Primarul X

    În celula semiîntunecată a arestului, un bec chior arunca o lumina slabă și gălbuie, paturile erau suprapuse, două pe o parte, două pe cealaltă. Pe pat erau puse saltele umplute cu zegras tocat de îndelungată folosire, iar peste saltele erau cearceafurile care la origini fuseseră albe, acum aveau o nuanță tulbure, nedefinită cromatic, cu găuri mari și dese, deși nu fuseseră puse pe panourile de țintă unde gardienii se antrenau trăgând cu pistoalele, păturile subțiate de prea multă uzură, grele din cauza prafului cu care erau îmbâcsite, întregeau cazarmamentul. Culoarul dintre paturi avea cam un metru și jumătate lățime și aproximativ trei metri lungime. În partea stângă era cabina WC-ului turcesc, tot aici era și dușul. Când se deschidea ușa, din interior lovea un miros greu, de aer stătut și pestilențial. Locatarii groaznicei camere se acomodaseră cu toate aceste neajunsuri, nu mai simțeau nici miasmele, nici jena când foloseau toaleta, se obișnuiseră chiar să citească la lumina oarbă a becului din perete. Fereastra mică, prevăzută cu gratii și plasă din sârmă cu ochiuri mici ca de sită, era situată la nivelul tavanului, iar la exterior la nivel cu pământul.

Sprințaru uitase luxul de acasă, se obișnuise cu noua lui locuință, își impusese să se acomodeze, știa că sejurul lui va fi îndelungat. Cei trei tovarăși de cameră erau arestați pentru tâlhărie și viol. Erau recidiviști obișnuiți cu viața din arest și detenție. Nu ascundeau faptele pe care le comiseseră, din contră, făceau din acțiunile lor reprobabile, acte de eroism. Unul povestea, cu cinism, cum reușise, împreună cu alți doi „tovarăși”, aflați acum pe ”goană”( neprinși, în urmărirea poliției), să violeze o tânără studentă care se întorcea noaptea de la muncă. Nu actul sexual în sine îi mulțumise cel mai mult, ci neputința fetei de a se apăra, zbaterile și țipetele tinerii îi făcuseră să se simtă puternici, să se creadă dumnezei, să atingă paroxismul. Poveștile lor îl îngroziseră pe Gheorghe Sprințaru. Recidiviștii simțiseră că primarul nu este obișnuit cu viața din arest și pușcărie și încercaseră să-l terorizeze. Nu aveau nimic personal cu el, doar lipsa de ocupație și nevoia de adrenalină îi făceau să fie duri. Însă Gheorghe nu era un fricos, avusese de-a face de-a lungul timpului, când condusese primăria, cu tot felul de oameni, iar sângele țigănesc îi dădea un anumit tupeu. Cu tact și calm, dar mai ales  curajul pe care l-a afișat, a făcut ca recalcitranții să se potolească. Un timp a crezut că procurorul Zenobie nu era străin de șicanele provocate de recidiviștii lui colegi, încă mai credea acest lucru. Auzise că intimidarea, promisiunile și frica erau metode de a determina un inculpat să vorbească. De 25 de zile, de când fusese arestat, nimeni nu-l întrebase ceva, nu-l bucura acest fapt, bănuia că procurorul caută probe, face conexiuni, voia să-l condamne. Nici avocatul lui, angajat de familie, nu știa mai multe. Contrar obiceiului, nu transpira nimic din dosar în presă. Gheorghe trecuse de perioada de șoc, normală ca urmare a arestării, acum începuse să-și facă analize, să caute punctele slabe din activitatea lui. Nu dormise multe nopți, își fixase un punct în tavan, îl privea ore întregi fără să se gândească la ceva anume.

