământ peste care pusese scândură groasă să poată ține greutatea celor care se vor așeza pe acele canapele empirice. Nimeni nu se fandosea, s-au așezat fără mofturi, doar pe partea unde s-au așezat femeile, Floarea a pus un preș să protejeze mândrele catrințe țesute în culori multicolore, prinse la mijloc cu bete. Iile pline de altițe pe la umeri și mâneci aveau și ele o simfonie de culori și broderii.

      Gheorghe Lemnaru a așteptat ca Traian să-l întrebe, după datina străbună, de ce a venit la el în casă cu atâta alai de oameni, tăcerea gazdei l-a determinat pe el să vorbească:

      - Traiane, nu m-ai întrebat de ce am venit cu așa mult popor pe capul tău, voi răspunde totuși la întrebarea nepusă de tine, te voi lămuri...

      -Lasă cuscre, știu eu bine de ce ai venit, l-a oprit Traian brusc și nepoliticos pe Gheorghe Lemnaru.

      -Nu știi, omule! Încă nu-mi zice cuscre! Mai sunt câțiva pași de făcut până acolo. Va trebui să pășim cu chibzuială, să facem totul în bună rânduială pentru ca mai târziu să nu ne înjurăm și să nu ne tragem de păr. Să așezăm bine lucrurile. De aceea, eu nu voi ține sama de întreruperea ta, te-aș ruga doar, iar pentru asta ți-aș rămâne îndatorat, ca pe viitor să nu îmi mai curmi vorba până ce nu gat ce am de spus. Lemnaru era calm, voia să fie totul bine, să nu-i strice pofta copilului său cel mare.

      -Da, ce zisei, păcatele mele de se supără așa de tare? Traian nu se dumirea în capul lui de ce se supărase cuscrul.

      -A avut motive Traiane, că doar ți-am ținut predică înainte de sosirea dumnealor. Ți-am zis: „Omule, ai de grijă și dă vorbă potrivită, fiindcă Gheorghe Lemnaru  e om cu multă judecată și nu-i place pălăvrăgeala. Nu lăsa să iasă pe gură cuvântul necântărit, dintâi să rumegi bine în capul tău ce vei dori să spui, apoi să vorbești.” Degeaba te-am descălit, tu trântești mereu vorbele. Floarea, arțăgoasă,  îl dădăcea pe Traian ca pe un copil care a spart un geam cu piatra, fără să țină seama că avea casa plină de oaspeți.

      -Mi-a spus acest prunc al meu, acum primarul nostru, al întregii obști, că aveți o fată de măritat, pentru asta noi venirăm cu toate neamurile să cunoaștem și să ne minunăm de floarea ce crescu în casa voastră și să o cerem să ne fie dată nouă noră și nevastă fiului nostru. Dacă și fetei îi va fi pe plac băiatul meu, din partea mea nu vor avea pricină să nu își întemeieze un cămin.

      -Înțelepte cuvinte ai grăit. Noi ca părinți nu avem a ne opune, totuși, chiar dacă sărăcia ne dă pe ușă afară, nu voi mărita fata cu sila. Smărăndiță, fă-te încoa draga mamei, a continuat Floarea să vorbească, gustă din ceașca asta cu țuică și spune acestor oameni de ți se pare bună, de va fi amară la gust, ori și mai rău, acră, spune cu curaj acu, mai târziu de vei spune, ție nu-ți va fi bine. Floarea a pus în mâna copilei ceașca plină pe jumătate cu răchie. Bea fata mea și ne povestește cum ți se pare gustul, căci așa cum îl vei simți acum, așa îl vei avea în viață.

     Smărăndița a dus ceașca cu țuică la gură, a aruncat o privire furișă asupra tuturor, se făcuse o liniște deplină, doar pisica a miorlăit amenințător când unul dintre meseni a călcat-o cu piciorul pe coadă. Fata și-a înmuiat buzele în licoarea tare și afurisită la gust pentru o fată neînvățată cu aroma rachiului, a închis ochii, după care a dat de dușcă țuica din ceașcă.

      Toți au izbucnit în râs. Floarea se înroșise toată, nu se așteptase la un gest așa de hotărât din partea Smărăndiței. Cu o zi înainte o învățase cum să procedeze când va fi întrebată de-i place țuica. Trebuia să se fandosească puțin, să se alinte, abia să-și înmoaie buzele în rachiu. Dar fata, din teama de a nu se răzgândi ginerele văzând-o sclifosită, considerând că ea nu i-ar împărtăși iubirea, îi răspunsese mamei sale că nu va proceda așa. Floarea nu crezuse, mai ales că Smărăndița era o fată timidă de felul ei.

      -Ți-a plăcut gustul rachiului, dragă fată? Cel care întrebase era Gheorghe, surprins în mod plăcut de curajul viitoarei sale nurori.

      -Bun rachiu, dulce și tare! Smărăndița prinsese bujori în obrăjori, parte de la țuică, parte de la soba încinsă care era chiar în spatele ei, dar cea mai mare parte de la faptul că de acum era ca și luată cu Lixandru al ei, așa cum ea îi spunea adesea în gând.

      -Răspunsul fetei este foarte clar, fără sclifoseli muierești, vino încoace dragă copilă, de azi înainte noră să-mi fi, cu drag te vom primi în casa noastră. Îmi pleacă fată din casă să meargă în casa cuscrului Anghel, să le fie lor noră și ajutor în gospodărie, în locul ei îmi vine alta, la fel de frumoasă, la fel de vrednică și, sper, la fel de cuminte. Cuscre Traiane, cuscră Floareo, de acum să ne veselim pentru bucuria ăstor doi copii ai noștri. Lixandre, primește de la cuscru Traian și de la cuscra Floarea pe Smărăndița, mândra lor floare, a cărei zestre este frumusețea și hărnicia sa.

      Floarea nu-și găsea locul, venise timpul să se discute despre zestre, ori Smărăndița, în afara hainelor de pe ea, nu avea o ață în plus. Simțea cum cerul se prăbușește în capul ei, doar într-al ei, pentru că Traian deja începuse, hulpav, să golească paharele cu țuică la îndemnul lui Gheorghe. A strâns ușor de mână pe Filofta, i-a făcut din cap un semn discret să vină cu ea afară. Odată cu Filofta s-au ridicat și celelalte femei sperând să vadă lada cu zestre a Smărăndiței. Toate s-au retras în tindă, aici era frig, doar peretele care se învecina cu soba era cald, în acel loc căduț și întunecat s-au retras femeile să discute.

      -După tradiție, și-a început cuvântul Floarea, ar fi trebuit să vă arăt zestrea fetei, cu mare rușine pun capul jos să nu pot privi în ochii voștri. Copila mea, în afara  hainelor de pe ea, nu are nici măcar o ață în plus. Cuscră Filofto, învață-mă cum să spăl așa rușine? Floarea plângea încet în colțul basmalei.

