Mierea amară. cap XV

  Un foc mare, făcut cu măiestrie de către Ioan, păcurarul cel bătrân, a făcut să adune în jurul lui ciobanii angajaţi şi băieţii baciului, după ce isprăviseră cu aranjatul stânei şi mulsul oilor în strungă.

Într-o groapă, în care bătrânul arsese toată după amiaza lemne groase, a fost pusă, în jar, o oaie întreagă.

Băiatul cel mare, Ştefan, după numele dat la botez de nănaşul cel bătrân, baciul Iştvan, proprietar a câtorva mii de oi, a tăiat o oaie grasă şi stearpă, a dezbrăcat-o cu mare atenţie şi îndemânare de cojocul flocos de lână, i-a scos măruntaiele cu grijă, apoi a spălat-o bine cu apă rece de izvor. După ce a tocat măruntaiele şi o bucată de carne de pe pulpa din spate în felii groase, a pus câteva cepe tăiate feliuţe ca nişte bărcuţe ancorate pe uscat. Când a fost totul gata, bătrânul Ioan a adus, ca pe un  trofeu, un ardei gras, mare şi roşu, pe care Ştefan l-a tocat  după care l-a pus lângă ceapa şi carnea deja bucăţite. A  răsturnat în palma, făcută căuş, sare mare, a cântărit-o puţin, cu priceperea bucătarului, mulţumit de cantitate a presărat-o în cavitatea abdominală a oii, iar ce a rămas, a pus-o peste măruntaie şi legume. Le-a amestecat bine pe toate, apoi le-a pus acolo unde înainte fusese burta şi intestinele. A cusut gaura abdominală ca un felcer priceput. A luat pielea, a îmbrăcat oaia cu grijă, să nu rămână bucată de carne neînvelită, apoi a legat bine cojocul din lână peste trup. Înainte de a o pune în groapă, cu un aluat din pământ a împachetat blana peste tot. Cu grijă au coborât oaia, bine îmbrăcată, în groapa plină cu jar. A pus jar şi peste ea, apoi au pus pâmânt, iar ei s-au tras într-o parte, unde bătrînul făcuse un foc mare care să-i apere de răutăţile ţânţarilor.

O sticlă cu pălincă, adusă de către ciobani, era dată din mână în mână, fiecare bea câte o gură zdravănă, după ce înghiţea apa de foc, se scutura ca de fiorul morţii, apoi cu palma ştergea gâtul glajei şi o dădea mai departe.

Pălinca descleştase limbile, fiecare simţea nevoia să spună ceva din păţaniile vieţii. Bătrânul Ion a început a povesti, iar ceilalţi, ca prin farmec, au tăcut, aşteptând cu toţii să audă povestea  bătrânului:

-De fel sunt din câmpie, la noi se punea preţ pe cultivarea pământului, nu pe creşterea animalelor. Fiecare familie avea, pentru nevoile casei, cel puţin o vacă şi un cal. Cei bogaţi aveau ciurde întregi şi multe perechi de cai. Eu, dragii mei, eram sărac, tata avea mulţi copii, iar pământ nu avea decât cinci pogoane. Munceam toţi, când mâncam, mai mult ne minţeam foamea, decât ne săturam.

A venit timpul să plec cătană. Mi-am făcut valiza, era una mare din scândură de stejar, grea, că abia o ridicam goală, cu valiza pusă în codirla căruţii, peste mâna de fân pentru cal, am pornit la drum. În poartă, mama, cu mâna, în care ţinea un colţ din basma, dusă la gură, plângea. Fraţii rămaşi acasă împreună cu o fetiţă de doisprezece ani, sora cea mică, plângeau strânşi în măicuţa pe care nu aveam să o mai văd, ani de zile,  până la lăsarea la vatră.

Tata a dat bice calului şi am pornit spre Buzău.

Eram un băiat destoinic, cântam frumos şi aveam oleacă de ştiinţă de carte, pentru că eram şi supus, am intrat pe sub pielea căpitanului. M-a luat ordonanţă, nu era greu, trecuse instrucţia. Acum mă îngrijeam de hainele căpitanului, de cizmele lui, de hrană şi de ce mai avea nevoie. Se purta frumos cu mine, doar aşa, să se dea mare în faţa locotenenţilor îmi trăgea câte un şut în fund de mă ridica de-o şchioapă de la pământ. Nu mă supăram, ştiam că după o asemenea lovitură urma o recompensă.

Primeam un bilet de voie să merg în sat câteva ore. Unitatea era amplasată în pădure la vreo trei kilometri de localitate.

Pentru mine, soldat instruit, plus că veneam de la ţară unde eram obişnuit cu mersul pe jos, drumul din unitate până la cârciuma din sat, îl făceam cât cântam trei cântece de jale.

Într-una din zile, fiind miluit de căpitan cu o învoire, după ce îşi încercase şpiţul cizmei pe fundul meu, mergeam ţanţoş pe uliţa colbuită a satului, parte din mândria soldatului, parte din cauza durerii din spate. În drumul meu  am fost oprit de o copilă care nu părea să aibă mai mult de 16 ani. Cu blândeţe în glas, m-a rugat să-i tai o găină. Nu am ezitat, am pus mâna pe cuţit şi fulgerător am luat gâtul orătănii. Fata a rămas uimită de îndemânarea mea, mai ales că pusesem piciorul pe pasăre, să nu sară prin tot praful.

„-Dacă nu te grăbeşti, aş vrea să-ţi aduc un ţoi cu ţuică. Te invitam în curte, de nu aş fi  o copilă singură şi orfană. Nu vreau soldatule să dau lumii capăt de vorbă şi de bârfă. Sunt mândră, nu aş suporta o aşa umilinţă. Îmi placi bade, eşti falnic, de aşa ajutor aş avea nevoie la câtă gospodărie de mare am. Eu vorbesc ca proasta, nu mă lua în seamă, poate dumneata ai familie şi copii acasă, iar aici eu încerc să-ţi sucesc minţile. Aş vrea să ştii că te-am mai văzut venind în sat, nu acu’ e prima dată.”

-Fată dragă, i-am răspuns, nu am familie, sunt holtei, dacă vrei să îmi dai un ţoi cu ţuică cu drag am să-l primesc şi-l voi bea în sănătatea părinţilor tăi, eu auzisem ceva, că ar fi orfană, însă nu eram sigur că am auzit bine.

-Părinţii mei au fost omorâţi acum câţiva ani când se făcu Unirea cea Mare, aveam 12 ani când am rămas singură pe lume. Nu i-ar mai răbda pământul, pe cei care răpiră vieţile părinţilor mei! De atunci mă chinuiesc cu 600 de oi şi câţiva ciobani care mai mult mă fură decât să mă ajute, deşi îi plătesc bine. Avem imaşurile noastre unde păşunăm oile, nu plătesc pentru păşunat, decât la primărie birul pentru pământ. Tu ai multă avere la tine în sat?

-Nu, sunt flăcău sărman. Dacă eşti hotărâtă, după armată am putea să ne adunăm amândoi.

-D-apăi nu te cunosc bine bade, nu ştiu ce fel de om vei fi. Drept este că ai căutătura ochilor bândă şi mă priveşti drept în faţă când vorbim, asta îmi place mult la tine. Mergi în drumul tău, iar la întoarcere de mai ai timp, intră puţin în curte şi vom mai sta de vorbă, am să leg zăvozii, să intri fără frică!”

Am intrat, am stat de vorbă în timp ce am tăiat lemne şi am reparat o uşă de la grajd. Cum timpul era limitat nu am putut sta mult, deşi multe treburi mai erau de făcut în curte şi prin obor. M-a condus până la poartă, înainte de  a o deschide, mi-a prins mâna cu căldură, m-a privit în ochi şi mi-a zis cu glasul ei ,plăcut, de adolescentă:

-Bade, să mai vii pe la mine, pari a fi om cuminte, de un asemenea bărbat aş avea nevoie în gospodăria mea. M-a pupat în fugă pe obraz şi m-a împins cu blândeţe pe poartă afară. A zăvorât portiţa înaltă, apoi a şoptit: te aştept, nu uita să vii, te voi aştepta!”

Dragii mei, am tot mers de câte ori am avut ocazia, aproape că-l rugam pe căpitan să mă blagoslovească cu câte un picior în partea din spate pentru a ajunge mai repede la fata care îmi devenise dragă.

După terminarea cătăniei şi lăsarea la vatră, am mers acasă, la părinţii mei, împreună cu  Elisabeta, Beta, cum aveam să-i spun toată viaţa. Părinţii m-au primit cu bucurie, mai ales că nu mă văzuseră de la încorporare. Concediul din armată îl petrecusem la Beta, aveam multă treabă, casa ei devenise casa noastră, doar ea nu devenise încă a mea. Mi-a spus că se păstrează curată până când mergem la părinţii mei, acolo mi se va dărui. În scurt timp am făcut  un chef cu neamurile, părinţii se pregătiseră din timp, ştiau că voi veni cu mireasa. Preotul ne-a cântat Isaia dănţuieşte, după ce, mai întâi, a botezat-o ortodoxă pe Beta care era greco-catolică. Tata a strâns darul de la cei care blagosloviseră masa cu câte un animal din bătătură, iar alţii care nu aveau animale, au adus de prin casă ce-au avut, de la aşternute până la perne, mai rar cei care au putut da câţiva gologani.

Să nu mai lungesc vorba, a treia zi după nuntă şi după 15 zile de stat în casa părintească, ne-am pregătit de plecare. Tata îşi tot mototolea căciula în mâini, îl rodea ceva pe suflet. L-am luat din scurt:

„-Spune tată, ce te frământă? Ce gânduri nu-ţi dau pace?

-Băiete, cum vei putea să duci animalele,  pe care le-ai primit de zestre de la nuntaşi, tocmai unde locuiţi voi?

-Le lăsăm aici taică, nu luăm nimic cu noi, să fie gloabă pentru paguba făcută cu nunta noastră.

-Bine fiule, apăi eu tot trebuie să te mai întreb ceva: ai dreptul la un pogon de pământ, cum îl vei munci?

-Tăicuţă, Beta, copilă înfiptă, obişnuită cu tocmelile, a deschis cuvântul. Tăicuţă, a repetat fata, nu ne trebuie pământ, să rămână aici. Eu îl iau doar pe Ioan, el mi-o împletit gândurile, fără el, de aici, nu plec. În rest, faceţi cum vreţi! Fata s-a plecat, a sărutat dreapta socrului, acesta i-a pus mâna pe cap şi a binecuvântat-o.

-Mergeţi în pace copiii mei! Dumnezeu să vă lumineze calea şi să vă binecuvânteze casa! Bătrânul i-a pupat pe frunte, după ce şi Ioan îi sărutase mâna.

Bătrâna s-a apropiat de noră, a scos din buzunarul şorţului negru, pe care îl purta toată ziua, trei mahmudele turceşti mari, găurite într-o margine şi înşirate pe un şnur negru din mătase.

-Apleacă-ţi capul noră dragă, să-ţi pun salba pe după gât, o ţineam pentru codana asta, mâine, poimâine, se va face de măritat, însă ţi-o dăruiesc din tot sufletul, să nu zici că băiatul meu a venit gol în casa ta ca o ţeavă de puşcă după ce glonţul a fost tras. Acu mergeţi în pace! Bătrâna i-a sărutat pe frunte şi a făcut cu palma semnul cruci deasupra capetelor celor doi tineri.

Aşa m-am însurat. Am preluat conducerea stânei, în doi ani am reuşit să măresc turma cu peste 200 de capete. Beta era femeie bună şi blândă, răbdătoare şi fără pretenţii de femeie cu stare, aşa cum de fapt era. Ţinea banii strânşi în pumn, era mult până când primea gologanul, fiindcă din mâna ei nu îl mai scotea nimenea. Era femeie bună, până la bani. Dacă voiam  un leu  peste ce  noi stabilisem a se cheltui, mă stricam cu ea, prietenia se ducea, iar muierea îşi scotea ghearele, precum pisica trasă de coadă.

S-au înţeles bine, el a fost un om supus, a înţeles că Beta e femeia casei şi a lăsat-o să conducă.

Niciodată Elisabeta nu a luat vreo hotărâre până ce nu şi-a întrebat bărbatul, dacă este bine ce vrea să facă şi dacă a gândit cum trebuie cu capul ei prost de femeie.

Ioan o privea pe sub sprâncene, era bucuros că nu-l ţinea de prost. Răspunsul lui, când ea îl consulta într-o problemă, era invariabil acelaşi: „aşa mă gândisem şi eu să facem”.

Bătrânul a pufăit de câteva ori din ţigară, apoi a tras un fum adânc pe care l-a simţit până-n vârful unghiilor, era înconjurat de fum ca vârful muntelui de ceaţă. A oftat din adâncul sufletului, a scuipat cu obidă în foc, apoi a continuat:

-Am întâmpinat multe, unele bune, altele rele, viaţa ne-a trântit la pământ, ne-am ridicat cu greu, nu ne-am lăsat, am luat-o de la capăt. Când noi deasupra necazurilor, când necazurile peste noi, am mers târâş prin viaţă. Nu mă plâng, am avut în Beta vajnic tovarăş de drum, a fost toiagul meu, cârja vieţii mele, de multe ori când sufletul îmi era rănit, ea a fost pansamentul. Bătrânul a tăcut brusc.

Toţi au tăcut o dată cu el, doar focul trosnea stricând liniştea cu impietate. Nimeni nu vorbea, ascultam şoaptele nopţii, departe, în pădure, câteva păsări ţipau în noapte.

Dem s-a uitat la Emilia. Fata şi-a  rezemat capul  pe umărul lui. A mângâiat-o pe faţă, pe frunte, apoi cu mâna a strâns-o la piept şi i-a şoptit la ureche:

-Gabriela şi Alex au dispărut. Unde se vor fi dus?

-Lasă-i! Precis sunt în cabană. Nu cred că au nevoie de mâncare.

Tinerii, când au văzut că toţi cei adunaţi în jurul focului erau atenţi la povestea bătrânului baci, s-au tras uşor în afara luminii roşii care venea din limbile jucăuşe ale flăcărilor. De mână, fără zgomot, Alex şi Gabriela au ajuns la cabană, au intrat în odăiţa care le fusese alocată. Bărbatul a închis uşa, s-a rezemat de ea şi, atent, dar hotărât, fără să o bruscheze, a tras-o pe Gabriela lângă el. Fata cum a simţit intenţia lui Alex, s-a lăsat condusă fără să opună nici o urmă de rezistenţă. Îşi dorise să fie cuprinsă în braţele lui puternice, simţea că nu mai are aer. Plutea, visa, trăia în extaz, atingerea lui era ca mângâierea brizei în serile fierbinţi. Sărutul lui o ducea într-o lume ireală, în care, voluptatea în extaz adânc plutea. Alex era înzestrat cu darurile sufletului şi ale inimii. Avea prinos de iubire strânsă în sufletul rănit de o femeie uşuratică. Se întâmplase cu mulţi ani în urmă, o iubise mult, însă ea îl trădase cu cel mai bun prieten al lui. Privea femeia din faţa lui ca pe o izbăvitoare a durerii strânse şi adânc depozitate în fiinţa lui. Voia ca Gabriela să fie pansament şi medicament miraculos pentru vindecarea cicatriciilor rămase.

Gabriela, fiinţă curată, de care un procuror îşi bătuse joc cândva, se aruncase în relaţia cu Alex cu dorinţa femeii mature care ştie ce vrea de la viaţă. De altfel, în clipele când, singură fiind, vorbea cu sine, după ce se privea în oglindă, îşi spunea: „sunt frumoasă, deşteaptă, vreau un făt frumos, sărac, dar cu suflet curat. Să mă iubească, să mă divinizeze, să trăiască pentru mine şi atunci voi trăi prin el”. Se întreba mereu dacă cere prea mult. Vedea în Alex, în ochii lui albaştri, ca marea pe vreme senină, un suflet cald, un om bun. De bunătatea lui avea nevoie, nu voia un arogant ca Adrian, nici un Casanova ca Dem. Îşi dorea un bărbat al ei. Voia un suflet care să o înţeleagă, să o mângâie, când, seara, obosită şi cu nervii la pământ , ajungea acasă de la tribunal. Câştiga bani destui, însă cel mai mare preţ îl punea pe alintul bărbatului, pe înţelegerea lui, pe puterea lui a de o resuscita de fiecare dată când claca.

Acum se simţea în al nouălea cer când Alex o săruta pe picioare, pe pulpe, când mâinile lui, cu blândeţe, îi frământa sânii. Îi căuta gura cu dorinţă crescândă, sărutul lui pătimaş o lăsa fără respiraţie, în timp ce mâinile nu lăsau nici o bucăţică fără să o atingă, să simtă mătasea fină a pielii de pe pulpele rotunde.

El o dorea, ea se lăsa dorită. Se dăruise cu toată dragostea lui. Nu-l cunoştea bine, însă simţea că el este omul pe care îl aştepta, îl percepea prin senzorii porilor deschişi să-i primească dragostea. Se iubeau cu toată desfătarea, era captivată până la fascinaţie de dăruirea lui trupească.

De afară se auzeau cântece şi glasuri care vorbeau tare.

Într-un târziu s-a aşternut liniştea, în depărtare a ţipat o buhă, oile dormeau, doar câinii cu urechile ciulite păzeau stâna de intruşi.

Ciocăniturile în uşă i-au făcut pe Gabi şi Alex să se trezească. Atunci au observat că sunt goi precum Adam şi Eva în Eden înainte de a gusta din fructul oprit. Fără să ţină cont de bătăile în uşă, s-au sărut, Alex a îmbrăţişat-o protector, parcă voia să-i ascundă nuditatea, cu o mână a tras cearceaful pe ei, apoi a răspuns.

Uşa s-a deschis şi în cadrul ei a apărut Emilia cu o tavă pe care se găseau câteva gustări şi două ceşti cu cafea.

-Porumbeilor, nu vă este foame? Este amiaza mare. Curând e miezul zilei. Hai, sus cu voi! Şi fără altă vorbă în plus a tras cearceaful care îi acoperea. Gabriela a rămas goală în toată splendoarea nudităţii ei de femeie tânără, cu ţâţe ferme, trup de viespă şi picioare perfecte. Doar Alex apucase să ţină un pic de cearceaf şi să nu rămână gol complet. Ce văd eu aici? Voi sunteţi fericiţi copii. Asta nu trebuie să rămână aşa. Astăzi bem rachiu roşu. Merg să-i spun lui Dem vestea cea mare, dacă nu vă îmbrăcaţi repede, vă găseşte aşa.

După ieşirea Emiliei, Alex, cu cearceaful înfăşurat în jurul trupului, a încuiat uşa pe interior, tocmai la timp, deja se simţea cum Dem voia să intre peste ei.

-Aveţi răbdare, vom ieşi de aici curând!

OUG pentru repunerea în termen a celor condamnaţi de completurile nelegal constituite, din 2014 până în prezent

 Guvernul Dăncilă, la propunerea ministrului justiţie, este pe cale să dea o ordonanţă de urgenţă care ar duce la rejudecarea a sute de procese. Este vorba de rejudecarea tuturor proceselor în care s-a pronunţat un complet de cinci judecători de la ÎCCJ. Acest lucru a devenit posibil după ce CCR a declarat neconstituţional (NELEGAL, ILEGAL)modul în care au fost constituite completurile de cinci judecători din 2014 şi până în 2018 la ÎCCJ. Faptul că acest guvern ia această măsură, mi se pare un lucru de bun simţ, de punere în aplicare a legii şi de a da o lovitură puternică caracatiţei din justiţie. Viorica Dăncilă dacă îşi asumă această ordonanţă va intra în istorie. Este posibil să plătească pentru curajul ei, însă asta trebuie să facă un adevărat lider politic şi, Dăncilă, a prins gustul de a fi un lider puternic. Nu ştiu dacă va scăpa Dragnea ori nu, probabil dacă este nevinovat va scăpa, iar dacă este vinovat va merge unde îi este locul. Pentru Dragnea nu trebuie oprită istoria. 

Informaţiile, care vin din teritoriu, despre modul în care s-au făcut unele anchete la DNA şi celelalte structuri ale procuraturii, lasă să se înţeleagă că actul de urmărire penală a fost mult viciat şi contrafăcut. Este momentul să se restructureze toate unităţile de cercetare penală şi cercetaţi penal toţi procurorii care au încălcat legea.

Mi se pare o chestiune formidabilă ce vrea să facă ministrul Toader, însă eu , în locul ministrului de justiţie, mai aşteptam până când CCR motiva şi decizia prin care „protocoalele” fuseseră declarate ilegale şi veneam cu o ordonanţă pentru toate aceste ilegalităţi.

Nu înţeleg opoziţia de ce sare de fund în sus? De ce rezist protestează, nu se anulează sentinţele, doar se rejudecă de către judecătorii ÎCCJ, însă, constituiţi în completuri legale.

Toată această poveste nu trebuie să se încheie aici. Oamenii care au fost condamnaţi, probabil fără probe, alţii care au fost declaraţi nevinovaţi, deşi poate erau probe împotriva lor. Toţi vor suferi o nouă traumă.

Întreb pe ministrul justiţiei: cei care sunt vinovaţi de constituirea ilegală a completurilor de 5 judecători de la ÎCCJ vor rămâne nepedepsiţi? Nepedepsiţi nu trebuie să rămână nici judecători care au fost numiţi să facă parte din completuri, nefiind traşi la sorţi. Cer pedepsirea lor pentru că au acceptat să încalce legea. Erau oameni din interiorul justiţiei, judecători, nu asesori populari.

De asemenea vinovate se fac şi acele persoane din ÎCCJ, Procuratura Generală, Parchete, etc, care au făcut acele protocoale de colaborare, în afara legii, cu Serviciul Român de Informaţii.

Toate rejudecările costă mulţi bani, multe emoţii pentru cei condamnaţi, ori aflaţi în stare de judecată. Asemenea încălcări oribile ale legii nu pot rămâne nepedepsite, mai ales în condiţiile în care au fost făcute de cea mai înaltă înstanţă de judecată din România, de Dumnezeul justiţiei româneşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Nimeni nu trebuie să protesteze, nimeni nu trebuie să se opună înfăptuirii legii. Sigur că, după rejudecarea proceselor este posibil ca unii inculpaţi, declaraţi nevinovaţi să nu mai fie aşa de nevinovaţi, alţii încarceraţi să fie găsiţi nevinovaţi, iar alţii să rămână cu pedepsele aşa cum le au.

Nu plec, de la premiza greşită, potrivit căreia, toate sentinţele date de completurile de cinci judecători constituite ilegal sunt date cu dedicaţie, neţinând cont de probele din dosar, departe de mine asemenea ofensă, însă, pentru ca actul de justiţie să fie corect, este nevoie să fie respectată legea în litera şi spiritul ei.

Trebuie să se pornească o dată de la zero, se pare că a sosit momentul.

Ministrul de justiţie împreună cu premierul României pot da o lovitură serioasă caracatiţei din Justiţie şi procuratură.

Faptul că opoziţia şi alte #-taguri  protestează, este un semnal că această ordonanţă loveşte în picioarele caracatiţei. Bine ar fi să se vadă care este situaţia şi în completurile de trei judecători de la ÎCCJ, trebuie ca Instanţele de Judecată să funcţioneze conform legii, nu conform unor dispoziţii date de şefii instituţiilor.

Mă gândesc cu groază câţi oameni este posibil să fii fost condamnaţi nevinovaţi, câţi vinovaţi să fii fost declaraţi nevinovaţi, câte matrapazlâcuri s-au putut produce în spatele unor ilegalităţi.

Livia Stanciu, Cristina Tarcea, LC Kovesi, Augustin Lazăr, e posibil să aibă mari emoţii, să nu aibă somn, nu pentru ilegalităţile comise, în sensul că au suferit oameni din această cauză, ci din cauza repercursiunilor pe care le pot avea ca urmare a încălcării flagrante a legii.

Nu mă aştept ca aceste fiinţe să aibă conştiinţă şi să se gândească la oameni ca Mariana Rarinca, Ruşanu Gutău, Mustaţă şi mulţi alţii care au suferit oprobriul legii. Mulţi şi-au pierdut viaţa din cauza nedreptăţilor suferite. Dacă există vinovaţi şi eu cred că sunt, însă nu sunt instanţă de judecată, să plătească pentru toată suferinţa provocată.

Nu trebuie să se ţină cont de părerea Preşedintelui României care se poartă ca un adolescent imberb, nici de protestele, tot mai rare şi mai izolate, ale unor oameni deveniţi profesionişti în a sta pe stradă, nici de acuzele, pe care le aduc ministrului justiţiei, procurorul general, ori Preşedinta ÎCCJ. Ministrul Toader trebuie să meară cu Constituţia în mână precum preotul cu Evanghelia. Nu trebuie să se teamă de nimeni şi de nimic, să facă doar lucrurile bine, să fie în spiritul şi litera legii, iar eventualele contestări la CCR, trebuie să ne bucure, chiar dacă se întârzie aplicarea legii, ea va ieşi cu avizul controlului de constituţionalitate. Nimic în lumea asta nu a fost simplu de făcut, toate schimbările au fost făcute cu sacrificii, am speranţa că guvernul actual al României va găsi resursele ca legea să fie aplicată, pentru ca românii să aibă din nou încredere în actul de justiţie. Să fie siguri că vor fi condamnaţi pentru greşelile făcute şi nu pentru că un procuror a intimidat judecătorul cu un posibil dosar penal pe numele acestuia. Să se termine cu domnia procurorilor. Procuratura să redevină instituţia care apară legea şi legalitatea, oferind cercetaţilor penal posibilitatea reală de a se  apăra. Procurorii să devină ceea ce sunt de altfel, apărătorii legii, acuzatorii publici, pe treaptă de egalitate cu apărătorii persoanelor incriminate.

OUG pentru repunerea în termen a celor judecaţi de completuri de 5 judecători nelegal constituite, din 2014 până în prezent.

 Guvernul Dăncilă, la propunerea ministrului justiţie, este pe cale să dea o ordonanţă de urgenţă care ar duce la rejudecarea a sute de procese. Este vorba de rejudecarea tuturor proceselor în care s-a pronunţat un complet de cinci judecători de la ÎCCJ. Acest lucru a devenit posibil după ce CCR a declarat neconstituţional (NELEGAL, ILEGAL)modul în care au fost constituite completurile de cinci judecători din 2014 şi până în 2018 la ÎCCJ. Faptul că acest guvern ia această măsură, mi se pare un lucru de bun simţ, de punere în aplicare a legii şi de a da o lovitură puternică caracatiţei din justiţie. Viorica Dăncilă dacă îşi asumă această ordonanţă va intra în istorie. Este posibil să plătească pentru curajul ei, însă asta trebuie să facă un adevărat lider politic şi, Dăncilă, a prins gustul de a fi un lider puternic. Nu ştiu dacă va scăpa Dragnea ori nu, probabil dacă este nevinovat va scăpa, iar dacă este vinovat va merge unde îi este locul. Pentru Dragnea nu trebuie oprită istoria. 

Informaţiile, care vin din teritoriu, despre modul în care s-au făcut unele anchete la DNA şi celelalte structuri ale procuraturii, lasă să se înţeleagă că actul de urmărire penală a fost mult viciat şi contrafăcut. Este momentul să se restructureze toate unităţile de cercetare penală şi cercetaţi penal toţi procurorii care au încălcat legea.

Mi se pare o chestiune formidabilă ce vrea să facă ministrul Toader, însă eu , în locul ministrului de justiţie, mai aşteptam până când CCR motiva şi decizia prin care „protocoalele” fuseseră declarate ilegale şi veneam cu o ordonanţă pentru toate aceste ilegalităţi.

Nu înţeleg opoziţia de ce sare de fund în sus? De ce rezist protestează, nu se anulează sentinţele, doar se rejudecă de către judecătorii ÎCCJ, însă, constituiţi în completuri legale.

Toată această poveste nu trebuie să se încheie aici. Oamenii care au fost condamnaţi, probabil fără probe, alţii care au fost declaraţi nevinovaţi, deşi poate erau probe împotriva lor. Toţi vor suferi o nouă traumă.

Întreb pe ministrul justiţiei: cei care sunt vinovaţi de constituirea ilegală a completurilor de 5 judecători de la ÎCCJ vor rămâne nepedepsiţi? Nepedepsiţi nu trebuie să rămână nici judecători care au fost numiţi să facă parte din completuri, nefiind traşi la sorţi. Cer pedepsirea lor pentru că au acceptat să încalce legea. Erau oameni din interiorul justiţiei, judecători, nu asesori populari.

De asemenea vinovate se fac şi acele persoane din ÎCCJ, Procuratura Generală, Parchete, etc, care au făcut acele protocoale de colaborare, în afara legii, cu Serviciul Român de Informaţii.

Toate rejudecările costă mulţi bani, multe emoţii pentru cei condamnaţi, ori aflaţi în stare de judecată. Asemenea încălcări oribile ale legii nu pot rămâne nepedepsite, mai ales în condiţiile în care au fost făcute de cea mai înaltă înstanţă de judecată din România, de Dumnezeul justiţiei româneşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Nimeni nu trebuie să protesteze, nimeni nu trebuie să se opună înfăptuirii legii. Sigur că, după rejudecarea proceselor este posibil ca unii inculpaţi, declaraţi nevinovaţi să nu mai fie aşa de nevinovaţi, alţii încarceraţi să fie găsiţi nevinovaţi, iar alţii să rămână cu pedepsele aşa cum le au.

Nu plec, de la premiza greşită, potrivit căreia, toate sentinţele date de completurile de cinci judecători constituite ilegal sunt date cu dedicaţie, neţinând cont de probele din dosar, departe de mine asemenea ofensă, însă, pentru ca actul de justiţie să fie corect, este nevoie să fie respectată legea în litera şi spiritul ei.

Trebuie să se pornească o dată de la zero, se pare că a sosit momentul.

Ministrul de justiţie împreună cu premierul României pot da o lovitură serioasă caracatiţei din Justiţie şi procuratură.

Faptul că opoziţia şi alte #-taguri  protestează, este un semnal că această ordonanţă loveşte în picioarele caracatiţei. Bine ar fi să se vadă care este situaţia şi în completurile de trei judecători de la ÎCCJ, trebuie ca Instanţele de Judecată să funcţioneze conform legii, nu conform unor dispoziţii date de şefii instituţiilor.

Mă gândesc cu groază câţi oameni este posibil să fii fost condamnaţi nevinovaţi, câţi vinovaţi să fii fost declaraţi nevinovaţi, câte matrapazlâcuri s-au putut produce în spatele unor ilegalităţi.

Livia Stanciu, Cristina Tarcea, LC Kovesi, Augustin Lazăr, e posibil să aibă mari emoţii, să nu aibă somn, nu pentru ilegalităţile comise, în sensul că au suferit oameni din această cauză, ci din cauza repercursiunilor pe care le pot avea ca urmare a încălcării flagrante a legii.

Nu mă aştept ca aceste fiinţe să aibă conştiinţă şi să se gândească la oameni ca Mariana Rarinca, Ruşanu Gutău, Mustaţă şi mulţi alţii care au suferit oprobriul legii. Mulţi şi-au pierdut viaţa din cauza nedreptăţilor suferite. Dacă există vinovaţi şi eu cred că sunt, însă nu sunt instanţă de judecată, să plătească pentru toată suferinţa provocată.