   Își amintise în lungile nopți din arest, când timpul se dilată, minutele devin ore, iar zilele sunt veșnicia însăși, ziua în care ajunsese primar al comunei. Era pe atunci un tânăr de 27 de ani, înalt, suplu și mândru, era un comunist destoinic. Își făcea treaba corect la locul de muncă, lua întotdeauna cuvântul la ședințele de partid, nu combătea, nu lăuda pe nimeni, vorbea mult fără să spună ceva concret, puncta doar atunci când secretarul BOB(Biroul Organizației de Bază al PCR) îi cerea în mod expres să critice pe vreun tovarăș de partid care călcase pe lângă linia directoare a PCR. În acele momente era pătruns de înaltele idealuri ale partidului, în fapt era un oportunist sadea, și îi plăcea să-l tragă de urechi pe vinovat. Tovarășii de la județ au văzut în el un cadru de nădejde și cu viitor, acesta a fost momentul în care a fost propus și ales primar.

Lucrurile au mers bine o perioadă până când, din cer s-au pornit ploile care au uitat să se mai oprească, apele s-au umflat și și-au părăsit vechile albii, au luat-o direct pe ulițele satului antrenând în drumul lor tot ce găseau, păsări, porci, cotețe, lemne, chiar și o casă care era mai în vale a fost dărâmată de apele învolburate. Oamenii se rugau la Dumnezeu și-și făceau cruci, urgia făcuse ravagii mari. Într-un târziu apele s-au retras, în urma lor a rămas un adevărat dezastru, casele erau pline de mâl, mobilele se umflaseră și se descleiaseră din cauza umezeli, jalea era pe ulițele satului. Bătrânii spuneau că nu văzuseră asemenea calamitate.

-Ne-a blesteamat Dumnezeu pentru răutatea noastră, spuneau femeile făcându-și cruci mari.

A cerut militari să ajute oamenii să-și curețe gospodăriile, i s-au dat. Era nevoie de bani pentru ajutorarea oamenilor, a mers la județ la tovarășul secretar care se ocupa cu problemele rurale. A găsit înțelegere, i s-a aprobat cererea. Problema a fost când a ajuns mai jos la depozitele cu materiale. Era plimbat pe motiv că nu au în stoc cherestea, deși el vedea foarte bine stivele cu scândură, s-a supărat nu știa cum să procedeze. A doua zi a luat o damigeană plină cu 10 litri de țuică și a plecat la depozit. Miracol, țuica a descuiat ușile care ieri erau închise, iar scândura a apărut pe stoc.

A înțeles cum merg lucrurile, de atunci când avea nevoie de ceva pentru sat, sau pentru el, umplea portbagajul Daciei 1300 cu brânză, țuică, vin cu o găină grasă din bătătură și pleca la oraș la depozitele de mărfuri sau la șefii din structurile de partid care se ocupau de repartiția materialelor.

După revoluție lucrurile au luat-o razna, noile organe de conducere ale județului, parlamentarii și politicienii în general erau lihniți de foame. Nu mai mergea cu câțiva litri de țuică pentru ca primăria să primească ajutor, trebuia să dea cotă parte din suma care se cheltuia pentru investiție. La început se mulțumiseră cu câteva sute de lei sau mii de lei, cu trecerea timpului pretențiile sau ridicat la procent din lucrare.

    A avut un moment în care a vrut să renunțe la funcție, era prea târziu, au apărut șantajările, intrase în joc, trebuia să continuie. Mai avusese de-a face cu procuratura, însă de fiecare dată a găsit omul potrivit care să ”ungă ușile care scârțâiau” la procuratură. Acum părea a fi altfel. Zenobie nu mințea, nu el era ținta, nici măcar senatorul, trebuia „legat„ unul puternic, poate chiar primul ministru.

    Problema banilor dați sinistraților nu-l privea, iar vicele nu avea probe împotriva lui, din contră, putea chiar el să-l acuze pe Arnăutu.   

O problemă spinoasă rămâneau banii pe care îi primise de la Ioanci și pe care el îi împărțise lui Asudatu și lui Tânjală, dar nici aici nu sunt probe directe împotriva lui. Acuzația patronului cum că i-ar fi returnat o parte din bani nu se suținea cu probe materiale, erau vorbe aruncate în vânt.

Se hotărâse să tacă, dacă anchetatorul venea cu probe pe care nu le va putea nega, va recunoaște, dacă nu, nu se va da singur legat.

