Prizonierul I

  Plouase o săptămână de zile, fusese o ploaie mocănească cu picuri mici, deşi şi reci ca gheaţa, vremea se răcise, drumurile se desfundaseră. Tunurile armatei române bombardaseră zile în şir un regiment de infanterie german amplasat într-o vale largă cultivată cu porumb. Sătenii culeseseră în fugă ştiuleţii  de frica frontului care se apropia, doar cocenii rămăseseră în picioare, foioşi şi înalţi de peste doi metrii erau o bună ascunzătoare pentru germani. Nemţii nu se mişcau din teama de a nu fi văzuţi, stăteau pitulaţi la rădăcina plantelor, erau murdari şi nemâncaţi. Au vrut să se retragă spre sat, însă mişcarea cocenilor a atras atenţia armatei române care a pornit un foc nimicitor. O grupă de ostaşi germani, condusă de un sergent, năucită de forţa loviturilor primite, a luat-o la fugă spre liziera pădurii care se afla la circa un kilometru de locul unde se găseau ei. Alergând în zig-zag, unul în spatele celuilalt, cu focul pe urmele lor, după un efort chinuitor au reuşit să intre la adăpostul pădurii. Copacii erau deşi cu coroanele înfrăţite, frunzele erau ţesute, razele soarelui strecurate printre ele păreau mii de licurici. Era un semiîntuneric plăcut. Cei opt soldaţi, coordonaţi de sergent, cu pistoalele automate în bandulierele atârnate pe piepturi, atenţi la cea mai mică mişcare, au intrat în inima pădurii.

  O poeniţă cu iarba înaltă, umedă şi rece i-a îmbiat cu liniştea ei să facă popas. Era o tăcere adâncă, nefirească pentru codru, nu se auzea trilul nici unei păsări, nici măcar un ţârâit de greier. Era o acalmie apăsătoare, soldaţii simţeau că sunt în rai după bubuiturile tunurilor. E drept că ele, bubuiturile, se auzeau şi aici, destul de estompat, chiar se întrebau dacă mai trăgea artileria sau urechile lor încă mai percepeau un zgomot auzit cu ceva timp în urmă.

Discutau liniştiţi, spuneau glume, era o descătuşare după dansul morţii la care luaseră parte. 
Franţ, un zdrahon de soldat cu ochii blânzi şi umezi ca a unui ied rătăcit de mamă, povestea despre nevasta şi cei doi copii ai lui care au fost omorâţi în nimicitorul bombardament asupra Hamburgului care a ţinut din 24 iulie până pe 3 august de anul trecut (1943 nota aut). Atunci Churchill declarase că : „dacă nu pot fi distruse uzinele, să fie omorâţi muncitorii” şi au fost omorâţi peste 45.000 de civili şi alţi 37.000 au fost răniţi.

-Băieţi, am pierdut războiul încă de la Stalingrad şi Cotul Donului, Hitler cu gaşca lui ne mână în luptă, deşi ştiu bine că suntem învinşi. Ar trebui să înţeleagă că murim degeaba, moartea noastră nu va ajuta nimănui. Românii împreună cu ruşii mai au puţin şi ne aruncă peste graniţă  în Ungaria. Camarazii noştri din zi în zi sunt şi mai tineri şi mai slab instruiţi. Asta înseamnă că avem pierderi uriaşe, au început să înroleze tineri de 18 şi 19 ani, îi instruiesc sumar în centrele de instruire, apoi îi trimit pe front carne pentru tunurile inamice. Iohann, adică don sergent, sunteţi cel mai în vîrstă dintre noi, aveţi 30 de ani, uitaţi-vă la copilul ăsta, -Franţ s-a întors cu faţa în dreapta lui unde era un soldat îmbrăcat cu nişte haine largi, cu faţa mică, bălaie şi spână, doar sub nas, deasupra buzei cărnoase, mustăcioara roşiatică începuse să mijească, avea ochii verzi cu căutătura blândă şi sinceră. -Herman, câţi ani ai?

Surprins, băiatul a căutat cu privirea spre uriaşul Franţ, cu un curaj pornit din teribilismul vârstei a rostit ca atunci când dă onorul:

-Am 18 ani împliniţi!