Nu trebuie să se ţină cont de părerea Preşedintelui României care se poartă ca un adolescent imberb, nici de protestele, tot mai rare şi mai izolate, ale unor oameni deveniţi profesionişti în a sta pe stradă, nici de acuzele, pe care le aduc ministrului justiţiei, procurorul general, ori Preşedinta ÎCCJ. Ministrul Toader trebuie să meară cu Constituţia în mână precum preotul cu Evanghelia. Nu trebuie să se teamă de nimeni şi de nimic, să facă doar lucrurile bine, să fie în spiritul şi litera legii, iar eventualele contestări la CCR, trebuie să ne bucure, chiar dacă se întârzie aplicarea legii, ea va ieşi cu avizul controlului de constituţionalitate. Nimic în lumea asta nu a fost simplu de făcut, toate schimbările au fost făcute cu sacrificii, am speranţa că guvernul actual al României va găsi resursele ca legea să fie aplicată, pentru ca românii să aibă din nou încredere în actul de justiţie. Să fie siguri că vor fi condamnaţi pentru greşelile făcute şi nu pentru că un procuror a intimidat judecătorul cu un posibil dosar penal pe numele acestuia. Să se termine cu domnia procurorilor. Procuratura să redevină instituţia care apară legea şi legalitatea, oferind cercetaţilor penal posibilitatea reală de a se  apăra. Procurorii să devină ceea ce sunt de altfel, apărătorii legii, acuzatorii publici, pe treaptă de egalitate cu apărătorii persoanelor incriminate.

Aşa da! Se poate fără ură.

  Românii sunt foarte radicali. În politică sunt tabere talibanice care nu apără principii, ideologii, doctrine, de altfel nici nu sunt, dar şi dacă ar fi fost, nu asta ar fi apărat, ar fi reacţionat cum o fac şi acum, după ureche, după cum aud la televizor, la radio, ori la vecinul şcolit care stă la trei case de ei.

Chestiunea este veche, talibanizările, constituirile în găşti bazate pe culori politice, ori pe rubedenii, au apărut o dată cu politica, care, la rândul ei, a apărut o dată cu primele organizări tribale ori statale.

Când un om divorţează de nevastă, nu a realizat că divorţase, fără să fii fost cununat, de socrii, de cumnaţi, de mătuşile şi unchii nevestei, inclusiv de vecinii de pe stradă până la a zecea casă.

 Nu se aştepta la atâta ostilitate, cu atât mai mult cu cât, convenise  cu soţia, să pună capăt unei căsnicii care nu numai că şchiopăta, ci pur şi simplu nu mai voia să se urnească din loc.

S-a  întrebat, care să fii fost motivele pentru care, dintr-o dată, devenise inamicul lor numărul unu?

A privit în propria tabără, a analizat noua situaţie creată, lucrurile stăteau la fel, neamurile veneau să-l încurajeze, să-l scoată „curat” din războiul , spuneau ei, prin care trecuse.

A încercat să-i liniştească, să le spună că este posibil să aibă partea lui de vină, poate, este chiar mai vinovat decât ea. Vorbea singur, rudele veneau cu argumente, cum că fosta nevastă era vinovată, fiindcă auziseră ele multe. O mătuşa, din altă localitate, mult mai departe de casa unde locuia el, o bârfea de mama focului pe fosta lui parteneră de viaţă, a întrebat-o dacă o cunoştea, răspunsul a fost că nu o mai văzuse de la nuntă, însă ştia ea că a fost vinovată. Auzise multe muieri vorbind-o de rău, inclusiv pe Leana lu’ Clanţă. Prin urmare, să fac bine să nu-i mai ia apărarea şi să pună mâna să-şi refacă viaţa, să nu mai stea ca un „călugăr” şi să plângă după „fosta”.

Nu a stat „călugăr” şi s-a recăsătorit, neamurile nevestei s-au căsătorit cu el o dată cu mireasa. Însă a apărut o altă dandana. Rudele „fostei” deveniseră duşmanii nevestei de acum şi armatei sale de rude. Asta chiar nu a înţeles-o. De ce naiba au devenit duşmani? Nici măcar nu se cunosc. Ura a apărut din senin, fără motiv, doar pentru că fuseseră cândva şi neamurile lui cele ale fostei?

Ciudaţi sunt oamenii, în loc să iubească, să dea din prea plinul sufletelor sale celor care au nevoie de mângâiere, celor care au suferit un necaz, care trec prin anumite greutăţi, care sunt neîmpliniţi sufleteşte, ei urăsc. E mai simplu să pizmuieşti, să deteşti, să urăşti pe ceilalţi, însă, aşa îţi hrăneşti sufletul cu otravă. Devi un om rău, cu carenţe de comportament.

Toată această introducere am făcut-o cu un scop precis: acela de a scoate în evidenţă raţiunea, modul în care două femeii, două familii, au găsit rezolvarea unei situaţii greu de gestionat. Toate s-au putut petrece doar pentru că, aceste femei, şi-au folosit creierul şi nu instinctele animalice. Văzând modul prietenesc, cu înţelegere pentru aproapele său, în care discută cele două DOAMNE, mi-am spus că ,omenirea mai are o şansă.

Am întâlnit într-un salon de spital, două bolnave care fuseseră, pe rând evident, soacra aceleiaşi nurori.

Le-am întrebat cum de stau de vorbă, de ce nu-şi sparg capul, aşa ar fi fost trendi. Răspunsul a fost clar şi minunat:

„Suntem oameni raţionali, nu noi am fost căsătorite, ci copiii noştri, divorţul a fost înfiinţat tocmai pentru că este posibil, ca tinerii căsătoriţi, cândva în viaţă, să nu se mai înţeleagă şi atunci aleg calea despărţirii. Nu copiii noştri au fost primii care au divorţat şi s-au recăsătorit şi nici ultimii nu vor fi. Nu noi am fost vinovate de eşecurile lor, ei ştiu cum şi-au gestionat problemele, noi nu avem nimic de împărţit amândouă, actuala soacră, după ce a vorbit, a pus cu blândeţe mâna pe mâna fostei soacre într-un gest firesc de prietenie.”
Povestea nu ar fi completă, fără să fac vorbire despre liantul dintre cele două femei:NORA, pre numele ei LORI, acest om minunat şi cald, doar ea putea face imposibilul, posibil. 

Un exemplu de viaţă pe care îl trec la:”aşa da!”

Mierea amară. cap XIV

  Trecuse un an de la divorţul Emiliei. O zi de vară. Soarele topea până şi zâmbetele de pe feţele oamenilor. Razele astrului, nemilos de cald, ardeau, dogoreau precum un cuptor încins care este gata să primească aluatul modelat în pâini rotunde şi care vor deveni rumene, aburinde şi cu miros îmbietor. În sălile de judecată, atmosfera era aproape irespirabilă, prin geamurile deschise intra aerul fierbinte,  lipsit de oxigen. Transpiraţia era la ea acasă, batistele nu făceau faţă să şteargă toată apa care curgea şiroaie prin vadurile obrajilor. Femeile machiate şi rimelate, aveau faţa ca nişte tablouri proaste cărora li s-a trasat doar fondul.

Avocaţii care nu aveau procese se răcoreau discutând despre evadări la munte ori la mare. Fiecare dorea să plece cât mai repede şi cât mai departe de căldura sufocantă a oraşului.

Emilia se mutase de câteva luni, împreună cu Gabriela, într-o casă naţionalizată unde ocupa întreg parterul format dintr- un living mare, din care se intra în cele două dormitoare opuse ca aşezare, între ele fiind baia comună, bucătăria era lipită de iatacul unde dormea Gabriela. Ea alesese aşa, voia să fie cât mai aproape, pentru a pregăti mâncarea.

Apartamentele aveau fiecare câte un dormitor şi un cabinet care putea fi folosit ca bibliotecă şi birou.

Gabriela nu a vrut să se despartă nici de data asta de Emilia, încă era ocrotitoarea ei. Fusese cerută în căsătorie de un procuror, frumos ca un Adonis, deştept şi cu cariera asigurată. Era o partidă pe care nici o femeie, în afara Gabrielei, nu şi-ar fi permis să o refuze. Două lucruri nu i-au plăcut  la el, zâmbetul rău, când uita să-l ascundă şi fulgerele din ochi ori de câte ori vorbea cu cineva. Avea o suspiciune continuă, era bănuitor cu ieşiri vulcanice. Gabi nu l-a acceptat. Procurorul a lansat vorbe urâte despre ea, spusese tuturor avocaţilor şi procurorilor că o avusese, însă, nu-i plăcuse lentoarea ei, o simţea ca pe o adormită care, cu plictiseală, accepta sexul. O categorisise ca pe o femeie frigidă şi care, aproape că ura bărbaţii. Procurorul lăsa se să se înţeleagă că Gabrielei i-ar plăcea mai mult de Emilia decât de un bărbat.

Aventura Emiliei cu Demostene decurgea în cele mai bune condiţiuni. Erau ca doi tovarăşi care, împreună, aveau o afacere cu diamante şi îşi apărau investiţia cu înverşunare. Se respectau, se întâlneau ori de câte ori doreau fără ca vreunul dintre ei să se eschiveze. Chiar dacă Dem avea în acea seară o altă întâlnire, amâna randez vous-ul pentru a merge la Emilia.

Fata îl aştepta, invariabil, într-o rochiţă scurtă, elegantă şi cu zâmbetul pe buze. Cum intra pe uşă, condus de Gabriela, ori intrând direct, avea cheia, Emilia îi ieşea în cale, el îi săruta mâna cu curtoazie, apoi îi înmâna, de fiecare dată, ciocolata amăruie, elveţiană, de care făcea rost pe sub mână.

Emilia lua micuţul pachet, îl aşeza cu grijă, aproape cu evlavie, pe noptieră, apoi îl cuprindea cu braţele pe după gât, rochiţa se ridica mult, atât de sus încât se vedea danteluţa de pe marginea lenjeriei intime. Demostene o săruta pe ochi, apoi obrajii erau pupaţi cu drag , buzele erau sărutate apăsat, voia să simtă cum respiră prin respiraţia ei. Fata se lăsa alintată, dezmierdată ca un bebeluş, se pitula la pieptul lui, aproape că dispărea în îmbrăţişarea braţelor puternice şi tandre. Aştepta cu drag momentul în care se întâlnea cu el. Nu se întâlneau des, cel mult de două ori pe lună, de fiecare dată ea îl convoca, îl chema atunci când trebuia să găsească soluţii în anumite speţe grele. Era cea mai apreciată avocată, apăra în dosare grele de delapidare, crime şi corupţie, nu se băga în dosare cu iz politic, care, totuşi, începuseră să fie din ce în ce mai puţine.

Demostene era un as în materie penală, ar fi putut fi avocat în Bucureşti la Tribunalul Suprem. Prefera să fie rege în provincie, decât un avocat bun printre alţi zeci de avocaţi străluciţi.

Pe Emilia nu o considera o rivală profesional, din contră, o lua asociată de câte ori avea ocazia. Voia să o facă să strălucească, să-i umbrească pe ceilalţi, dar mai ales, voia să-l umilească pe fostul soţ al Emiliei. Întotdeauna căutau să apere cauzele în care Adrian era partea adversă. În astfel de situaţii lucrau toţi trei pentru a găsi probe care să-i demonteze argumentele. Adi refuzase un avocat mai în vârstă care-l rugase să se suţină unul pe celălalt, se considera prea bun, mai târziu a văzut greşeala, a vrut să accepte colaborarea,  însă avocatul, care îi făcuse propunerea, se apropiase de Emilia.

O zi toridă de vineri, nu plouase de aproape o săptămână, dogoarea zilei aproape că tăia respiraţia. Emilia împreună cu Gabriela şi Demostene coborau în fugă treptele Tribunalului Judeţean, abia aşteptau să intre la umbră. Au urcat în primul taxi găsit în drum şi au pornit spre parcul orăşenesc. Câţiva castani bătrâni cu umbră deasă îi aşteptau să le răcoarească trupurile încinse.

Au luat loc pe bancă la distanţă unul de celălalt, nu voiau să se atingă, simţeau umezeala hainelor de pe ei. Au respirat de câteva ori adânc, să simtă aerul  oxigenat şi răcoros cum le potoleşte fierbinţeala trupurilor. Demostene, care era încadrat de cele două prietene, a vorbit primul:

-Fetelor, mâine nu am niciun un dosar pe rol. Voi cum staţi?

Emilia a privit întrebătoare pe Gabriela, aceasta a scos din geanta uriaşă, pe care o purta tot timpul cu ea când mergea la instanţă, o agendă, a căutat ziua de sâmbătă, după ce a urmărit cu atenţie tot ce era notat, a zâmbit:

-Prinţesa mea, nu avem nimic pentru mâine, există o speţă, însă partea adversă va cere amânarea pentru studierea dosarului, abia a fost angajată. Prin urmare, suntem libere ca păsările cerului.

-Atunci, dimineaţă la şase pornesc maşina şi plecăm spre Întorsura Buzăului, ştiu o cabană şi un cabanier acolo. Stăm până duminică seara. De acord?

-Da, a răspuns cu glas tare Emilia şi un da abia şoptit venit de la  Gabriela.

-Scumpo, Demostene a privit-o în ochi pe Gabi, eşti minunată, frumoasă, deşteaptă, organizată până la pedanterie, bună bucătăreasă, de ce eşti cu sufletul îndoit?

-Mergeţi voi, nu vreau să vă încurc! Din ochii fetei două lacrimi au pornit spre necunoscut, curgeau timide pe obrajii îmbujoraţi ai tinerei femei, una a ajuns în colţul buzelor, gustul sălciu a făcut-o să tresară, pe cealaltă, cu un gest firesc, de cavaler medieval, Demostene a oprit-o cu un sărut pe obraz, tocmai când lacrima curgea în drumul ei spre bărbie.

-Mergi cu noi, un prieten, inginer pe Şantierul Naval, m-a rugat să-i fac cunoştiinţă cu o fată. Cred că a venit momentul, dacă eşti de acord, să te prezint lui Alexandru.

Gabriela s-a roşit mai tare, apoi a privit spre Emilia. Ochii prietenei o încurajau.

-Sunt de acord, însă nu cred că sunt pregătită să mă mărit, nu vreau să-mi las prinţesa fără ajutor.

-Ba să mă laşi, să te măriţi, să pleci după capul meu, m-ai terorizat destul, mărită-te! Să-i faci şi ăluia capul mare!

Gabriela a privit surprinsă spre prietena ei, nu se aştepta să reacţioneze aşa, mai ales că Emilia o privea cumva încruntată, doar buzele le avea strânse să nu izbucnească în râs.

-Nu te uita aşa la mine, glumesc, însă, trebuie să mă gândesc şi la tine, ai stat destul după fundul meu, îndeplinându-mi toate capriciile ca un soldat sau ordonanţă disciplinată şi ataşată de stăpân. Vreau să fii liberă şi fericită! Nu uita că-s muiere de la ţară şi ştiu să fac de toate de la mămăligă până la fripturii complicate. Gata scumpo, pe cai, Dem, adă băiatu’, avem o fată de măritat!

A doua zi dimineaţă, soarele se ridicase de-o jumătate de suliţă pe cer, încă nu era ceasul şase când Demostene claxona la geamul lor. Fetele, care de mult erau îmbrăcate, pitite după perdea, au aşteptat ca băieţii să coboare din maşină pentru a le întâmpina, apoi după ce i-au văzut, Emilia a exclamat:

-Gabi, sunt geloasă pe tine, e frumos ca Florin Piersic, hai mai repede să nu plece fără noi!

Cum le-a văzut, Dem a făcut prezentările:

-Emilia, regina avocaţilor şi Gabriela regina documentariştilor. Dânsul este inginerul Alexandru Damian.  Prezentările fiind făcute, să pornim la drum! Emilia stai cu mine în faţă şi porumbeii să stea în spate. Şi acum gunguriţi şi vă giugiuliţi, avem drum lung de mers, oglinda retrovizoare o voi orienta de aşa natură încât să nu vă văd, iar Emilia va privi doar în faţă, aveţi toată intimitatea.

Gabriela nu s-a apropiat prea mult de Alexandru, îl privea discret, o înfiora plăcut trăsăturile lui masculine. Avea în jur de 1,80m, slăbuţ, lat în umeri, faţa prelungă, părul bogat, blond închis, pieptănat pe spate, ochii albaştri, un albastru intens, erau vioi, parcă voia să cuprindă toată lumea dintr-o singură privire. Buzele senzuale îmbia la plăceri voluptoase. Gura păstra tot timpul un zâmbet care arăta lumina sufletului şi bunătatea inimii.

Drumul de ţară, pietros şi cu găuri line în el, şerpuia printre coloanele munţilor împăduriţi cu conifere. Dem conducea antent la drum, din când în când, cu drag, privea în dreapta. Emilia îi simţea privirea, de fapt era atentă la drum şi la concentrarea şoferului. Îi era drag, se bucura că mergeau împreună la munte. Soarele se urcase de câţiva stânjeni pe cer, însă aerul era răcoros, plăcut şi aromat, după cum îl simţeau pătrunzând prin geamul întredeschis din partea şoferului.

Pe bancheta din spate, Alex şi Gabi vorbeau în şoaptă, se apropiaseră mult pentru a auzi doar ei ce-şi şopteau, mâna bărbatului se aşezase peste a Gabrilei, la început fata a încercat să şi-o retragă, moale, timidă încercare, bărbatul a înţeles că este dorit, a împins mâna din nou, fata a acceptat fără să schiţeze vreun gest. Alex s-a mişcat pe bancă şi s-a apropiat mai mult, a lipit piciorul de al ei, Gabi a tresărit, însă în loc să-şi retragă piciorul, l-a aplecat mai mult spre bărbat. Alex a simţit că este acceptat, s-a lipit de Gabriela, a început să vorbească mai repede şi mai sacadat, apropierea de fată făcea ca inima să-i bată mai repede.

Şoferul a scos maşina de pe drumul principal şi a intrat pe un drumeag care făcea dreapta printre brazii şi pinii drepţi, verzi şi răcoroşi. După circa 500 de metri au ieşit într-o poiană largă cât vedeai cu ochii, era un platou montan unde mioarele erau aduse la păscut. Pe un măluş, izolat, se afla o căbănuţă, ceva mai departe era o bărăcuţă unde ciobanii dădeau cheag laptelui, lângă baracă era un ţarc, cu o mică aplecătoare pentru ploaie, era strunga unde se mulgeau oile. Dem a parcat maşina lângă cabană, au coborât cu toţi, apoi a încercat uşa. Era încuiată, de altfel se observa un lacăt mare prins în două belciuge care asigura securitatea cabanei. Au plecat spre baracă, locul era pustiu. Au observat, stând pe un bolovan de calcar, la umbra unui stejar secular şi umbros, un bătrân care fuma alene privind undeva în zare, fără să vadă pe cineva. Părea trecut de 70 de ani, slab, cu mustăţile mari în furculiţă, albe, doar în dreptul nărilor erau galbene de nicotină.

-Buză ziua bade!

Bătrânul a ridicat alene privirea spre musafiri, i-a măsurat din cap până-n picioare, parcă ar fi preţuit oile în târg, apoi a răspuns:

-Bună să fie, dacă ziceţi dumneavoastră! Avea un glas dogit de tutun, când vorbea se auzea un şuierat ca de locomotivă care, greu, urca muntele. A scuturat capul cu părul coliliu căzut în plete aproape de umeri. Eu mi-s baciu Ioan, păcurar, acu’ tras pe dreapta de copii şi nepoţi. Îmi pierd timpul numărând fluturii şi firele de iarbă.

-Baciule, unde este, rogu-te, cabanierul? Am vrea să odihnim în noaptea asta aici. Dem îl privea cu toată seriozitatea, fără a fi aspru în vorbă.

Bătrânul a tras din ţigară, a dat drumul fumului pe nas şi pe gură, era înconjurat de vălătuci de fum, a scuipat într-o parte, apoi a zâmbit a râde:

-Acu’ eu mi-s cabanierul, cel adevărat e dus după provizii pentru stână şi pentru cabană. Multe nu am în cămară, da o mămăligă pot face şi un foc de lemne să perpelesc pe el o ciosvârtă de pastramă, apoi  fac şi ceva bulzuri cu brânză usturoaie. Însă, înainte, musai să bem o ţâră de pălincă din aceea care arde beregata dacă n-o ungi mintenaş cu slană. De băut, de nu vom avea vin, avem să bem apă rece din izvorul ce susură colo în vale şi trece pe lângă gorunul ăla mare de-o seamă cu veacul. No, mereţi cu mine şi vă voi slobozi uşa, să puteţi intra. Sunt două odăi, acolo, mereţi şi vă împărţiţi, după cum vă ştiţi perechea. Pentru oarece lipsuri, vedeţi colo, ni, un tufiş mai des, e numa bun să vă primească, pentru a vă uşura. Locul e curat, câini trec tot timpul pe acolo.

-Bace, de unde eşti de fel? Că parcă nu ai fi ardelean sadea, însă nici de dincoace parcă nu eşti. Dem, mucalit, îl urmărea cu coada ochiului, îi era drag bătrânul.

-Ai dreptate tinere, sunt de pe lângă Buzău, din câmpie, în partea de din jos spre Pogoanele. Acu mi-s corcitură, nu sunt nici ardelean, ardelean, dar nici muntean, muntean, se spune că aş fi adevărat român. Aici am venit cătană după ce ne unirăm, o româncă din Ardeal, de aici de peste munte, din zona Covasnei, rămăsese copilă orfană, mamă-sa şi tată-su fuseseră omorâţi în ‘918 când cu Unirea cea Mare, avea 14 ani pe atunci. Era bogată, cu turme de oi şi multă păşune. Eu în satul meu, nu eram nici bogat, nici sărac, dar nici multe acareturi şi animale pe bătătură nu aveam. Cum fata era frumoasă, cu oi multe şi imaşuri, iar eu, spun femeile, nu eram de loc urât, iar pe deasupra eram priceput în toate, mai ales în doinit şi iubit, am făcut codana să se agaţe de mine. Aşa de tare s-a prins, că şi în ziua de azi simt cum mă ţine din scurt şi-mi strigă din prag: “ai grijă blestematule pe unde umbli, că de te găbjesc că mă strici cu vreo muiere, apăi fiertură de mălai din mâna mea, tu nu vei mai mânca!”. Mi-e dragă şi acum ca şi atunci. Mi-a umplut ograda de copii, numa băieţi, mi-a făcut şase de toţi. Acu’ sunt la căşile lor, au copchii, da tot aici trudesc cu mine. Muncim toţi, eu ţin socoteala şi nevasta banii, le dăm la toţi când au nevoie să-şi îmbrace copiii, ori să-şi ia ei câte-o hanţă pe ei. Mai mârâie ei, mai ales nurorile îi tot îndeamnă să iasă din tovărăşeală, însă eu nu le dau drumul. Celui mai mic dintre băieţi nu i-a plăcut păstoritul, a plecat la oraş, a învăţat carte, acu’ a ajuns mare, e maistor. Vă las, eu aş mai vorbi, că sunt dornic de pălăvrăgeală, aici stau singur câtâ-i ziua de lungă.

După ce le-a descuiat uşa şi i-a  pus în temă cu toate utilităţile, bătrânul, râzând în barbă, a plecat la locul lui de veghe.

Au intrat într-una dintre camere toţi. Nu era mare cam trei pe trei metri, avea două paturi, cu arcuri şi saltea din zegras, peste saltea era un cearceaf alb cu ciucuri lucraţi cu igliţa pe margine. Peste cearceaf era o pătură din lână, cum sunt păturile cazone, îmbrăcată în cearceaf plic. Într-un colţ, un godin din fontă încălzea odaia pe timpul iernii. Între paturi, în dreptul ferestrei, era o masă din lemn de stejar negeluit, tocită de multă folosinţă. Pe masă era o tavă cu două pahare şi o carafă din porţelan să tot fi avut vreo doi litri. Lângă masă, două taburete întregeau moblierul.

Sub unul dintre paturi se vedea un lighean mic din tablă.

Gabriela avusese grijă să aducă din maşină gentuţa în care, prevăzătoare,  pusese câte ceva de-ale gurii. Dem adusese cu el o sticlă cu ţuică de ţară care avea ca dop o jumătate de cocean de porumb.

-Copii, eu sunt cel mai bătrân, prin urmare voi fi şeful, întotdeauna este nevoie de şef. Aşa am învăţat în armată, când am făcut la pifani şase luni, eram TR-ist (termen redus), ne spunea un căprar de prin zona gorjului: “mă, ascultă comanda la mine, unde sunt doi soldaţi, unul trebuie să fie şef, să poată merge în aceaşi direcţie, altfel soldaţii o iau unul hăis, altul cea”. Primul ordin pe care îl dau este următorul: Alex, pune ţuică în pahare, ai grijă să pui şi pentru doamne, doar sunt egale cu noi. Al doilea ordin: Gabriela te rog să pui masa. După ce gustăm răchia, mâncăm o ţâră, apoi mergem să ne preumblăm prin împrejurimi. În portbagaj am o damigeană de cinci litri, o ţin de mult după mine, acum e bună, vom lua apă în ea.

Au mâncat şi povestit cu poftă, fetele au stat pe paturi şi băieţii pe taburete. Dem prindea orice prilej să-i fure un sărut scurt şi dulce Emiliei, fata nu se formaliza, primea cu drag sărutul.

Alex a întins de câteva ori gura spre Gabriela sperând să obţină măcar un mic pupic, fata, deşi în ochi se vedea că îi este drag bărbatul, încă nu se lăsa pupată.

 Au plecat să se plimbe, mâncarea şi rachiul îi înmuiaseră, Dem nu i-a lăsat să lâncezească, a ordonat ieşirea la aer, vremea era splendidă. În faţa lor, la mare distanţă, se vedea liziera unei păduri. Tot drumul nu le-a tăcut gura,  bancurile spumoase şi fără perdea, la început făcuseră fetele să chicotească cu pudoare şi obrajii să li se înroşească, apoi au intrat în horă râzând cu poftă tinerească.

Se simţea un aer răcoros cu miros de cetină, pădurea era chiar în faţa lor, gata să-i primească  în braţele ei. Tinerii au pătruns în inima codrului până când au găsit un luminiş şi o poieniţă cu iarba înaltă. Fără multe fasoane s-au aşezat direct pe iarba verde şi bătrână. Câţiva greieri, deranjaţi de intruşii umani, au sărit cântând “cri, cri, cri” căutându-şi alt loc unde să se bucure de linişte.

Emilia şi Dem s-au tăvălit, prin iarba cu miros de iasomie, fără a se jena de cei doi prieteni care încă erau în faza de “tatonare”.

-Emilia ţi-ai înverzit rochiţa, nu se mai spală.

-Gabriela, nici nu vreau să o spăl, o voi ţine amintire. S-a înverzit rochiţa, însă, mi s-a luminat sufletul şi încălzit inima. Bucură-te, bucuraţi-vă de liniştea de aici şi de dorinţa năvalnică care vine peste trupurile noastre! Îmi este bine prietena mea scumpă, mă bucur de dragostea bărbatului de lângă mine. Iubiţi-vă! Viaţa e scurtă. Nu pierdeţi nici o clipă! Vom vedea ce va fi mai târziu! Să trăim azi!

Crima, din Mediaş, prilej pentru campania electorală

  În Mediaş a avut loc o crimă de o brutalitate ieşită din comun. S-a produs o adevărată isterie, moartea tânărului nu este cauza, ci ocazia ca politicienii să iasă la rampă. De fapt, moartea tânărului din Mediaş este speculată politic cu un cinism ieşit din comun. Această oribilă crimă este folosită electoral, pe ea se doreşte câştigarea de voturi. Nu-i pasă nimănui cu adevărat de cel ucis, ci doar de modul în care, la fel ca şi la „Colectiv”, se pot obţine foloase dintr-o tragedie.

Se vorbeşte că acela care a comis crima a fost eliberat în baza „recursului compensatoriu”, alţii susţin că a fost eliberat condiţionat. Din câte am înţeles, fusese condamnat la 13 ani de închisoare, din care, în momentul eliberării mai avea de executat cam 2 ani şi câteva luni. Asta înseamnă, la un calcul aproximativ, că executase mai mult de 10 ani de detenţie. Dacă în 10 ani nu se reabilitase, mergând cu pedeapsa la termen, în niciun caz nu devenea mai bun.

Recidiviştii au apărut o dată cu condamnările penale şi ei sunt grupaţi pe infracţiuni. Cei care fură, „şuţii” vor face toată viaţa puşcărie pentru furt, închisoarea va fi a doua lor casă.

Cei care au săvârşit infracţiuni cu violenţă (viol, tâlhărie, crimă) vor recidiva tot cu violenţă.

Problemele sunt grave, şi nu sunt din cauza „recursului compensatoriu”, cauzele sunt profunde, ţin de sistem, de societate şi de caracterul individului. Condiţiile grele din penitenciar ar trebui să ţină recidiviştii la distanţă de închisoare. Nu se întâmplă acest lucru.

Să ne gândim la un om care iese afară după 10 ani de detenţie, eliberat condiţionat, ori în baza „recursului compensatoriu”. Acest om este posibil să nu mai aibă familie, casă, mijloace de a se întreţine. Statul l-a scos pe poarta penitenciarului, acolo unde avea televizor, radio, baie, spălătorie, pat, masă, casă. Sigur nu erau de hotel, însă nu-l bătea vântul şi nici nu-l ploua. O dată ieşit, s-a văzut singur, izolat de societate, un paria. Nimeni nu-l angajează, e puşcăriaş. Poliţia nu-l ia automat în supraveghere, nu-i oferă nimeni nicio posibilitate de întreţinere, ce va face, disperat, va căuta să se întoarcă acolo unde avea  minimum de condiţii.

În timpul vremurilor apuse, toată lumea era obligată să muncească, cine nu avea un loc de muncă era condamnat până la 6 luni de închisoare contravenţională conform decretului 153/1970.

Cine se elibera din închisoare, în vremea comuniştilor, primea un loc de muncă, asta nu însemna că nu erau recidivişti şi atunci se întorceau în puşcărie după ce furaseră, tâlhăriseră, violaseră ori uciseseră din nou.

Trebuie căutate soluţii pentru ca foştii deţinuţi, o dată eliberaţi să fie supravegheaţi pe perioada de încercare şi să li se ofere un loc de muncă. Cu toate măsuri, dacă vor fi luate, mulţi vor recidiva, însă, poate numărul lor se va micşora. Eliberarea înainte de termen, aşa numită „condiţionată” trebuie să existe, doar aşa va fi un stimulent pentru deţinuţi, doar aşa poate să existe posibilitatea unei reabilitări. Executarea în întregime a pedepsei îl va înrăi pe deţinut, nu-l va face mai bun.

Vreau să atrag atenţia că indiferent de măsurile care se vor lua, indiferent cât vor executa din pedeapsă, indiferent dacă vor avea sau nu un loc de muncă, mulţi dintre ei vor comite din nou infracţiuni, important este ca numărul lor să se micşoreze. Nu trebuie să uităm caracterul individului, gena lui, educaţia, mediul în care trăieşte şi mai ales în care şi-a trăit copilăria.

Politicienii trebuie să lase jos mingia de ping-pong, adică ipocrizia, trebuie să alunge cinismul. Să nu uite un lucru, greşelile lor pot produce grave probleme oamenilor. Preşedintele nu-i mai breaz şi nici mai deştept decât restul politicienilor. Sigur a fost ales de popor, aşa se spune, probabil pentru „inteligenţa” cu care a tăcut în timpul campaniei electorale. Domnul Preşedinte, la fel ca şi ceilalţi politicieni nu au dat examene pentru a dobândi posturile, ci au fost aleşi de o parte a poporului. Prin urmare au devenit deştepţi după ce s-au instalat în scaune. Deşteptăciunea le-a fost „administrată” în funcţie de poziţia ocupată, cel puţin aşa se cred, aşa le place să creadă.