      -În satul nostru și în alte sate ca peste tot în lume, acolo unde fata este urâtă, prostuță și puturoșică, părinții caută să-i dea cât mai multă zestre pentru ca viitorul bărbat să vadă mai mult zestrea decât urâta de langă el. Anii trec, zestrea se duce pe apa sâmbetei, urâta devine mai urâtă, mai prostuță, mai leneșă. În atare situație bărbatul o alungă de la ușa lui să meargă unde Dumnezeu o va lumina. Fata ta, Floareo, de-acum a noastră, este frumoasă, harnică, curată și cuminte, ce zestre mai mare decât asta îi poți tu da? Să fim sănătoși și să ne întâlnim toți cu mare drag. Pentru mine, atunci când îmi veți deschide poarta toți cei din casa asta, pentru că de acum îmi sunteți neamuri, va răsări soarele. Se va lumina curtea de va fi noapte întunecoasă. Asta trebuie să fie zestrea fetei, dragostea părinților și înțelegerea lor. Acest subiect să fie închis pentru totdeauna, iar voi, s-a adresat Filofta către celelalte femei martore la discuția lor, să nu umpleți satul cu bârfe, odată ce veți face așa, cu mine vorbă bună nu veți mai avea. Ați venit cu mine pentru că toate îmi sunteți dragi sufletului, dar așa cum v-am băgat în sufletul meu, așa vă scot și vă azvârl de știu că odată cu voi îmi scot și inima din piept. Mai ales Anghel să nu afle, cuscră Frusino. Mergem înapoi în odaie, cuscră Floare, să pui pe masă merindele, să mănânce apucații de bărbați, după cum îi aud s-au dat tare pe lângă damigeana cu țuică.

...................................................................................................................................

      Gheorghe Lemnaru se așezase la umbra dudului bătrân aflat în fundul curții, pe jos așternuse, peste pământul fierbinte, uscat și crăpat, un țol aspru, din cânepă țesută în casă. Cu o mână pusă sub cap privea prin pâcla vipiei cerul ce se vedea de un senin tulbure, nespălat de strop de ploaie. Văzduhul, văzut prin valurile de căldură toridă, părea un cuptor încins a cărui dogoare pârjolea totul. S-a ridicat în capul oaselor, și-a aprins o țigară, a stins cu grijă chibritul apoi a tras două fumuri să le simtă până în vârful degetelor de la picioare. A dat fumul afară din gură în mici rotocoale efemere, a privit norișorii albăstrii cum se disipau în natură, s-a gândit la el, parcă ieri era copil, apoi flăcău, tată pentru prima dată, iar acum este un bătrân care așteaptă să-l fericească și pe el copiii lui cu nepoți. I-a trecut viața ca o părere, s-a dus  precum fumul de țigară ce se risipește în aer.

      Ca ieri era copil, își amintește și acum ziua în care plecase pentru prima dată la școală. Era mândru de el, nu toți copiii erau lăsați de părinții lor să învețe carte. Avusese noroc cu biată mamă-sa, o femeie destupată la cap pentru acele vremuri, chit că nu învățase nici o oră de școală și nu știa a buchisi pe carte. Altminteri de la ea puteai auzi  multe povești, dacă cineva spunea o poezie, ori o strigătură nouă la horă, ea o băga mintenaș la cap. Tată-su fusese un om aprig la vorbă și la faptă, priceput în tot ce făcea, nici o meserie nu-i era străină. „Să-ți povestesc Gheorghe, a început tată-su să-și depene amintirile, cum am ajuns zidar de case și dulgher. Era într-o vară, pe atunci mă aflam nevârstnic, așa cam cum ești tu, poate cu vreun an, doi, mai mare. Mă trezisem de dimineață să dau mâncare cailor și să pregătesc sapele pentru prașilă, urma ca atunci când soarele dădea foc cerului la răsărit să plecăm cu toții în țarină. Din senin câinele a început să latre, de la poartă s-a auzit un glas morocănos de bărbat. M-am apropiat de gard, era Gavrilă Turturică, cel mai bun meșter de ridicat case. Măi Țâcă, mi-a zis neica Gavrilă, acasă sunt ai tăi? Acasă, am răspuns. Mergi degrabă și spune-le că aș vrea să mergi cu mine ca salahor, cu bani am să te plătesc după cum te vei învrednici treabă să faci. S-au învoit ai mei să mă lase cu Gavrilă Turturică. La plecarea de acasă tata mi-a zis : „ai grijă băiete și stai la o lungime de lopată distanță de meșter, fiindcă este tare ciufut și te lovește pentru tot ce i se nazăre prin cap.” Gavrilă, era un om arțăgos, ursuz și întunecat, nu scotea zece cuvinte pe zi, altminteri era un bun meseriaș. A fost sufficient ca tata să-l urmărească pe meșterul Gavril cum măsoară, cum cioplește, cum așează cărămida și piatra în șanțul fundației, cum stingea varul și mai ales cum îl turna încă fierbinte peste rândurile de cărămidă arsă, musai să fi fost de la gura cuptorului, și peste piatra mare de boltă, toate așezate după rânduială și tipic. După ce se întărea varul, așeza peste temelie tălpicile casei din grinzi groase de stejar cioplit cu scoabe pentru încheiat. După care cu mare dichis ridica casa, mai întîi în paiante din brad potrivit de groase până la podină. Între paiante zidea cărămidă cu mortar făcut din var cald amestecat cu nisip după o rețetă doar de el știută. Tot el cioplea căpriorii din brad pe care îi așeza cu meșteșug peste măgarul casei, făcând astfel acoperișul în patru ape cu o mică lucarnă spre sud, să fie oleacă de lumină în pod. Peste lăstăreală așeza, după buzunarul stăpânului viitoarei case, fie paie, ori coceni, fie șiță din stejar pe care tot Gavrilă o cioplea iarna sub șopronul de lângă grajdul vitelor din ograda lui. Într-o vară, cât a muncit cu meșterul Tuturturică, a învățat meseria de zidar și de dulgher. Mai apoi, după ce meșterul Gavrilă îmbătrânise, Eftene Lemnaru rămăsese zidar renumit peste câteva sate. Se tocmea din vreme cu cel care voia să aibă o locuință nouă. Nu-l jecmănea de bani, nu-l presa să-i dea datoria într-o anumită zi, însă să te fi păzit Dumnezeu să-ți fi trecut prin minte să-l păcălești. Devenea, din omul cumsecade știut de toată lumea, blestem pe capul mincinosului, de aceea datornicii stabileau cu el o zi precisă când își vor plăti datoriile, ziua era aleasă de cel care era dator. Când venea sorocul, trebuia ca la prima oră din zi, imediat după ce noaptea apunea, iar ziua se strecura în sat, să fie cu banii la poarta lui Eftene Lemnaru.

      Mamă-sa, Bălașa Lemnaru, insistase mult pe lângă încăpățânatul de Eftene să-l lase și pe Gheorghe la școală. Banul era scump, Eftene muncea mai mult pe produse. Nu duceau lipsă de nimic. Doar bani pentru cărți și caiete nu erau. Fiecare franc pe care puneau mâna îl țineau în dinți pentru gaz, chibrituri și la ocazii, mai ales de Paști și de Crăciun, pentru a cumpăra zahăr.