    A tresărit când a auzit zgomotul zăvorului, s-a întors cu fața spre ușă, un gardian înalt, slab, având tot timpul țigara în colțul gurii,a țipat la el:

-Ce te zgâiești mă? Marș la anchetă!-Apoi a tras puternic din țigară,fumul ieșea din gură și nas în reprize, mergea și pufăia, în urmă rămâneau cercuri din fum ca niște mici covrigei.

Nu-l mai deranja limbajul vulgar și grosolan al gardienilor, devenise imun.

S-a uitat spre pat, de parcă avea toată averea acolo, era o canadiană veche cu mesadă, o ceruse special soției să o aducă pentru zilele și nopțile mai reci, apoi a ieșit după gardian.

-Hai mă odată, nu am toată ziua la dispoziție!-Agentul își dădea importanță.

A ajuns în dreptul biroului lui Zenobie, se aștepta să-l lase să facă anticamera, însă cum a auzit că a sosit, procurorul a făcut semn să intre.

-Băi, dar ce puți! Ce dracu sunteți nesimțiți? Nu vă spălați? Vreau să terminăm repede că nu suport duhoarea ta. Îl vreau pe Tânjală și tu mi-l vei da! –Zenobie îl urmărea cu coada ochilor pe Sprințaru, acesta nici măcar nu a clipit la toată vorbăria lui.-Ai înțeles Sprințarule?

-Da, am înțeles!

-Vorbește! Ce te uiți la mine ca vițelul la poarta nouă!? Fața slabă a procurorului făcea diferite grimase, cea mai folosită era aceea prin care își arăta disprețul.

-Ce să spun?

-Cum i-ai dat banii lui Tânjală! Apropo, să-ți spun una tare! Senatorul a fost la tine acasă, apoi ghici unde s-a dus? Ai ghicit, la Manuela! Băi, spunea baba, ști care babă, aia care i-a dat casa Manuelei, că nu a plecat până dimineața de la iubita ta! Ce dracu o fi făcut acolo toată noaptea? Al dracului Tânjală!

-Apără-l! Mâine poimâine merge la Florica, apoi la Ema, de Manuela nu mai spun, de atunci tot are treabă la oraș, s-o fi spurcat la domni, nu mai vrea un biet primar, acum în pușcărie, vrea senator!?

Gheorghe simțea că nu mai are aer, nu mai suporta măgăriile lui Zenobie, știa că nimic nu este adevărat și cu toate acestea șarpele îndoielii se  strecurase  în sufletul lui.

-Nu am nevoie de tine, dă-mi pe Asudatu și pe senatorul Tânjală, apoi mă ocup de senator să spună și țâța pe care a supt-o de la mă-sa și ție îți promit minimum de pedeapsă. Patronul Ioanci a spus că ți-a dat 200.000 de euro, din care a oprit TVA-ul plus impozitul, uite al dracu că nu mi-a spus suma exactă de bani, de aici încolo povestește tu, spune Gheorghe ce ai făcut cu banii, sunt la tine?

-Care bani?

-Nu face pe prostul! Banii pe care ți i-a dat Ioanci.-Procurorul începuse să fie nervos. Se ridicase în picioare și se plimba în jurul biroului, din când în când se oprea în fața lui Gheorghe și-l privea în adâncul ochilor, spera să afle acolo ce nu-i spunea primarul. Ochii lui Sprințaru erau reci ca ai unui pește, nici nu clipeau când Zenobie se uita fix , îi susținea privirea ca unul care nu are nici cea mai mică pată pe conștiință.

-Nu știu de nici un ban dat de patron, am achitat factura, se poate verifica în bancă. Factura este conform proceselor verbale de recepție a lucrărilor și a certificatelor de garanție.

-Sprințarule, mă iei de prost?!-Zenobie striga la primar, vocea lui se auzea până în sala de așteptare. Era spartă, fără rezonanță, o voce a disperării, glăsuită de un disperat. Ochii negri se bulbucase, privea la primar și nu înțelegea cum de se întărise, la început părea că va fi ușor cu el, în colțul gurii îi apăruse un firicel de spumă. Îl irita calmul lui Gheorghe.-Omule, nu ești conștient că vei face pușcărie până îți va crește barba până la genunchi?!