Toţi politicienii care sunt plătiţi din banii contribuabililor trebuie să-şi dea mâna să îndrepte lucrurile. La noi Preşedintele României împreună cu opoziţia se comportă faţă de alianţa de la guvernare şi faţă de guvern de parcă ar face parte din ţări separate aflate pe poziţii ireconciliabile. Asta ne va distruge. Orice problemă apare, în loc să o disece împreună, să caute soluţii, îşi dau în cap cu ură, se faultează, se trag de tricouri, îşi dau la gioale, pentru că arbitrul, Preşedintele României, în loc să arbitreze, să atenţioneze când se încalcă regulile, a devenit jucătorul opoziţie, postură din care nu mai poate fi obiectiv.

Atunci întreb: „pentru ce vă plătim domnilor? Să vă înjuraţi, fără să căutaţi soluţii? Primiţi foarte mulţi bani pentru posturile de Gică Contra şi Gâgă pe care le ocupaţi.”

Revenind la legea „recursului compensatoriu” dacă a fost votată în timpul guvernării Cioloş, ori nu, nu contează pentru că tot aceste partide au fost în Parlament. Iohannis după ce a promulgat această lege fără să o conteste la CCR ori să o retrimită în Parlament se face la fel de vinovat, dacă există o vinovăţie în acest caz.

Primarul. Manuscris

                               Primarul

                               Autor Ionel Cârstea

                               CAPITOLUL  I

Un oraș de munte  capitală de județ. Pe strada Principală  la intesecția cu strada Bradului, chiar pe colț, într-un bloc cu patru etaje, în cea mai mare parte nelocuit, se găsea o tăbliţă pe care scria: „Senator, doctor în drept Ion Tânjală. (Locatarii au migrat  în alte țări, după o bucată de pâine pe care nu o mai puteau cumpăra în orășelul lor din lipsa banilor . După privatizările frauduloase, foștii siderurgiști și minieri rămăseseră șomeri). Un  bărbat mergea pe trotuar atent la toate plăcuţele care indicau existenţa unei firme, s-a oprit, tăbliţa  l-a făcut atent că aici există un cabinet de parlamentar.  A  ciocănit în ușa din stradă, din interior nu a venit nici un răspuns, a apăsat clanța și instantaneu ușa s-a deschis, a pătruns în interior,  scaunele din lemn cu spetează înșirate pe lângă peretele micuței încăperi,  l-au făcut să înțeleagă că este sala de așteptare. Sărac domnul senator, îşi spuse omul în gând, putea să pună niște canapele confortabile, chiar dacă petiționarii plecau cu buza umflată, măcar aveau mulțumirea că fuseseră bine primiți. Pe ușa de la cabinetul secretarei era afișat programul de audiențe cu electoratul al senatorului. Vineri-Sâmbătă de la 10-16. Primarul, căci primar era bărbatul care a pătruns în incinta sediului senatorial, a bătut  în ușă, din interior s-a auzit un ”intră” spus de o voce de femeie plictisită. A deschis ușa, a pătruns în încăpere, din spatele unui birou modest, o domnișoară de vreo 25-26 de ani, blondă, cu ochii negri, sprâncenele smulse  și refăcute cu creion dermatograf, buzele rujate mov, cu un machiaj gros și strident, îl privea curioasă.

-Bună ziua!

-Bună ziua! Ce doriți? Domnul senator nu este aici, este plecat în Tanganyika într-un schimb de experiență pe tema protecției țânțarului Anofel.

-Cum naiba să-l protejeze? Este dăunător, femelele  înțeapă  oameni și animale și pot propaga malaria.

-Se vede că sunteți profan, aici este vorba de ecosistem. Vreți să vă spun ce înseamnă ecosistem? Este ansamblul format dintre biotop și biocenoză...

-Mulțumesc, când se întoarce excelența sa? Am o problemă urgentă de rezolvat, sunt primarul din comuna Malu Plecat, la noi în sat din cauza ploilor s-a prăvălit un deal peste casele oamenilor,avem urgentă nevoie de fonduri pentru  a rezolva problema.

-Măi fraților, voi nu mai aveți pic de respect față de aleșii neamului, ce ai vrea tu, să vină  imediat senatorul din Tanganyika, adică să lase baltă problema țânțarului , fiindcă  unor țărani le-au plecat casele la vale?  Băi, știți că sunteți pretențioși?

-Cum dracu, mai important este un nenorocit de țânțar african ,care nici măcar nu trăiește-n țara noastră, decât viețile unor oameni?

-Care oameni? Oameni au fost anul trecut la alegeri, de acum încolo trei ani de zile mai ușor cu omenia voastră, că vă știu eu. Poate nici nu l-ai votat și acum fuga la senatorul Tânjală să vă rezolve problemele. Dumneata ești de la opoziție,  nici măcar nu ești de-al nostru. Ca să închei, senatorul este plecat pentru o lună, a trecut deja o săptămână, deci mai are de stat trei săptămâni, apoi intră direct în vacanța parlamentară. În toamnă revino cu cererea mata, eu te trec aici pe o listă de așteptare, sper să nu o rătăcesc, am mai scris două liste și nu știu ce dracu le-am făcut. A venit într-o seară băiatul senatorului, are 20 de ani și o poftă nebună de dragoste, n-am scăpat de el, mă înțelegeți, nu-l puteam refuza, senatorul chiar mi-a spus înainte de a pleca :”ai grijă de Guriță,așa-l cheamă pe băiat”, din seara aia, nu găsesc celelalte liste de așteptare. Dă-l încolo, e un zăpăcit, aproape că nu i-a ajuns biroul, tată-su e mult mai ponderat, o face cu eleganță și doar dacă s-a certat cu nevasta. Știți, soția lui este o cață analfabetă, îmi este milă de el îl alint și eu cum pot.

-Domnișoara?  Nu v-am reținut numele.

-Luluța Belferu, absolventă a facultății de make-up.

-Există o asemenea facultate?

-Nu este chiar facultate, însă profesorii ne spuneau că suntem studenți, prin urmare putea fi o facultate, poate una mai mică, dar ce contează?

-Ce legătură are pregătirea dumitale cu munca pe care o faci aici?

-Are, ce nu ți-am răspuns bine la întrebări? Sau dacă eram absolventă de drept, nu mai rătăciam nenorocitele alea de liste?

-Ai dreptate!

Primarul a plecat dezamăgit din biroul secretarei. Singura soluție pe care o mai avea era să meargă la Consiliul Județean, aici trebuie să găsească înțelegere.

Câteva cuvinte despre senatorul Ion Tânjală. Lucrase ca strungar într-o mare uzină până la revoluție. A fost un muncitor bun și un familist convins. În 1989 era foarte tânăr, abia împlinise 27 de ani și dornic de afirmare. A simțit cum bate vântul, s-a strecurat repede printre feseniști, a ajuns în activul județean al FSN. Începuse să se impună ca lider. Când a văzut că merge traficul cu mercur, staniu și rulmenți , a început cărăușia la turci, de acolo aducea aur, ciunga, baticuri și alte lucruri care se căutau în România.

Cum era  lider FSN, nu au întârziat să apară directorii și directorașii obedienți, gata să-i pună la dispoziție tot ce avea el nevoie pentru a trafica pe piețele din Istanbul. Econom, a pus ban pe ban, apoi și-a deschis o cârciumă într-o dugheană din tablă. Un an mai târziu a dezvoltat afacerea, a trecut-o pe numele nevestei,iar el a candidat în *92 pe listele unui partid și a intrat în Parlamentul României ca deputat. De acum, problema cea mai spinoasă pentru proaspătul deputat era faptul că nu avea studii. Până la revoluție făcuse profesionala de trei ani, apoi liceul la seral, nu fusese un elev eminent, dar nici repetent nu a fost.

Cum tocmai apăruseră primele facultăți private, a profitat de ocazie și s-a înscris, uzând și de poziția de parlamentar, în primul an la facultatea de drept din cadrul unei cunoscute Universități private.

A terminat cu brio facultatea, deși rar trecuse pe la cursuri, apoi decanul i-a propus să facă doctoratul contra unei sume modice de bani pe care, spunea decanul ,îi vor folosi pentru dezvoltarea Universității.

În doi ani a avut și teza scrisă de către un profesor de la drept, el  a  trebuit să învețe câteva paragrafe pentru susținerea lucrării în fața comisiei de validare a tezei. Și-a luat doctoratul cu ”Magna cum Laude”, mai ales că banchetul dat în onoarea membrilor comisiei l-a costat cât îndemnizația de parlamentar pe două luni. Nu era supărat că a plătit mult la restaurant, e drept că profesorii au  tăbărât pe fructele de mare și friptură de vită Kobe, le dădea mâna,  doar nășiseră un doctor, Ion era bucuros că de acum pe cartea lui de vizită va sta scris: „Doctor în drept Ion Tânjală”.

Afacerea mergea bine, impozit plătise mai mult de ochii lumii, nu-l întrebase cineva în mod serios din ce creștea averea lui, în timpul marilor privatizări pusese mâna,  folosind o sumă mică de bani, pe ditamai Combinatul siderurgic. Îi amețise pe toți cu investițiile pe care le raporta fără să se vadă în realitate, e drept că nici nu era controlat de instituțiile abilitate ale statului. După câțiva ani a băgat societatea în faliment, iar utilajele au fost vândute la fier vechi. Dăduse o lovitură de maestru, de acum averea sa se consolidase. Soția și băiatul conduceau afacerea cu hoteluri și restaurante. Pe numele lui nu avea nici un șfanț, era sărac, trăia din indemnizația de parlamentar.

 După ce se îmbogățise, dar mai ales după ce a primit diploma de doctor în științe juridice, a vrut să se despartă de nevastă, o considera o analfabetă. Nevasta lui, femeie cu spirit practic, i-a spus că nu se desparte de el, că ea luptă pentru familia ei, pentru cei doi copii, însă va fi înțelegătoare cu el și-i va slăbi hățurile. Totodată i-a pus o condiție : niciodată să nu vină acasă, până când, nu va da în prealabil un telefon prin care o anunță că sosește, iar momentul telefonului să fie cu cel puțin 20 minute înainte de a ajunge. La întrebarea lui nedumerită asupra clauzei ea a răspuns că: ”este pentru sănătatea familiei”.

De atunci respectase  înțelegerea și lucrurile mergeau strună. Fiind prea ocupat cu multiplele lui activități, nu a observat că  în ultima vreme, nevastă-sa înflorise datorită  ședințelor de masaj și întreținere. Este drept că și șoferul ei cel nou, avea pe jumătate vârsta stăpânei,îi făcea toate plăcerile, ”chiar toate” spuneau gurile rele. Este un băiat de zahăr, așa povestea într-o zi unei prietene fata lor de 18 ani, iar băiatul, Guriță, spunea despre șofer că e „cool”, fiindcă îi aducea în fiecare seară câte o fătucă, e drept că băiatul era „salon” și plătea gras. 

La partid activitatea lui era cam după cireș, era de acord cu tot ce spunea  liderul partidului, nu gândea,  era la cheremul președintelui,dacă acesta îl asmuțea asupra vreunui coleg, nu se lăsa până nu-l dobora pe cel vizat. Iar dacă a doua zi se schimba liderul partidului și cel care urcase pe scaun îi spunea să-l „facă” pe fostul lider, adică pe acela care îi dăduse ordine până ieri, îl dobora fără remușcări. Așa supraviețuise și spera să o facă și de aici în colo.

Acum Ion Tânjală era un bărbat cu puțină burtă, la cei peste 50 de ani ai lui, cu privirea semeață și disprețuitoare când se afla în fața unor oameni  mai mici în grad decât el, însă  mic și umil în fața superiorilor.  Părul înspicat și des, crescut aproape de lângă sprâncene făcea să nu se vadă fruntea, fața îi era colțuroasă cu nasul mare și pomeții obrajilor  proeminenți.  Potrivit de statură, s-a strecurat neobservat printre hățișurile politicii și politicienilor, reușind de fiecare dată să fie reales în circumscripția lui, fără să fii făcut ceva pentru alegători. Ultima dată candidase pentru fotoliul de senator pe care îl și câștigase.

Acum Ion Tânjală, politician cu state vechi în parlament, se afla în Africa pentru a pune umărul la oprirea distrugerii ecosistemului. Dispariția țânțarului Anofel putea  duce la dezechilibre ecologice. Seminarul la care participa era mai important decât un deal  surpat, câteva case înghițite de pământ și mulți țărani  nenorociţi  rămași pe drumuri. Așa le trebuie, dracu i-a pus să-și așeze casele acolo! Ce dacă nu se mai întâmplase niciodată ca pământul să plece? Trebuiau să prevadă că există și această posibilitate. ”Sunt vinovați”, a conchis senatorul după ce secretara i-a raportat situația descrisă de primar.-„Nu le dau nici un ajutor”. ”Domnule  senator, a încercat secretara să-l aducă la gânduri mai bune, electoratul nu vă mai...”. ”Mai lasă-mă cu electoratul tău, sunt așa de proști, că în trei ani cât mai sunt până la alegeri, uită și mă aleg din nou”.

Primarul Gheorghe Sprințaru era uns cu toate alifiile, era edilul comunei încă din vremea comunismului, bun gospodar, lucra în paritate cu comuna, făcuse primăria școală nouă satului, casă nouă a făcut și el băiatului cel mare. A făcut grădiniță pentru copii, ultra modernă cu tot confortul, avea chiar  și o mică  bucătărie, pentru el și-a luat un tractor ”Fiat”, nou, nouț. Sătenii erau mulțumiți, când vreun cârcotaș sărea  în sus și striga pe toate drumurile că fură primarul, imediat alții zece săteni îi luau apărarea :”lasă să fure, că și pentru noi a făcut drăguțu, să-i dea Dumnezeu sănătate!, sărea câte o muiere cu gura făcându-şi o cruce mare, că tare cumsecade este, dă bună ziua și la un copil întâlnit pe stradă!”.

„Da unde l-ai văzut mata că merge pe jos, că ăsta și la budă se duce cu mașina?” ”Lasă să meargă, că d-aia e primar, că nu o merge pe jos ca mine și ca tine”

Nu a fost prea dezamăgit de faptul că nu l-a găsit pe senator, a plecat hotărât la Consiliul județean, a arătat legitimația portarului și a urcat la etaj unde era biroul care se ocupa cu partea de investiții. Ușa fiind capitonată, nu a bătut, a intrat direct. Așezat pe birou cu spatele la ușă, șeful biroului, membru al partidului de la putere, se giugiulea cu secretara, aceasta, deși îl văzuse intrând pe primar, nu s-a dat dusă din brațele focosului funcționar, parcă s-a înghesuit și mai mult în el. Abia într-un târziu, a sărit din brațele amploiatului și-a așezat peticul de rochie care abia ajungea la jumătatea pulpelor. Speriat funcționarul s-a întors cu fața spre ușă.

-Ce doriți?

-Sunt primarul...

-Știu cine ești, ce îți trebuie?

-A plecat dealul...

-Cum bre a plecat dealul, ce vorbă e asta, păi așa se numește satul mata.

-Nu m-ați înțeles, dealul Măgura a luat-o la vale și a dărămat câteva case. Despre asta vorbesc.

-Ai fost la parlamentar? Poate smulgem ceva de la guvern.

-Fost, da, e plecat în Tanganyika.

-A, da, așa este, are o consfătuire, Congres, nu știu, ceva foarte important pentru planetă, așa ne-a imformat când am avut ședința.

-Și cum o rezolvăm?

-Vino-n biroul meu! Mandolino, aşa o alint eu, vezi să nu intre cineva, avem probleme importante. Primarul și funcționarul au intrat în birou.

-Ia loc, uite aicea în fotoliile astea, stăm și noi ca boșii, bei ceva?

-Da, un deget  de tărie. Am șofer.

-Nea Gheorghe, mata ești de la noi, sau de la adversari?

-Din tabăra adversă.

-Nu contează, am făcut mai multe cu dumneata care ești un străin, ca să zic așa, decât am făcut cu ai mei. Ia zi bre de câți bani ar fi vorba?

-Nu știu, trebuie studii la fața locului, aici avem nevoie de oameni aleși pe sprânceană. Să-mi trimiteți specialiști care știu ce au de făcut.

-Stai liniștit, am o echipă de șoc, știu eu să fac lucrurile. Știi cum este, ăștia de la mine-n sus până la București zic:” bine mă, de ce te puserăm în postul ăsta, dacă ești așa de prost„. Nici măcar nu sunt diplomați, te tuflesc de nu te vezi. Bre nea Gheorghe, îți spun ca tatălui meu, pe care nu l-am cunoscut, ăștia nu au mamă, nu au tată, nu văd în față decât bani, mulți bani, dacă nu le dai, zbori! Eu  nu vreau să zbor, mata îmi dai mie, opresc și eu și le dau dracu și lor să tacă.

Primarul a ieșit din biroul funcționarului frecându-și mâinile de bucurie. Făcuse o treabă bună. A spus frumos ”sărut mâna!” secretarei și și-a văzut de drum.

Gheorghe Sprințaru nu era omul care să se emoționeze ușor, câteva case dărâmate și niște țărani bețivi pe drumuri nu-l îngrijora prea tare. Era călit în astfel de calamități, avusese inundații mari, furtuni puternice, pe toate știuse să le gestioneze. Scosese bani și din piatră seacă. Astfel de fenomene pentru el erau adevărată mană cerească. La inundații pe vremea comuniștilor și-a ridicat casa în care stă și acum, mare cu etaj, două băi, WC de serviciu, living uriaș. Veniseră ăia de la legea 18 să-l întrebe de unde are averea, atunci a mâncat mult iaurt să le arate cum a făcut casa, plus că și inspectorii erau și ei oameni și cu foame de bani. A trecut controlul fără să îi ia o ață.

După urma furtunilor își cumpărase combina aia ”Class”marcă germană, o bijuterie.

Acum a venit pleașca cu surparea dealului, lasă că va scoate și de aici partea lui.

Acasă, soția îl aștepta în prag, era o femeie trupeșă încă frumoasă la aproape 50 de ani. Părul blond, ieșea un cârlionț de sub basmaua veșnic legată la spate, ochii stinși de un bleu deschis, blânzi și umezi. Avea o față plăcută, vorbea puțin și nu se băga în treburile bărbatului.

-Ai venit? Te-a căutat vicele. I-am spus că ești plecat la oraș să rezolvi problemele satului.

A mormăit un bine și a plecat.

-Dă-l dracului, ce dacă partidul lui e la putere, eu să iau poziția de drepți în fața lui? Să-i intre-n cap că eu sunt șeful!

                            

                           CAPITOLUL  II

După ce soția l-a informat despre vizita vicelui, primarul a dat din cap în semn, că nu-l interesează prea mult:

-Unde sunt copiii? Adună-i, că vreau să mâncăm!

-Fata este în casă, scrie la calculator, băiatul nu știu unde este.Lasă-l și tu, peste un an termină facultatea, știi cât de greu muncește , e vacanță, se relaxează acum.

-Bine, cheamă fata și pune pe masă!

-Imediat. –Femeia, ascultătoare, a rugat copila să vină la masă, iar ea a pus mâncarea l-a încălzit.

-Să trăiești bătrâne! Sărut mâna mamă!- Pe ușă a intrat un tânăr, aproape imberb, cu un pic de mustăcioară castaniu-roșcată, ochii vii, de un albastru intens, fața albă, părul lung, blond închis, prins la spate cu un elastic . Un nas drept, așezat deasupra unor buze roși cărnoase și senzuale arăta un băiat frumos și distins.

-Așa vorbești cu tac-tu? Gheorghe era un tip milităros în casă, nu admitea nici un rabat de la relațiile dintre fiu și părinte.

-Nu te mai formaliza bătrâne, așa e “cool”.

-Băi, cu mine să vorbești frumos, nu îți este rușine să spui astfel de vorbe când ne așezăm la masă?-Primarul începuse să se enerveze.

-Tată, dar am vorbit frumos, cool în engleză înseamnă mișto.

-Și atunci mă iei la mișto?-Gheorghe ridicase glasul, argumentele băiatului îl scoseseră cu totul din minți.

-Să o luăm cu începutul, altfel nu ne înțelegem, cool vine din engleză și înseamnă mișto în argo, iar mișto vine din țigănește și înseamnă frumos.

-Adi, te întreb direct, ca unul bătrân și care nu mai e la curent cu toate neologismele, românește dacă vorbim, nu este corect?

-Ba da, dar trebuie să fim la curent cu noul.

-Apropo, de unde vii mătăluță acum?

-De la Crina? –Adrian habar nu avea ce uragan dezlănțuise.

-Care Crina?-Gheorghe simțea că nu mai are aer.

-Crina lui Fărâmiță, ăla care stă în capul satului la marginea pădurii. I-am zis azi: ”Crinuța, taică-tu mai bine se făcea pădurar decât lăutar”.

-Tu vorbești serios? Sau ai fost și tu pe la ea, știind că este ”rea de muscă”.

-Tată, este o fată minunată, este studentă la ASE și nu-ți permit să o jignești. Află, îți spun acum: o iubesc!

Mamă-sa când a auzit cât de răspicat îi vorbește Adi, tată-lui său și-a pus mâna cu un colț al șorțului la gură și și-a înăbușit un strigăt de groază.

-Băiete, cât timp stai sub acoperișul meu și mănânci pâinea pusă de mine pe masă, ai să faci cum îți spun eu, când vei fi stăpân pe tine și pe banii tăi, vei face cum te va duce capul.

-Nu voi mai sta sub acoperișul tău și nu voi mai mânca nici pâinea ta, de mâine îmi caut de lucru. De aici și până-n Norvegia am să găsesc un loc.-Nervos Adrian s-a ridicat de la masă, a aruncat șervetul pe care îl avea în față și a dat să iasă pe ușă. Mai iute, mama lui s-a așezat în dreptul ei.

-Nu pleci nicăieri dragul mamei. Aici ai să stai până termini școala, apoi după ce vei avea pâinea-n mână , vei fi liber să mergi unde vrei.

-Ce vorbești tu, femeie? Să plece din casa mea, dacă mai are de gând să se întâlnească cu a lui Fărâmiță! Cum adică? Eu, primarul satului, să-mi dau unicul băiat după fata unui lăutar țigan? Niciodată! Auzi? Niciodată! Poate să fie cea mai frumoasă și cea mai deșteaptă!

-Tu, omule, ai uitat că pe linia mamei tale ai sânge amestecat din țigani și evrei? Bunicul tău era evreu, deținea o mică dugheană de „tutungerie”, iar bunică-ta țigancă, cânta în cârciumi.

-Lasă femeie ce a fost atunci, vorbim de ceea ce este acum.

-Nu te las,- Florica se răzvrătea pentru prima dată în 25 de ani de căsnicie împotriva bărbatului. Când a fost să mă căsătoresc același lucru au spus părinții mei, că te tragi din neam de țigan. Știi bine, că nu am ținut cont de părerea lor și am „fugit„ cu tine. Am realizat multe împreună, te-ai dovedit a fi un om destoinic  căruia eu nu i-am întors cuvântul. Știu despre tine că ești primarul comunei. Cu ce te ocupi în rest, ce învârți, știu puțin, adică atâta cât mi-ai împărtășit. Gheorghe-glasul femeii era răspicat, ai să lași băiatul să vorbească cu fata lui Fărâmiță, nu știu dacă se vor căsătorii, dar dacă vor dori să facă pasul ăsta, eu îi voi susține.

Gheorghe s-a uitat surprins la nevastă, era pentru prima dată când i se opunea fățiș, niciodată nu avusese păreri. Toată viața îl așteptase docilă, se întâmplase să vină târziu în noapte, nu-l întrebase de unde vine, ci doar dacă e obosit, îi pusese masa în tăcere, îl ajutase să se dezbrace și să pună capul pe pernă. Acum pentru prima dată vedea altă față a soției. Era obișnuit ca ea să tacă, să vorbească doar dacă îi cerea el imperios. Nu va ceda, chiar dacă se va rupe căsnicia lui.

Nervos, s-a ridicat de la masă și a ieșit în curte. A plecat pe jos la primărie, voia să-și limpezească gândurile.

Rămași singuri, după plecarea primarului, mama discuta cu Adrian și cu fata care sosise între timp la masă.

-Adi, tu o iubești pe Crina? Sau ai vrut să-l necăjești pe tatăl tău?

-O iubesc mamă, o iubesc cu toată ființa mea. Simt că nu pot trăi fără ea.

-Nu te gândești mă, că e țigancă? Ce să caute una ca ea, într-o familie cum este a noastră cea mai tare din comună.

-Tu să nu te bagi mucoaso! Ai auzit? Să-ți vezi de păpușile tale! Adi își iubea sora, dar nu-i plăcea când nu era de acord cu iubirea lui pentru Crina.

-Știi ceva? Nu mai sunt mucoasă și nici cu păpușile nu mă mai joc, din toamnă voi fi anul întâi la facultatea de drept, sunt femeie în toată regula. - Era o fată dezvoltată, cu câteva kg în plus care îi scoteau în evidență rotunjimile șoldurilor, avea fața frumoasă cu obraji bucălaţi de copil, buzele pline, roși și apetisante, ochii căprui, sprâncenele  stufoase, pensate cu atenție, părul retezat la nivelul umerilor, blond în onduleuri mari. Sânii dezvoltați, rotunzi și tari împingeau în bluza a căror nasturi  părea că va ceda presiunii.

-Ema, nu ai dreptate...

-Ba am mamă, ce să caute cineva cu sânge de țigan în familia noastră? Este drept ca mamă-sa este  româncă, dar nu ne putem preface că nu știm că tatăl ei este țigan. Te-ai gândit mă, -s-a întors fata spre fratele său-cum vor fi copiii tăi?

-La fel ca voi, dragii mei. Există un secret în familie, tatăl tău se trage din familie de țigani și evrei. Bunicul din partea mamei lui a fost evreu, iar bunica țigancă. Să nu ne mai lăudăm cu sângele nostru curat.

-Chiar dacă lucrurile stau cum spui tu, tata este primar, iar tac-su Crinei este lăutar, nu e corect. Adi, dă-i încolo, îți găsesc eu o prietenă la toamnă dintre colegele mele. Vrei să te bucuri de farmecele ei, pentru că trebuie să recunosc, este foarte frumoasă, bucură-te, fă-ți de cap, dar atât!

-Fată, nu te băga, lasă-l pe fratele tău în pace, știe el ce face! Copii hai să mâncăm!

Ajuns la Primărie, Gheorghe Sprințaru a intrat în biroul său, fără să vorbească cu mulțimea de oameni adunată în holul clădirii. Era obosit de toată alergătura de peste zi, cearta cu fiul său îl supărase cel mai tare. Era pentru prima dată când copilul și soția lui se revoltau fățiș. Dacă pentru băiat găsea un pic de înțelegere, pentru că în sufletul lui își dorea ca Adi să ajungă un bărbat adevărat, revolta femeii nu o înțelegea. A apăsat soneria și a cerut secretarei să-i facă o cafea. Peste puțin timp o tânără la vreo treizeci de ani, trupeșă, cu pieptul mare, bombat, care ieșea afară prin decolteul larg, părul castaniu strâns în coc, ochi mari verzi , buze groase, voluptoase, a intrat în birou cu o tavă pe care se găsea un ibric și două cești. Nu le-a așezat pe birou, a dat draperia de pe perete, care părea că acoperă o ferestră, la o parte și a deschis o ușă secretă. În această cameră se găsea o masă, două scaune ieftine cu spetează, un pat de o persoană cu lenjeria curată. După ce a pus tava pe masă, s-a așezat pe scaun cu mâinile-n poală, în așteptarea  primarului. Acesta a ieșit din birou, a traversat holul de aici a ajuns în balcon, fără zgomot, a îndepărtat cele patru cutii mari din carton care mascau o ușă. A deschis ușa și a ajuns față în față cu femeia care îl aștepta liniștită. Fără să spună un cuvânt s-a întins în pat, femeia s-a apropiat de el, l-a descălțat de pantofi și a început să-i maseze picioarele. În liniște, fără să scoată nici un cuvânt, a trecut de la picioare la masatul pieptului său lat și păros, după ce îi descheiase întâi cămașa.

-Ajunge fată, dăți jos bluza și stai pe scaun în fața mea. Vreau să discutăm.

Femeia docilă și-a scos bluza și s-a așezat pe scaun cu fața la primar. Acesta se ridicase în pat și stătea rezemat de o pernă pusă pe perete.

-Manuela, ce program mai am astăzi?

-Peste o oră ședință de consiliu, a propus vicele cu ăia de la putere să termine de asfaltat șoseaua comunală. Eu îți recomand să nu fi de acord, trebuie să facem întâi canalizarea, apoi asfaltăm și întărim  șanțurile cu beton să nu mai avem inundații.

-Nu am majoritatea, voi fi bătut.

-Nu contează, când va fi să spargem asfaltul și betonul șanțurilor aruncăm pe partidul de la putere, ai înțeles Gicule? Femeia, aproape goală, vorbea cu precizia și răceala unui consilier personal.

-Primarul s-a dat jos din pat și s-a apropiat de Manuela, i-a pus mâinile pe umeri lăsându-le să coboare în jos până au cuprins în palme sânii mari și grei ai femeii. S-a aplecat a sărutat-o pe gât și pe lobul urechii, Manuela a întors capul, atunci buzele lor s-au prins într-un sărut pătimaș.

O oră mai târziu erau toți consilierii adunați în sala de consiliu. Vicele a deschis discuția:

-Domnule primar, domnilor consilieri, propun să aprobați bugetul pentru a începe asfaltarea drumurilor care aparțin comunei, vom accesa și fonduri europene.

-Mă opun, nu este oportun, întâi trebuie să accesăm fonduri europene pentru a face canalizarea comunei, apoi vom asfalta drumurile.

-Există o directivă europeană de care trebuie să profităm, nu contează dacă apoi îl spargem, acum facem asfaltul și adâncim șanțurile de colectarea a apei pluviale, apoi le betonăm să nu mai avem inundații în sat.

-Vă rog să notați în procesul verbal de ședință că m-am opus proiectului vostru. Dacă îl veți aproba, ca primar mă voi ocupa de realizarea proiectului, deși, încă odată o spun, nu sunt de acord cu el. Am să vă rog să discutăm și despre deblocarea unei sume de bani pentru ajutorarea acelora care le-au fost dărâmate casele de malul prăvălit. Trebuie să dăm dovadă de înțelegere față de semenii noștri.

Vă mulțumesc!

După terminarea ședinței Vicele și primaru au continuat discuția

-Domn primar cam câți bani să le dăm de fiecare?

-1000 de lei eu zic că este bine, punem paznicul de la primărie împreună cu un căruțaș să meargă prin comună pentru a aduna de la cetățeni ajutoare pentru nenorociții ăștia. Al dracului  deal nu putea să se dărâme anul trecut în campanie? Ne umpleam de bani, acum tragem  targa pe uscat că nu se uită guvernul la noi. Măi Nae, vezi ce sumă de bani se strânge de la oameni, să facă tabel cu fiecare cât a dat, iar tabelul și banii să-ți fie înmânat ție sau mie, la nimeni altcineva. Vedem și noi câți bani se adună și măcar 20% din ei să oprim și noi. Iar din banii pe care îi va da primăria trecem 1500 de lei pentru fiecare, dar le dăm doar 1000 de lei. Faci tabel cu toți oamenii care vor primii bani, tu mergi personal să le înmânezi suma la fiecare în parte, dar să nu treci cuantumul, asta o facem noi, aici. Clar băiete? Și nici o vorbă la nimeni, că dacă simt ăia de sus, vor dori și ei porție și nu avem de unde le da. Dacă vreun consilier cârâie, îl ameninți că la anul nu va mai fi pe listă și când va veni cu vreo problemă la tine, îl refuzi. Omul e laș, întâi interesele lui, apoi ale celorlalți.