-Bine, nu este nevoie să fii atât de oficial, suntem între noi, nu avem ofiţeri în apropiere. I-a spune, tu ai cerut să te înrolezi?

-Au venit la liceul unde învăţam, eram în ultimul an, un general milităros, elegant, cu o vorbire aleasă împreună cu o femeie ofiţer frumoasă şi tânără, asta când vorbea îşi dădea ochii peste cap într-un mod provocator şi lasciv, ne făcea să credem că pe front vom întâlni numai femei ca ea de frumoasă şi gata să ne îndeplinească orice dorinţă sexuală. Exaltaţi, mulţi dintre colegii mei, s-au înscris, mai rămăsesem eu şi cu unul pirpiriu cu nişte ochelari cu dioptri mari, acesta s-a uitat la mine, cu ochii mijiţi, prin lupele ochelarilor, apoi la femeia-ofiţer şi a strigat din toţi bojogii:”merg şi eu”. Generalul l-a privit , l-a studiat bine, apoi i-a strâns mâna şi a zis: „mulţumesc domnule elev pentru curajul dumitale, dar ţara are nevoie de dumneata ca civil, nu te poţi înrola”. Rămas singur, am făcut un pas în faţă şi, resemnat, am spus : „mă înrolez!” Am fost duşi într-un centru şi instruiţi trei săptămâni, erau şedinţe intense şi prelungite, epuizante. După trei săptămâni am depus jurământul şi am fost repartizaţi pe front, aşa am ajuns aici.

-Soldaţi, când se înserează o luăm spre vest, să ţineţi aproape unul de altul, de ceva timp nu s-au mai auzit tunurile, asta înseamnă că ai noştri fie s-au predat, fie sunt morţi. Sergentul i-a îmbrăţişat cu privirea, îi simţea ca pe fraţii lui, îi ştia pe fiecare în parte, le cunoştea poveştile şi viaţa, doar Herman era proaspăt venit. O lacrimă s-a scurs din ochii lui albaştri din care dispăruse bucuria de a trăi, grozăviile văzute în cei trei ani de când era pe front îl transformase într-o maşină de ucis. Acum, după mult timp, au reapărut sentimentele umane, sentimente rămase prin tranşeele mocirloase şi pline de fecale amestecate cu sânge. Iohann , sergentul, îi privea şi lăcrima, râuri de lacrimi s-ar fi scurs din ochii lui dacă ar fi avut timp să plângă. Nu avea, el era comandantul, în mâinile lui era viaţa lor, de el depindea ca ei să trăiască, de el şi de... hazard. –Ar trebui să plecăm, începe să se însereze, Franţ tu mergi înainte, eu rămân ultimul, urmăreşti busola şi ţii drumul vest-vest-nord. Să ne strângem mâinile şi să ne urăm noroc!

- Cred că ar fi bine să mâncăm întâi, dacă pornim la drum nu vom mai avea timp.

-Bine zici Franţ, scoateţi şi mâncaţi, aveţi 15 minute la dispoziţie! Au tăiat conservele şi după o scurtă rugăciune spusă de sergent, au început să mănânce. Mâncau aşezaţi în cerc, se priveau şi zâmbeau, erau bucuroşi să ştie că încă sunt vi. Deodată, liniştea poeniţei a fost spartă de lătratul unei mitraliere, soldaţii nu au avut timp nici să-şi scoată armele, au murit instantaneu cu dumicatul de pesmet în gură. Apoi s-a aşternut liniştea, o linişte de mormânt, era liniştea care însoţea moartea, brutală, urâtă, o moarte fără sens. Era moartea care nu mai prididea să adune suflete de români, ruşi , germani, englezi, americani, japonezi, italieni, o moarte care încă nu obosise luând zilnic mii de suflete de oameni tineri.