      Vrusese Dumnezeu ca într-o seară, când bătrânul Eftene tocmai gătase de construit o casă și se înturnase acasă aghesmuit bine și cu chef de harță, nevasta să-i ceară bani pentru ca Gheorghe să meargă la școală. Bătrânul Eftene a lovit-o cu dosul palmei peste față așa de rău, încât femeia s-a făcut mușuroi la picioarele lui. Bălașa, obișnuită cu ieșirile agresive ale bărbatului, s-a ridicat de jos, s-a uitat în ochii tulburi ai bărbatului, apoi a grăit:

      -„Să faci bine să-mi dai bani să-l trimit pe Gheorghe la școală, altfel cu mine vorbă de înțeles nu vei mai avea!”.  Bălașa, femeie aprigă și hotărâtă, când spunea o vorbă, așa rămânea, nimeni nu o mai clintea din decizia ei, cuvântul rămânea bătut în cuie.

      Eftene, încolțit de hotărârea muierii, a scos banii și i-a pus în poală, apoi a ieșit din casă și s-a oprit sub dudul care acum îi oferea umbră lui Gheorghe, însă pe atunci era doar un puiandru. Nu era supărat pe Bălașa, era bucuros fiindcă ea îl forțase să dea banii, în acest fel, nevastă-sa, cu gura ei mare, nu-l mai putea trage la socoteală pe ce s-au cheltuit ce bruma de bani aveau. Îi plăcea ca băiatul lui să știe oleacă de carte. Simțise pe pielea lui cât de mare era nevoaia de a face calcule când făcea o casă.

      Îi făcuse mamă-sa o traistă cu baieri lungi pe care o petrecuse în curmeziș pe după umeri. Când mergea, tăblița din traistă îl bătea peste glezna piciorului. Îl incomoda la mers, însă asta nu-l făcea mai puțin mândru de faptul că era școlar. Desculț și cu capul descoperit, pășea cu tălpile goale prin glodul gros al drumului, în urma lui se ridica un norișor de praf. Îmbrăcat cu o cămașă largă, făcută de biată mamă-sa dintr-o cămașă ruptă de-a bătrânului Eftene și cu cioarecii rămași mici, abia ajungeau la jumătatea pulpei, mergea țanțoș, salutând oamenii întâlniți în cale.   

      Învățase 4 clase ca elev premiant, știa taina socotelii și câte ceva despre lume. Fostul învățător, dus de mult dintre cei vii în loc cu verdeață, îl învățase mai mult decât scria în carte. Se întâmpla să-l mai cheme pe la el să-l ajute la treabă, după ce gătau ce trebuiau să facă, îl oprea să mai discute cu el multe și mărunte lucruri. Parcă și acum îl vedea pe Isopescu, așa se numea învățătorul, cu litra de țuică în mână cum îl ajuta să pătrundă tainele istoriei și geografiei. Mereu îi spunea: „Gheorghe, cine nu-și cunoaște istoria, cine nu-și știe rădăcinile, ăla este un rătăcit fără drag de pământul pe care calcă și care-l hrănește”.

      Din clasa a V-a nu a mai fost lăsat la școală, bătrânul Eftene i-a spus că a învățat destul și nu era nevoie să-și strice ochii buchisind vreme îndelungată, mai ales că auzise el odată o vorbă spusă de domn învățător cum că filozofii mor dracului de foame. De acum era considerat a fi băiat mare și mult mai necesar la treburile din curte. Părinții l-au trimis să aibă grijă de animalele din gospodărie, ceilalți frați crescuseră și merseseră la casele lor, doar el, prâslea, venit pe lume într-o vreme când nu mai era așteptat, putea să aibă grijă de cele două vaci și de cei doi cai. Legau caii între ei, iar vacile le legau de cai, apoi tată-su îl urca pe cal, așa mergea până la izlaz. Căuta un loc unde mantia verde a pajiștei era mare. Pentru a coborî de pe cal se lăsa să alunece pe piciorul din față al calului, apoi împiedica picioarele cailor cu sforile speciale pe care le aveau legate de gât. Vacile le împila, adică le lega coarnele cu funia de piciorul din față să nu poată alerga, doar să mănânce. Era mai rău seara până ce aduna toate animalele, se chinuia mult să le lege între ele așa cum făcuse tatăl-său dimineața, dar și mai greu era să încalece pe cal, de aceea se folosea de o buturugă înaltă rămasă de la un cireș amar ce fusese trăznit cu ani în urmă. Cu timpul a crescut și nu i s-a mai părut a fi greu.

     Când a ajuns băietan de 14 ani, Eftene l-a luat cu el să-l ajute la construit de case, voia să-I învețe meserie, apoi să continuie singur după ce el va fi părăsit de puteri. Gheorghe era priceput la treabă ca și bătrânul lui tata. A deprins repede meșteșugul dulgheriei și al zidăriei. Greu îi era iarna când trebuia să cioplească cu barda șindrilă din stejar pe care vara urma să o vindă celor de voiau să-și pună drept învelitoare caselor șița de el făurită.

     Într-o zi, pe negândite, mama-sa l-a întrebat, fără altă pregătire, de nu vrea să se însoare. În fapt, după cum vorbise Bălașa, nu-i lăsa loc de întors, vorba ei semăna a poruncă.

     Trecuseră câțiva ani de la zurba țăranilor din 1907. Lucrurile se așezaseră, însă țăranii rămăseseră tot fără pământ.

     Îi răspunsese bătrânei Bălașa că el se supune poruncii, doar să-i spună din timp cine îi este aleasa pentru ca el să aibă timp să o cunoască. Mamă-sa nu-i dezvăluise numele celei care urma să-i fie nevastă, îi spusese doar:„toate la timpul lor fiule, nu te grăbi, voi veghea ca totul să meargă după voia mea.” După voia ei, nu după cum își dorea el. Bălașa își căuta noră, nu nevastă pentru Gheorghe. Voia o fată care să nu-i iasă ei din cuvânt, să-i fie supusă, vrednică și pricepută. Nu se îngrijea să fie frumoasă. Considera că fata după ce naște se îngrașă, se deformează și se urâțește. Doar vrednicia, priceperea și docilitatea îi rămâneau.

      Într-o zi blândă de februarie, mamă-sa, de cum s-a trezit dimineața, i-a spus lui Gheorghe care încă nu se dăduse jos din pat:

     -„Băiete, astăzi, cată de te spală, te bărbierește, căci pe seară vom merge în pețit la Filofta lui Tudose, am aranjat totul cu părinții ei, diseară mergem să vă cunoașteți și să petrecem de bucurie că veți intra în rândul lumii. Bălașa îi vorbea în timp ce aranja patul unde dormise cu Eftene.

      -Mamă, abia de o cunosc, cum să mă însori fără să mă întrebi dacă îmi place fata? Nu vreau să devin ginerele lui Tudose, nu îmi este dragă fiică-sa. Nu o vreau. Mai bine rămân o viață întreagă singur, decât un ceas să stau cu sluta în casă. Cerul se va sparge și din adâncul lui fulgerele mă vor despica dacă eu îmi trec peste voință. Gheorghe era revoltat, pentru prima data îi întorcea vorba mamei lui. Niciodată nu ridicase tonul în fața ei, indiferent dacă avea ori nu dreptate. S-a speriat când a realizat ce făcuse, însă și-a luat inima în dinți și nu a dat înapoi.