-Dacă așa mi-o fi scris, ce pot să fac?- Gheorghe vorbea egal, fără nuanțe, era cuprins de un fel de fatalism.

-Să vorbești Sprințarule! Să vorbești! Asta trebuie să faci!

-Domnule procuror, nu am nimic de declarat, în plus, față de ceea ce am spus! Aș vrea să mă întorc în celulă, nu-mi place aerul de aici din acest birou.

-Bine!

Agentul s-a înființat imediat, cum a auzit soneria

-Ia-l! Primarul a părăsit biroul cu capul sus, era bucuros că procurorul nu avea probe directe împotriva lui.

Luluța s-a întors acasă cu o greutate pe suflet, de unde se așteptase să jubileze pentru înfrângerea lui Tânjală, avea o inimă grea. Nu era mulțumită de comportamentul ei, se simțea murdară, nu-și ierta ce făcuse. În cap îi veneau amintiri de demult, de când începuse să lucreze pentru senator. Întâi îi fusese secretară la firmă, apoi o luase cu el la cabinetul senatorial, erau îndrăgostiți, el se purta cu ea tandru, afectuos și cu multă iubire. Îi făcea cadouri scumpe, iar contul ei era burdușit cu banii dați de Tânjală să nu ducă lipsă de nimic. Este adevărat că peste ani, focul iubirii lui se mai stinsese, o „împrumuta” lui Guriță oricând avea acesta poftă. Nu se văita, mitocănia băiatului era plătită în aur de tată. Da, a fost jucăria sexuală a grangurilor de la București, însă cadourile lor erau valoroase, îi dădeau chiar și sume de bani, licitau pentru ea, cât de frumos era! Regreta că nu mai avea parte de astfel de jocuri. Apăruseră altele mai tinere, noroc că fusese econoamă și-și pusese bani deoparte, știa că frumusețea nu dăinuie o veșnicie. Regreta ce făcuse, se simțea ingrată și lipsită de recunoștință. Înțelesese încă o dată că oricât de frumoasă ar fi viața, ea are murdăria ei.Voia să repare ce se mai putea repara, nu-l putea vinde pe acela cu care se culcase din iubire și care o răsplătise din plin. A hotărât să-l sune pe senator, voia să-l informeze despre mârșăvia făcută.

O oră mai târziu Ion Tânjală era în fața Luluței. Omul era împietrit, de ceea ce făcuse secretara lui în care avusese atâta încredere.

-Ce ai de gând să faci?

-Nu știu, vreau să mă opresc, am făcut o greșeală. Nu am dat nicio înregistrare la procuratură, urmează să le duc zilele următoare.

-Fata mea, vrei tu să mă termini pe mine? Poate am greșit față de tine, îmi cer scuze! Dar să mă distrugi? E prea mult! Am bani, îți dau câți vrei, dispari, mergi peste graniță, dacă tu nu ești, nu mai au probe. -Vrei?!

-Da, acum plec, pun câteva boarfe într-un geamantan și urc în mașină. Nu știu unde merg, mă hotărăsc pe drum.-A luat un mic troller de pe șifonier, a aruncat în el câteva schimburi, pe fundul geamantanului a pus casetele cu înregistrările făcute în biroul senatorial.

-Te aștept la ieșirea din oraș, îți dau bani cash și un card, cardul este pe numele lui Guriță.

-Bine! Ne întâlnim acolo! Luluța era agitată, intrase într-un joc periculos. Trebuia să pună bine casetele. Le va ascunde în nișa de la cavoul mamei ei. Cât timp va fi în posesia casetelor, viața ei va fi sigură.

Ioanci parcase mașina, mult mai departe de restaurantul unde fusese convocat de fiul primarului, voia să coboare din autoturismul de teren când a fost lovit pe neașteptate în cap. Lovitura puternică l-a trimis în lumea viselor. Cei trei haidamaci mascați l-au tras jos din mașină și l-au lovit cu picioarele. Când s-au convins că nu mai suflă, l-au abandonat, lăsându-l într-o baltă de sânge. Au mers grăbiți circa 100 de metri, apoi s-au urcat într-o mașină care îi aștepta cu motorul pornit și au plecat liniștiți într-o direcție necunoscută.