  Hitler hotărâse să fie război, el, printr-un singur gest deschisese uşile hadesului. Cu o fluturare de mână trimisese milioane de tineri să moară într-un război fără noimă, într-un război care până la urmă avea să-i aducă şi lui moartea. Hitler nu avea copii, nu ştia ce înseamnă să creşti un copil, să-l veghezi noaptea când e bolnăvior, să-l înveleşti când îi este frig, să-l înveţi să ţină creionul în mână, să te bucuri ca părinte de fiecare zi petrecută alături de el, să-l vezi cum creşte, cum se maturizează.   Orice tată adevărat şi-ar dori ca fiul lui să se însoare, să aibă copii, pentru ca el la rândul lui să se bucure de nepoţi. Hitler nu avea milă de copii pentru simplul motiv că nu avusese copii şi nu cunoştea dragostea pentru copii. De aceea a putut să-i trimită la moarte fără să clipească. Cine hotărăşte să fie război, ar trebui să fie acolo, în linia întâi, în mocirla tranşeelor, printre gloanţele duşmanilor şi cu păduchii ca singuri prieteni fideli.

A deschis ochii, era întuneric, nu ştia unde se află, a încercat să asculte, era linişte deplină. Întunericul era dens, putea fi tăiat cu cuţitul feliuţe, feliuţe. A încercat să se mişte, o arsură a simţit-o în spata stângă, a pus mâna în locul cu pricina, era bandajat, asta însemna că nu era singur. Nu îşi amintea decât lătratul mitralierei, apoi a simţit o arsură, din acel moment nu mai ştia nimic. Nu realiza unde se află, ceva îi spunea că nu este prizonier. A închis ochii, voia să mai doarmă, ar fi vrut să se trezească când s-ar fi terminat războiul, se săturase de mizerie, de moarte, prea multă moarte, unde privea era moartea, mergea tot timpul cu ei, aproape că nu se mai ferea, era peste tot, la popotă, în tranşee, în furgonetele sanitare. Venea în cele mai ciudate momente, nu atenţiona, nu bătea la uşă, pur şi simplu venea şi pleca, era nesimţită, indolentă, nu se uita la vârsta celui care urma să moară, nici la sexul lui, îi lua la rând aşa cum le era destinul.

După un somn scurt s-a trezit, lumina din încăpere l-a făcut să tresară, nu vedea bine, lampa era prea aproape de ochii lui.

-Te-ai trezit?

Iohann a auzit un glas  de femeie, vorbea româneşte, înţelegea foarte bine limba, chiar o vorbea, deşi stâlcit, se putea înţelege cu românii. Trăise trei ani alături de ei, venise în România la începutul verii lui 1941 când Germania alături de România trecuseră Prutul pentru a ocupa marele colos de la răsărit, URSS. De atunci nu mai plecase în Germania decât în cele trei scurte concedii date de armată. Avusese şi o iubită româncă, era sanitară, infirmieră, îl îngrijise când fusese rănit în picior la Odessa, se aprinsese un foc al iubirii între ei cum numai războiul îl poate provoca. Se iubiseră cu ardoare, cu nesaţiu, făcuseră dragoste pe unde apucaseră, în cortul răniţilor între două paturi ai căror ocupanţi tocmai muriseră, în spatele ambulanţei, într-o căpiţă de fân din curtea unui evreu bogat de pe valea Nistrului. Totul fusese frumos până în ziua când, un glonţ rătăcit i-a găsit inima, odată cu infirmiera murise şi ceva din el. Acum este din nou rănit şi tot o româncă este la căpătâiul lui.

-Da, unde sunt? –Iohann era temător, nu ştia unde se află şi cine este femeia.

-Stai liniştit, eşti în spatele frontului, camarazii tăi, nemţii, au fost izgoniţi din România, frontul este în Ungaria.

-De cât timp sunt aici?

-De trei zile, ai fost între viaţă şi moarte, am reuşit să-ţi scot glonţul, acum eşti bine, ieri am crezut că te pierd...

-Cum să mă pierzi? Ce s-a întâmplat? –Iohann a vrut  să se ridice, o durere sfâşâietoare l-a făcut să-şi înăbuşe un strigăt.

-Ai avut febră mare, atunci m-am decis să-ţi scot glonţul. A fost greu, pe tine am experimentat, nu am mai făcut niciodată asemenea intervenţie. Deşi erai leşinat, tot ai ţipat de durere, nu m-am lăsat până nu am isprăvit. Recunosc, dacă era un medic care să-ţi scoată glonţul şi avea scule potrivite, poate făcea o gaură în omoplatul tău la o treime din ce am făcut eu. Acum eşti bine, am cusut gaura şi ţi-am turnat o jumătate de sticlă de palincă pe ea.