      -O cunosc eu, este suficient. Dragostea vine cu timpul, nu te speria că nu o iubești acum, îmi vei mulțumi mai târziu. Dragul mamei, Gheorghe a tresărit, niciodată mama lui nu-i vorbise atât de blând, iubirea trece, se duce pe vânt, pe apă și pe glodul drumului. Iubirea se topește în neajunsurile vieții, în țipătul pruncilor, în foamea ce ne tot urmărește. Iubirea este pentru ibovnică, nu pentru nevastă. Femeia trebuie să-ți fie sprijin precum aracul viței de vie. Să te poți bizui pe ea în cele mai grele momente ale vieții tale. Băiete, când vii de la pădure cu carul plin cu lemne, la urcarea dealului Măgura nevasta trebuie să împingă cu tine la căruță, să se opintească în genunchi să puteți, împreună cu caii, să urcați dealul.

      Așa este și în viață, a continuat bătrâna, fiecare familie are de urcat un Deal al Golgotei, dacă nu trageți amândoi soții deodată, nu veți reuși să ajungeți pe culmea dealului. Ai încredere în mine, Filofta va fi o femeie și jumătate, o nevastă de care vei fi tare mândru.

      Gheorghe nu a mai scos cuvânt de împotrivire. Seara s-au dus în pețit așa cum fusese rânduit, abia când a ajuns în casa lui Tudose și-a privit cu atenție viitoarea nevastă. Nu era nici urâtă, nici frumoasă, nici grasă, nici slabă. În schimb avea un hectar de pământ de luncă bun pentru orice fel de cultură. Mai avea o văcuță și câteva oi. Zestre numai bună să-i dea oarece frumusețe fetei. Cei bătrâni au vorbit între ei, logodnicii, pentru ei, nu existau. Tot ce se întâmpla în acea seară în casa lui Tudose părea o tocmeală în târg când unul vinde vaca, iar altul vrea să o cumpere. Bălașa, care conducea discuția, a spus, de fapt, mai mult a ordonat:

      „-Să ținem socoteală că războiul bate la ușă, nu se știe când feciorul nostru ar putea fi mobilizat, de aceea vă cer, a apăsat cuvintele, să ne dați fata încă din această seară, apoi vom face un pic de țâțâială după Paști, când vom duce tinerii la biserică pentru cununie”. În timp ce vorbea, femeia îl privea insistent pe Eftene ca și cum iar fi cerut ajutorul.

      Petrecerea s-a întins până noaptea târziu. Tudose nu era un om sărac, era unul dintre cei care aveau oricând o țuică în casă, pe care o făcea din niște corcoduși aflați în fundul grădinii și o bucată de brânză de la vacile și oile din curte. Frații lui Gheorghe băuseră în tăcere fără să îndrăznească să scoată vreun cuvânt care putea să o mânie pe Bălașa.

      În crucea nopții au ajuns acasă. Filofta, cu o mica boccea făcută dintr-o broboadă în care își pusese strictul necesar, a pășit pragul casei îmbiată de soacră care o mâna din urmă:

      -„Intră în cameră, de acuma aici vei locui cu bărbatul tău. Să-l respecți și să nu-i ieși din cuvânt. Dimineață când zorii vor da să intre pe geam, tu să fii în picioare să mergem să dăm animalelor să mănânce și să facem focul în cele două odăi. În toată ziua vei asculta doar de cuvântul meu, să faci bine să urmezi porunca și ție îți va fi bine, altfel, trăznetul cerului va fi mai blând decât urgia mea. Mergeți la voi în camera, căutați de vă cunoașteți. Tu, Gheorghe, nu fii de mămăligă, vreau ca până dimineață să-I iei floarea fetiei pentru ca ea să devină femeie și să poți să-mi arăți cămașa pătată, să văd dacă a fost fecioară, că doară nu iei, Doamne ferește!, muierea altuia. Când vă veți trezi, să-i dai două perechi de palme, să știe că de acu este muiere măritată și are un bărbat de stăpân. Mergeți la culcare!” Bălașa i-a împins de la urmă în cealaltă camera care era despărțită de prima printr-o sală numită tindă.

       Rămași singuri în cameră au realizat că sunt doi străini. Erau stingheri, nu știau ce să-și spună. Nu discutaseră niciodată amândoi. Nu aveau capăt de vorbă. S-au așezat pe marginea patului, unul lângă altul, cu picioarele atârnânde. Gheorghe, într-un acces de îndrăzneală, dată și de ceștile de țuică băute, i-a cuprins mâna după care a început să vorbească, la început timid, apoi cu mai mult curaj:

      „-Filofta, nu te iubesc, nu îmi ești dragă, de fapt, nu te cunosc, însă, dacă părinții noștri au hotărât ca noi să trăim împreună, apăi, așa vom face. Unde nu vom ști cum să procedăm ne vom sfătui amândoi fără să ridicăm tonul, fără să țipăm și să ne înjurăm. E mult până când te voi înjura o dată, până îți voi scăpa prima palmă, apoi va deveni obișnuință, ori eu nu vreau asta. O furtună o data pornită nu știm câte ravagii va face. Vreau să ne înțelegem amândoi și de va fi să ne îndrăgim unul pe celălalt, va fi și mai bine. Pentru început avem să trăim ca într-o învoială. De va fi nevoie, sprijin unul altuia avem să fim. Promit, dacă vei face cum îți spun, să te apăr de gura soacră-ti. Este tare aprigă și amarnică, încearcă să nu-i intri în mâini. Ferește-te de ea! Eu te asigur că m-am înțărcat de la sânul ei de mamă, vreau să ajung la sânul tău de viitoare mamă. Acu să ne culcăm, mintenaș se face ziuă și mama Bălașa nu ține cont că asta a fost noaptea nunții noastre. Pentru ea trebuie să te scoli din pat înainte ca zorile să pătrundă în sat.”

      -Ne vom culca, însă înainte trebuie să-mi iei fetia, căci, de nu va vedea soacră-mea cămașa pătată de sânge, va spune tuturor că am fost muiere și voi fi de râsul satului. Iar dimineață să nu uiți cele două perechi de palme pe care ți-a ordonat să mi le dai. Împlinește cuvântul ei, să pot trăi bine. Filofta, ușor îmbujorată la față de rușinea pe care o avea fiindcă luase o inițiativă ce nu se cuvenea unei fete abia intrată în casa bărbatului, vorbea cu liniște, erau fapte ce musai trebuiau să se întâmple. Plecase din casa părinților ei hotărâtă să-și facă propria familie. Nu trebuia să mai aibă rușine de cel care avea să-i fie, cu voia Domnului, bărbat pentru tot restul zilelor”.