Totul s-a făcut la adăpostul întunericului din acea parte a parcării, nimeni nu văzuse nimic, totul desfășurându-se într-o viteză uluitoare.

    Procurorul, cu telefonul în mână, apelase de trei ori cabinetul senatorial, de fiecare dată intrase robotul. Secretara parcă intrase în pământ, nu era de găsit, trebuia să-i aducă înregistrările, fără aceste probe nu putea cere prelungirea mandatului de arestare pe numele lui Sprințaru.

Începuse să se plimbe agitat prin birou cu mâinile la spate, vorbea singur, se certa că nu o însoțise în acea seară acasă pe Luluța pentru a intra în posesia casetelor. Simțea că toată afacerea îi scapă printre degete. 
     Telefonul fix de pe birou a început să sune, bucuros, spera să aibă vești de la Luluța, a alergat să răspundă, de la celălalt capăt al firului un coleg îl anunța că patronul Ioanci decedase la Spital, intrase în stop cardio respirator în urma unor lovituri primite cu o seară înainte. Zenobie s-a prăbușit pe scaun cu telefonul în mână, ultima speranță se spulberase, mâine Sprințaru va fi liber.

-Sunteți chemat la șefu. -Secretara l-a anunțat sec. Cuvintele ei au căzut ca un trăznet.

Puțin adus de spate, Zenobie a intrat în biroul „tiranului”, cum îi spuneau ei pe la spate boss-ului, pe care se pare că îl uitase Dumnezeu și cei de la putere în fotoliul de șef DNA. Era un fel de zeitate necontestată de nimeni, iar cine îndrăznea să vorbească împotriva lui, fie o făcea cu voce stinsă, după ce își luase toate măsurile că nu va fi înregistrat, fie o spunea cu voce tare și atunci dispărea din peisaj. Despre dispărut apăreau a doua zi, la știrile de la ora cinci, vestea că a fost reținut de DNA pentru o infracțiune făcută în urmă cu zeci de ani.

-Să trăiți!

-Spune-mi cum merge dosarul cu primarul, l-a dat în gât pe senator?

-Încă nu!

-Ce probe ai? -”Tiranul! îl privea pe Zenobie cu dispreț.- Recidiviștii trebuiau să-l chinuie seară de seară, să-i facă viața grea, să-l aducă la exasperare, să caute o ieșire, te-ai purtat cu mănuși, ai pierdut, Sprințaru s-a obișnuit în arest, nu va vorbi. Trebuie să-l pui în libertate și să-l urmărești cu foarte mare atenție. Montează tehnică în casa Manuelei și în casa lui. Provoacă-l pe Tânjală, fă ceva, te-am susținut destul, a venit timpul să faci treabă, dacă nu ești în stare, pleacă! Ți-am spus că vreau să ajungi la șefii lui Tânjală. Trebuie să te miști cu inteligență, tu ești greoi Zenobie, ești greoi, nu cred că vei ajunge un bun anchetator. Trimite o curvă în patul senatorului, fă-l să vorbească dracului odată!

-Am înțeles! Mâine îl voi pune în libertate pe Sprințaru, nu-l mai pot ține în arest, dar voi fi umbra lui.-Zenobie se cocoșase de tot în fața șefului, îi venea să se arunce la picioarele lui, să-i sărute pantofii. Îi datora multe, până să-l aducă boss-ul la DNA era un obscur procuror la un parchet de pe lângă o judecătorie dintr-un mic orășel de câmpie, fără industrie, doar cu câteva magazine mai răsărite. Soarta lui ar fi fost pecetluită, dacă șeful nu l-ar fi chemat la București. Din prima zi când a pus piciorul în sediul DNA, boss-ul i-a spus:

-Eu îți spun cui să-i faci dosar! Chiar dacă ai informații și probe despre un infractor, până nu primești OK-ul meu, nu faci nici un pas în cercetarea posibilului vinovat!