-A mai rămas puţină? –Iohann a înghiţit în sec când a auzit câtă bunătate  de alcool pusese pe rana lui.

-Mai am, uite  aici, a luat sticla şi a turnat într-o cană de tablă care se afla pe o mică mescioară improvizată.

Femeia a pus cana pe măsuţă, apoi l-a ajutat să se ridice şi să se sprijine de perete.

- Bea uşor să nu îţi facă rău. Femeia, îi vorbea cu blândeţe.

Bărbatul a băut cu înghiţituri mici, simţea alcoolul cum îl încălzea până în măduva oaselor şi până în vârful degetelor de la picioare, o căldură plăcută urmată de moleşeală, de relaxare se răspândise în întreg corpul, pălinca era mai tare decât snapsul lor.

-Cum te cheamă femeie?

-Irina, dar pe tine?

-Iohann. Cum am ajuns aici? Unde sunt ceilalţi camarazi ai mei? Întrebările se succedau, bărbatul era avid să afle veşti despre băieţii lui.

-Toţi sunt morţi, doar tu ai deschis pentru o clipă ochii, atunci am văzut că trăieşti, am încercat să te mişc, nu am putut, nu te-am abandonat, ţi-am dat apă să bei, atunci ai încercat să te ridici, imediat te-am sprijinit, aşa am reuşit să te aduc acasă. Locuiesc aproape de marginea pădurii, casa este a grofului care este stăpânul pădurii. Bărbatul meu, Dumnezeu să-l odihnească, a fost pădurar aici până a început războiul, apoi l-au luat pe front, a murit la Cotul Donului. Boierul nu m-a dat afară din casa pădurii, a zis să o stăpânesc eu şi neam de neamul meu, pentru că socrul meu a fost pândar aici şi tatăl socrului şi tatăl tatălui socrului meu au fost paznici pădurii, din acest motiv m-au lăsat liniştită în căsuţa asta.-Ochii femeii erau negri şi păreau să arunce flăcări când povestea. Era înaltă, trupeşă, cu sânii plini, bine ascunşi sub rochia din diftină cu înflorituri închise la culoare, avea o frunte lată, luminoasă, deasupra unor sprâncene negre, bine conturate. Buzele roşi şi cărnoase formau o gură mică, plăcută şi ispititoare. Nu părea să aibă mai mult de 30 de ani, era singură şi văduvă de doi ani, nu avusese copii, deşi tare îşi dorise.

-Sunt izolată de lume, merg rar în sat, doar să cumpăr gaz şi chibrituri, am şi amnar, dar e bine să fie şi câteva beţe de chibrituri. Ţi-o fi foame şi eu pălăvrăgesc într-una. Femeia s-a ridicat şi-a şters din obişnuinţă mâinile pe şorţul pe care îl purta de dimineaţa până seara, apoi a dat să plece.

-Eşti sigură că nu mai este niciunul în viaţă? Te-ai uitat bine la ei? Frederich vorbea înecat, gata să izbucnească în lacrimi, o piatră de moară o simţea pe inimă, nu credea că pot fi morţi, se gândea la Herman, era un copil, se uita la Irina cu o firavă speranţă că îi va da veşti bune.

-Din păcate toţi erau morţi. –femeia a privit spre bărbat, a dat din cap cu compătimire, apoi a urcat scările spre ieşire.

Rămas singur Iohann se gândea la camarazii lui, la fraţii lui cum le spunea în gândul lui, niciodată în faţa lor, soldatul nu trebuia să-i vadă slăbiciunea şi nici să fie familiar cu el. El era sergentul, comandantul lor, acum doar el era viu, ceilalţi sunt morţi. Nu trebuia să le permită să mănânce, dacă ar fi plecat când  hotărâse el, poate scăpau.E greu să păcăleşti destinul, se strecoară pe furiş şi acţionează când nu te aştepţi. Nu, nu ar fi avut nicio şansă, moartea pândea pe după copacii din jurul poieniţei, doar ce deschiseseră conservele cu cârnaţi şi fasole, rupseseră cu greu o fărâmă din pesmetele cazon tare ca piatra, atunci s-a auzit rafala, se trăsese din apropiere. Nu ştia cine îi omorâse, avea un nume generic-inamicul. Îi omorâse nişte oameni pe care nu îi cunoştea, cărora nu le făcuse niciun rău niciodată, poate cu unii dintre ei de-a lungul timpului se împrumutaseră de ţigări. Cât de groaznic este războiul! Dacă i-ar fi văzut el primul pe inamici, acum ei ar fi fost cu ţărâna în gură, nu băieţii lui.