      Anii au trecut, Filofta se dovedise a fi femeie cu judecată. S-au înțeles bine, niciodată nu sărea cu gura când îl vedea pe Gheorghe supărat, îl lăsa în plata Domnului. Doar când fața lui era liniștită ca oglinda iazului când nu adie vântul, atunci îi spunea tot ce avea ea strâns la inimă, își descărca sufletul în fața lui, iar el o privea cu ochii  senini, curioși să afle tot ce voia femeia să-i spună.  Filofta vorbea repede, parcă voia să spună totul dintr-o suflare. Gheorghe o asculta liniștit până ce termina ce avea de spus. Uitându-se în ochii ei frumoși o întreba de fiecare data:„cum vrei să faci?” Filofta se pornea din nou pe turuit, vorba îi era sacadată ca melița, voia ca fiecare cuvânt să-i intre în cap bărbatului. Abia după ce femeia răsturna toți sacii plini cu vorbe, Gheorghe, liniștit, se ridica în picioare dădea din cap și pleca în treaba lui. Nu o aproba, nu o contrazicea, însă întotdeauna ținea cont de părerea ei. Filofta se dovedise a fi femeie înțeleaptă.

      Gheorghe a oftat, a privit în zare valurile jucăușe de dogore ce pluteau deasupra pământului. Era o liniște desăvârșită, nu cânta nici o pasăre în pomii din grădină, nu țărâia nici un greier, doar o furnică rătăcită se plimba agitată pe mâna lui. Îi este sete, gândea bărbatul, caută apă la fel ca brotacul care striga disperat să dea Domnul ploaie. Nu picase de mult nicio picătură de apă, porumbul rămăsese mic, iar frunza se răsucise. Era al doilea an în care seceta pârjolea totul.

      Se gândea cu îngrijorare la nunta lui Lixandru cu Smărăndița pe care o programaseră în octombrie. De nu va ploua, nici mămăligă pentru meseni, în ziua nunții, nu are din ce să facă. Regreta că nu făcuse amândouă nunțile în aceeași zi. Se mai întâmplaseră asemenea evenimente, nu strica el rânduială. Ciovlică și Titirez fuseseră de acord să nuntească deodată, doar Filofta și Frusina se contraseră, aduseseră ca argument faptul că nu le-ar merge bine în viață tinerilor, ba Frusina susținea sus și tare că este chiar rău de moarte pentru miri.

      Vasile și Didina se cununaseră religios în prima duminică după Paști, în duminica Tomii. Preotul înălțase rugi pentru dezlegare, acea zi nefiind chiar cu voia Domnului pentru cununii religioase. Fusese o zi frumoasă, dimineața plouase cât să ude praful gros, apoi soarele ieșise din nori pe un cer senin și curat și așa se păstrase până seara când apusese cu regretul de a nu putea fi părtaș la strigarea darului.

      Doisprezece cai înhămați la șase căruțe, cu zurgălăi și funde viu colorate legate la căpestre au pornit de la casa lui Titirez spre casa lui Gheorghe Lemnaru. Fiecare căruță avea câte trei leagăne peste care fuseseră așternute cele mai frumoase macaturi din casa lui Anghel și din casele celor care veniseră în nuntă cu căruțele. Pe fiecare leagăn erau câte patru nuntași cu sticle cu băutură în mâini, veseli și porniți pe distracție. În zurgălăii cailor și chiotele muierilor alaiul a trecut pe la casa nunilor mari pe care i-au luat în căruța din frunte, acolo unde era ginerele. Tropăitul cailor, chiuitul muierilor și strigăturile bărbaților scoteau sătenii la porți să vadă ginerele cum mergea cu alai mare să ia mireasa din casa Lemnarilor. Ajunși în poarta lui Gheorghe au coborât din căruțe, socrul mic împreună cu soacra mica, cu ploștile în mâini, i-au întâmpinat pe oaspeții.

      -Doar ginerele să intre în curte să caute mireasa, de o va găsi să vină împreună cu ea să ureze bun venit nașilor și celorlalți nuntași, iar de nu o va găsi, să faceți bine să vă înturnați de unde ați venit, înseamnă că nu va mai fi nicio nuntă. Gheorghe vorbea serios, doar în smaraldul ochilor jucau steluțe de bucurie.

      Vasile aflase din timp de la Didina unde se va piti, s-a prefăcut că o caută puțin prin curte apoi a mers direct la locul unde mireasa se pitise pentru a fi găsită. Împreună au venit la poartă, au urat bun venit nunilor și rudelor lui Titirez  și, în acordul unui marș cântat de lăutari, au fost poftiți să intre la mese.

      Au fost serviți de către neamurile lui Lemnaru cu ciorbă de pasăre, cozonac și mere. Ca băutură au avut țuică și vin din belșug din care s-au adăpat din plin verii lui Anghel, toți cu poftă de mâncare, dar mai ales de băutură de care nu se mai atinseseră de mult timp din lipsă de bani.

      Cununia religioasă a avut un șarm aparte. Preotul, din cauza paharelor cu vin pe care le băuse la parastasul lui Gheorghieș ce fusese înmormântat înainte de sosirea mirilor pentru cununie, a lălăit „Isaia dănțuiește” după câtecul „bun îi vinul ghiurghiuliu” al Mariei Tănase. După cununie au mers cu toții la salon, acolo unde a fost pusă masa și unde lăutarii au cântat până dinspre ziuă.

      După ce ultimul mesean a dat darul constând în patru gâște și o dublă cu porumb, în salon s-a produs rumoare, femeile au început să țipe, s-a auzit un foc de armă:

     -Ce credeați, mă, nenorociților, mă vânduților lui Anticrist, că veți scăpa cu viață? V-ați înșelat amarnic, cumetre Haralamb am prins toți porcii, să avem grijă să nu ne scape. Dumitru Belciug, proaspăt eliberat din arest, făcuse câteva luni de pușcărie din cauza legăturilor cu banda lui Bercovici, era cu arma în mână, alături de Haralamb și ginerele lui, toți înarmați.

      -Dați-vă în dreapta toți mesenii, mai puțin familia lui Gheorghe Lemnaru, a lui Titirez, instructorul roșu și Lazăr la Samfirei, tu, Ciovlică, mergi la grămadă, ești prea sărac și prea prost să te omorâm noi. Mișcați-vă mai repede, altfel încep să trag la nimereală. Și ca să-i impulsioneze mai abitir a tras un foc de armă, din tavan a căzut mortal în capul mesenilor.

     S-a produs o vânzoleală și mai mare, mesenii de rând, aceia care nu aveau legătură de rudenie cu Lemnarii, căutau să meargă în partea în care li se ceruse. Se împiedicau unii de ceilalți, panica pusese stăpânire pe toți, se înjurau unii pe alții fără nici un motiv întemeiat, doar acela că li se păreau că stau în fața lor și nu îi lasă să fugă din fața agresorilor, se loveau unii pe alții fără să se uite în cine dau. Băutura și frica îi determinau să acționeze instinctual.

      Instructorul de partid s-a apropiat ușor de Lixandru:

      - Lixandre, am pistolul la mine, ce părere ai, să facem uz de armă? Furtună nu era speriat, trecuse prin multe încercări în viața lui.

      -Nu, nu vom folosi arma, asta ar însemna să moară mulți oameni nevinovați. Vom încerca să-i anihilăm folosind șiretlicuri. Ce dracu, sunt doi babalâci burtoși și un idiot, nu trebuie să ne speriem. Încearcă dumneata tovarășe Furtună să-i ții de vorbă, întreabă-i ce vor și dacă s-au gândit la consecințe.