-În seara asta nu am chef să ajung devreme acasă, spune-i lui George să ne trimită o sticlă de tărie bună și o gustare, dă-i telefon să se miște repede. Cât vorbești tu, merg că am puțină treabă, vin repede. A ieșit din sala de ședință și a intrat în cămăruță mică cât o debara unde avea femeia ustensilele pentru curăţenie, aici a găsit-o pe Manuela stând pe scaun, parcă îl aștepta.De fapt ea era femeie de serviciu la primărie și secretara neoficială a primarului.

-Să nu pleci, vreau să mă iubești mult, să-mi treacă toată oboseala și supărarea de acasă. Da?

-Da, a răspuns femeia privindu-l cu drag. Îmi trebuie 1000 de lei să îmbrac copilul pentru școală, nu acum, dar să ști că am nevoie de ei.

-Ce face băiatul meu?

-E bine, din zi în zi seamănă mai mult cu tine.

                       CAPITOLUL  III

Manuela era provenită în Dealul Plecat, venise în urmă cu 12 ani împreună cu un profesor de biologie, bătrân, bețiv și muieratic, o prezentase pe fată celor din sat drept logodnica lui. La jumătatea anului școlar profesorul a abandonat  școala unde preda și a plecat într-o direcție necunoscută. Fata s-a trezit singură într-un sat străin și cumva ostil. Nu avea unde să meargă, nu-și cunoștea părinții, fusese crescută la orfelinat, iar după terminarea liceului a fost dată afară pe poarta orfelinatului, împlinise 18 ani, se putea descurca singură. Profesorul de biologie speculase deruta fetei și deși era mult mai în vârstă decât ea, i-a promis că o ia de nevastă. Fata a acceptat totul, în sinea ei spera  să poată evada din acest mariaj, după ce se va pune pe picioare.Doar că bărbatul a abandonat-o și pe ea și elevii cărora le preda.

După ce a rămas singură și fără ajutor, a înțeles că singura speranță a ei în viață pentru a realiza ceva, va fi munca pentru a putea să-și câștige bucata de pâine și să aibă o căsuță unde să se odihnească după munca de zi de zi. Singură, tristă și înfometată, a ieșit din casă să-și caute o slujbă. A vrut să se încadreze  ca vânzătoare într-un magazin, nefiind din localitate și cunoscută de patroni, nimeni nu i-a acordat încredere. Doar George, patronul de la magazinul alimentar ”Cory”, a vrut să o angajeze, însă când a văzut-o scorpia de nevastă-sa, un zdrahon de muiere care arăta de parcă făcuse toată viața haltere, s-a opus categoric.

 În disperare că nu găsea nici un loc de muncă și trăia din mila gazdei care-i întindea un castron cu ciorbă, a bătut la ușa primarului, acesta tocmai fusese reales și era în culmea fericirii.

-”Bună ziua!- a salutat sfioasă Manuela

-Bună ziua fată frumoasă!-Părul castaniu și lung, sânii viguroși și buzele ca două cireșe coapte au fost cele  mai bune recomandări. Ochii primarului rămăseseră fixați pe decolteul fetei.-Cu ce te pot ajuta?

-Știți situația mea, caut de lucru să am cu ce mă întreține, nu am unde să mă duc. Străin îmi este acest sat, străine îmi sunt toate celelalte, nu-mi cunosc rădăcinile.

-Și ce ști să faci?

-Nimic, am făcut un liceu cu specialitatea electrotehnică, fără practică reală din care să învățăm ceva. Sunt dispusă să fac orice muncă pentru a putea să-mi câștig  pâinea.

-Bine, stai  la masă și scrie o cerere către primar, prin care soliciți angajarea , nu specifica postul, vom vedea ce vom găsi. Cum te cheamă?

-Manuela...

-E suficient atât!- Gheorghe  Sprințaru, primar uitat de timp la cârma comunei, privea cu poftă fățișă la nurii copilei. -Să stai acasă, tot la baba Gherghina locuiești, da?

-Da, domn primar!

-Am să trec să te anunț ce-am hotărât. Ia banii ăștia să ai de cheltuială până la salariu, ia-i cu încredere sunt cu împrumut până la primul tău salariu.

-Sigur că da!-a răspuns bucuroasă fata când a văzut că suma era destul de mare, poate mai mare decât viitorul ei salariu”.

Primarul s-a ținut de cuvânt. Patru zile mai târziu intra pe poarta gazdei, baba, care nu era chiar bătrână, avea în jur de 62-63 de anii, când l-a văzut, l-a privit  printre gene scuturând din cap a neîncredere.

-”Acasă-i fata?

-Acasă Gheorghe, dar ce treabă ai tu cu copila?-Gherghina încă mai păstra din frumusețea apusă, iar după modul în care-l privea pe primar arăta că îi cunoștea bine apucăturile de fustangiu.

-Am o treabă importantă pentru ea, unde stă, în cămăruța dinspre grădină din care nu răzbate nici un sunet spre drum?

-Se vede că ți-a plăcut cămăruța, dacă nu ai uitat-o nici acum!

-Da, Gherghină, frumoase vremuri! -spuse primarul oftând.

-Puteai să mai treci să mă întrebi de sănătate, sau crezi că m-am ramolit?

-Nu, chiar arăți bine, cu timpul stau eu rău.

-Acum merg la fată, ai grijă să nu mă deranjeze cineva.

-Stai liniștit, drac bătrân, că te voi păzi eu, vezi doar şi fă treabă bună!

Gheorghe i-a pus în palmă o bancnotă, femeia a luat-o bucuroasă, apoi s-a așezat ca un străjer la ușa casei”.

În urma acestei vizite Manuela a fost angajată ca femeie de serviciu. Cu timpul s-a dovedit a fi harnică și descurcăreață, cu o inteligență nativă foarte bună și simț de orientare politică.

9 luni mai târziu năștea un băiețel sănătos, nimeni nu s-a întrebat al cui este copilul, nici faptul că sarcina durase mai mult decât termenul normal dacă ar fi fost al profesorului. Primarul era bucuros, era tătic pentru a treia oară. Nu a recunoscut copilul în mod oficial, însă cu timpul toată lumea aflase că el este tatăl, doar soția sa nu făcea discuție pe tema asta. Nimeni nu știa, dacă aflase adevărul.

Anii au trecut, Manuela era dintre cei mai vechi angajați ai primăriei. Înainte de ședințele de consiliu îl consilia pe primar cum să abordeze problemele cu cei din opoziție. Totdeauna sfaturile ei sau dovedit a fi pertinente. În primărie nimeni nu discuta cu voce tare despre legătura dintre Manuela și primar. Până și camera secretă era știută de toți, dar niciunul nu avea curaj să iasă la luptă fățișă.

Primarul, formal, făcea parte dintr-un partid politic, dar el era în relații bune cu toate partidele. Consilierii și vice primarul îl susțineau, rar se opuneau, dar și atunci o făceau la îndemnul Manuelei care era portavocea primarului. Venea o indicație de la centru, de la partidul lui, el trebuia să o pună în practică, numai că, trebuia votată și de consiliul local, când nu-i convenea indicația venită de la partid, îi spunea Manuelei să comunice consilierilor să voteze împotriva propunerii.

Spuneam că îl susțineau toți atunci când voia să facă ceva, banii erau transpartinici, iar primarul nu era zgârcit, lăsa să-i scape printre degete câțiva bănuți și celorlați. Consilierii erau mulțumiți, își amorțeau foamea cu firimiturile lăsate de edil.

Vicele își avea porția lui, ca și acum când împărțeau banii strânși de paznic din cerșeala din poartă-n poartă. Mâncau din mezelurile trimise de patronul magazinului alimentar ”Cory” și din când în când mai trăgeau câte o dușcă din paharele cu pălincă. Băiat bun patronul, dar și el, primarul, când a făcut contractul cu primăria pentru concesionarea terenului unde a construit magazinul, i-a fixat o chirie mică. De atunci oricând pofteau, George, patronul de la magazinul alimentar, le trimitea tot ce aveau nevoie.

-Ia zi, câți bani s-au strâns?-primarul cu paharul în mână îl chestiona pe viceprimar. Când era vorba de bani, se duceau dracului interesele de partid și neînțelegerile ideologice. Toți erau frați de cruce. A mai băut o gură din licoarea tare, simțea cum alunecă pe gât, foc ieșea din gura lui, s-a scuturat de parcă trecuse moartea pe lângă el

-10.000 de lei, conform tabelului întocmit de paznic.

-Refaci tabelul să rămână 8.000 de lei. Eu iau 1.000 de lei, Manuela 200 și tu 800. E bine?

-Da domn primar, e foarte bine. -Vicele nu a întrebat de ce îi face porție Manuelei, era obișnuit deja cu acest mod de lucru al edilului. Manuela era omul care deținea toate secretele din primărie, vorbea puțin, avea vorba așezată și cu înțeles. Era respectată de toată lumea. Ea venea prima la serviciu și pleca ultima, nu avea astâmpăr, era în continuă mișcare.

Era supusă, nu comenta și executa orice ordin indiferent de la cine venea, se considera cea mai mică în rang și nu făcea niciodată caz că este iubita primarului.

Locuia în continuare în casa Gherghinei, acum Manuela era proprietară, femeia o văzuse cumsecade și îi făcuse act de vânzare-cumpărare pe imobil cu condiția să aibă grijă de ea. Bătrâna îi fusese de un real ajutor, era o femeie isteață, în plus, făcea injecții prin sat celor bolnavi și astfel era la curent cu tot ce se întâmpla în comună. Cât a avut copilul mic, ea avusese grijă de el , cum Manuela nu era acasă când  venea băiatul de la școală, Gherghina îi punea masa.

În această casă primarul o vizita pe Manuela ori de câte ori simțea nevoia de liniște. Când Sprințaru intra pe ușă, ea îl întâmpina veselă, de fiecare dată avea impresia că ochii sunt două ferestre prin care el călătorește spre sufletul ei. Discutau politică, el tăcea, iar ea îi spunea ce să facă. Avea un simț de orientare politică extraordinar.  Nu era vorba de orientare, ci de pragmatism. Simțea cum trebuie mișcat banul, de așa natură, încât, adversarii politici să cadă întotdeauna în plasă, apoi o dată mânjiți nu mai puteau face nimic.

Acum era supărat din cauza băiatului. Nu voia să-l lase să vorbească cu Crina, era fată de lăutar, nu pentru asta muncea el.

Manuela nu a zis nimic. Aștepta un moment când putea interveni pentru Adi, acum edilul era prea nervos.

-Gheorghe, iubitule, lasă băiatul în pace, după ce va termina școala altfel vor sta lucrurile. Acum mergi acasă, să fii cuminte, nu-i mai certa, sunt toți cu suflet bun.

Două săptâmîni mai târziu. Trei specialiști sosiți de la județ întocmiseră un dosar cu toate materialele necesare pentru consolidarea malului surpat, dar și pentru reconstruirea caselor celor loviți de calamitate. Proiectul avea prevăzute toate cheltuielile aferente, începând cu proiectarea și construirea locuințelor până la  consolidarea dealului. Suma de bani necesară ducerii proiectului la bun sfârșit era mare, însă Gheorghe Sprințaru, nu degeaba i se spunea așa, era hotărât să-l pună în aplicare. Între timp, locuitorii sinistrați primiseră vagoane de dormit, câte unul de familie, acolo își depozitaseră bunurile primite de la consătenii lor.

După depunerea documentație de către specialiști la Consiliul județean, Gheorghe a fost chemat la ședința Consiliului Judeţean să-și susțină proiectul.

A fost întors pe toate părțile de aleșii județului, mai ales de ce-i din partidele aflate în opoziție cu al lui.

-De ce s-a surpat dealul?-a fost întrebarea cheie pusă de un consilier tânăr.

-D-aia! –a răspuns primarul. De unde vreți să știu eu, scrie în constatare.

-Cum s-a găsit să se dărâme tocmai acum când ai ajuns dumneata primar?-consilierul a insistat

-Apăi dragă domnule, eu sunt primar în Malu de peste 20 de ani, până acum putea să cadă de câte ori voia. Cred că și-a ales momentul după promisiunile electorale ale dumneavoastră.

-De cât timp erau construite casele acolo, au avut aprobare urbanistică?-întrebarea părea să-l dezechilibreze pe primar.

Nu s-a întâmplat, Gheorghe era precum Hopa Mitică, indiferent în ce poziție l-ai fi pus, el revenea în poziție verticală.

-Acolo a fost vatra satului, iar casele luate acum de rostogolirea dealului, sunt construite cu 70-80 de ani în urmă. Înțelegeți, că nu s-a mai întâmplat asemenea catastrofă până acum! A fost o surpriză neplăcută pentru toată lumea. Problema este, ce facem? Oamenii sunt bătrâni, cu bani puțini și nevoi multe. Îi ajutăm sau îi lăsăm dracu’ să moară de frig la iarnă în vagoanele sociale? E bine că puneți întrebări, e bine că vă informați, dar trebuie să ne gândim la om, îl ajutăm sau îl lăsăm în durerea lui, mă rog, a lor.

În dosarele pe care le aveți în față, dacă erați curioși găseați o mulțime de date interesante, inclusiv faptul că o anume exploatare minieră nu ar fi străină de prăvălirea dealului. Domnilor consilieri, aprobați proiectul și să demarăm lucrările, știți câte obstacole mai sunt până începem construcția propriu-zisă.

-Este nevoie de mulți bani-primul consilier a mai zis ceva ca să nu tacă.

-Nu știu dacă sunt mulți, nu sunt expert, dar așa reiese din proiect. Dacă dumneavoastră aveți o firmă care va construi pentru o sumă mai mică, aduceți-o la licitație și va câștiga.

-Ce v-a venit? Nu am nicio firmă!

-Atunci lăsați experții să vorbească

Gheorghe a părăsit ședința, partidul lui era minoritar în consiliu, se aștepta să piardă, dar avea încredere în Viorel Asudatu șeful biroului investiții. Va știi ăsta să facă lucrurile să meargă ca unse.

S-a trezit de dimineață, a ieșit afară să vadă cum este timpul, un aer fierbinte și-a făcut loc prin răcoarea dimineții. Iarba era uscată, de mult nu mai căzuse picătură de rouă. Căldura de peste zi era irespirabilă. Vegetația arăta ca în filmele de groază, era uscăciune și praf, dezolant tablou. Omul reușise să distrugă natura, cea mai complexă și perfectă parte a universului pământesc. Intervenția omului în mod agresiv asupra naturii a făcut să se producă dezechilibre infernale. Au apărut furtuni și uragane în zone liniștite, temperaturile cresc an de an. Formațiunile uriașe de ghețari de la poli se topesc și plutesc în derivă în oceanul planetar. Rezervele uriașe de apă dulce se risipesc odată cu distrugerea uriașelor calote de gheață.

-Va fi caniculă și azi -își spuse filozofic în barbă primarul.

A intrat în bucătărie unde Florica pregătea micul dejun pentru toți ai casei

-Bună dimineața!  Adrian unde este?

-Doarme, a venit târziu aseară de la țigancă.-În glasul Emei se simțea o răutatea.

-Taci tu fată din gură, de unde ști că a fost la Crina?-Mamă-sa încerca să tempereze copila.

-Știu, l-am urmărit să văd unde merge, la marginea păduri s-a oprit, fata îl aștepta pitită după stejarul ăla gros din apropierea porții, cum l-a văzut, a ieșit din ascunzătoare și drept în brațele lui a sărit. Parcă era o cățea în călduri, după cum îl săruta și-l îmbrățișa. Mare minune să nu ne trezim că vine la poarta noastră cu un pripas în brațe, spunând că este al lui Adi. Atunci să te văd tată, cum, din înălțimea mata de primar, te vei face bunicul țigănușului.

În tot timpul cât vorbise, ochii îi luceau de răutate, poate era revolta interioară a urmelor de sânge țigănesc. Mamă-sa încercase prin semne să o oprească, însă Ema era prea pornită. Era convinsă că lumea va despica firul în patru și își vor aminti că și ei au sânge de țigan în vine. De aceea voia să o țină pe Crina cât mai departe de casa lor.

-Nu ai dreptate fată, dacă nu vom fi de acord cu căsătoria lui Adi cu Crina, atunci gura satului va săpa în adâncul genealogiei noastre și nu se vor lăsa până nu vor găsi toate picăturile de sânge străine, fie că sunt de evrei, de țigani, sau de greci.

-Terminați cu vorba, Crina în casa mea nu intră. Să vorbească cât vrea cu ea, dar ea aici, ca noră a mea, nu va veni niciodată. M-ați înțeles? –De când intrase Crina în sufletul băiatului, primarul primise un cuțit în inimă.

-Cine nu va intra în casa asta tată?-Adi, în pijamale, tocmai intra în bucătărie, când Gheorghe, nervos, țipa la nevastă.

-Fătuca asta, ”parcă ți-a pus ciobu”, așa te duci de iute la ea.

-Nu este adevărat, l-a început nici nu voia să se uite la mine, abia acum mă primește cu drag. O divinizez. Este un om deosebit.

-Stai în casa mea până termini facultatea sau poți sta toată viața dacă renunți la țigancă.-Gheorghe era nervos, de la județ îl informase că nu se aprobase proiectul de investiții pentru consolidarea dealului și construcția de locuințe pentru sinistrați, acum și copilul lui se punea de-a curmezișul ordinului său.

-Adi, las-o dracu’ de țigancă! Dai cu piciorul la toată averea pe care ți-a pregătit-o tata pentru un fund de magraoancă? –Ema era pornită împotriva  fetei din două motive esențiale: Crina era studentă la drept și se credea mai frumoasă decât Ema. Pentru o femeie erau definitorii aceste cauze.

-Lăsa-ți băiatul în pace! Știe el ce are de făcut, iar tu maimuțică nu te mai băga! –Florica se vedea pe ea, când părinții ei nu o lăsaseră să vorbească cu Gheorghe, fiindcă îl considerau țigan. O amenițase că nu-i va da nici un ac de zestre și nici nu o vor mai recunoaște de fiică a lor. Dragostea pentru Gheorghe a fost mai puternică decât amenințarea părinților. Într-o seară s-a hotărât și a ”fugit” cu iubitul său. Mulți ani tatăl său nu a vorbit cu ea, doar biata mamă-sa o mai chema seara, când amurgul sărea din iarbă și îi aducea pe sub șorț ce putea fura din casă fără știrea bărbatului. Cinci ani după ce s-au căsătorit, Gheorghe a fost ales primar la indicația partidului comunist. Atunci s-au împăcat părinții ei cu Gheorghe. Florica a oftat din adâncul sufletului când și-a amintit prin ce a trecut. Acum era posibil, să mai trăiască o dată aceași poveste dureroasă.

                           CAPITOLUL   IV

Toamna cobora încet și timid de pe dealul surpat, soarele încă dogorea, frunzele copacilor, bătrâne, îngălbenite și uscate, cădeau din ramuri legănate de adierea vântului.

Sătenii se puteau împărți în trei mari grupe: unii care însămânțaseră ogorul în primăvară, iar toamna mergeau să-l culeagă, alții care nu însămânțaseră (fie nu aveau pământ, fie bani pentru muncile agricole), însă mergeau să-i ajute pe primii fiind plătiți cu anumite sume de bani și mai era a treia categorie care susținea  cârciuma să nu se prăbușească. Aceștia trăiau din ajutorul social plătit de primărie contra unor ore de muncă în folosul colectivității și din alocația pe care o primeau pentru copii. Despre cei din urmă vreau să spun câteva cuvinte : de activitatea lor și de pontarea prezenței la muncă se ocupa viceprimarul Arnăutu.

Într-una din zile aveau de curățat șanțul unui drum comunal aflat în afara localității. Ierburile erau înalte, arbuști crescuseră în neorânduială, se prefigura o zi călduroasă și cu multă muncă. Oamenii veniți în acea zi la lucru au privit la soare, apoi la ierburile cât ei de înalte, lenea a pus stăpânirea pe ei, priveau la Arnăutu ca la cel mai mare dușman al lor.

Vicele, cunoscător la oameni, a simțit, că îi va fi greu să o scoată la capăt cu ei.

-Ce este băieți? A început să vă pută? -Vicele stăpân pe el, vorbea din înălțimea cămășii scrobite și a cravatei frumos înnodate.

-Nu, nu ați ghicit, ne gândeam că nu va puțit când am muncit două săptămâni în curtea dumneavoastră când v-ați ridicat casa. Am venit cu mâncarea în traistă, nici măcar o țuică nu ați dat, ne-ați spus că suntem în timpul serviciului. Atunci am muncit pentru două luni de prestație.

-Azi pentru ce ați venit, doar să vă plimbați?

-Nu, din nou nu ați fost atent. Am venit să se vadă prin sat că noi avem activitate în comună, să nu vă dăm de gol. Nici nu intenționăm, totuși pentru mai multă siguranță am scris o declarație pe care am semnat  toți, aici prezenți, prin care aducem la cunoștință primarului despre activitatea noastră în ograda vicelui. Cel care vorbea, era un fost inginer, rămas fără serviciu în urma disponibilizărilor colective, a fost o perioadă în care nu a găsit serviciu, apoi soția și copiii l-au părăsit, iar el a căzut în patima băuturii.

-Bine mă, nu mă gândeam că nu sunteți oameni de omenie.

-Dă-o dracu’ de omenie, noi murim de foame și dumneata ne vorbești de prostii. Pune mâna și ne plătește pentru cât am muncit la casă, apoi vom face tot ce trebuie, altfel, singur vei cosi.

Viceprimarul s-a văzut înghesuit de oameni, a privit atent la fețele lor, în mare parte schimonosite de băutură și suferință, nu se citea nici un fel de înțelegere pentru el, din contră, din ochii lor izvora ura. Trebuia să ia repede o hotărâre.

-Băieți, mergeți acasă astăzi, sunteți pontați, vom vedea cum vom rezolva lucrurile. Oamenii veseli că au scăpat de muncă au plecat spre sat, unul dintre ei a început o colectă.

-Ia puneți mă aici, fiecare cât aveți.

-Bă eu am trei lei, dar vreau să cumpăr pâine la copii.

-Dă mă doi lei aici și de un leu le cumperi pâine, nu ai auzit că pâinea îngrașă?

Fiecare a pus cât a găsit prin buzunare, iar casierul de ocazie a cumpărat țuică de la prima privatizare, cu sticla plină s-au așezat pe marginea șanțului și au început să se aghezmuiască.

Primarul fierbea de supărare, abia intrase pe ușa biroului, când Manuela și-a făcut apariția. Era frumoasă, cu părul prins cu o bentiță albă și lăsat în valuri pe umeri.

S-a apropiat de el și l-a sărutat, edilul a luat-o în brațe și a așezat-o pe scaun.

-Ce fac fată, că vine iarna, iar ăștia de la județ încă nu mi-au aprobat fondurile să mă apuc de treabă. Iernează oamenii în vagoane, nu mă mai aleg primar.

Astăzi mergi cu mine la senator, are zi de audiență, de acolo mergem la Consiliul Județean.

-Când plecăm?  Manuela era tot timpul pregătită să execute orice ordin al primarului.

-Peste o oră.Conduci tu, nu luăm șoferul,  mi-a spus că are nu știu ce treabă de făcut.

Împreună cu Manuela au intrat în sala de așteptare. S-au așezat pe scaune în speranța că vor fi poftiți înăuntru. Timpul trecea greu, uşa biroului senatorial rămânea închisă, până şi aerul începuse să apese pe umerii edilului din Malu. Când a văzut că intenţionat este ţinut  să facă anticamera și nimeni nu-i băga în seamă, Gheorghe s-a ridicat și a bătut în ușă, în același timp a apăsat clanța, ușa s-a deschis, a băgat capul s-a uitat prin tot biroul, era gol. A traversat cabinetul secretarei și a deschis ușa de la biroul senatorului, priveliștea era minunată. Secretara cu fundul pe birou, cu bluza descheiată și sânii scoși din sutien, era asaltată de săruturile focoase ale senatorului.

Puțin jenat, primarul s-a tras înapoi, a tras adânc aer în piept, scena din birou îi pusese un as în mână,   numai bun pentru a fi folosit în negocierile dure care presimțea că vor avea loc. A bătut în ușă, un minut mai târziu secretara i-a deschis și la poftit în birou.

-Să trăiți domnule senator! Mă bucur să văd că sunteți în formă, sper ca în Africa cunoștințele dumneavoastră din domeniul dreptului să vă fi fost de folos. Este de notorietate legătura directă dintre țânțarul Anofel și legile justiţiei.-Sprințaru, cu un zâmbet ironic în colțul buzelor, îl privea cu superioritate, scena de mai devreme îi crea un avantaj.

-Întrezăresc o undă de ironie în laudele dumneavoastră, nu merit să fiți ironic. Chiar am avut un discurs bun și bine primit, la inițiativa mea s-a pus bazele organizării unui ONG care să aibă ca obiectiv tocmai apărarea țânțarului Anofel de la dispariție. Să ne gândim puțin, omorâm toți țânțarii, eradicăm malaria ca boală, nemaifiind insectele să o transmită. În condițiile astea, marile concerne farmaceutice care prepară vaccinurile și toată gama de medicamente pentru tratarea malariei vor da faliment. Asta va însemna disponibilizări de personal, adică șomaj, scăderea producției de consum pe orizontală și impozit în bugetele statelor producătoare mai mic. Și toate astea din cauza unui nenorocit de țânțar. -Senatorul Tânjală era decepționat, simțea că nu-l convinsese pe primarul de la opoziție.

-Excelență, am adus documentația pentru consolidarea dealului care s-a prăvălit peste gospodăriile oamenilor.

-Bine, lasă-l aici și vom vedea ce vom face. 

-Domnule senator, trebuie rezolvate problemele până în iarnă, acolo este vorba și de construirea de locuințe pentru oamenii cărora viitura le-a  distrus  casele.

-Sunteți nebuni? De unde să luăm atâția bani?

-De la ONG-ul dumneavoastră?

-Cum mă de la ONG-ul meu?

-Simplu, dacă oamenii ăștia mor de frig la iarnă, dumneavoastră veți avea mai puțini potențiali pacienți bolnavi de malarie. Degeaba apărați țânțarul de la dispariție, dacă nu apărați și oamenii, ce dracu’, e la mintea cocoșului, nu sunt oameni, nu este malarie, nu se produc vaccinuri, nu merge economia pe orizontală.

-Al dracului ești! Nu vrei mă să vii în partidul nostru?

-Nu, eu sunt în toate partidele. Vă veți convinge de loialitatea mea, nici o poză, nici un cuvânt nu voi scoate despre scena petrecută între dumneavoastră și secretară, oameni suntem! Știți cum se spune:„o mână spală pe alta și amândouă fața”.

-Primarule, mă șantajezi?

-Nu, încerc să vă fac să înțelegeți că în mine aveți un prieten loial. Ajutați-mă și uit tot!

-Altfel?

-Îmi sar țăranii în cap și voi arăta cu degetul spre dumneavoastră.

-Gheorghe, parcă așa îți spune, -senatorul se îneca de furie, fața-i devenise stacojie ca a unui rac fiert-voi impulsiona și Consiliul Județean să-ți dea bani, voi sensibiliza și guvernul, îți promit că până la iarnă terminăm toate lucrările. De aici mergi la Viorel Asudatu, îi voi da telefon să vedem cum facem ca în maxim două săptămâni să demarăm lucrările. Mulțumit?

-Aș fi, dacă așa se va întâmpla-primarul avea un zâmbet parșiv în colțul gurii-Eu vă las sănătos excelență, sper să nu mai fie nevoie să vin la dumneavoastră decât atunci când, toate se vor termina cu bine. Voi aduce trei trandafiri pentru frumoasa dumneavoastră secretară-Gheorghe, cu același zâmbet ironic  în colțul buzelor, a făcut o mică plecăciune în direcția funcționarei, iar dumneavoastră excelență...multe mulțumiri sub diferite forme.

-Așa să faci primarule, ține minte că te ajut, deși ești de la opoziție!

-Nu uitați domnule senator, acum suntem toți trei în aceeași barcă...-Primarul i-a făcut cu ochiul complice, apoi a părăsit încăperea.

-Hai fată să mergem, am rezolvat tot ce se putea aici, mergem la Consiliul Judeţean. Dacă obținem promisiuni și de la Asudatu chiar ne putem felicita, apoi ne cazăm la o pensiune bună și dimineață mergem direct la serviciu de aici.

Discuțiile cu funcționarul Consiliului Județean(C.J.)au fost dure, dar constructive, cel mai mult s-a discutat pe procentul de para-ndărăt care ar reveni funcționarului și celor din spatele lui. S-a ajuns, la sugestia Manuelei care era de față la discuții, ca primarul să oprească un procent de 20%  din valoarea întregii lucrări din care el, Gheorghe, să primească 5%, iar 15% să fie înmânați lui Viorel Asudatu care îi va împărți cum știe el șefilor lui, inclusiv senatorului. Funcționarul scrâșnea din dinți, era alb la față și bătea tot timpul cu pumnul în masă.

-Băi, tu singur oprești 5%  și nouă la toți ştabii ne dai ca la mucoși 15%? Cum mama dracului vine asta?

-Simplu domn Viorel-spuse Manuela cu vocea ei egală și caldă-domnul primar este ordonatorul de credite, el răspunde dacă vine DNA-ul peste noi. Acum ați înțeles? Sunt buni banii, dar trebuie să răspunzi pentru ei, dumneavoastră îi luați fără să vă implicați. Încă ceva, este vorba de sume mari de bani, să nu ne calicim!

Licitația a decurs normal, adică s-a prezentat o singură firmă, din” întâmplare” aceea agreată de primărie. Firma avusese multe contracte cu primăria, toate cu certificat de garanție pentru lucrări. Este drept că primăria plătise un ban în plus, dar și lucrările se dovediseră cu timpul că au fost făcute cu simț de răspundere.

-Domn primar iată-ne din nou față în față, sunt proiecte mari, nu voi putea singur să acopăr tot volumul de lucrări.-Cel care vorbea era un tip la 50 de ani, burtos cu chelie și o față unsuroasă, ochii păreau înghițiți de osânză.

-Domnule Hoțescu, ai un nume predestinat, banii sunt ăștia, nici un leu în plus, nu mă interesează cu cine lucrezi, dumneata răspunzi, contractele vor fi ferme, ce vom reuși noi să smulgem de aici este altceva. Calitativ nu accept rabat, ști bine că DNA-ul se sesizează de regulă atunci când apar fisuri în lucrări.

-Banii care sunt prevăzuți în contract abia să-mi ajungă pentru ce am de construit, nu vă pot returna nici un leu. –Patronul când vorbea  gâfâia ca o locomotivă care urca muntele.

-Sunteți sigur?-Primarul devenise livid, simțea că patronul vrea să-l tragă-n piept. Ați studiat proiectul împreună cu specialiștii sau doar dumneavoastră v-ați uitat pe el.

-L-am puricat împreună cu inginerii și economiștii mei.

-Nu cred, uite, aici sunt toate datele reale stabilite de arhitecții și proiectanții noștri, dosarul pe care îl ai în mână, conține o supraevaluare a lucrării exact cu 20% cât vreau să-mi dai înapoi. Ne-am înțeles?-Gheorghe îl privea fix pe Hoțescu, acesta transpira abundent deși în birou funcționa aerul condiționat. Privirea primarului îi transmitea că afacerea este gata să cadă.