Erau ca nişte pit -bulli pe care stăpânul îi asmute pe cine vrea el. Trebuiau să omoare, ăsta era cuvântul de ordine: omoară!.  Războaiele de-a lungul vremurilor nu aduseseră nimic bun pentru popor, el, poporul fusese împins de politicieni să pornească cu război împotriva altor neamuri. Ce rău făcuse Polonia sau Cehoslovacia, Germaniei? Nici unul. Nici Belgia şi Olanda nu fuseseră obstacole în calea progresului german. Franţa, Marea Britanie şi Germania erau duşmani, duşmănia lor venea din vremuri  vechi şi părea a nu se găsi uşor o cale de împăcare, erau ca trei fraţi şi o singură coroană regală, doar unul putea să se încoroneze, în cazul nostru Europa era coroana. Germania nu putuse digera înfrângerea  din 1918, nu putea uita umilinţa suferită în faţa Franţei la Verdun. Germania voia să fie superioară Franţei aşa cum fusese la Sedan în 1870, când însăşi împăratul Franţei Napoleon al III-lea fusese luat prizonier.

Pentru satisfacerea orgoliilor politicienilor germani şi mai ales ale dictatorului Hitler, a fost declarat măcelul general. Oamenii îmbrăcaţi în uniforme militare din toată Europa, fără a  cunoaşte motivul pentru care sunt trimişi unii împotriva altora, au început să se omoare între ei. Olandezii, belgienii, francezii, se apărau, un duşman venise peste ei şi împărţea moartea- maşina de război germană.

Şi el omorâse, îşi amintea Iohann, nu ştia pentru ce omoară, ştia doar atât: se afla în faţa unui inamic înarmat, dacă nu trăgea el în inamic pentru a-l elimina, trăgea inamicul în el. Îi era frică, de aici izvora  instinctul de conservare care îi ordona să acţioneze. Ordinul era clar: „omoară, să nu fi omorât!”.

   Irina a coborât treptele având în mâini pâine, slană afumată de la Crăciunul trecut pe care o ţinuse agăţată de grindă în beciul adânc şi rece, o ceapă mare, roşie şi un ardei gogoşar, toate puse  pe un ştergar vărgat din bumbac ţesut în casă. S-a apropiat de pat cu grijă, să nu-l trezească dacă ar fi dormit. Se schimbase de haine, îmbrăcase o ie cu florii mari, cu petale galbene şi  mijlocul roşu, la guler şi la manşetele mânecilor creţe avea cusute râuri albastre, pe piept ia se încheia cu două şnururi până aproape sub bărbie, acum era descheiată două trei găuri, doar cât să se vadă pieptul luminos. Nu purta sutien, sânii, de femeie care nu născuse, erau fermi, cu sfârcurile bine conturaţi prin materialul subţire din borangic din care era făcută ia. Fota cusută cu fir galben şi negru legată la cingătoare cu un brâu roşu completa îmbrăcămintea frumoasei gazde.

A pus uşor mâna pe braţul sănătos, el a avut o tresărire, s-a uitat buimac la ea, apoi faţa i s-a destins într-un zâmbet larg. Era fericit că nu mai era pe front, chiar dacă aerul din încăpere mirosea a umed şi a mucegai tot era un lux faţă de condiţiile frontului.

-Vrei să mănânci? –Dintr-o dată femeia a uitat că este un inamic, a început să-l privească cu drag, era       singurul bărbat care-i intrase în casa de când soţul îi plecase pe front.

-Unde mă aflu? Parcă aş fi într-un beci? Nu văd nicio ferestră. Iohann începuse să aibă încredere în femeie. O vedea ca pe o zână, una bună care l-a salvat de la moarte.