      Instructorul a ieșit în față, era într-o formă bună, nu se știe din ce motiv nu băuse, desi era un tovarăș loial al lui Bachus. Era îmbrăcat elegant, cu cravată și costum, cămașă alba, iar pe cap avea o pălărie din cele la modă, pentru nunta lui Lixandru lăsase tradiționala lui șapcă.

      -Domnule Belciug, vă înțeleg supărarea, nu este ușor ca unicul dumneavoastră copil să fie închis pe viață pentru acte de răzvrătire antisocială. Știu că în ultimul moment l-a trădat pe Bercovici, însă nu pentru a veni alături de noi, ci pentru a răzbuna rușinea făcută familiei de acel nenorocit legionar. Nu v-a fost ușor să suportați mitocănia, perversitatea și agresiunea lui Bercovici. Trebuia ca atunci să veniți la noi, să ne dați toate datele pentru ca împreună să anihilăm banda de nemernici a legionarului.

     -Dacă nu taci, îți zbor creierii, înțelesu-m-ai? Treci alături de ceilalți porci cu care ești tovarăș. Mișcă-te! Belciug turba, simțea că pierde controlul.

      -Întâi îți voi spune tot, pe urmă poți să faci ce vrei. Știi de ce nu ai venit la noi? În ciuda faptului că Bercovici îți siluia femeia, drept este că începuse și ei să-i placă, într-un fel îți plătea polița pentru Iosif Abraham, ai sperat că mâna aia de bandiți va da guvernul Groza peste cap și veți veni la putere voi cu Maniu vostru. Ți-ai sacrificat și copilul și nevasta pentru o himeră. Iată că l-am prins pe bandit împreună cu toată banda lui. Tu ai scăpat ieftin, puteai să putrezești în închisoare, însă regimul nostru democratic a ținut cont de faptul că ai fost forțat, amenințat și șantajat cu moartea copilului și de aceea nu ai divulgat legătura dumitale cu Bercovici. Furtună blufa, știa că Belciug fusese eliberat și pus sub urmărire pentru a aduna toate elementele reacționare din împrejurimi. Liniștit, cu brațele încrucișate pe piept, Furtună se uita într-un fel disprețuitor la Belciug, intenționat nu le dădea atenție lui Haralamb și ginerelui său, îi considera ca fiind neînsemnați.

      Haralamb s-a apropiat și mai mult de Belciug, se vedea îngrijorarea pe fața lui, transpira abundent, începea să regrete că l-a însoțit pe Dumitru. Simțea pământul cum fuge de sub picioarele lui, se vedea căzând într-un hău de unde nu avea nici o ieșire.

      -Eu plec Dumitre, îl iau și pe nevolnicul de ginere, aici nu-i de glumă, eu moarte de om nu vreau să fac, ori dacă mai stau, așa se va întâmpla. M-ai amețit cu țuica și cu vorba, nu este deloc simplu. Nu avem cum să scăpăm de aici. Haralamb s-a depărtat de Belciug, l-a luat de mână pe ginerele lui și împreună au pornit spre ușă.

      -Tu ce mai aștepți, de ce nu pleci? Tovarășii tăi mai deștepți decât tine au tăiat-o, ia-o după ei, nu îngroșa gluma. Între timp de Furtună se apropiase Vasile, mirele din acea nuntă, și Lixandru, cumnatul său care era și primarul comunei.

      Fără să scoată vreun cuvânt de amenințare, Belciug a dus pușca la ochi și a tras. Nemernicul glonț a nimerit pieptul lui Vasile:

      -Mori scârbă, din cauza ta copilul meu este în pușcărie pe viață. După ce a tras, pușca i-a căzut din mâna devenită neputincioasă. Focul de armă tras asupra unui om îl trezise la realitate. Belciug nu era un criminal, era un om îmbogățit, pe care averea și îmbuibarea îl pervertise, îl făcuse să fie ticălos și paranoic. Focul de armă tras asupra lui Vasile îl trezise la realitate, văzuse viața cum i se prăbușise încă o dată.

      -Dobitocule, ai împușcat un om, ce crezi că ai reușit cu asta? Ești un laș nenorocit, ai venit cu arma să tragic într-un tânăr în cea mai fericită zi a lui. Sunt sigur că se va vindeca, nu poate să moară din pricina unui dezaxat, a unuia care  și-a întemeiat averea pe nefericirea arendașului Iosif Abraham căruia i-ai luat nu doar averea, ci și nevasta. Prostule, ai crezut că Aritina, trădându-l pe Iosif, te va iubi pe tine? Te-ai înșelat amarnic. Când Bercovici, tânăr și cu tupeu s-a agățat de nevastă-ta, ea nu și-a mai dat cracii jos de pe umerii legionarului. Ai îmbătrânit Dumitre, nu te mai vrea femeia, vrea altul tânăr și puternic. Vei înfunda pușcăria pentru tot restul zilelor tale. Spirache este închis pe viață. Aritina este liberă și bogată, gata să se arunce în brațele altuia, chiar dacă nu mai este așa de tânără și frumoasă, are destui bani să plătească tineri care să-i potolească fierbințeala sângelui năvalnic al femeii aflate pe ultima sută de metri.

      -Ai trait urât, a continuat vorba Lixandru, vei muri urât, departe de familie, fără să-ți aprindă cineva o lumânare în ceasul cel de pe urmă, fără să ai un mormânt pe care să fie scris numele tău spurcat, vei avea la cap un lemn pe care va fi scrijelit un număr. Legați-l băieți, a ordonat unor flăcăi ce erau în apropierea lui. Jandarmii vor merge și după Haralamb și ginerele lui. Să stârpim odată pentru totdeauna toată șleahta de chiaburi și exploatatori.

      Focul de armă a produs o adevărată isterie, femeile țipau, bărbații, în marea lor majoritate, erau beți, alergau bezmetici de colo colo, mai mult încurcând pe cei care voiau să facă un pic de ordine.

      Vasile a căzut în genunchi, imediat neamurile îngrijorate au venit asupra lui. Didina a leșinat, Filofta a luat o cană cu apă și i-a udat fața, fata a început să-și revină.

      -Lixandru a plecat după Calomfira să o aducă pentru a cerceta rana lui Vasile, dacă moașa va hotărî că rana este gravă îl vor duce pe Vasile la spital, încă nu știm cât gravă este, să sperăm că va scăpa cu bine. Fii liniștită, copila mea, rana nu poate fi gravă, Vasile e puternic, se va face bine. Filofta, cu lacrimile în ochi căuta să-i mențină moralul Didinei. Off, maică, ce nenorocire v-a fost dat să pățiți în ziua nunții voastre.

       Pe Belciug îl legaseră cu o sfoară găsită la gâtul unui cal, așteaptau jandarmii să vină să-l ridice. În salon se auzea un jalet puternic, deznădăjduit, era Frusina care-și plângea băiatul ajuns victima unui nenorocit. Glonțul însângerase rochia alba de mireasă a Didinei, distrusese o fericire aflată în primăvara vieții.