-Domn primar, poate nu am fost noi atenți, poate s-au grăbit oamenii mei când au făcut evaluarea. Stați puțin, ne vom înțelege, vom face cum e bine. La cât v-ați gândit să-mi dați și mie din procent?-Patronul încerca să deschidă ochii mai mult, reușea să miște genele de un blond spălăcit, ochii rămâneau cu pleoapele aproape lipite.

-Nu ar trebui să-ți mai fac porție, îți ajunge profitul,-Gheorghe ridicase tonul, nu-i plăcuse faptul că grăsunul patron încercase să-l tragă în piept,- îți voi da 1% e destul de mult. Bate palma și atenție la calitatea lucrării.

-E puțin!-Glasul lui Hoțescu semăna cu un mieunat de cotoi în călduri.

-Suficient, nu discut mai mult.-Primarul s-a ridicat de pe scaun dând de înțeles patronului că întrevederea a luat sfârșit.

Adrian Sprințaru se trezise de dimineață cu gândul la Crina, era ultima zi de vacanță. A privit pe geam, toamna era la ea acasă, strugurii mari cu boabele  grele , pline și galbene  abia așteptau să fie gustate. Un păr cu fructele zemoase și parfumate ca un trup de fecioară, trona dincolo de bolta de vie.

S-a îmbrăcat, a coborât în bucătărie cu gândul să mănânce ceva, apoi să plece la iubita lui.

-Sărut mâna mamă! Ce ai de mâncare?

-Îți fac două ouă ochiuri, vrei?-Florica îl privea cu ochi duioși, îl iubea cu aceași intensitate ca atunci când îl născuse. Fusese o poveste întreagă, toți îi spuneau că va naște o fată, babele se ghidau după comformația burții, doar ea spera în sufletul ei că va naște un băiat. Și băiat a fost, o săptămână de bucurie, Gheorghe a ținut-o tot într-o beție. Acum îl privea cu drag, crescuse ca un brad și era deștept ca tatăl lui.

După ce a mâncat, a plecat pe jos la Crina. Mergea pe drum cu pasul lui voinicesc, pășea cu demnitate, saluta oamenii întâlniți în cale, așa îl învățase părinții lui, puțini erau tinerii care salutau bătrânii satului, în general îi priveau cu dispreț.

Ajuns aproape de marginea pădurii, de după stejarul cel mare a sărit în brațele lui Crina. Frumoasa fată cu ochii de un albastru intens la fel cum este cerul după ploaie, cu părul negru, lung și ondulat, avea fața albă ca spuma laptelui, buzele pline și rumene cu o gropiță mică în bărbia rotundă.

-Ai venit Adi? Hai în casă, ai mei te așteaptă!-Fata l-a prins de braț și l-a condus spre casă.

Familia Crinei locuia într-o casă sub forma unui vagon  având o sală lungă din care se intra în fiecare cameră. În fața casei un cireș bătrân îmbrăca curtea cu coroana sa. Sub cireș era o masă lungă având de o parte și alta două bănci cum se găsesc prin parcuri. Mama fetei, româncă dintr-un sat din apropiere, îl cunoscuse pe Fărâmiță la o atestare pentru muzicant liber profesionist, avea voce frumoasă, cânta ca o privighetoare, țiganul Fărâmiță se îndrăgostise de ea cum a văzut-o și auzit-o. Au început să cânte împreună la nunți, iar după un timp au hotărât să pună în același loc banii câștigați din cântat. Așa s-au căsătorit

-Vino și stai aici la umbra cireșului și să ne bucurăm de ultimele zile călduroase! –Maria, mama Crinei era o femeie la 40 de ani, încă frumoasă, cu corpul armonios, părul castaniu, ochii albaștri, fața albă și gropiță-n bărbie la fel ca fiica sa.-Vrei să bei o cafea, nu am băut nici noi, ne-a spus Crina că vii și am așteptat să o bem împreună.

-Sărut mâna!-spuse Adi în timp ce se așeza pe bancă-chiar vă rog!

-A, uite că a sosit și tatăl meu!

De masă s-a apropiat un bărbat slăbuț, înalt, la vreo 45 de ani, brunet, cu părul negru și creț, cu pomeții obrajilor ieșiți mult în afară, bărbia adusă spre interior, dar cu niște ochi negri, mari, curioși și blânzi.

Fărâmiță, cu mâna întinsă, s-a apropiat de tânăr.

-Bine ai venit în casa mea! Sper să te simți bine. Sau ești stingherit fiindcă te afli în curtea unui țigan.

Nu ai avea motive, nici tatăl tău nu este prea curat, dar nu despre asta trebuie să vorbim.

-Nu aveți dreptate când vorbiți așa. Poziția în societate ar trebui să ne-o dea caracterul nostru, faptele noastre, modul nostru de a privi și înțelege lucrurile, nu culoarea pielii, religia sau etnia. Așa văd eu lucrurile. Nu după haină sau după mărimea casei trebuie să respectăm un om, ci după vorba și fapta sa.

-Bravo tinere! Îmi place cum judeci, am auzit în schimb că Gheorghe, tatăl tău, nu prea se dă în vânt ca fata noastră să-i ajungă noră. Eu nu mă bag, dacă  Crina mea te vrea pe tine de bărbat, apăi ,tu să fii! Cu viața ei ea hotărăște ce face, noi suntem doar privitori și eventual consilieri, dacă ne cere sfatul.

Adrian asculta în tăcere, vorbele lui Fărâmiță îi mergeau la suflet; așa și-ar fi dorit să gândească și tatăl său, nu cum face acum când vorbește din înaltul funcției de primar cocoțat pe acoperișul casei sale cu etaj, două băi și toaletă de serviciu.

                              CAPITOLUL   V

Brumă groasă se așternuse peste sat. Pomii erau îmbrăcați în ghirlande albe, gerul brodase cu migală dantelării de mătase pe nuditatea copacilor dezfrunziți.

Fumul argintiu, care ieşea pe coșurile caselor , se rotea în cerc suflat de rafalele de vânt, apoi timid, se înălța spre cer. Pe geamul ferestrelor gerul pictase flori de toate felurile,  simple, incolore și reci.

Gheorghe a ieșit din casă îmbrăcat cu haina scurtă din stofă, o primise  cadou de la un consilier pe care îl trimisese în schimb de experiență într-un sat din Finlanda cu care comuna lor era înfrățită, pe cap cu  căciula neagră din pielicică de  miel merinos lucioasă și cu cârlionți mici și mătăsoși, cu mâinile adânc înfipte în buzunarele calde ale scurtei, a privit  în lungul drumului negru și înghețat, cu petice albe de brumă, apoi cu pas hotărât a plecat spre primărie. Nu a intrat bine în curtea largă, cu pomi roditori, acum înghețați din cauza temperaturi de  minus 8 grade Celsius, că a și fost luat cu asalt de o ceată de țărani.

-Domn primar, -spuse un ţăran  înalt ca un brad, slab ca un țâr, cu o căciulă desfundată pe cap, altfel aprig la vorbă și repezit în  gesturi-domn primar a venit iarna.

-A venit Vasile, am vrut eu să mă ațin la ea, dar nu mi-a mers, a trecut dealu* mai repede, acum, de când i s-a pleoștit vârful.

-Ce vârf Gheorghe? Ce tot spui acolo?

-Spun Lisandre, că de când a plecat dealul peste casele voastre, acum nu mai este așa de înalt, iar iarna a profitat de breșa făcută în mal și a intrat pe acolo în sat. Ce este așa de greu?

-E greu Gheorghe-spuse Lisandru, un om scund și gros, cu burta răsfrântă peste chimirul lat prins în trei curelușe cu cătărămi alămite, a venit iarna...

-Asta ai mai spus-o și o văd și eu...

-Da, dar nu o simți. Azi noapte am pus pe noi încă o haină că înghețam de frig cu baba în vagonul cela. Ce se aude cu casele noastre? Când sunt gata?

-La primăvară, am sistat lucrările, constructorul voia să continuie, nu le-am dat voie. Treaba trebuie făcută temeinic, nu să ne trezim că în vară pică tencuiala de pe pereți. E bine cum sunt acum. Toate de roșu și învelite. Fiecare să mergeți la casa pe care o veți avea  să astupați găurile lăsate pentru ferestre și uși pentru ca viscolul să nu bage zăpada în casă, la fel și acoperișul să-l protejați.

-Da ce băi nea Gheorghe, asta e treaba noastră?

-Da a cui treabă este Săndele neică?

-A voastră,  a primăriei.-spuse Săndel un bărbat tânăr la vreo 40 de ani, cu mustăți mari și negre  răsucite-n sus, doar în dreptul nărilor erau îngălbenite de tutun, pe cap cu o căciulă brumărie de oaie, roasă pe margini și cu țigara în colțul buzelor groase și roșii.

-De ce băiete e treaba primăriei, am trimis eu dealul peste voi? Nu v-am lăsat eu să vă asigurați locuințele?

-Acu ce faci, te iei de noi cu asigurarea?

-Nu Săndele, doar încerc să-ți spun că este indicat să-ți scoți dracu’ mâinile din buzunare și să faci cum ți-am spus, dacă vrei să ai casă cu zidurile sănătoase, dacă nu, să faci ce vrei, tu vei sta în ea. Dacă nu ești în stare să faci cum ți-am spus, să-ți fie rușine!

-Ușurel domn primar, nu te aprinde și mata așa ca iască din fulger. A zis o vorbă proastă. Ce vrei? E tânăr! Trebuie să-l înțelegem. Treaba nu este că noi nu vrem să facem, nu avem din ce să facem obloane. Primăria ne poate ajuta cu ceva?

-Nu, v-am dat ajutoare în vară, ce ați făcut cu banii?

-Au fost 2000 de lei, s-au cheltiut.

-Cum Lisandre, voi aveți pensie, pe ce ați cheltiut banii? Tot ce vă lipsea  vi s-a adus de la oamenii din sat.

-Așa este domn primar, dar am fost „informați„ de unul de la primărie că ne mai dai câteva sute de lei la fiecare, spunea ăla că s-ar fi strâns mai mulți bani de la cetățeni, o parte i-ați fi oprit la primărie să ne fie dați acum în gura iernii.

-Voi sunteți nebuni? Ce vorbă e asta? V-am dat tot  astă vară, alți bani nu mai am.

-Cum știți dumneavoastră, însă „sursa”,( parcă așa se zice, nu?) ne îndemnă să vă reclamăm la DNA, dar noi nu am fost de acord.

-Reclamați-mă ! Întotdeauna cel care face bine își aude de rău. Știți voi proverbul cu facerea de bine e...! Vedeți voi magazia aia mare în care țineam odată lemnele și uneltele primăriei? Dezmebrați-o frumos, fără să stricați scândura, împărțiți-o între voi și faceți obloane pentru case.

-Cine să o dărâme, noi?

-Da, voi dărâmați-o, dacă vă trebuie scândura!

-De ce nu pui mata oamenii care iau ajutor social să dărâme baraca, apoi să facă obloane și să le bată la case?

-Am pierdut destul timp cu voi, mai am și alte probleme de rezolvat. Ziua bună!

-De ce s-o fi supărat mă? Că nu ziserăm nimic de rău?

-Ba da măi Săndele, ai zis. Ști tu proverbul cu :„muiați-s posmagii?” Noi suntem leneșul din căruță. Hai mai bine să dărâmăm barca și să ne apărăm casele, primăria face destule, să facem și noi ceva.

Țăranii au plecat, unii bucuroși că au găsit înțelegere la primar și le-a dat scândură, alții bombănind că vor trebui să muncească.

În birou, Manuela îl aștepta de mult, urmărise de la geam discuția dintre primar și săteni, de fiecare dată când vreunul dintre țărani gesticula mai aprins și se băga în sufletul lui Gheorghe, inima ei bătea să sară din piept de emoție. Noroc că iubitul ei era un bun diplomat și negociator, știa să iasă din orice încurcătură.

-Ce faci aici, mă aștepți de mult?

-Da, trebuie să mergi la județ, au sunat  secretara lui Asudatu de la Consiliu şi secretara senatorului.

-Bine, pornește mașina, mergem la oraș.

-Am înțeles, ce îi spun șoferului?

-E liber azi, să bea în sănătatea mea, dă-i banii ăștia!-primarul a pus în mâna femeii 10 lei pentru șofer.

Cum au  intrat  în oraș, Manuela a întors capul spre Gheorghe:

-Unde mergem pentru început?

-Hai la Consiliu, apoi  mergem la senator.

Viorel Asudatu i-a primit cordial, așa cum aștepți pe cineva încărcat cu daruri.

-Bine ați venit! Domnu’ primar, de atâta timp să nu mai dați pe la noi? Se poate?

-Am fost ocupat, de dimineața până seara tot pe șantier, m-a prins iarna și nu am reușit să termin lucrările.

-Dă-le în colo de probleme, pentru noi nu ai nimic? Vine acuș Moș Nicolae și șefii ăștia ai mei își pun ghetuțele la fereastră mai ceva ca ăia mici. Ce le pun în ele?

-Nu știu, nu aveți fonduri pentru asemenea evenimente?-Gheorghe Sprințaru se făcea că nu înțelege unde bate funcționarul consiliului.

-Nu te mai face că nu pricepi! Cum ne-a fost înțelegerea?

-Știu, dar există o problemă. Specialiștii noștri nu au făcut proiectul cu simț de răspundere, ei au mers doar pe economii în detrimentul calității. Așa ceva nu accept. Când vom termina lucrarea, tragem linie, vedem cât s-a cheltuit, câți bani au „rămas” și împărțim frățește câștigul. Un leu dacă rămâne, iau eu 20 de bani, restul îi trimit la voi să-i împărțiți. Așa ne-a fost vorba, însă, până nu sunt gata lucrările, nu vedeți nici un leu.

-Să nu mai vii la mine, că nu te mai ajut!

-Dumneavoastră hotărâți! Acu, eu vă las, merg la senator să vedem ce zice!

Gheorghe împreună cu Manuela au ieșit pe ușă urmăriți de înjurăturile printre dinți ale lui Asudatu și de privirea descurajată a Mădălinei Bursuc, secretara biroului.

Cu scârțâit de frâne mașina primăriei a oprit în fața biroului senatorial.

-Rămâi în mașină, nu vreau să-i dau capăt de vorbă senatorului.

Sprințaru cu pas demn, era pentru prima dată, de când era primar, când nu aducea plocoane mai marilor de la județ, a străbătut sala de așteptare și a bătut la ușa secretarei.

Luluța Belferu când l-a văzut i s-a luminat fața, era gata să-l ia în brațe de bucurie. A deschis ușa biroului senatorial și a strigat radiind de fericire:

-Domnul primar Sprințaru a venit în audiență.

Tânjală s-a ridicat de pe scaunul directorial, larg, cu cotiere din piele și speteaza înaltă cât a unui tron domnesc și a venit în întâmpinarea lui Gheorghe:

-Spune domn primar, cum stăm cu lucrările, întâi cetățenii, apoi ne ocupăm și de noi, dacă mai este timp.

-Excelență, vă mulțumesc pentru ajutor...

-Ei, lasă, am făcut ce am putut, grija față de cetățean este lege pentru mine. Cetățeanul este votantul meu, prin urmare eu sunt servitorul celui care m-a ales. Spune, spune domnule primar!

-Datorită intervenției dumneavoastră și a banilor sosiți de la guvern, am putut demara lucrările de construcție a locuințelor pentru sinistrați și a consolidării dealului surpat. Ne-am oprit acum, temperaturile au scăzut mult, nu vreau să risc să facem lucru de mântuială, reluăm în primăvară. Ne aflăm în grafic cu construcțiile, chiar avem un ușor avans.

-Mă bucur, râde sufletul în mine când știu că  am contribuit cu puțin l-a ajutorarea celor aflați în nevoi.  Spune Gheorghe, pentru mine nu ai nimic?

-Sătenii vă  transmit mulţumirile, toată stima și recunoștința și vă asigură că veți avea votul lor la viitoarele alegeri. –Primarul privea hâtru pe lângă Tânjală, își râdea în barbă și abia aștepta replica senatorului.

-Primarule, recunoștința și stima nu au ținut niciodată de foame, iar mie îmi este foame, am cheltuit mult în Tanganyka.

-Nu v-a plătit statul deplasarea, dormitul și hrana?

-Ba da Gheorghe, însă trebuie să le mulțumesc  celor care m-au trimis, mulți au crezut  că îmi fac un hatâr, fiindcă mă lasă să merg la Congres. Nu au înțeles nici acum importanța hotărârilor luate acolo.

-E drept excelență că nici eu nu prea le-am înțeles, dar nici nu cred că trebuie.-Primarul făcuse o mutră tâmpă, ca unul care nu pricepe.

-Spune-mi te rog, bani nu v-au rămas? Despre asta e vorba, despre bani, întotdeauna este vorba de bani. Am nevoie de bani și tu ești speranța mea, după cum ne-am înțeles.

-Mă doare sufletul pentru dumneavoastră și pentru faptul că vă voi decepționa, nu am nici un ban. Am în mașină 5 litri de țuică și 2 l de vișinată din producție proprie.

-Mă jignești Sprințarule, cum ne-am înțeles noi, acum vii cu chestii ridicole?

-Au costat lucrările mai mult decât a fost prevăzut, nu pot face lucru de mântuială, au fost refăcute calculele la proiect.

-Nu mă interesează pe mine că tu faci lucru bun, pe mine mă interesează unde sunt banii mei, auzi? Banii mei, asta vreau!-Tânjală țipa și bătea cu pumnul în masă, ochii injectați îi ieșiseră din orbite.

-Nu sunt, s-au cheltuit, dealul trebuia  să fie bine consolidat, nu vreau ca la anul să plece iar la vale.

-Băi, te distrug, unde sunt banii mei?-Senatorul o ținea una și bună, pe el nu-l interesau explicațiile, el știa doar că primarul l-a furat.

-Domnule senator, calmați-vă! Să vorbim ca doi oameni întregi la cap. La primăvară când lucrările se vor finaliza atunci vom trage linie și socotim, iar ce bani vor rămâne îi vom împărți așa cum am discutat.

-Cum să mă calmez mă, când liderul de grup din Senat, mă așteaptă să-i duc „dreptul”. Pe ăla nu-l interesează explicațiile tale, vrea banii, simplu, banii! Tu ești greu de cap? Dă-o dracu’ de lucrare, venea cineva să vadă cât ciment ai pus acolo, cât fier beton, ce dacă pleca iar malu’? Îl mai consolidam o dată. Alți bani, altă distracție.

-Nu, excelență, eu răspund de lucrări, prin urmare nu-mi pot bate joc de ele. Apoi îmi era teamă și de dumneavoastră,  vă ştiam cât de mult țineți la electorat. Nu am riscat să intru în conflict cu alesul neamului.-Primarul se uita cu coada ochiului abia reținând-și râsul, senatorul spumega de furie.

-Nu te voi mai ajuta niciodată, nici măcar nu ești din partidul meu.

-Excelență, îmi amintesc cât de tandru, cât de afectuos erați cu Luluța, cum se gândăcea ea în timp ce dumneavoastră o sărutați. Doamne, măcar pentru ea și tot trebuia să aduc ceva! Data viitoare voi fi mai atent!

Vorbele cu tâlc ale primarului au făcut ca furtuna de pe fața senatorului să dispară, în locul ei a apărut teama.

-Gheorghe, văd eu cum mă descurc cu hienele din partid, bine ai făcut! Cetățeanul pe primul loc, el trebuie să aibă prioritate. Unde ziceai că ai țuica?

-În mașină domn senator, o aduc mintenaș, să aduc și vișinata? Poate o vrea duduia Luluța.

-Adu-le Gheorghe, adu-le!-În gândul lui, Tânjală îl înjura de mama focului fiindcă îl lăsase fără bani. Nu mai putea zice nimic, îl amenințase voalat cu divulgarea iubirii lui pentru Luluța Belferu.

-Gata Manuela, mergem acasă, nu mai rămânem la hotel, am lămurit toate lucrurile aici. Când ajungem la birou să-mi faci o cafea că vreau să stăm amândoi de vorbă în cămăruța secretă.

-Diseară Gheorghe, acum vei avea multe treburi la birou de rezolvat, iar eu trebuie să pregătesc ședința de consiliu din această seară. Există o propunere pentru cumpărarea unui tractor cu plug pentru dezăpezire. Eu zic că este bună ideea, nu angajăm șofer, folosim dintre cei care primesc ajutoare, vor face orele de prestație pe tractor.

-Da,ai dreptate!-Gheorghe a oftat din toți bojogii.-Totuși diseară nu plec acasă până ce nu vorbim. Adrian m-a anunțat că de Crăciun se logodește cu Crina. Chestiunea este crucială. Nu știu cum să procedez, de când a plecat la facultate la 1 octombrie nici măcar un telefon nu mi-a dat, nici nu a întrebat de mine. S-a angajat spălător de vase într-un mare restaurant și se întreține singur. Nu a luat nici măcar un leu din contul pe care îl avea pus de mine la dispoziția lui pentru alimentarea cardului.

-Gheorghe, dacă nu vei lua o hotărâre înțeleaptă, vei pierde copilul ăsta. Lasă mândria, dă-i binecuvântarea băiatului să se însoare cu cine îi este drag, nu-i zdrobi inima!

-Nu pot, cum să fiu cuscru cu Fărâmiță?!

                                   CAPITOLUL  VI

Seara în cea de-a doua zi de Crăciun. Ningea frumos cu fulgi egali, albi şi mătăsoşi, era o horă imensă în care fiecare fulg dansa pe o muzică proprie. Valsau, pluteau, se roteau, coborau puțin, iar se ridicau, totul se făcea  în cercuri ample, se apropiau timizi de pământ, apoi cu un ultim oftat, perceput doar în lumea fulgilor de zăpadă, se așterneau peste covorul moale al omătului. 

Deși ningea, era un timp frumos, Adrian a ieșit din casă cu un buchet de flori bine protejat de frig într-un ambalaj din țiplă pe care îl ținea în mâna dreaptă, iar în stânga avea o sacoșă în care pusese o sticlă  cu  țuică  galbenă și uleioasă, pe care o primise de la bunicul din partea mamei, tot acolo mai avea o sticlă cu vin vechi cumpărat  de la supermarket și ciocolate. Înotând prin zăpada  care începuse să se aștearnă, Adi mergea hotărât spre casa unde-l aștepta Crina.

Așa cum se înțelesese cu Fărâmiță, tatăl Crinei, astăzi trebuia să meargă cu părinți lui să ceară în mod oficial pe Crina de soție și să stabilească celelalte amănunte care țineau de cununia civilă și religioasă. Adrian venise acasă în seara de ajun, îl învoise patronul restaurantului pentru trei zile. A doua zi de Crăciun discutase cu mamă-sa despre logodnă, ea era de acord, doar taică-su și sora lui se opuneau cu dârzenie. A încercat să aducă tot felul de argumente în favoarea acceptării Crinei drept noră, fără folos, Gheorghe era stană de piatră. Ultimele cuvinte ale lui Gheorghe Sprințaru, când a văzut că Adrian e hotărât să se însoare fără binecuvântarea lui, au fost:

-Dacă ieși din casă și mergi la Fărâmiță, acolo să rămâi, fiindcă ușa mea, pentru tine, închisă va rămâne! Ai înțeles copile? Te desmoștenesc, nu te voi mai recunoaște de fiu - Iar tu, femeie , dacă gândești să mergi cu el, înapoi nu mai ai ce căuta. Gheorghe era furios de-a binelea, îl durea faptul că nu putea înfrânge cerbicia fiului său, dacă s-ar fi umilit în fața lui, l-ar fi rugat, ar fi plâns, ar fi fost gata să meargă cu el. Însă  Adrian nici măcar un mic gest nu a făcut să-l implore, a vorbit de la egal la egal, nu de la fiu la părinte. Gheorghe simțise că indiferent ce va spune , hotărârea băiatului deja este luată. Asta nu i-a putut ierta, personalitatea puternică, era prea vertical, oamenii trebuie să știe să plece capul când rezolvarea unor probleme  cer acest fapt. Adi nu, era mândru, sigur pe el și hotărât.

-Eu vă las cu bine, sănătate să aveți! Mamă, -Adrian a îmbrățișat-o, a pupat-o pe amândoi obrajii, apoi i-a sărutat mâna, -rămâi sănătoasă, sper să ne mai vedem! Domnule rămâi cu averea dumitale! Nu mă voi întoarce să cer nici un ac de aici! Trebuie să fiu în stare să-mi fac singur tot ce-mi trebuie, dacă vreau să trăiesc bine. Voi munci și sper să mă descurc. Dar indiferent dacă voi fi domn sau cerșetor, aici nu voi mai reveni. Pe tine surioară nu sunt supărat, ești o copilă, mai târziu vei înțelege despre ce a fost vorba, aici, în această seară. Rămâneți cu bine! Cu buchetul de flori într-o mână și sacoșa cu sticle în cealaltă Adi a ieșit pe ușa pe care, mult timp nu va mai intra.

Ajuns la gardul lui Fărâmiță, a deschis portița, era făcută pârtie proaspătă, s-a apropiat de casă, din fundul grădinii un câine a început să latre, apoi alții din curțile vecine au început  să răspundă. Era un lătrat plăcut, vesel, ca jocul fulgilor de nea, totul făcea parte din simfonia zăpezii. Gazda a deschis ușa, în urma lui val de abur a ieșit din casă, semn că era cald înăuntru.

-Ai venit Adi? Ești singur? -Vocea lui Nicolae Fărâmiță s-a înmuiat, parcă îl lovise cineva în cap.

-Da, sunt singur. Nu este nici o problemă, să intrăm în casă să vorbim pe larg. -Băiatul era hotărât, glasul îi era ferm.

-Sărut mâinile!-S-a apropiat de Maria și i-a sărut mâna, iar ea l-a pupat pe obraji, apoi i-a întins florile și sacoșa.

-Te pup iubita mea!-i-a spus Crinei când s-a apropiat de ea.

-De ce ești singur? -Nicolae era dezamăgit și umilit.

-Tata nu a vrut să vie și nici pe mama nu a lăsat-o. Nu cred că este din cauza etniei, este mai mult din cauza mea că nu i-am dat în genunchi, nu l-am implorat, nu m-am rugat la el ca la Maica Domnului. Nu am putut, de altfel, nu mă voi mai întoarce în acea casă, voi fi pe cont propriu.

-Stai puțin, că deja mă năucești de cap. Pune femeie o țuică să ciocnesc cu ginerele meu! -Fărâmiță era și mai derutat, mai supărat, după ce Adi a descris atmosfera din casa părinților săi.

-Cum adică nu te mai întorci acasă? Vrei să spui, că dai cu piciorul la toată averea pe care taică-tu a făcut-o pentru tine?

-Da, asta spun!

-Și o spui  cu atâta ușurință? -Lăutaru era de-a dreptul consternat, tot visul de mărire pentru fiica lui simțea că se destramă.

-Din ce vei susține casa și nevasta? Ști să cânți la vreun instrument, să te iau în orchestra mea?

-Nu, mai există moduri de ați construi drum în viață, acum lucrez într-un mare restaurant...

-Spălător de vase...-vocea lui Fărâmiță era plină de ironie și dispreț.

-Câștig un ban cinstit până când voi termina facultatea și îmi voi găsi un alt serviciu conform pregătirii mele.

-Mă tem, că logodna va trebui să o amânăm, până când vei avea o poziție solidă în societate, care să-ți permită întreținerea unei familii.

-Tată, ce vrei să spui? -Crina a fost luată prin surprindere, nu se aștepta ca tatăl ei să aibă o astfel de poziție.

-Nu te băga fată! Nu vezi că Adi nu va mai moșteni nimic din averea fabuloasă a primarului? Eu socoteam să trăiești ca o prințesă , nu să te apuci să muncești de acum încolo să-ți faci casă și masă. Rămâi aici, ai ce mânca, unde dormi și cine să te întrețină la facultate. Cât trăiesc eu cu mamă-ta, nu-ți va lipsi nimic. Cât despre tine, tinere domn-Nicolae a accentuat cuvântul-te rog să uiți drumul care duce spre inima Crinei și cărarea spre casa mea. -Fărâmiță continua să-l privească cu dispreț,- câte speranțe îmi pusesem în tine și hainul de tac-tu. Seara bună băiete!-Bărbatul s-a ridicat de pe scaun a deschis ușa și l-a poftit pe Adi afară.

-Un moment Nicolae-Maria care tăcuse până atunci, s-a ridicat de pe scaun și a venit lângă bărbat-te rog închide ușa, cum să-l alungi în plină noapte afară din casă? Nu mai suntem oameni? Adi, stai mamă pe scaun. Îți voi pregăti o cameră, punem un radiator și o încălzim, iar dimineață vei merge unde te va lumina Dumnezeu. Nicolae, Nicolae, cu nimic nu ești mai bun decât Gheorghe Sprințaru! Ăla e prea domnos, prea aspru, iar tu înebunit după avere. Halal să vă fie! Crina, tu ce părere ai mamă?

-Vorbesc în continuare cu Adi, dar să nu ne grăbim cu logodna.-Crina vorbea privind pe lângă Adi

-Voi pleca, acum, din această casă, nu mai rămân nici un minut, nimic nu mă mai leagă. Am înțeles din cuvântul Crinei, că nu mai sunt o prioritate pentru ea. Atunci, pentru ce să înoptez în casa voastră? Doar pentru a avea mâine, lumea ce povesti? Noapte bună! Rămâneți sănătoși! -După ce a aruncat o privire plină de iubire spre Crina a ieșit pe ușă. Până la poartă Nicolae l-a prins din urmă.

-Ia-ți punga cu sticle, este a ta. Drum bun! -O dată cu punga Nicolae a întins mână în semn de salut. Adi s-a uitat în ochii lui, apoi la mâna întinsă, s-a întors și a plecat fără să-i strângă mâna. Nicolae a rămas mult timp cu mâna întinsă, după ce băiatul a plecat.

-A dracului sămânță de om, ăsta va ajunge mare în viața lui!

Adi mergea prin zăpada virgină, era primul care făcea pârtie, băga un picior care se afunda până la genunchi, îl scotea pe celălalt, abia mergea, nu simțea oboseala, era mult prea supărat. Gheorghe, tatăl lui, nu o dorise pe Crina de noră, nu pentru că era săracă, ci pentru că era pe jumătate țigancă, iar el nu avea încredere în această etnie. Până la urmă ar fi acceptat, dacă el, Adrian, s-ar fi ploconit la picioarele lui. În ce-l privește pe Nicolae Fărâmiță, acesta, era chiar mai rău decât taică-su. Pe tatăl Crinei îl interesa averea, nu băiatul, era atras de funcția lui Gheorghe și de casa cu etaj și două băi care îi va reveni lui după căsătorie. Dacă nu mai avea casa, nu a mai prezentat interes pentru Nicolae, dar nici pentru Crina. Singura care rămăsese neutră fusese Maria.

A ajuns la intersecție, dacă o făcea la stânga mergea la casa părintească, acolo unde jurase că nu se mai întoarce, dacă o lua la dreapta ajungea la bunicii lui dinspre mamă. S-a hotărât să facă dreapta și a pornit voinicește croindu-și drum prin nămeții ce treceau acum de genunchi. A tras un gât de țuică din ”doftoria” dată de bunic, a privit în lungul drumului alb, prea alb, apoi decis a plecat . Din cer continua să ningă, fulgi cădeau de parcă cineva îi cernea, veneau legănându-se, fără grabă se așezau  peste omătul depus în strat destul de gros.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Fusese o iarnă grea, cu căderi abudente de zăpadă, mult timp drumurile  au fost troienite, viscolul acoperise casele din vale. Se făcuse apel la armată pentru deszăpezirea  drumurilor și gospodăriilor. Plugul primăriei curățase necontenit zăpada, dar când viscolul s-a întețit s-a dovedit neputincios în fața urgiei.