 …………………………………………………………………………………………………………………………..

     Calomfira, adusă cu căruța de Lazăr, curățase rana lui Vasile, apoi o pansase cu fașe albe, din in ce aveau un miros ciudat de la leacul de dezinfectare folosit, după ce mai întâi presărase pe rană un praf gălbui făcut din plante doar de ea știute. Tot timpul moțăise din cap în timp ce în colțul buzelor avea un zâmbet enigmatic.

      -A avut noroc, glonțul a făcut o gaură în marginea pântecului fără să atingă vreun organ vital, și ce este cel mai bine, glonțul nu a rămas în trup. Se va vindeca, are noroc Vasile, este a treia rană pe care o primește și care nu-i pune  în mod  serios viața în pericol. Este un bărbat puternic. Gheorghe, fii mândru că ai un asemenea ginere, iar tu Anghele, să fii sănătos, mă bucur că ți-a ieșit boieria din cap. Frusino, ai grijă de băiat, ai grijă de Didina, cu strajnică noră te-ai ales și nu uita să te înțelegi cu Filofta și cu Gheorghe, oameni ca ei sunt puțini în sat. Didino, doar tu, dacă stai lângă Vasile și-i veghezi întremarea, îl vei vindeca. Să-i schimbi des pansamentul și să-i pui prafurile pe rană. În scurt timp va fi pe picioarele lui.

      Gheorghe a oftat, a închis ochii, un zâmbet i-a apărut în colțul buzelor, era mulțumit de Vasile, se vindecase și deja reîncepuse serviciul la Primărie. Belciug, Haralamb și ginerele lui erau închiși, doar Dumitru Belciug fusese condamnat la închisoare pe viață, Haralamb primise o sentință de condamnare la 10 ani, iar ginerele lui la 8 ani de închisoare. Ceilalți chiaburi, după acea întâmplare, băgaseră capul la cutie, chiar dacă în sinea lor îi urau pe comuniști, i-ar fi vrut mai de grabă morți de s-ar fi putut, totuși, în fața lor începuseră să facă sluj. Belciug, neoficial, poate și prin faptul că era cununat de Dobreanu, era considerat șeful chiaburimii din sat. Un fel de staroste. Detronarea și condamnarea lui Belciug i-a pus pe gânduri, se terminase domnia banului, a boierului și chiaburului, începea domnia celui sărac, a proletarului.

     Dacă rânduiala în timpul proletariatului a fost bună ori rea, doar istoria ne poate spune. O istorie neutră este greu de găsit, fiindcă și istoricii neutri lipsesc. Un istoric fără ideologii politice nu va putea scrie în timpul comunismului despre mărețele realizări ale țărăniștilor și liberalilor. La fel nu va putea să scrie împotriva liberalilor când la putere este un guvern de dreapta. De aceea istoria, în cele mai multe cazuri, va fi părtinitoare.

…………………………………………………………………………………………………………………………..

      Sfârșitul lui noiembrie 1946. Timpul se răcise, gerul pusese stăpânire pe satul Valea Mare. Bruma groasă albea dimineața acoperișul caselor și iarba uscată de pe marginea drumului.

      În casa lui Gheorghe Lemnaru era o mare petrecere. Pe lângă Lixandru cu Smărăndița, Vasile cu Didina, mai erau Lazăr cu nevasta, instructorul de partid și Prâslea care se cuibărise într-un colt, nefiind încă primit în discuția celor mari.

      Vorbea Furtună, instructorul de partid, de fapt făcea o analiză a alegerilor parlamentare ce tocmai se încheiaseră.

      -Prieteni, ne-a trecut glonțul pe la ureche la alegeri. La noi, aici, a fost bine, nu prea au mișcat reacționarii în front. Doar câțiva amețiți au votat cu țărăniștii. Sloganul nostru:„cine nu este cu noi, este împotriva noastră” a dat roade. Unde nu am stat chiar bine am aplicat învățătura marelui Stalin, nu a contat cine și cum a votat, ci a contat cine și cum a înnumărat voturile.

      Voi știți că în România, conform înțelegerii de la Ialta, sunt reprezentanții celor trei mari puteri militare: Vâșinski din partea URSS, Averell Hariman din partea SUA și Clerk Kerr din partea Regatului Unit al Marii Britanii. Maniu face poteci zilnice, nu la Vâșinski, ci la reprezentatul SUA Averell Hariman. Ne pârăște că am fi falsificat alegerile și cere SUA și Regatului Unit să nu recunoasă noul guvern. E posibil ca americanii și englezii să promită multe, pe de altă parte, în mod cert nu se vor ține de cuvânt. Nimeni nu are nevoie de o escaladare a conflictului între occident și URSS. Între vest și est s-a tras o cortină, „cortina de fier” cum plastic a denumit-o Churchill la Potsdam în martie 1946. Tovarăși, România a pornit pe un drum nou, drumul victoriei în lupta împotriva exploatatorilor. Vremea lor a apus,  România a deschis ușa revoluției proletare, de aici încolo va fi un nou răsărit de soare. Alde Maniu, Brătianu, Mihalache, Malaxa etc. simt nisipurile mișcătoare sub picioare lor. De ce se zbat mai tare, de aceea se vor scufunda mai adânc. Nu au niciun pai de care să se prindă, se vor îneca în propria lor mocirlă. Ne condamnă pe noi că îi nedreptățim acum? Fals, prieteni! Noi nu am uitat umilința la care am fost supuși în anii în care am activat în adâncă ilegalitate. Am fost precum brazii cei înalți și puternici pe care ei ne-au tăiat cu toată forța lor distructivă, mai mult, au încercat să ne smulgă din rădăcini. Au uitat un lucru elementar, noi avem rădăcinile adânc înfipte în acest pământ românesc. Indiferent de vântul, ploaia, viscolul, omătul, ori furtuna care s-au abătut asupra țării noastre, noi n-am fugit, nu ne-am plecat, am rămas aici, pe acest pământ cu rădăcinile adânc împlântate în glia strămoșească. Chiar dacă ne-au fost retezate ramurile, de multe ori trunchiurile, am revenit, noi lăstari din rădăcinile noastre au împădurit pământul. Prieteni, un copac crește și moare, altul îi ia locul. Așa suntem noi, nu putem fi dezrădăcinați. Să ne gândim la Dobreanu, marele moșier al nostru care ne-a supt sângele ca un vampire zeci de ani, a fost ministru, om de stat, însă, cum a simțit greul a rupt-o la fugă peste hotare. Noi am rămas aici să ducem mai departe flamura tricoloră a României într-o nouă era. Vom avea o revoluție proletară, clasa muncitoare împreună cu țărănimea vor fi cei care vor realiza revoluția  îndrumați fiind de flacăra vie a lui Stalin, al ideologiei marxist -leniniste sub învățătura farului călăuzitor al Partidului Comunist Român.

     Lixandre, vei fi pe mai departe primar al satului, și-a continuat Furtună monologul, te-ai descurcat bine, ești un om energic, ai reușit să strângi în jurul tău oameni adevărați, puternici și cu dragoste de sat. Organizația voastră de partid s-a mărit cu fiecare zi ce a trecut. Știi când ai venit la mine să mă întrebi dacă este bine să primești în organizația de partid oamenii de la opoziție?? Era vorba de doi fruntași, unul țărănist și unul liberal care voiau să se înscrie la noi. Ți-am spus atunci să-i primești, bine am făcut. De multe ori cei doi au vorbit în cadrul întâlnirilor electorale împotriva fostelor lor partide. Lixandre, totuși, nu uita, cine a trădat o dată, va mai trăda. De aceea e bine să fim cu ochii pe ei și prima data când o zbârcesc, nu contează că vor fi la prima abatere, să-i dai afară. Sunt îmbătrâniți în rele, nu trebuie păstrați, ne-am folosit de ei, gata, dacă nu ne mai trebuie  îi aruncăm peste bord! Ei sunt precum merele putrede așezate într-o ladă cu mere sănătoase, dacă nu vom extrage fructele atinse de rău, vor îmbolnăvi toate merele sănătoase.

      Prieteni, să nu uităm că Dumnezeu a făcut mielul, dar tot El a făcut și lupul. A făcut lumina, dar și întunericul. De noi depinde să păzim mielul de lup și să luminăm întunericul. Asta va fi prima noastră grijă, să alfabetizăm populația ținută  intenționat în întuneric. Însă tot de noi depinde și păzirea mieilor de atacul lupilor. Nu va fi ușor, dar, împreună vom reuși!

      Dragi prieteni, suntem la început de drum și ca orice început va fi greu. Nu va curge lapte și miere doar pentru că am ajuns noi la putere. Anul acesta a fost unul teribil de secetos, va fi foamete, mai ales în Moldova. Țara este după război, rezervele statului nu sunt mari, avem speranța că ne vor ajuta prietenii sovietici. Trebuie să fim strânși uniți în jurul partidului. O nuia dacă o prinzi în mână o poți frânge, însă un mănunchi de nuiele nu mai pot fi frânte, dar o țară întreagă? Unirea ne va face puternici. Vorbiți cu oamenii, ascultați-le păsurile, încercați să-i ajutați, aveți grijă să nu promiteți ce nu puteți da. O minciună poate să-i depărteze de voi, sunt sătui de bătăi și minciuni. Lixandre, Vasile, Lazăre, vorbiți-le oamenilor pe înțelesul lor, sunteți dintre ei. Samfiro, discută cu femeile, vezi ce-ți spun, transmite cuvântul partidului să prindă încredere în tine și în PCR. Nea Gheorghe, noi nu bem o țuică? Mi s-a uscat gâtlejul…

      -Păi dacă nu vă mai opreați din vorbit? Se vede treaba că sunteți învățat să spuneți voroave, i-a tăiat cuvântul Lemnaru. Acu ce să zic, dumneata le potrivești bine din grai, dar pân’ la fapte mai este cale de mers. Oamenii încă sunt speriați, nu știu ce să aleagă în mod fățiș. Până mai ieri, Belciug, Haralamb și alții ca ei tăiau și spânzurau în sat, în timp ce noi, ăștialalți, eram la coada rânduielilor fără drepturi și fără vreo apărare. În capul satului este o salcie bătrână care se leagănă de zici că e smulsă din rădăcină când viscolele cele mari se abat prin câmpia întinsă spre satul nostrum, dar ea a rezistat, nu s-a frânt, așa vor și acești tineri care acum se află în fruntea satului.

      -S-a terminat nea Gheorghe, și-a reluat vorba Furtună, de acum de noi depinde cum ne vom așterne. Anul ce va să vină va fi unul al foametei, al nesiguranței zilei de mâine, ultimii ani secetoși, la care s-a mai adăugat și războiul, ne vor crea mari probleme. Chiaburimea și forțele reacționare au să caute să profite de nenorocirea abătută asupra noastră. Nu trebuie să cedăm, nu trebuie să ne abatem de la directivele pe care ni le vor trimite tovarășii din guvern și din Comitetul Central al PCR. Uniunea Sovietică, prietena noastră, nu ne va lăsa să murim de foame, ne va trimite bucatele de care țara va avea nevoie.

      Să ne și bucurăm, avem să vedem ce va fi, „bucuroși le-om duce toate…” vorba poetului. Acum să sărbătorim victoria în alegeri a PCR.  A fost o luptă politică grea, însă rezultatele ne bucură și ne șterge osteneala din oase. Mă bucur că am aici, în jurul meu, pe cei mai dragi oameni din acest sat. Vezi nea Gheorghe cum se aranjează toate? Te speriaseși că nu vei avea cu ce să faci nunta lui Lixandru. Ai văzut cum s-a găsit de toate? Partidul nu ne lasă, bre, la greu. A căutat în teșchereaua depozitelor sale și a scos de acolo tot ce a trebuit pentru nunta acestor tineri frumoși. Să ne trăiască! Să trăiți cu toții! Cu paharul în mână Furtună s-a ridicat în picioare și într-un avânt revoluționar a început să cânte „Internaționala”.

     

 

 

 

                              Epilog

 

 

 

 

 

     În 1947 în România a fost cea mai mare foamete a sec XX. Mulți oameni, mai ales din Moldova, au murit din cauza inaniției. Banii s-au devalorizat într-o dinamică uluitoare.

      Familia Lemnaru a reușit să treacă cu bine peste lipsurile provocate de secetă. Lixandru și cumnatul lui, Vasile, ca funcționari ai primăriei, primeau ajutoarele venite de la stat pentru populația aflată în nevoi. Cei doi, oameni cinstiți, împărțeau sătenilor ajutoarele în funcție de nevoile fiecăruia. Pentru ei opreau doar ce se lipea de mână și se… lipea, nu mult, însă suficient încât să nu ducă familiile lor și a lui Lazăr lipsă de ceva. Erau vremuri grele, banii nu mai aveau valoare. Alimentele lipseau, specula era la ea acasă. Chiaburii făceau avere din vânzarea cu suprapreț a cerealelor. Anchetele poliției erau intensificate, dar, cum  trebuiau să mănânce și ei, chiar dacă erau oameni ai legii, rezultatele erau aproape nule.

      Familia Lemnaru reușise să devină cea mai de vază familie din sat, asta datorită lui Lixandru, lui Vasile, dar și al cumătrului Lazăr împreună cu bătăioasa lui nevastă, Samfira. Toți trei erau nucleul organizației de partid din sat. Trecuseră prin multe împreună, însă în final reușiseră.

      Prin decretul 310 din iulie 1964 Spirache Belciug a fost eliberat din închisoare, însă nu s-a mai întors în sat. Tatăl lui murise în detenție, iar mama-sa, Aritina, înebunise, după ce tocase averea cu toți neisprăviții.

     

     

 

     

   

     

 

 

 

 

 

 

 

     

 

 

 

  

        

 

 

     

 

     

 

 

   

 

 

     

       

 

     

 

      

 

 

 

 

     

     

 

 

    

 

 Spirache va fugi din arestul jandarmerie șși se va aciua în munți. Va încerca să omoare pe cei din familia lui lemnaru și pe Vasile Titirez. La nunta lui Vasile, apare spirache cu arma în bandulieră