Desprimăvărarea s-a făcut încet, zăpada s-a topit ușor de la căldura soarelui, nu a produs inundații. Când meteorologii au anunțat temperaturi pozitive, meseriași au început să fixeze tâmplăria în casele noi și să le tencuie prin interior, munceau cu spor, aveau nevoie de bani, toată iarna se uitaseră cruciș în buzunarele goale.

Primarul i-a anunțat că de Paști se vor muta în casele lor, se nimerise ca în acel an paștele să fie la începutul lunii mai.

-Pereții nu vor fi bine uscați, mai rămâneți un timp în vagoane, între timp pregătiți-vă locuințele ca atunci când va veni toamna să vă puteți muta definitiv în case, veți preda rulotele și gata.

-Sobele cine le construește, noi?

-Nu Lisandre, aveți în proiect prevăzută o sobă pentru dormitor, va fi de” colț” din teracotă. Dacă vreți să aveți mai multe, vă faceți singuri!

-Știam eu că nu duceți voi un lucru la bun sfârșit. -Săndel a aruncat chiștocul de țigară, apoi a scuipat într-o parte, -ce bre era un capăt de țară, dacă ne făcea sobe în toate camerele?

-Bine mă, asta am vrut să vă spun. Aveți răbdare să plec, pe urmă să mă înjurați.

În august pe o căldură sufocantă de 38 de grade Celsius la umbră, primarul era în birou cu ventilatorul dat la maxim.

Un ciocănit în ușă la făcut să tresară, se gândea la băiatul care nu se însurase, dar nici la el nu mai venise din acea seară de Crăciun. Nu știa nimic, nevastă-sa vorbea cu el, dar nu-i spunea nici un cuvânt. Bătaia în ușă s-a întețit.

-Intră!

Pe ușă și-a făcut apariția întâi burta patronului, apoi fălcile lăsate ca la buldogi.

-A, poftiți, ați venit să facem socotelile?

-Da, trebuie, am terminat tot ce aveam de făcut conform contractului. Cred că ești mulțumit domn primar, oamenii și-au dat toată silința. Astea sunt facturile-spuse patronul, în timp ce deschidea o mapă din piele din care a scos mai multe facturi.-Aici sunt toate lucrările, după cum vei observa a rămas ceva, nu foarte mult, dar suficient.

Totalul facturii este de 1.000.000 de euro, costul real a fost de 800.000 de euro, vă returnez 200.000, eu mi-am oprit partea. Când îmi virați banii, eu opresc TVA-ul și impozitul la ei, iar restul  am să îi aduc  în numerar. Mulțumit?

-Da sunt mulțumit, vă voi vira banii imediat.

Cu banii în geantă, Gheorghe Sprințaru a trecut întâi pe la Viorel Asudatu, acesta l-a primit rece

-Cu ce vă pot fi de folos domnule primar? V-a mai plecat vreun mal?

-Observ că nu sunt bine primit, îmi cer scuze, plec, însă înainte de a ieși pe ușă voiam să vă las niște marafeți, dar dacă nu aveți nevoie de ei, asta este, am nimerit greșit.

-Marafeți ai spus?

-Da, așa am spus.

-Stai bre, unde pleci? Nu ești mata prietenul nostru, e ceva de capul sumei?

-Eu zic că este. Uite ăștia sunt-Sprințaru i-a împins în față un plic destul de umflat.

Ochii lui Viorel Asudatu s-au aprins, ca niște faruri, la vederea plicului.

- Ești om de cuvânt, te voi sprijini oricând ai nevoie, dar să ști că dacă îmi trăgeai clapa niciodată nu mai aveai ajutorul meu.

-Prieteni? –Primarul se uita în ochii funcționarului

-Prieteni !-zise Asudatu, în timp ce-i strângea mâna primarului. Ochii i se umpluseră de lacrimi.

Banii fac minuni, își spuse filozofic Gheorghe în gând, privind la funcționarul emoționat din fața lui.

De la Asudatu, primarul a mers la cabinetul senatorului, acesta venise la birou special pentru întâlnirea cu Gheorghe Sprințaru.

-Intră Gheorghe, intră!-senatorul era numai miere  față de ultima întâlnire, când spumegase de mânie din cauza primarului pe care acum, îl primea cu brațele deschise.

-Să trăiți excelență!

-Lasă formalismele, suntem doar noi, spune-mi pe nume, Ion e cel mai bine.

-Cum doriți. Ioane, uite asta e partea ta! –Gheorghe îi puse în față un plic voluminos.

Senatorul Tânjală a luat plicul l-a cântărit în mână, apoi l-a aruncat nepăsător în sertarul biroului.

-Nu banii mă interesează, spune-mi frate Gheorghe s-au mutat oamenii în case? Sunt mulțumiți?

-De mutat s-au mutat, dar mulțumiți nu sunt. Ar fi vrut mobilă nouă, sobe de teracotă în fiecare cameră, aragaze cu cuptor și telecomandă, mai multe mărunțișuri din astea. Eu i-am asigurat că vor avea tot ce-și doresc la a doua plecare a dealului, deocamdată atât s-a putut.

-Chiar nu era nicio posibilitate să le fii fost dotate casele cu tot ce își doreau?

-Ba da, după un calcul simplu ne mai trebuiau exact suma de bani care se află în plicul pe care tocmai l-ați aruncat în sertar. Dacă mi-l dați înapoi, voi mulțumii țăranii cu toată aparatura pe care și-o doresc.

-Auzi Gheorghe, dar în vechile lor case aveau confortul pe care îl cer acum?-Senatorul se speriase, când a înțeles că exista posibilitatea de a pierde banii  pe care tocmai îi primise, dacă va continua să fie binevoitor.

-Nu, nu aveau, erau case obișnuite construite în lați, cu minimul necesar existenței.

-Atunci, de ce au pretenții?

-D-aia!-spuse primarul

Toamna cu adierea de vânt cald și uscat a coborât peste sat. Gheorghe își bea cafeaua liniștit, fotoliul, confortabil, din nuiele împletite, așezat pe terasă îi dădea o stare de bine, privea trandafirii proaspăt înfloriți și se gândea la copilul lui care nu mai venise acasă de aproape un an de zile. Era tare supărat, nu înțelegea pentru ce a muncit, pentru ce și-a pus libertatea în pericol de atâtea ori, dacă propriul copil l-a părăsit? Auzise  de la soție, că s-a angajat la o mare corporație cu un salariu substanțial. Se bucura pentru el, ar fi vrut să se împace , știa că rupsese orice legătură cu Crina, însă Adi nu vrusese să mai audă de el. Și-a pierdut copilul din cauza mândriei, a grandomaniei și a lipsei de înțelegere a propriului fecior. Telefonul mobil, așezat pe masa împletită din nuiele lângă ceașca cu cafea, a început să sune.

Un fior, ca o undă electrică, la străfulgerat, era prea tare sunetul pentru liniștea din jurul lui, a răspuns, era un număr necunoscut.

-Da!

-Bună ziua! Domnul Gheorghe Sprințaru, primarul comunei Malu Plecat?

-Da, eu sunt!-Inima lui Gheorghe se făcuse cât un purice.

-Sunt procurorul Zenobie de la DNA, puteți trece mâine pe la noi, să zicem pe la ora zece, o simplă discuție amicală ca doi prieteni la o cafeluță.

-Da, voi veni!

-Vă aștept! La revedere domnule primar!

Gheorghe, după încheierea discuției telefonice, a rămas mult timp cu telefonul  în mână, îi suna în urechi cuvintele procurorului, ”ca doi prieteni”, asta  putea avea multe semnificaţii. Primarul a rămas privind florile trandafirilor, dintr-o dată a simțit nevoia de a umbla pe cărările satului și pe potecile din luncă.

Teama pusese stăpânire pe el, frica îi paralizase orice mișcare. Cât știe procuratura din ceea ce făcuse el ilegal? Asta era întrebarea.

                     Capitolul   VII

A doua zi Gheorghe Sprințaru, primarul din comuna Malu Plecat, s-a prezentat la DNA. Afară ploua mărunt, o ploaie care nu se mai termina, cerul părea un duș uriaș căruia cineva uitase să îi închidă robinetul. Sprințaru cu sufletul negru, mai negru decât timpul de afară, a intrat în sediul DNA, agenții de pază l-au identificat și percheziționat, apoi i-au oprit telefonul mobil. Unul dintre agenți l-a însoțit pe Gheorghe în sala de așteptare, la invitat să ia loc pe una dintre canapelele așezate pe lângă pereți. A privit în jur, în afara canapelelor nu exista nici o altă mobilă. Nu după mult timp o ușă s-a deschis și un domn înalt, cu mustață neagră, părul negru, sârmos, privirea rece, pomeții obrajilor ieșiți mult în afară, nasul mare , gura mică, cu buzele subțiri, îmbrăcat în cămașă albă din mătase și pantaloni din stofă fină, cu mâinile afundate-n buzunare, l-a privit pentru o clipă, apoi a zis:

-Domnul primar?-vocea era dulce, mieroasă.

-Da, să trăți!-Gheorghe era cu totul pierdut.

-Imediat vă invit să discutăm. Până face secretara cafeaua, vreți o cafea, da?-fără să mai aștepte răspunsul a continuat: am puțină treabă, termin repede, apoi sunt al dumneavoastră.

A intrat în birou, primarul a rămas uitându-se la ușa care s-a închis în urma procurorului. Îi amorțise picioarele și spatele, atunci a realizat că rămăsese  îndoit de mijloc și cu capul plecat, poziție pe care o luase când vorbise cu anchetatorul. Timpul se scurgea greu, gândurile lui Sprințaru zburau în toate direcțiile, își imagina ce l-ar fi putut întreba Zenobie. Nu putea gândi limpede, era tulburat, de ieri de când îl anunțase să se prezinte la DNA se prăbușise cerul peste el, nu-și găsise locul, iar acum fierbea la ușa procurorului de mai bine de două ore.

Și-a auzit numele strigat, buimac, s-a trezit din letargie.

-Prezent!- a strigat ca la armată.

-Poftiți domnule primar! Intrați, vă rog să mă iertați că am întârziat așa de mult, dar promit să terminăm repede, de fapt este o formalitate care trebuie făcută, vă grăbiți? -Procurorul era dulce ca mierea în glas, politicos ca un adevărat gentleman din veacul regalității absolute, un zâmbet , mai mult rictus, era afișat în colțul gurii.

-Nu mă grăbesc domnule procuror!-păcălit de expresia de bunăvoință a anchetatorului, Gheorghe și-a venit în fire.

-Domnule primar, noi procurorii avem cea mai ingrată muncă, uite, cazul dumitale, om serios cu familie, copii la facultate, gospodărie înstărită, am fost nevoit să te chem până aici, pentru a răspunde la niște nenorocite de întrebări. Nu eu le-am născocit, ci oamenii din sat care te-au reclamat.

-Câți banii ai dat anul trecut la sinistrați?-Procurorul, cu zâmbetul pe buze, aproape că își cerea scuze de la Sprințaru, fiindcă e nevoit să-l întrebe asemenea lucruri.

-Câte 1000 de lei din banii strânși din sat și 1500 de lei din partea primăriei, prin urmare fiecare familie a primit câte 2500 de lei.

-Reclamanții susțin altceva, că au primit mai puțini bani.

-Posibil, nu mai știu, vicele s-a ocupat cu aceste operațiuni.

-Așa am aflat și eu, de aceea l-am luat la întrebări pe Arnăutu, știi nea Gheorghe, scuză-mă că îți spun așa, dar mă simt atașat de dumneata, l-am pus să dea declarație. A dat! Uite ce scrie :că s-au strâns 10.000 de lei, iar dumneata i-ai ordonat să refacă tabele cu oamenii și sumele plătite, iar la total să arate suma de 8000 de lei. Diferența de 2000 de lei ai împărțit-o dumneata cu el astfel: el a luat 800, iar mata 1200 de lei. Banii aprobați de consiliul comunal au fost de 1500 de lei pe familie, iar lor le-ați dat câte 1000 de lei de familie. E clar că așa este, am văzut actele și tabelele originale, întrebarea mea este: de ce dracu’ te-a turnat vicele? Gheorghe, Gheorghe, să nu mai ai încredere în nimeni! Îi dai să mănânce și el te vinde. Figura procurorului era una de compasiune, de înțelegere pentru bietul primar ajuns victima adjunctului său.

-Scrie pe hârtie cum  s-a întâmplat, nu are rost să negi, fiindcă faptele te îngroapă.

Primarul a luat hârtia și pixul și s-a apucat să scrie, era cumva bucuros, dacă era doar de atâta vorba, scăpa ieftin. A scris cu literele lui egale și puțin înclinate, așa cum declarase verbal, adică suma dată cetățenilor a fost de 2500 de lei . A semnat declarația conștiincios, apoi a întins-o procurorului. Acesta a luat foaia și fără să se uite la ea, a pus-o de o parte.

-Ești liber! Poți merge acasă! Zenobie s-a ridicat cât era de lung și cu mâna i-a arătat ușa.

Sprințaru , fără a sta pe gânduri, s-a ridicat și a plecat spre ușă, a deschis-o, dar când să iasă, l-a auzit pe procuror spunând:

-Îl cunoști pe senatorul Tânjală?

-Da, îl cunosc din campaniile electorale. -Gheorghe a simțit dintr-o dată că i se înmoaie picioarele, vederea  i se încețoșase, vocea îi era nesigură.

-Câți banii i-ai dat zilele trecute? Vocea procurorului a devenit metalică, cuvintele loveau precis, erau spuse sacadat, cu trimitere directă în creier.

-Nu i-am dat niciun ban. -Sprințaru nu mai era sigur pe el, tremura ca varga. Surpriza îl năucise, jocul procurororului de-a băiatul bun prinsese, primarul îl crezuse prietenul său. Acum îl lovise în moalele capului.

-Bine Gheorghe, uite cum facem, mai devreme mi-ai spus că nu te grăbești, în noaptea asta te găzduim noi.

-Cum adică mă găzduiți? Unde voi dormi? Sprințaru avea lacrimi în ochi, bărbia îi tremura ușor, era pe cale să clacheze.

-Jos Gheorghe, la subsol,  unde dorm băieţii răi, tu eşti unul dintre ei, acolo este un loc pentru meditație. Mâine poate vei fi mai înțelept, știi cum se spune: ”noaptea e un sfetnic bun”. Poate funcționează și în cazul tău. Mai am o surpriză pentru tine, nu ți-o spun acum, nu ar mai avea farmec, vei afla dimineață. A apăsat un buton și imediat au apărut doi agenți care l-au încătușat și scos din birou.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Adi terminase facultatea  în vară, după ce și-a luat licența a avut o ofertă de serviciu în cadrul unei multinaționale ca inginer IT-ist cu un salariu destul de bun. Lucrase la restaurant încă o săptămână după angajarea în cadrul corporației, nu putea să lase patronul acelui restaurant fără om la spălat vasele. Imediat ce a fost angajat un nou veselar, Adrian Sprințaru, inginer corporatist, a strâns mâna  patronului și a mers în drumul lui. Ca o recunoaștere a loialității lui, patronul i-a promis că va putea mânca zilnic la prânz ”meniul zilei” cu un sfert din prețul afișat.

Banii era frumoși, dar munca era istovitoare, știa că intră în serviciu dimineața la 8,30 dar nu știa la ce oră va pleca.

Cu o seară în urmă îl sunase Crina, simțise în vocea ei o nesiguranță, vorbiseră banalități, din acea seară de Crăciun nu se întâlniseră și nici nu schimbaseră vreun cuvânt. După mai multe bâlbâieli de ambele părți au hotărât să se întâlnească. A căutat să rezolve problemele la serviciu mai repede, iar la ora șapte seara după ce a făcut un duș  și-a pus un tricou pe care îl avea la serviciu pentru caz de urgență, apoi a plecat  spre locul de întâlnire.  A observat-o de departe, se dezvoltase în cele zece luni de când nu o văzuse.

Avea părul tot lung, dar fața era bucălată, rotunjimile umerilor și șoldurilor prinseseră contur, sânii deveniseră grei, mari și rotunzi. Decolteul generos lăsa să se vadă mult din mătasea albă a pieptului.

Când a văzut-o, Adrian a tresărit, încă o iubea, era iubirea pură, fără condiții domestice, îl interesa Crina, nu eventuala avere sau carieră a femeii.

S-a apropiat timid de fată, încă nu-l văzuse, nu știa cum va reacționa. Când era la un metru de ea, o mașină a claxonat, atunci Crina s-a întors și l-a văzut. A stat o clipă în cumpănă, parcă își pierduse suflul, apoi când și-a revenit a alergat în brațele iubitului.

-Iartă-mă dragul meu, iartă-mă! –Crina plângea, lacrimile curgeau șiroaie pe obrajii fetei și se înnodau sub barbă. O trecătoare a privit admirativ la îmbrățișarea celor doi, nici ea nu și-a putut stăpânii câteva lacrimi care s-au prelins discrete lăsând pe obraji ușoare urme ca albia unui râu secat. Probabil că amintiri mai vechi sau mai noi o urmăreau pe martora fără voie a acestei întâlniri.

-Te iert iubita, doar meschinăria unor oameni fără suflet, am numit pe părinții noștri, a putut să ne îndepărteze. Am urlat de durere că nu te puteam atinge, mângâia sau săruta, zece luni de chin, de zbucium sufletesc, de dorință arzândă. În sfârșit, ești din nou în brațele mele!

-Iubitule, vreau să mergem la tine, să stăm de vorbă în liniște!-Crina era ca un boboc pe jumătate floare.

-Da, mergem!

Ajunși în apartamentul de bloc, mobilat strict cu ceea ce era necesar, Adi, după ce a rugat-o pe Crina să se facă comodă, așa cum ar fi la ea acasă, a intrat în bucătărie pentru a face două cafele. Deși avea aparatură pentru cafea la filtru, prefera ibricul din aramă așa cum îl obișnuise mamă-sa.

Cu cafele în față, cei doi vorbeau cu o anume stinghereală, aroma și gustul licorii a făcut să se apropie mai mult. Mâna băiatului a pipăit ușor distanța dintre ei, până când a găsit mâna fetei care venea în întâmpinarea lui. Prinderea mâinilor a însemnat ruperea tuturor barierelor . Adi a adus-o pe Crina în brațele lui cu gingășie, ca pe un obiect de preț, așa cum porți o floare și nu vrei să-i știrbești din frumusețea petalelor. Mirosul de trup tânăr de femeie îi incita nările, a început să o sărute nebunește, pe față, pe frunte, pe buzele pline și rumene, simțea fraga lor, dulceața buzelor dornice de sărut. Mâinile, tremurânde, o pipăiau și mângâiau peste tot, nu rămăsese loc ascuns de mângâierea lor. Crina se abandonase lui, uitase de părinți, de interziceri de tot felul, acum își dorea un singur lucru: să fie iubită, adorată și purtată în brațe de iubitul ei regăsit după mult timp.

Respirația agitată a fetei făcea ca sânii să salte voluptos, excitant, sfârcurile întărite împingeau sutienul gata să-l rupă. Fata a simțit privirile fascinate ale lui Adi pe pieptul său, cu o mișcare sigură a descheiat sutienul care era prins cu două șireturi, l-a tras și...a lăsat libere și la vedere podoabele bine dezvoltate ale fetei trecute de adolescență.

Dragostea, ca act suprem a împlinirii iubiri dintre două ființe care trăiesc separate doar fizic, dar sufletește formează un singur trup, o singură voință, o singură dorință, aceea de a fi amândoi,se consuma în tăcere, cuvintele erau de prisos, vorbeau trupurile lor care se căutau frenetic cu buzele fierbinți și dornice de săruturi dulci și tainice. Târziu în noapte, obosiți, au adormit făcând planuri, somnul i-a cuprins pe furiș. Abia dimineață când s-au văzut goi, au înțeles că adormiseră brusc. Au zâmbit și s-au îmbrățișat fără să se rușineze de goliciunea lor fizică. În ei era prea plinul iubirii.

Gheorghe a rămas în acea noapte acolo, în arestul rece și murdar al Inspectoratului de Poliție. Dimineața a cerut să iasă la anchetă, voia să lămurească mai repede lucrurile. Era sigur că nu lăsase urme de care să se agațe procurorul.

Ziua a trecut greu, pe la ora trei zăvorul de la ușă a fost tras cu putere, zgomotul făcut de deschiderea ușii l-a înspăimântat, nu se familiarizase cu sunetele din întunecatul loc.

-Ieși, mergi la judecătorie pentru mandat.

-Cum pentru mandat? Este o greșeală, vreau să vorbesc cu domnul procuror. Verificați bine!

-Am verificat, tu ești, hai, îmbracă-te mai repede și să-i dăm drumul!

În sala de judecată a venit la el un avocat din oficiu, acesta l-a privit câteva clipe, apoi s-a recomandat:

-Domnule, sunt avocatul desemnat de instanță să vă apăr, aveți ceva să-mi spuneți?

-Da, sunt nevinovat! -Gheorghe încă nu înțelegea că este inculpat într-un dosar.

-Bine, asta știu, vreți să cooperați cu organele?-Avocatul vorbea cu o voce egală, neutră și plictisită. Știa că nu îi iese nimic, decât amărâtul de onorariu plătit de stat.

-Colaborez, ce trebuie să fac?

-Să recunoașteți tot ce ați făcut? Altfel nu scăpați de aici.

-Asta e tot ce puteți face?

-Da, ce vreți să mă pun rău cu DNA-ul gratis? -Avocatul era intrigat de întrebarea primarului.-

-Angajați-mă și vă apăr! Asta la recurs, azi cred că primiți mandatul de 29 de zile, nu pot face mai mult.

Avocatul a avut dreptate, instanța s-a pronunțat pentru acordarea unui mandat de arestare lui Gheorghe Sprințaru. A cerut avocatului să declare recurs împotriva măsurii privative de libertate.

Zilele treceau monoton, nimeni nu-l întreba nimic, s-a judecat recursul, a avut un avocat de renume, totuși mandatul s-a menținut. Fierbea Gheorghe, începuse să înțeleagă unde greșise, acordase prea multă încredere vicelui. Arnăutu era gelos pe el din cauza Manuelei, ar fi vrut-o pentru el. Femeia loială iubirii pentru Gheorghe, respinsese avansurile mai tânărului pretendent. Vicele, jignit în amorul propriu din cauza refuzului, jurase să se răzbune pe primar. Ocazia s-a găsit când a fost vorba de ajutoarele date sinistraților. Primarul ordonase refacerea tabelelor cu donații, Arnăutu le refăcuse, dar păstrase originalele, așa făcuse și cu banii din bugetul primăriei, completase tabelele după ce înmânase sumele de bani. La toate se gândea Gheorghe în lungile zile din arestul poliției. Se obișnuise cu zgomotele, după sunet știa care ușă s-a deschis, fiecare zăvor suna altfel. După pași știa care agent e de serviciu. Într-o dimineață a fost străfulgerat de un gând, nu aveau nici o dovadă împotriva lui, toate probele duceau la vicele Arnăutu.

Dacă nu recunoștea, procurorul nu avea cum să-l incrimineze. Nu știa cum va proceda Manuela, dar după cum o cunoștea, era convins că mai repede se lăsa omorâtă, decât să-l toarne pe el.

Manuela când a aflat că primarul a fost chemat la DNA, a intuit că anchetatorii vor ajunge repede pe urmele ei. Se privea în oglindă înainte de a ieși pe ușă, își pusese special o bluză decoltată care îi scotea în evidență sânii mari, albi și fini ca petalele de trandafiri, își rujase discret buzele, iar pe obraji aplicase fond de ten. Îmbrăcămintea nu ieșea în evidență, deși de calitate, fusta maro-roșcată era lungă peste genunchi, iar bluza verde deschis, generos decoltată era simplă și cu mânecile lungi.

A mai privit odată chipul care se reflecta în apele oglinzii, apoi a ieșit pe ușă. Ploua, era o ploaie măruntă și rece, Manuela și-a deschis umbrela și a ieșit pe poartă. Ca din pământ au apărut doi domni îmbrăcați cu raglane de ploaie, cum au văzut-o, s-a apropiat de ea.

-Doamna Manuela Păduraru?

-Da, eu! Cine sunteți? –Femeia era puțin speriată, a înțeles imediat cine sunt, modul în care au apărut a fost surprinzător.

-Suntem de la DNA, vă rugăm să ne însoțiți până la sediu, ne dați o declarație în calitate de martor, apoi sunteți liberă. Am venit cu mașina din cauza ploii care nu se mai termină, altfel vă trimiteam invitație.

Manuela era isteață, nu putea fi păcălită ușor. Știa că au venit cu mașina după ea, pentru ca ea să nu aibă timp să ia legătura cu ceilalți oameni din primărie, în special cu vicele Arnăutu. Era pregătită să nu recunoască nimic, indiferent de presiunile la care ar fi fost supusă.

Procurorul Zenobie o aștepta pe scările instituției. Când a coborât din mașină, a venit în întâmpinarea ei cu mâna întinsă de parcă era un oficial în vizită de stat. Zâmbetul afișat putea păcăli, Manuela era pregătită pentru orice rol ar fi jucat anchetatorii.

-Haideți sub umbrela mea, nenorocită ploaie, parcă s-au spart cerurile, e drept că și oamenii s-au înrăit, nu mai există omenie. Pe vremuri, dacă ajutai pe cineva, acela îți rămânea dator tată viața, acum după ce îl ajuți, te reclamă la procuratură. Ăștia sunt oameni?! Zenobie perora filozofic, încerca să-i câștige încrederea femeii. Lăsați buletinul și telefonul mobil acestor agenți, iar dumneavoastră mergeți cu mine în birou. Nu băieți, nu este nevoie să fie percheziționată, vă asigur eu că nu are arme. Singura armă a doamnei este frumusețea. Procurorul se uita cu plăcere, greu de disimulat, în decolteul Manuelei.

-Intrați aici doamnă! Luați loc! Doriți o cafea sau un ceai?

-O cafea, nu am apucat să beau de dimineață.-Femeia vorbea calm, deși era încordată și cu toate simțurile în alertă, gata să pareze orice atac al anchetatorului.

-Băieții ăștia ai mei, așa se grăbesc mereu, le-am spus să vă aducă pe la ora zece, după ce vă rezolvați problemele la birou.

-Nu am cine știe ce lucrări, trebuia să mătur și să spăl pe jos.

-Apropo, cât bine i-a făcut primarul lui Arnăutu, nu mai zic și de cei cărora le-au  fost dărâmate casele, anul trecut, din cauza alunecărilor de teren, tocmai el împreună cu sinistrații s-au găsit să-l reclame pe Gheorghe? Vă întreb așa ca între oameni: ăștia nu or fi având nici un Dumnezeu?! D-aia plouă de atâtea zile, ne pedepsește Ăl de Sus pentru răutatea noastră.

Procurorul încerca să o atragă pe Manuela de partea lui, pentru asta folosea toate tertipurile. Vocea lui caldă cu o anume duioșie putea păcăli, doar fulgerele din ochi nu și le putea stăpâni.

-Doamnă, al cui este copilul, de fapt, vă întreb: cine îi este tată? 

                        CAPITOLUL  VIII

-Domnule, copilul este al meu, în ce privește tatăl, nu se va ști niciodată cine este. Mi-am dorit un copil, am apelat la un bărbat, acesta a acceptat, cu condiția să nu dezvălui niciodată identitatea lui. Dacă vreodată voi fi dezlegată de această interdicție, vă voi spune , regret că nu vă pot satisface curiozitatea cu atât mai mult cu cât,  comportamentul  dumneavoastră față de mine este unul deschis și protector.

-Gurile rele, știți cum este lumea, spun că ar fi copilul primarului. -Procurorul părea că făcuse remarca dezinteresat, ca pe un fapt divers.

Manuela se aștepta ca anchetatorul să afle și să o întrebe cine este tatăl băiatului său, de aceea nici un mușchi nu s-a clintit pe fața ei.

-Gura lumii doar pământul o astupă, așa sună proverbul.-Femeia i-a răspuns susținându-i privirea cu ochii ei care acum aveau reflexe verzui.

-Nu iese fum fără foc.-a continuat procurorul tirada proverbelor.-Există un sâmbure de adevăr în toată această poveste, îmi spuneți care este?

- Domnul primar m-a adunat de pe drumuri și mi-a dat serviciu atunci când ,abandonată fiind, muream de foame , acesta este un fapt real. Mai departe sunt fabulații, scenarii ale babelor de pe marginea șanțului. Încă odată regret, că nu vă pot spune cine este tatăl copilului.

-Câți bani v-a dat primarul, din banii strânși pentru sinistrați? Procurorul schimbase tonul.

Manuela s-a uitat fix în ochii lui, s-a plecat puțin în față, apoi senină i-a răspuns:

-Nici un leu, banii, din câte am auzit, au fost  împărțiți oamenilor de către vice.

-Este adevărat că înaintea ședințelor de consiliu, dumneavoastră sugerați consilierilor, cum trebuie să voteze proiectele aflate pe ordinea de zi?

-Da, este adevărat, mă bucur de încrederea lor, consilierii sunt bucuroși să afle părerea mea despre proiectele aflate în dezbatere, asta nu înseamnă că votează cum le sugerez eu, poate cu totul accidental să se potrivească votul lor, cu ce am sugerat eu. Manuela  cu fiecare răspuns prindea mai multă încredere în ea. Se știa o femeie inteligentă, iar faptul că lucrează ca femeie de serviciu putea fi un atu de partea ei, procurorul tratând-o ca atare, nu ca pe o femeie capabilă, așa cum era în realitate.

-Sunteți portavocea primarului când sfătuiți consilierii?-Procurorul era nemulțumit de modul în care se desfășura ancheta, lăsase curtenia, adoptase un ton aspru,deși o plăcea și și-o dorea în pat pe Manuela fie și pentru o noapte, îl înnebunise albeața sânilor în care se scăldau razele becului mult prea puternic pentru mărimea biroului,

-Care este relația dumneavoastră cu Florica, soția primarului?

-Nici una, Doamna, cum îi spun eu, este o femeie retrasă care nu socializează aproape cu nimeni.

-Eu am auzit, că vă ocolește, pe dumneavoastra, în mod special. -Procurorul simțea că își pierde răbdarea, de unde se așteptase ca Manuela să fie o pradă ușoară, se dovedea  a fi o nucă tare.

-Posibil, toată lumea a bârfit pe seama mea când am născut, primarul a fost dat părintele natural al copilului, sigur că asemenea bârfe au ajuns și la urechile Doamnei. Cred că această calomnie a fost un motiv serios să mă ocolească.

-Și nu este adevărat? -Procurorul insista, femeia recunoscând că primarul este tatăl copilului, putea mai ușor să o încolțească.

-Domnule procuror, are vreo relevanță pentru dumneavoastră?

-Da, are, faptul că  este tatăl copilului, vă face pe dumneavoastră să-l apărați.

-Răspunsul este un nu categoric, vă rog să nu mai insistați. Pierdem timpul. -Femeia era calmă, dar în același timp încerca să atragă atenția procurorului asupra ei, voia să-și încerce farmecele. O făcea discret, pentru a nu deveni vulgară.

-Arnăutu mi-a declarat că din banii strânși de la populație pentru sinistrați, primarul a oprit 1000 de lei, dumneavoastră ați primit 200 de lei, iar vicele 800 de lei.

-Nu știu nimic, banii au fost strânși de paznicul primăriei împreună cu încă o persoană, s-au întocmit tabele cu sumele date de cetățeni, altceva nu știu.

-De ce vă făcea primarul, întotdeauna, porție din banii iliciți primiți din diferite surse?-Tonul din glasul anchetatorului a fost ridicat și glacial, semn că prietenia se terminase.

-Îmi făcea porție? Acum aud pentru prima dată despre asta. Nenorociții!

-Manuela, încerci să mă prostești! -Zenobie își mușca mustața.

-Nu, doar aflu lucruri pe care nu le știam.

Calmul femeii îl descumpănea, era procuror cu experiență, încă nu întâlnise pe cineva mai stăpân pe el, până și oamenii cu adevărat nevinovați, în fața lui, erau   timorați, înfricoșați de numele instituției. Femeia din fața lui, fie era cu adevărat nevinovată ori avea un psihic foarte puternic.

-Manuela, îți poți suna avocatul, dacă nu ai, îți oferim unul  din oficiu. Vocea metalică a lui Zenobie a sunat amenințătoare.

-Sunt inculpată? Eu nu am nevoie de avocat, apărătorul trebuie să apere un vinovat, eu sunt nevinovată.

-Asta este procedura, te anunț în mod oficial că ești complice la furt și acte de corupție, vei primi un avocat din oficiu.

-Domnule procuror, sunt angajată în primărie ca femeie de serviciu. De ce m-ar plăti cineva? Cu ce să-l ajut eu? Este aberant. Mă plătește primarul? Pentru ce? Dacă vrea să-mi dea un ban, mi-l aduce acasă, nu trebuie să mi-l dea de față cu vicele. –Calmă, Manuela demonta acuzațiile lui Arnăutu.

-Încă odată te întreb? Primarul este tatăl copilului tău?-Zenobie își pierduse răbdarea, de nervi își mușca vârful mustății.

-Nu! –Femeia răspundea calm, privind în ochii anchetatorului și ținând mâinile în poală.

-Ai primit sume de bani de la primar?

-Nu!

-Femeie, îți îngreunezi situația. Nu pe tine te vreau în dosarul ăsta, pe primar vreau să-l agăț. Ai văzut ce avere are? Toată e făcută din furt. Vreau să-l fac să plătească pentru toate hoțiile și fărădelegile lui. Și tu ai să mă ajuți!

-Domnule procuror, vă dau tot ce vreți-privirea femeii a coborât galeșă, în obraji i-a apărut puțină roșeață-dar nu-mi cereți ,să-l vând pe acela care mi-a dat o pâine când eram pe drumuri muritoare de foame. Cereți-mă pe mine să vă fiu slugă, metresă, sclavă, ce vreți, nu-mi porunciți să-l trădez pe acela care, a făcut pentru mine mai mult decât toată familia mea, pe care nu am cunoscut-o niciodată.-Glasul femeii era înălțător, deși vorbea încet, cuvintele ei îl loveau în inimă pe procuror.

-În noaptea asta dormi aici, în beciul poliției! Dacă mâine te vei hotărî să vorbești,  îți voi da drumul.

Încătușată, Manuela, a fost condusă de mascați în arest, aproape de iubitul ei, pe care nu avea totuși cum să-l vadă.

Procurorul Zenobie se plimba nervos prin biroul devenit dintr-o dată prea mic, a deschis geamurile, simțea că se înăbușă. Îl descumpănise discuția cu Manuela, calmul ei, cuvintele rostite clar, fără modulații de voce, privirea directă, frumusețea ei, toate îl fascinaseră. Era nevinovată, chiar dacă primise bani, nu făcuse nici un act ilegal, sumele primite puteau fi pentru întreținerea copilului, iar faptul că îi făcea porție de față cu vicele Arnăutu era doar, pentru a smulge din porția subalternului.

A deschis o ușă care dădea într-un mic cabinet, aici aștepta Arnăutu de câteva ore să fie anchetat. Nu era temător, avea promisiunea procurorului că nu i se va întâmpla nimic rău.

-Intră!- Glasul metalic al anchetatorului a tăiat ca o lamă ascuțită în inima vicelui.

-Ai încurcat-o Arnăutule!...Pușcăria te mănâncă! Toate probele duc la tine.

-Domn procuror, să moară mama, asta mi-e sfânta cruce, -Gigel  Arnăutu îngenuchiase în fața procurorului, își făcea cruci mari și bătea mătănii,-să n-apuc să văd ziua de mâine, dacă nu vă spun adevărul.

-Spune-l  vierme! –Zenobie se uita scârbit la umilința omului fricos.

-Păi  l-am spus, primarul a dat ordin să modific tabelele-Gigel privea de jos în sus la anchetatorul care,  ridicat în picioare, părea un zeu pentru el, smerit, prosternat la picioarele lui.

-Nu ai spus nimic, primarul nu recunoaște, alte probe ai?

-Nu am, mânca-ți-aș sufletul,dar așa au stat lucrurile, cum vă spun, zău nu vă mint,-omul  începuse să plângă de adevăratelea. Lacrimile curgeau șiroaie din ochii lui.

-De ce făcea primarul porție din banii furați și Manuelei?

-Nu știu, nu-mi explica, iar eu nu ceream lămuriri, eram mulțumit că mă miluia și pe mine.

-Tabelele originale și cele contrafăcute, cele cu sumele de bani strânse de la populație, sunt semnate de tine, așa este?

-Da, să trăiți! Eu le-am semnat, așa mi-a ordonat primarul.

-În mare rahat ai intrat Arnăutule! Mergi acasă!  Gândește-te! Caută! Întreabă! Cercetează! Fă, ce crezi, doar să-mi vii cu probe împotriva lui Sprințaru, altfel, îi dau lui drumul și te închid pe tine. Ai înțeles, vierme? Ești un păduche c..., nu am ce face cu un idiot ca tine, îl vreau pe primar și pe senatorul Tânjală. Când ai astfel de probe, să vii la mine să mă informezi, ai o săptămână, atât, o săptămână!

Procurorul turba, intrase într-o horă pe care nu o știa juca, nu-i cunoștea pașii. A apăsat  butonul soneriei,  imediat și-a făcut apariția un agent.

-Adu-mi femeia pe care am reținut-o acum o oră!

-Am înțeles!

Manuela a intrat relaxată în biroul procurorului. Nu arăta a fi speriată, deși în sufletul ei era înfricoșată, știa să se stăpânească și să-și mascheze trăirile interioare. Învățase în anii grei petrecuți în orfelinatele țării, acolo câștiga doar cel care știa să mintă. Minciuna, în acele locuri, făcea diferența între iertare și pedeapsă. În orfelinate adevărul nu ajuta pe cel internat. Spre exemplu, dacă cineva făcea o boacănă și recunoștea era pedepsit, dacă știa să mintă și susținea că nu este el vinovat, scăpa.

Zenobie se uita la fața senină a femeii și nu înțelegea nimic, Manuela era adusă din celula arestului. Nu o înspăimântase acele camere mici cu WC turcesc  lângă pat? Zăbrele la geam și zgomotele zăvoarelor care încuiau  și descuiau ușile?  Vizitele încadrate în uși prin care se putea viola intimitatea arestaților? Nici cearceafurile rupte și murdare? Nici pereții jupuiți și plini de inscripții obscene? Ce fel de om era? Manuela arăta de parcă era adusă dintr-o cameră de hotel. Zenobie nu știa că viața femeii din fața lui, din fragedă copilărie, poate de la naștere și până la majorat o petrecuse în camere aproape identice cu cele din arest, lipseau agenții de pe hol.

-Te-ai hotărât să vorbești?

-Sigur că da, întrebați-mă!

-Câți banii ți-a dat primarul Gheorghe Sprințaru?

-Aveți o idee fixă cu banii primarului, v-am răspuns, repet, nu mi-a dat nici un ban.

Calmul femeii îl irita la maxim, se abținea să nu izbucnească.

-Bine, ia-ți geanta, ești liberă!

Manuela, cu geanta în mână, a ieşit din birou,  la poartă,  când agentul  îi  înmâna telefonul,  s-a auzit o voce din spate:

-Te duc eu acasă! Ploaia nu s-a oprit.

-Mulțumesc!

Amândoi s-au urcat în mașină, procurorul la volan, iar femeia în spate, o mare parte din drum procurorul a condus tăcut, doar din când în când arunca priviri fugare în oglinda retrovizoare, îl înnebunea frumusețea sânilor femeii.

-Mi-ar fi plăcut să te cunosc în alte condiții, ești o femeie foarte frumoasă!

-Vă mulțumesc! Sunt o femeie obișnuită!

-Nu vrei să facem un mic ocol, să oprim la pensiunea din pădurice? Am sta mai mult de vorbă și ne-am cunoaște mai bine.

-Domnule procuror, nu cred că acum aș putea fi o bună parteneră de „discuții„. Poate altă dată...cine ştie!

-Insist, îmi ești tare dragă, te vreau!

-Îmi pare rău, nu am dispoziția necesară, nu sunt o profesionistă să fac sex la comandă. Domnule procuror, pentru ca dumneavoastră  să mă aveţi în pat, vă trebuie mai mult decât amenințarea cu arestul. Vreţi dragoste, vreţi să fiţi iubit ţinând femeia sub teroare? Vă rog să opriți mașina! Am ajuns în sat. De aici merg pe jos.  –Vocea Manuelei își pierduse din drăgălășenie, devenise autoritară, câștigase războiul cu procurorul.

Zenobie a fost nevoit să oprească mașina, femeia a salutat, apoi a coborât. Bărbatul a mai rămas preț de câteva clipe privind femeia, care, la adăpostul umbrelei, mergea prin ploaia măruntă și deasă.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Florica nu-și găsea locul, de când Gheorghe fusese arestat, era  dezorientată, nu dormea, nu mânca. Singură în toată casa, urca la etaj, apoi cobora la parter fără a avea o treabă anume. Un lătrat scurt al câinelui a făcut-o să tresară. Ușa s-a deschis și în prag s-a oprit copilul ei.

-Bine ai venit Adi! -Cum l-a văzut, Florica s-a aruncat în brațele băiatului, nu-l mai văzuse de mai mult de 10 luni. Ce faci băiatul mamei?

-Sunt bine mamă! Ce s-a întâmplat cu tata?-Adrian, chiar dacă se certase cu părintele său, nu putea fi indiferent la necazurile lui.- Mamă, ești plânsă și obosită!

-A fost...arestat. De douăzeci de zile. Am fost înștiințată că se află în custodia poliției. Am vorbit cu el l-a telefon, nu părea speriat,mi-a spus să stau liniștită că lucrurile au să se rezolve. Mă rugase să nu-ți spun nimic. Singurătatea mă omoară, am fost învățată să mi se aducă totul pe tavă, nu am știut să plătesc taxe sau utilități, să cumpăr ulei, zahăr sau ce îmi trebuia în casă, el se îngrijea să am totul, să nu duc grijă de nimic. Acum a trebuit să iau hotărâri singură, m-am speriat, nu am bani în casă, am cardul, dar nu știu să scot bani de pe el. Am trăit în umbra tatălui tău.

-Mamă, are avocat? –Adrian era mai îngrijorat, decât lăsa să se înțeleagă.

                           CAPITOLUL   X

În celula semiîntunecată a arestului, un bec chior arunca o lumina slabă și gălbuie, paturile erau suprapuse, două pe o parte, două pe cealalta. Pe pat erau puse saltele umplute cu zegras, tocat de îndelungată folosire, iar peste saltele erau cearceafurile care la origini fuseseră albe, acum aveau o nuanță tulbure, nedefinită cromatic, cu găuri mari și dese, păturile  subțiate de prea multă uzură, grele din cauza prafului cu care erau îmbâcsite, întregeau cazarmamentul. Culoarul dintre paturi avea cam un metru și jumătate lățime și aproximativ trei metri lungime. În partea stângă era cabina WC-ului turcesc, tot aici era și dușul. Când se deschidea ușa, din interior lovea un miros greu, de aer stătut și pestilențial. Locatarii groaznicei camere se acomodaseră cu toate aceste neajunsuri, nu mai simțeau nici miasmele, nici jena când foloseau toaleta, se obișnuiseră chiar să citească la lumina oarbă a becului din perete. Fereastra mică, prevăzută cu gratii și plasă din sârmă cu ochiuri mici ca de sită, era situată la nivelul tavanului, iar la exterior la nivel cu pământul.

Sprințaru uitase luxul de acasă, se obișnuise cu noua lui locuință, își impusese să se acomodeze, știa că sejurul lui va fi îndelungat. Cei trei tovarăși de cameră erau arestați pentru tâlhărie și viol. Erau recidiviști obișnuiți cu viața din arest și detenție. Nu ascundeau faptele pe care le comiseseră, din contră, făceau din acțiunile lor reprobabile, acte de eroism. Unul, povestea  cu cinism, cum reușise  împreună cu alți doi „tovarăși”, aflați acum pe ”goană”( neprinși, în urmărirea poliției), să violeze o tânără studentă care se întorcea noaptea de la muncă. Nu actul sexual în sine îi mulțumise cel mai mult, ci zbaterile și țipetele tinerii îi făcuseră să se simtă puternici, să se creadă dumnezei, să atingă paroxismul. Poveștile lor îl îngroziseră pe Gheorghe Sprințaru. Recidiviștii simțiseră că primarul nu este obișnuit cu viața din arest și pușcărie și încercaseră să-l terorizeze. Nu aveau nimic personal cu el, doar lipsa de ocupație și nevoia de adrenalină îi făceau să fie duri. Însă Gheorghe nu era un fricos, avusese de-a face de-a lungul timpului, cât condusese primăria, cu tot felul de oameni, iar sângele țigănesc îi dădea un anumit tupeu. Cu tact și calm, dar mai ales  curajul pe care l-a afișat, a făcut ca recalcitranții să se potolească. Un timp a crezut că procurorul Zenobie nu era străin de șicanele provocate de recidiviștii lui colegi, încă mai credea acest lucru. Auzise că intimidarea, promisiunile și frica erau metode de a determina un inculpat să vorbească. De 25 de zile, de când fusese arestat, nimeni nu-l întrebase ceva, nu-l bucura acest fapt, bănuia că procurorul caută probe, face conexiuni, voia să-l condamne. Nici avocatul lui, angajat de familie, nu știa mai multe. Contrar obiceiului, nu transpira nimic din dosar în presă. Gheorghe trecuse de perioada de șoc, normală ca urmare a arestării, acum începuse să-și facă analize, să vadă nu unde a greşit, să caute punctele slabe din activitatea lui. Nu dormise multe nopți, își fixase un punct în tavan pe care  îl privea ore întregi, fără să se gândească la ceva anume.

Își amintise în lungile nopți din arest, când timpul se dilată, minutele devin ore, iar zilele sunt veșnicia însăși, ziua în care ajunsese primar al comunei. Era pe atunci un tânăr de 27 de ani, înalt, suplu și mândru, era un comunist destoinic. Își făcea treaba corect la locul de muncă, lua întotdeauna cuvântul la ședințele de partid, nu combătea, nu lăuda pe nimeni, vorbea mult fără să spună ceva concret, puncta doar atunci când secretarul BOB(Biroul Organizației de Bază al PCR) îi cerea în mod expres să critice pe vreun tovarăș de partid care călcase pe lângă linia directoare a PCR. În acele momente era pătruns de înaltele idealuri ale partidului, în fapt era un oportunist sadea, îi plăcea să tragă de urechi pe vinovat. Tovarășii de la județ au văzut în el un cadru de nădejde și cu viitor, acesta a fost momentul în care a fost propus și ales primar.

Lucrurile au mers bine o perioadă până când, din cer, s-au pornit ploile care au uitat să se mai oprească, apele s-au umflat și și-au părăsit vechile vaduri, au luat-o direct pe ulițele satului antrenând în drumul lor tot ce găseau, păsări, porci, cotețe, lemne, chiar și o casă care era mai în vale a fost dărâmată de apele învolburate. Oamenii se rugau la Dumnezeu, urgia făcuse ravagii mari. Într-un târziu apele s-au retras, în urma lor a rămas un adevărat dezastru, casele erau pline de mâl, mobilele se umflaseră și se descleiaseră din cauza umezeli, jalea era pe ulițele satului. Bătrânii spuneau că nu văzuseră asemenea calamitate.

-Ne-a blesteamat Dumnezeu pentru răutatea noastră, spuneau babele făcându-și cruci mari.

A cerut militari să ajute oamenii să-și curețe gospodăriile, i s-au dat. Era nevoie de bani pentru ajutorarea oamenilor, a mers la județ la tovarășul secretar care se ocupa cu problemele rurale. A găsit înțelegere, i s-a aprobat cererea. Problema a fost când a ajuns mai jos la depozitele cu materiale. Era plimbat pe motiv că nu au în stoc cherestea, deși el vedea foarte bine stivele cu scândură, s-a supărat, nu știa cum să procedeze. A doua zi a luat o damigeană plină cu 10 litri de țuică și a plecat la depozit. Miracol, țuica a descuiat ușile care ieri erau închise, iar scândura a apărut pe stoc.

A înțeles cum merg lucrurile, de atunci când avea nevoie de ceva pentru sat, sau pentru el, umplea portbagajul Daciei 1300 cu brânză, țuică, vin, cu o găină grasă din bătătură și pleca la oraș la depozitele de mărfuri sau la șefii din structurile de partid care se ocupau de repartiția materialelor.

După revoluție lucrurile au luat-o razna, noile organe de conducere ale județului, parlamentarii și politicienii în general erau lihniți de foame. Nu mai mergea cu câțiva litri de țuică pentru ca primăria să primească ajutor, trebuia să dea cotă parte din suma care se cheltuia pentru investiție. La început se mulțumiseră cu câteva sute de lei sau mii de lei, cu trecerea timpului pretențiile sau ridicat la procent din lucrare.

A avut un moment în care a vrut să renunțe la funcție, era prea târziu, au apărut șantajările, intrase în joc, trebuia să continuie. Mai avusese de-a face cu procuratura, însă de fiecare dată a găsit omul potrivit care „să ungă ușile care scârțâiau” la procuratură. Acum părea a fi altfel. Zenobie nu mințea, nu el era ținta, nici măcar senatorul, trebuia „legat„ unul puternic, poate chiar primul ministru.

Problema banilor dați sinistraților nu-l privea, iar vicele nu avea probe împotriva lui, din contră, putea chiar el să-l acuze pe Arnăutu.  

O problemă spinoasă rămâneau banii pe care îi primise de la Ioanci și pe care el îi împărțise lui Asudatu și lui Tânjală, dar nici aici nu sunt probe directe împotriva lui. Acuzația patronului cum că i-ar fi returnat o parte din bani nu se suținea cu probe materiale, erau vorbe aruncate în vânt.

Se hotărâse să tacă, dacă anchetatorul venea cu probe pe care nu le va putea nega, va recunoaște, dacă nu, nu se va da singur legat.

A tresărit când a auzit zgomotul zăvorului, s-a întors cu fața spre ușă, un gardian înalt, slab, având tot timpul țigara în colțul gurii,a țipat la el:

-Ce te zgâiești mă? Marș la anchetă!-Apoi a tras puternic din țigară,fumul ieșea din gură și nas în reprize, mergea și pufăia, în urmă rămâneau cercuri din fum ca niște mici covrigei.

Nu-l mai deranja limbajul vulgar și grosolan al gardienilor, devenise imun.

S-a uitat spre pat, de parcă avea toată averea acolo, era o canadiană veche cu mesadă, o ceruse special soției să o aducă pentru zilele și nopțile mai reci, apoi a ieșit după gardian.

-Hai mă o dată, nu am toată ziua la dispoziție!-Agentul își dădea importanță.

A ajuns în dreptul biroului lui Zenobie, se aștepta să-l lase să facă anticamera, însă cum a auzit că a sosit, procurorul a făcut semn să intre.

-Băi, ce puți! Ce dracu sunteți nesimțiți? Nu vă spălați? Vreau să terminăm repede că nu suport duhoarea ta. Îl vreau pe Tânjală și tu mi-l vei da! –Zenobie îl urmărea cu coada ochilor pe Sprințaru, acesta nici măcar nu a clipit la toată vorbăria lui.-Ai înțeles Sprințarule?

-Da, am înțeles!

-Vorbește! Ce te uiți la mine ca vițelul la poarta nouă!? Fața slabă a procurorului făcea diferite grimase, cea mai folosită era aceea prin care își arăta disprețul.

-Ce să spun?

-Cum i-ai dat banii lui Tânjală! Apropo, să-ți spun una tare! Senatorul a fost la tine acasă, apoi ghici unde s-a dus? Ai ghicit, la Manuela! Băi, spunea baba, ști care babă, aia care i-a dat casa Manuelei, că nu a plecat până dimineața de la iubita ta! Ce dracu o fi făcut acolo toată noaptea? Al dracului Tânjală!

-Apără-l! Mâine poimâine merge la Florica, apoi la Ema, de Manuela nu mai spun, de atunci tot are treabă la oraș, s-o fi spurcat la domni, nu mai vrea un biet primar, acum în pușcărie, vrea senator!?

Gheorghe simțea că nu mai are aer, nu mai suporta măgăriile lui Zenobie, știa că nimic nu este adevărat și cu toate acestea șarpele îndoielii se  strecurase  în sufletul lui.

-Nu am nevoie de tine, dă-mi pe Asudatu și pe senatorul Tânjală, apoi mă ocup de senator să spună și țâța pe care a supt-o de la mă-sa și ție îți promit minimum de pedeapsă. Patronul Ioanci a spus că ți-a dat 200.000 de euro, din care a oprit TVA-ul plus impozitul, uite al dracului că nu mi-a spus suma exactă de bani, de aici încolo povestește tu, spune Gheorghe ce ai făcut cu banii, sunt la tine?

-Care bani?

-Nu face pe prostul! Banii pe care ți i-a dat Ioanci.-Procurorul începuse să fie nervos. Se ridicase în picioare și se plimba în jurul biroului, din când în când se oprea în fața lui Gheorghe și-l privea în adâncul ochilor, spera să afle acolo ce nu-i spunea primarul. Ochii lui Sprințaru erau reci ca ai unui pește, nici nu clipeau când Zenobie se uita la el fix , îi susținea privirea ca unul care nu are nici cea mai mică pată pe conștiință.

-Nu știu de nici un ban dat de patron, am achitat factura, se poate verifica în bancă. Factura este conform proceselor verbale de recepție a lucrărilor și a certificatelor de garanție.

-Sprințarule, mă iei de prost?!-Zenobie striga la primar, vocea lui se auzea până în sala de așteptare. Era spartă, fără rezonanță, o voce a disperării, glăsuită de un disperat. Ochii negri se bulbucaseră, privea la primar și nu înțelegea cum de se întărise, la început părea că va fi ușor cu el, în colțul gurii îi apăruse un firicel de spumă. Îl irita calmul lui Gheorghe.-Omule, nu ești conștient că vei face pușcărie până când îți va creșete barba mai jos de genunchi?!

-Dacă așa mi-o fi scris, ce pot să fac?- Gheorghe vorbea egal, fără nuanțe, era cuprins de un fel de fatalism.

-Să vorbești Sprințarule! Să vorbești! Asta trebuie să faci!

-Domnule procuror, nu am nimic de declarat  în plus, față de ceea ce am spus! Aș vrea să mă întorc în celulă, nu-mi place aerul de aici din acest birou.

-Bine!

Agentul s-a înființat imediat, cum a auzit soneria

-Ia-l! Primarul a părăsit biroul cu capul sus, era bucuros că procurorul nu avea probe directe împotriva lui.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Luluța s-a întors acasă cu o greutate pe suflet, de unde se așteptase să jubileze pentru înfrângerea lui Tânjală, avea o inimă grea. Nu era mulțumită de comportamentul ei, se simțea murdară, nu-și ierta ce făcuse. În cap îi veneau amintiri de demult, de când începuse să lucreze pentru senator. Întâi îi fusese secretară la firmă, apoi o luase cu el la cabinetul senatorial, erau îndrăgostiți, el se purta cu ea tandru, afectuos și cu multă iubire. Îi făcea cadouri scumpe, iar contul ei era burdușit cu banii dați de Tânjală  să nu ducă lipsă de nimic. Este adevărat că peste ani, focul iubirii lui se mai stinsese, o „împrumuta” lui Guriță oricând avea acesta poftă. Nu se văita, mitocănia băiatului era plătită în aur de tată. Da, a fost jucăria sexuală a grangurilor de la București, însă cadourile lor erau valoroase, îi dădeau chiar și sume de bani, licitau pentru ea, cât de frumos era! Regreta că nu mai avea parte de astfel de jocuri. Apăruseră alte fete mai tinere, noroc că fusese econoamă și-și pusese bani deoparte, știa că frumusețea nu dăinuie o veșnicie. Regreta ce făcuse, se simțea ingrată și lipsită de recunoștință. Înțelesese încă o dată că oricât de frumoasă ar fi viața, ea are murdăria ei.Voia să repare ce se mai putea repara, nu-l putea vinde pe acela cu care se culcase din iubire și care o răsplătise din plin. A hotărât să-l sune pe senator, voia să-l informeze despre mârșăvia făcută.

O oră mai tărziu Ion Tânjală era în fața Luluței. Omul era împietrit  de ceea ce făcuse secretara lui în care avusese atâta încredere.

-Ce ai de gând să faci?

-Nu știu, vreau să mă opresc, am făcut o greșeală. Nu am dat nicio înregistrare la procuratură, urmează să le duc zilele următoare.

-Fata mea, vrei tu să mă termini pe mine? Poate am greșit față de tine, îmi cer scuze! Dar să mă distrugi? E prea mult! Am bani, îți dau câți vrei! Dispari! Mergi peste graniță! Dacă tu nu ești, nu mai au probe. -Vrei?!

-Da, acum plec, pun câteva boarfe într-un geamantan și urc în mașină. Nu știu unde merg, mă hotărăsc pe drum.-A luat un mic troller de pe șifonier, a aruncat în el câteva schimburi, pe fundul geamantanului a pus casetele cu înregistrările făcute în biroul senatorial.

-Te aștept la ieșirea din oraș, îți dau bani cash și un card, cardul este pe numele lui Guriță.

-Bine! Ne întâlnim acolo! Luluța era agitată, intrase într-un joc periculos. Trebuia să pună bine casetele. Le va ascunde în nișa de la cavoul mamei ei. Cât timp va fi în posesia casetelor, viața ei va fi sigură.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Ioanci parcase mașina  mult mai departe de restaurantul unde fusese convocat de fiul primarului, voia să coboare din autoturismul de teren, când a fost lovit pe neașteptate în cap. Lovitura puternică l-a trimis în lumea viselor. Cei trei haidamaci mascați l-au tras jos din mașină și l-au lovit cu picioarele. Când s-au convins că nu mai suflă, l-au abandonat, lăsându-l într-o baltă de sânge. Au mers grăbiți circa 100 de metri, apoi s-au urcat într-o mașină care îi aștepta cu motorul pornit după care au plecat liniștiți într-o direcție necunoscută.

Totul s-a făcut la adăpostul întunericului din acea parte a parcării, nimeni nu văzuse nimic, totul desfășurându-se într-o viteză uluitoare.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Procurorul, cu telefonul în mână, apelase de trei ori cabinetul senatorial, de fiecare dată intrase robotul. Secretara parcă intrase în pământ, nu era de găsit, trebuia să-i aducă înregistrările, fără aceste probe nu putea cere prelungirea mandatului de arestare pe numele lui Sprințaru.

Începuse să se plimbe agitat prin birou cu mâinile la spate, vorbea singur, se certa că nu o însoțise  seara acasă pe Luluța pentru a intra în posesia casetelor. Simțea că toată afacerea îi scapă printre degete. Telefonul fix de pe birou a început să sune, bucuros, spera să aibă vești de la Luluța, a alergat să răspundă, de la celălalt capăt al firului,  un coleg  îl anunța că patronul Ioanci decedase la Spital, intrase în stop cardio respirator în urma unor lovituri primite cu o seară înainte. Zenobie s-a prăbușit pe scaun cu telefonul în mână, ultima speranță se spulberase, mâine Sprințaru va fi liber.

-Sunteți chemat la șefu. -Secretara l-a anunțat sec. Cuvintele ei au căzut ca un trăznet.

Puțin adus de spate, Zenobie a intrat în biroul „tiranului”, cum îi spuneau ei pe la spate boss-ului, pe care se pare că îl uitase Dumnezeu și cei de la putere în fotoliul de șef DNA. Era un fel de zeitate necontestată de nimeni, iar cine îndrăznea să vorbească împotriva lui, fie o făcea cu voce stinsă, după ce își luase toate măsurile că nu va fi înregistrat, fie o spunea cu voce tare și atunci dispărea din peisaj. Despre dispărut apăreau a doua zi, la știrile de la ora cinci, vestea că a fost reținut de DNA pentru o infracțiune făcută în urmă cu zeci de ani.

-Să trăiți!

-Spune-mi cum merge dosarul cu primarul, l-a dat în gât pe senator?

-Încă nu!

-Ce probe ai? -”Tiranul îl privea pe Zenobie cu dispreț.- Recidiviștii trebuiau să-l chinuie seară de seară, să-i facă viața grea, să-l aducă la exasperare pentru ca primarul  să caute o ieșire, te-ai purtat cu mănuși, ai pierdut, Sprințaru s-a obișnuit în arest, nu va vorbi. Trebuie să-l pui în libertate și să-l urmărești cu foarte mare atenție. Montează tehnică în casa Manuelei și în casa lui Sprinţaru. Provoacă-l pe Tânjală! Fă ceva, te-am susținut destul! A venit timpul să faci treabă, dacă nu ești în stare, pleacă! Ți-am spus că vreau să ajungi la șefii lui Tânjală. Trebuie să te miști cu inteligență, tu ești greoi Zenobie, ești greoi, nu cred că vei ajunge un bun anchetator. Trimite o curvă în patul senatorului, fă-l să vorbească dracului o dată!

-Am înțeles! Mâine îl voi pune în libertate pe Sprințaru, nu-l mai pot ține în arest, dar voi fi umbra lui.-Zenobie se cocoșase de tot în fața șefului, îi venea să se arunce la picioarele lui, să-i sărute pantofii. Îi datora multe, până să-l aducă boss-ul la DNA era un obscur procuror la un parchet de pe lângă o judecătorie dintr-un mic orășel de câmpie, fără industrie, doar cu câteva magazine mai răsărite. Soarta lui ar fi fost pecetluită, dacă șeful nu l-ar fi chemat la București. Din prima zi când a pus piciorul în sediul DNA, boss-ul i-a spus:

-Eu îți spun cui să-i faci dosar. Chiar dacă ai informații și probe despre un infractor, până nu primești OK-ul meu, nu faci nici un pas în cercetarea posibilului vinovat.   

                          CAPITOLUL    XI

 Gheorghe Sprințaru era în libertate de mai mult de o lună de zile. Își reluase activitatea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. De la revenirea lui în primărie, Manuela era mai distantă, mai rece în relația cu el. Nu era supărat, înțelegea că așa trebuie să fie, pentru a nu da apă la moară procurorilor. Vicele Arnăutu, când l-a văzut pe primar intrând pe ușă, s-a îngălbenit, graiul i-a pierit, din gât îi ieșeau niște sunete nearticulate și subțiri ca la oamenii castrați.

-Arnăutule, ăsta e biroul meu, ce cauți aici? -Gheorghe  era stăpân pe el și decis să-l timoreze pe vicele lui,care, nu se aștepta să-l vadă pe Sprințaru așa de repede, de emoție transpirase și tremura ca un pisoi scos din baie.

-Ți-am ținut locul don primar, acum gata, plec la mine!-Gigel Arnăutu, cu capul plecat, adus de spate, a părăsit de-a -ndoaselea biroul.

Primarul se autocontrola tot timpul, era foarte atent la fiecare cuvânt pe care îl folosea, știa că procurorul, deși îl pusese în libertate, nu se va lăsa păgubaș. De la reluarea serviciului a avut o relație corectă cu toți salariații. Fiind în pragul iernii nu mai aveau investiții de făcut, se lucra la rezolvarea problemelor curente. Privea cu suspiciune pe toți oamenii cu care intra în contact, mai ales pe aceia care veneau să-și rezolve diferite probleme, în fiecare dintre ei vedea un posibil provocator.

Într-una din zile a intrat în biroul primarului o tânără la vreo 30-35 de ani, blondă, cu ochi frumoși și pielea mătăsoasă, îl privise languros, apoi se așezase cu fundul pe colțul biroului.

-Don primar, aș vrea să mă puneți în posesia terenului din valea Nichi, alea două pogoane care mi-au rămas de la bunicul.

-Cine ești fată dragă?-Primarul se uita la  femeie, cum se uită pisica la slănină.

-Sunt fata lui Gheorghe a lui Moșu? –Fata se uita cu ochi galeşi  la Sprințaru.

-Da, știu despre ce este vorba, ai dreptul, o vom rezolva, vino spre primăvară!

-De ce, acum ce are?-Fata nu înțelegea de ce să mai amâne până la primăvară.

-Acum nu se poate intra pe teren, este moale pământul.

-Nu m-ați înțeles, nu mă interesează unde este pământul,  îl vând unui pakistanez, deja a cumpărat toate loturile din jurul terenului meu, mi-a făcut o ofertă bună, el va veni la dumneavoastră să-i arătați exact unde este poziționat, eventual să facă aia cum îi spune...-fata încerca zadarnic să-și amintească.

-Cadastrarea pământului-îi șopti bucuros primarul.

-Aia, așa mânca-ți-aș gura, că uitasem cum îi spune!

-De ce vinzi pământul unui străin, de ce nu-l vinzi românilor?

-Din două motive, nu m-a întrebat nici un român dacă vând, iar prețul dat de pakistanez e bun.

-Pământul încă nu a ajuns la prețul lui, peste câțiva ani puteai să obţii un preţ  de câteva ori mai mare.

-Auzi don primar, așa o fi! Dar ce-mi pasă mie de pământul ăsta, mi-a picat pleașcă, îl vând și gata. Nu am nici o legătură cu pământul, am crescut la oraş. Ce să fac, să însămânţez dughie?  Apropo, ce este aia, am auzit cuvântul, mi-a plăcut cum sună, are ceva misterios.

-Seamănă cu mohorul, doar că este mai mare şi cu spicul bogat şi maroniu. Un furaj bun pentru hrana cailor.

- Nu înţeleg nimic, nu ştiu ce este mohorul, îl vând şi gata.

-Da, dar bunică-tu s-ar mânia, dacă ar vedea ce prostie ești pe cale să faci!

-Poate, el s-a mâniat și când l-a dat pe gratis la colectiv, acum s-o mânia mai puțin că iau ceva parale pe el.

-Fie cum zici tu!

-Am auzit că ai avut ceva necazuri. –Fata l-a privit în ochi cu înțelegere.-Așa-i? Ai dracu nenorociți și pe mine m-au priponit șase luni, au zis că m-am prostituat. Nu am înțeles, de ce trebuie să mă aresteze pentru faptul că m-am culcat cu bărbații care îmi sunt dragi? Drept este că eu îi iubesc pe toți, indiferent de rasă, religie, sex , sau înălțime. Așa sunt eu,cu inima mare și dorință pe măsură. Nu am cerut bani nici unui iubit, este adevărat că ei puneau într-o cutiuță cât voiau, dar nu m-ai puțin de 100 de lei, așa scria pe capacul cutiei: „Lăsați câți bani vreți , dar nu mai puțin de 100 de lei”. Învinuirea a fost că nu mi-am făcut o societate pentru a plăti taxe la stat, auzi societate! Cum dracu să se numească ?”Păsărica nebunatică”? Trebuia să tai factură și chitanță de fiecare dată când făceam dragoste cu cineva? Eu fac  dragoste, nu sex! Aveam iubiți, nu clienți, asta nu au înțeles, ne-am împotmolit în semantică și mi-au tras un an de zile de închisoare cu executare, am făcut șase luni și iată-mă ca nouă. Apropo, îmi place mult de mătălică, dacă mă vrei, oricând te aștept pentru o partidă nebună de amor. Reține, nu fac sex! Femeia a ieșit lăsând în urma ei un miros plăcut de parfum bun.

”Ce a fost asta?” Gheorghe a rămas pe gânduri după ce a plecat fata, iar fi plăcut o partidă de dragoste, dar îi era teamă ca fătuca să nu fie trimisă de anchetatatori și să-l tragă de limbă. A renunțat să se mai gândească la ea.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Acasă, primarul, fusese primit cu toată dragostea de către soție și cei doi copii. După ce s-a îmbrățișat cu Adrian, l-a îndepărtat puțin de el, în timp ce îl ținea de mână, l-a măsurat din cap până-n picioare, așa cum face un geambaș când cumpără un cal de rasă, mulțumit de ceea ce a văzut, a remarcat:

-Dragul meu, ar trebui să-ți spun „domnule inginer”, ești stăpân pe tine, ai o meserie frumoasă şi îți câștigi pâinea. Acum ești pe cont propriu, de acum încolo vorbele mele pot fi sugestii, în nici un caz ordine, poți ține cont de sfaturile mele sau nu. Eu nu mă voi supăra! Încă ceva, mi-a plăcut că ai personalitate, ai preferat să speli farfuriile  într-un restaurant, decât să te umilești în fața mea. Dă-mi voie să te mai strâng odată-n brațe și să-ți urez succes în viață! Te poți căsători cu cine vrei, dacă vrei, poți să-mi spui, dacă nu,nu! M-aș bucura totuși să mă anunți și pe mine, îmi doresc să fiu socru.

-Mă voi însura cu Crina!

-Crina să fie băiatul meu! Când faceți nunta?

-Dacă nu ai nimic împotrivă, aș vrea să facem petrecerea după sfântul Ion.

-Bine, mă voi ocupa de toate, va fi o onoare pentru mine! Orchestra o aduce Fărâmiță?

-Nu, nici nu vine la nuntă. I-am spus că renunț la casa de la tine, că îmi voi face împreună cu Crina casă nouă. Ar mai fi ceva, e sigur că mandatul tău de primar se va opri aici, el voia să fie cuscru cu primarul satului, nu cu unul care e posibil să ajungă-n pușcărie.

L-a auzul acestor vorbe, Sprințaru a pus capul jos, a oftat și nu a mai scos niciun cuvânt.

-Nu fi supărat, vom trece peste toate tată, vom fi o familie unită, Fărâmiță s-a exclus din ea, doar biată nevastă-sa, Maria, ea va sta lângă noi.

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Deși zăpada începuse să se aștearnă  și mașinile se deplasau greu, treburi urgente l-au mânat pe Gheorghe la oraș, avea niște proiecte pentru primăvara următoare și nu știa în ce stadiu sunt. A urcat în biroul, din sediul Consiliului Județean, unde lucra Asudatu, cel care răspundea de proiectele de investiții.

-Bună ziua!

-Bună ziua primarule! Ai mai trecut pe la noi?-Asudatu era bucuros că îl prinsese pe primar în birou.-Spune don Sprințaru!

-Mă interesează  stadiul proiectului de investiții pentru drenarea cursului de apă de pe valea Cireșului.

-Ai făcut bună împărțeala banilor în toamnă?-Asudatul a pus întrebarea intempestiv.

-Care bani?-Gheorghe a înțeles că este o provocare și că de acum în colo el va fi principala țintă a procurorului.

-Nu face pe prostu nea Gheorghe! Banii pe care i-ai împărțit cu mine și Tânjală, banii restituiți dumitale de patronul Ioanci.-Asudatu începuse să se enerveze, trebuia să-l facă pe primar să vorbească, îi promisese procurorul că va scăpa cu o condamnare simbolică, poate doar cu amendă, dacă îi va da probe împotriva lui Sprințaru, Tânjală și șefii lui din Consiliu. Transpirația curgea abundent pe fața funcționarului.

-Dumneata ai tras ceva pe nas? Vorbești în dodii? Nu înțeleg ce vrei? Te rog să-mi spui cum stăm cu proiectul pentru anul viitor? Asta mă interesează!  Însă după cum te comporți nu cred că mai pot pune bază pe cuvântul dumitale. Am plecat! Bună ziua!- Gheorghe a ieșit pe ușă fără să mai privească înapoi. Zenobie vrea să-l prindă la înghesuială. Asudatu s-a vândut promisiunilor anchetatorului.

Se simțea încolțit, îi plăcea jocul, apărarea a fost cea mai bună armă a lui. Așa făcea și la șah, se lăsa atacat, apoi declanșa contraofensiva, îl lovea pe adversar când nu se aștepta.

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Tânjală se descurca greu,  după ce Luluța a demisionat, fără un șef de cabinet . Unul din liderii partidului a venit în întâmpinarea senatorului , i-a spus că a găsit o candidată. Acesta l-a întrebat dacă a găsit pe cineva să angajeze în locul fetei care demisionase din funcția de șef de cabinet. Senatorul a răspuns că încă nu a găsit și chiar se descurcă greu fără un asistent în teritoriu. Liderul l-a privit cu înțelegere și i-a recomandat o tânără pentru postul vacant de șef de cabinet. Fata era de față, senatorul s-a uitat atent la ea, înaltă , zveltă ca o trestie, cu ochii negri, focoși, şi cu sprâncenele ca două semicercuri negre și perfect pensate. Sânii,  două balcoane rotunde, cu dantelă pe marginea decolteului generos, fusta scurtă lăsa să se vadă jumătate din pulpele interminabilelor picioare. Părul bogat, gri, ca fuiorul de cânepă, tot numai inele mari, cădea în valuri mai jos de umeri.

-Domnișoara este absolventă a două facultăți, științe politice și drept. A lucrat în ministerul dezvoltării ca referent, ar dori să facă practica pe lângă dumneata, a auzit că ai experiență politică. Ar vrea să-ți fie mai mult consilier, adică pe cât posibil să participe la toate întâlnirile dumneata cu factori de decizie din partid, dar și când te întâlnești cu reprezentanții altor partide. Este membră în formațiunea  noastră  politică, trebuie să o ajutăm să devină un fin politician, un cadru de nădejde al partidului.

Tânjală o sorbea din ochi, era năucit de frumusețea tinerei. A scuturat capul, cum faci când alungi o nălucă. S-a trezit din visul în care fără să vrea se cufundase, a privit la șeful lui pe linie de partid.

-Să-și facă formele de angajare, are aprobarea mea.

Decentă, Corina Dumbravă, a mulțumit senatorului cu o înclinare ușoară a capului.

-Vă mulțumesc domnule senator, sper să fiți mulțumit de prestația mea. –Deși vocea fetei era blândă, avea ceva rece, amenințător în ea. Un observator  atent ar fi remarcat o anumită rigiditate în mișcările ei, era ca o actriță care încă nu își intrase în rol.

-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Ningea frumos, era o vreme minunată, fulgii ușori de zăpadă pluteau în drumul lor spre pământ, Crina îmbrăcată în rochia albă de mireasă, cu voalul alb dat peste față și cu  capă scurtă din blană albă, era parte din mirificul peisaj. Lângă ea, ginerele îmbrăcase un costum bleu ciel, cu papion fin grena și cămașă de mătase albă, păreau amândoi  aduși din cărțile de povești și puși pe ulițele satului Malu Plecat. Nașii, la fel de tineri și frumoși, îi încadrau , lângă nași o fată și un flăcău duceau lumânările de cununie. În spatele lor erau socrii mari, Gheorghe și Florica Sprințaru.

În urma socrilor mari, singură și cu lacrimi în ochi mergea Maria, mama Crinei, era bucuroasă pentru fata ei care se mărita cu bărbatul iubit, era bucuroasă pentru mulțimea de oameni care însoțeau mirii, însă plângea sufletul în ea că de aici lipsea tocmai tatăl miresei, Fărâmiță. Nu acceptase sub nici o formă să vină la nunta propriei fiice, rămăsese acasă. Toată săptămâna băuse, nu se trezise din beție.

 A vrut să-l pondereze, să-l facă să înțeleagă că Adrian este cea mai bună partidă pe care o putea avea Crina, în zadar, nu accepta căsătoria fiicei lor. Nicolae Fărâmiță, stătea pe buturuga pe care tăia lemne, era cu sticla-n mână din care băuse mai mult de jumătate, așa îl găsise Maria când a vrut să-l convingă să meargă la nuntă și să lase băutura. Bărbatul, cu o ochii tulburi din cauza alcoolului, s-a uitat în direcția nevestei, nu a zis nimic, doar a luat barda cu care cioplea aracii și a aruncat-o  în direcția ei, pe moment, Maria a sărit cu picioarele în sus, a fost suficient să se salveze. Barda a trecut pe sub picioarele aflate în aer. Nevasta s-a uitat la Nicolae, a dat din cap a neputință, apoi a plecat, lăsându-l în plata Domnului.

După cununia religioasă tot alaiul nupțial a intrat în căminul cultural pentru masă și dans.

Gheorghe s-a întrecut pe sine în organizare, doi bucătari de top pregătiseră mâncăruri alese, fără a fi de fițe, mâncăruri românești cu care țăranul român este obișnuit. Nu au lipsit din meniu, toba, leberul, cârnații afumați și perpeliți pe jar, slana pe care o ținuse  trei săptămâni la sare, apoi o dăduse la fum de lemn și rumeguș de cireș. Nu lipseau nici sarmalele grase, fierte în zeamă de varză și cu felii de slănină afumată între ele. Cinci femei făcuseră  mămăligă în cinci ceaune mari din tuci, erau mămăligi auri, moi și bine fierte. Nu se zgârcise primarul, pusese sarmale destule în farfurie, alături era mămăliga și un ardei iute, verde, abia cules din ghivecele puse de cu vară la adăpost.

În afara localului, într-un spațiu special amenajat, sfârâiau, pe uriașele grătare, fripturile de porc și de pasăre, o aromă plăcută se degaja din carnea friptă. Grataragii, erau amețiți de mirosurile care le îmbiau papilele gustative provenite de la  aromele  din baițurile în care fuseseră ținute fripturile până au ajuns pe grătar. Se simțea mirosul de cimbru amestecat cu usturoi și grăsime încinsă.

Mesenii, bine ghiftuiți după primele feluri, își doreau să se mai întârzie cu servitul fripturii. Pentru a face loc și următorului fel, al cărui miros îmbietor ajunsese și în salon, au ieșit cu toții la dans.

Lăutarii au simțit ce vor nuntași, au pornit să cânte muzică populară  care făcea să sară și copilul din fașă, au cântat o horă lentă pentru încălzire, Sârba a ridicat ritmul și accelerat mișcarea picioarelor, apoi Ciobănașul, Breaza, iar cireașa de pe tort a fost Brâul pe Şase. Era întrecere între perechile de dansatori, zburau picioarele, se legănau mâinile, transpiraseră, cămășile erau leoarcă, nu se lăsau, erau într-o întrecere cu ei înșiși. Simțeau că se eliberează de tot stresul cu fiecare dans. Chiar dacă picioarele oboseau, sufletul se ușura. Prin jocul  picioarelor, într-un anumit ritm, alunga necuratul care se cuibărise în sufletul lor. Dansau, transpirau, alungau duhurile, își ușurau sufletele, se scurgea toată răutatea din ei.

Toți dansau, mirele cu nașa mare, nașul mare cu mireasa, socrul mare cu nevasta, nuntașii cu nevestele lor, sau fiecare cu cine se nimerea. Doar Maria, soacra mică, la masă singură plângea. Plângea, nu pentru că era singură, ci pentru că nu reușise să aducă, la nunta unicului lor copil, pe bărbatul ei. Plângea și de bucurie  când își vedea fiica râzând, fericirea Crinei, era fericirea ei.

Lăutarii începuseră să obosească, mesenii se trăseseră la mese, cântau o melodie lentă pentru a domoli sângele înfierbântat al dansatorilor. Pe această melodie odihnitoare, de instalare a păcii interioare în fiecare individ, Nicolae Fărâmiță a intrat în local, lăutarii l-au recunoscut, au schimbat imediat cântecul cu o melodie de primire, toți ochii s-au întors spre ușă, mesenii au început să aplaude, deși țigan, Fărâmiță era respectat în sat. Adrian, cu plosca în mână, a mers să-l întâmpine, Nicolae a luat plosca și și-a îmbrățișat ginerele:

-Iartă-mă dacă poți, am fost gata să fac o mare greșeală. –Din ochi, lacrimile izvorau fără voie.

Orchestra a tăcut, lângă Adrian și Nicolae au venit Crina, Maria și Gheorghe cu Florica, toți și-au dat mâna, s-au pupat și și-au jurat că va fi pace între ei câte zile vor avea.

Fericit, ginerele, a dat ordin orchestrei să cânte și chelnerilor să aducă băutură. Petrecerea a ținut până-n zori, când, obosiți și binedispuși nuntașii au plecat la casele lor.

                            CAPITOLUL   XII

Venise primăvara, pământul mirosea a reavăn, din ogoare ieșea abur, se încălzea, apăruseră primii mugurii la pomi, ghiocei deja înfloriseră, erau ca niște mici clopoței dantelați pe margine. Păsărelele cântau o muzică veselă, ritmică și melodioasă.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Ion Tânjală își vedea liniștit de treburile curente de la senat și din teritoriu. Noua asistentă s-a dovedit a fi o femeie destoinică, profesionistă și serioasă. Era atras ca un magnet de Corina, însă niciodată nu a spus un cuvânt care putea avea o conotație cu înțeles sexual.

Într-o seară, după ce susținuse un discurs foarte apreciat în fața studenților de la științe politice, era împreună cu asistenta sa, Corina Dumbravă, într-un local discret dintr-un cartier rezidențial.

-Mulțumesc Corina, discursul scris de tine a avut un real succes...

-Da, dar, patosul și elocința dumneavoastră i-a dat strălucirea. -Corina pentru prima dată,era provocatoare și cu un zâmbet cuceritor în colțul buzelor senzuale.

Ion, o privea lacom, era, ca un animal care pândește prada, pregătit să atace, toate simțurile erau încordate și gata să răspundă dacă se ivea ocazia.

-Am apreciat la dumneavoastră, domnule senator, faptul că, deși ați  văzut că sunt tânără, frumușică și mai ales că serviciul pe care îl am, vi-l datorez, nu ați tăbărât pe mine, așa cum mi s-a întâmplat la ultimul loc de muncă,acolo, din prima seară directorul m-a invitat la hotel să dau „probă de lucru” îi spunea el. Adică, să mă culc cu el. Nu am vrut la început, dar a fost așa de tandru, așa frumos s-a purtat, atât de bine a știut să mă poarte pe culmile extazului, că nu am mai renunțat eu la el. Mă îndrăgostisem, nu el a fost primul bărbat cu care m-am culcat, el a fost primul care m-a ridicat din rândul muritorilor și m-a așezat printre fericitele femei care au cunoscut voluptatea. După un an de fericire a fost arestat, iar eu a trebuit să-mi caut alt job, acolo nu mai puteam lucra. Vă mulțumesc că mi-ați întins o mână de ajutor!

-M-a impresionat sinceritatea povestirii, puține femei ar fi spus adevărul. Mă bucur  că ești o femeie sinceră, directă și fără prejudecăți. Ai fost pe cale să-mi descri și modul în care vă iubeați.-Tânjală se aprinsese la față, dorința ajunsese la o intensitate maximă, nu-și mai găsea cuvintele.

Ca din întâmplare, sub masă, piciorul Corinei se lipise de piciorul senatorului. Ea vorbea, povestea o întâmplare din copilărie, Ion nu mai auzea nimic, mâna femeii a cuprins mâna bărbatului, degetele ei tremurau ușor.

-Corina, în seara asta aș fi vrut să mai lucrăm, mai avem multe lucruri de pus la punct, te las să mergi acasă să te odihnești, voi lucra singur.

-Nu se poate, merg cu dumneavoastră, trebuie să lucrăm împreună.-Corina înțelegea ce urma,  provocase totul intenționat.

După ce senatorul a plătit, au plecat cu mașina spre hotelul unde Ion era cazat gratuit, plătea Senatul chiria.

-Mergi în baie, fă-te comodă, apoi vino să lucrăm! Vei găsi un halat din mătase roz, îmbracă-l!

-Mulțumesc!

Femeia a intrat în baie, puțin mai târziu s-a auzit apa la duș curgând cu presiune. Ion își imagina cum trupul gol este biciuit de picuri de apă, cum curge în râuri mici pe pielea fină, ar fi vrut să fie acolo, să o mângâie, să privească întreg spectacolul. L-a smuls din gânduri un glas venit din baie:

-Nu aveți prosoape?

-Ba da, vezi că sunt în sertarul de la lavoar.

-Nu sunt, veniți și îmi arătați!

Ion, privind într-o parte, pentru a nu comite o împietate, a intrat în baie și din sertar a scos un prosop mare pe care i l-a întins fără să o privească.

-Vă rog să mă ștergeți pe spate! -Corina se juca cu el, îl stârnea, îl făcea să o dorească și mai mult.

Ion a înțeles că femeia îl dorește, s-a apropiat de ea, a șters-o pe spate, pe sâni și pe pulpele piciorelor, Corina i-a mulțumit cu un zâmbet, l-a cuprins pe după gât și l-a sărutat pasional. Cada s-a dovedit a fi prea mică pentru pofta lor de joacă. A luat-o în brațe și a dus-o în dormitor, aici a așezat-o ușor în pat, apoi a început să se dezbrace. Târziu în noapte s-au liniștit, cu țigările în mână și ceștile de cafea în față discutau ca doi îndrăgostiți. Cearceafurile mototolite și întinse  pe jos, hainele lui Ion aruncate prin toată camera, erau mărturii ale serii de dragoste trăite de amândoi.

-M-ai făcut fericită, după experiența trecută nu credeam că se poate mai mult, tu ai dovedit că nu există limite în modul de a face dragoste. Mulțumesc iubitule! Nu te supăra că îți spun așa, spun ce simt, însă în lume vom vorbi în mod oficial

-De mult nu am mai trăit o asemenea iubire, sunt fericit pentru tot ce mi-ai oferit, zână a iubirii, tu ești Afrodita . Am reușit să mă eliberez de toate problemele, de tot balastul pe care-l căram după mine de luni bune de zile.

-Vrei să vorbești despre asta, pentru a te elibera definitiv? -Corina pentru o clipă l-a privit într-un mod ciudat.

-Nu sunt multe de spus, am fost acuzat de procurorii că aș fi primit mită de la un primar câteva zeci de mii de euro. Nu m-au chemat niciodată, primarul e al dracului, nu a scos nici un cuvânt de la el. Era să o pățesc cu fosta asistentă, dar asta este o altă poveste. -Tânjală s-a oprit brusc, era pe cale să spună mai mult decât și-ar fi dorit.

-Dacă nu vrei să vorbești este în regulă, la tine mă  gândeam, nu este rău să te descarci, anumite secrete te îmbolnăvesc, de aceea s-a inventat spoveditul, pentru ca omul să se poată elibera de fapte care îi apasă conștiința. În cazul tău nu este vorba de conștiință, mita ca formă de existență la noi în țară este un fapt aproape banal, cotidian, singurele diferențe fiind zerourile din care este format numărul de bani primit sau dat mită.

-Ai dreptate, mă anchetează pentru niște amărâți de euro, câteva zeci de mii, iar pe alții care iau milioane îi ocolesc. Cum dracu vine asta?!

-Liniștește-te!-Corina a început să-l sărute și să-l mângâie.

Ion a răspuns mângâierilor femeii, cu îmbrățișări tandre și sărutări lascive. Femeia se lăsa pipăită, mângâiată și sărutată, trăia momentele, când a simțit că bărbatul este destul de încins l-a întrebat cu o mutriță nevinovată:

-Fosta asistentă unde este, te-a părăsit nitam -nisam? Cum s-a îndurat de tine?

-Este o poveste aici, nu voia sărăcuța să plece, lucra de mult cu mine. Nu am avut ce face, am trimis-o în străinătate, acum trăiește la Nisa.

-Biata fată, are din ce trăi?

-Are, i-am dat  bani destui, plus că îi trimit, ori, de câte ori am ocazia. O duce bine, lucrează la un român care are o firmă acolo, nu știu exact ce face, dar nu se plânge.

-Vino iubitul meu, pune capul pe sânii mei și odihnește-te!

-Lasă-mă mai bine să-i sărut și să strâng între dinți sfârcurile astea maronii și tari.

-Ce vrei tu să faci, sunt a ta, acum și ori, de câte ori mă dorești. Spune-mi ,Luluța, parcă așa o chema, era la fel de „bună” ca mine?

-Nu vreau să vorbesc despre altă femeie în faţa ta, fiecare are părțile ei bune și frumoase. Întreabă-mă altceva!

-Bine, te admir pentru asta. Atunci de ce ai trimis-o peste graniță? -Întrebarea a venit odată cu un sărut al femeii pe pieptul lui păros.

-Făcuse prostia să înregistreze momentul în care Sprințaru mi-a dat banii. Apoi spusese la procuratură tot ce știa. Nu avea numai acea înregistrare, avea zeci de înregistrări. Atunci m-am hotărât să o trimit în străinătate! -În timp ce el vorbea, Corina îl săruta, părea că nu era atentă la ce îi povestea el.

-Iubitule, nu-mi spune dacă nu ai încredere în mine, sinceră să fiu, nici nu ar trebui să ai, în ziua de azi nu ști cine te înregistrează și te dă apoi în gât.-Corina vorbea afectat, ca o pisicuță care toarce.

-Am încredere în tine, cum să mă vinzi, după o seară de basm ca asta pe care o trăim.

-Glumeam iubitule! Nu te feri de mine, sunt iubita ta. Eu sunt Dalila, tu ești Samson. Ești cel mai puternic!-Corina îl privea pieziș, după zâmbetul dulce afișat de senator, era clar că nu cunoștea legenda. Aici femeia nu mințise, era Dalila lui.

-Doar primarul și  Luluța mă pot distruge, altfel sunt un om curat. Gheorghe Sprințaru e om puternic, iar pe Luluța cine să o găsească la Nisa?

-Ai dreptate! Vino să te sărut, ești un dulce! Poate viața ne mai hărăzește o dată o seară ca asta.-Femeia se uita meditativ la el, o răceală străbătuse din ochii ei, fulgerele s-au oprit brusc, Ion nu a observat schimbarea suferită pentru puțin timp pe chipul femeii.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Primarul tânjea de dorul Manuelei și al copilului, ar fi mers la ea, îi era teamă că este urmărit, încă nu aflase cine puteau fi urmăritorii. De unul era sigur, vicele Arnăutu, dar ceilalți care erau?

Într-o seară călduță de primăvară, când întunericul căzuse lin peste sat, primarul, atent la cel mai mic zgomot, mergea spre locuința Manuelei, a ocolit casa și a intrat prin grădină  în curtea femeii, în lătratul disperat al câinilor. Nu se vedea nimeni, cămăruțele babei, care erau aproape de drum, au rămas în întuneric, fie nu auzise nimic, fie urmărea pe după perdea ce se întâmpla în curte.

O bătrână singură care locuiește cu o femeie tânără în aceeași ogradă, nu poate face altceva  decât să fie atentă la cel mai mic semn din care să reiasă că un bărbat intră la Manuela în casă. Deși un străjer remarcabil  cu vederea încă ageră, după arestarea lui Sprințaru nu a mai văzut pe nimeni intrând în casa tinerei femei. O intriga acest lucru, nu întârzia niciodată de la serviciu, venea direct acasă, se ocupa de copil , mâncare și curățenie. Ieșea pe poartă dimineața când din nou pleca la lucru. Gherghina era contrariată, nu înțelegea unde și când Manuela avea o aventură amoroasă. Era sigură că are, dar nu știa unde. Se interesase discret la femeile de la primărie dacă pleacă undeva în timpul serviciului, toate au spus că nu părăsește clădirea și, cel mai important lucru pe care l-a aflat, a fost faptul că, se pare că s-au rupt relațiile dintre Manuela și primar.Asta o rodea, trebuia să raporteze la procuratură tot ce făcea Manuela, primise bani pentru asta, era nemulțumirea ei ca femeie, cum adică, chiar sub ochi ei o  femeie să facă sex cu un bărbat  sau mai mulți și ea să nu poată afla? Era bolnavă, a stat nopții întregi  fără să închidă ochii, atentă la cel mai mic zgomot, degeaba, dimineața, Manuela odihnită și proaspătă o saluta cu bunăvoință când pleca la serviciu, câteodată făcea și câte o remarcă răutăcioasă :”sunteți tare obosită, așa cearcăne aveți! Ori, Doamne ferește, sunteți bolnavă!?” Gherghina bombănea ceva drept răspuns, apoi mergea în casă să pună capul jos să se culce, era obosită după o noapte albă.

În seara în care Gheorghe a mers la Manuela, Gherghina a simțit câinii lătrând, dar oricât de mult s-a uitat pe geam nu a văzut nimic. A avut o bănuială ori a intrat vreunul prin grădină în curte, apoi pe geamul din spate în casă ori au fost pisici care au stârnit javrele de câini. A ieșit tiptil din casă să asculte dacă se simte vreun zgomot prin casă. Era liniște, nici o ușă, nici un pat, nimic nu făcea zgomot. A plecat din teama de a nu fi descoperită de Manuela dându-i târcoale casei.

Pe de altă parte, Manuela avea și ea un post de observație foarte avansat, ajungea până în dreptul casei Gherghinei. Casa iubitei primarului era așezată cu fața spre drum și se prelungea sub forma de „L” cu o bucătărie și o magazie de alimente până ajungea în dreptul casei babei. Din dormitorul ei, Manuela, putea merge prin interiorul casei până în cămară, iar de aici de la circa patru metri să o poată supraveghea pe bătrână.

Când a considerat că baba s-a liniștit, a aprins veioza din camera care da spre grădină și a cărei lumină nu putea fi văzută de babă și și-a primit musafirul așa cum își dorea de amar de vreme.

-Iubitul meu, nu credeam că voi mai fi iar în brațele tale, strânge-mă, așa, strivește-mă cu forța ta, ce dor mi-a fost de tine!

-Și mie mi-ai lipsit mult. Îți mulțumesc că nu ai scos nici un cuvânt...-în acel moment Manuela i-a pus mâna la gură, iar degetul ei l-a dus la buze, făcându-i semn să tacă. Pe o hârtie a scris: ”vorbim despre ce vrei, nu despre arestarea ta, nu despre bani, fără nume, nu vorbi tu, am să vorbesc doar eu și pentru tine, tu să dai din cap dacă mă aprobi sau nu”.Primarul a dat din cap în semn de înțelegere.

Au vorbit puțin, de fapt doar femeia vorbea, el nu a mai scos nici un sunet, în schimb s-au iubit mult. Femeia s-a dezlănțuit, a lăsat liberă toată iubirea strânsă în ea, încătușată de luni de zile. S-a manifestat zgomotos, a cheltuit energie cât în toate serile în care a tânjit după el, a țipat, s-a bucurat, a plâns, a râs,  chiar cu riscul de a trezi băiatul care dormea într-o cameră îndepărtată de a lor.

Cu mult înainte de cel de-al treilea cântat al cocoșilor care avea să anunțe venirea unei noi zile, primarul și-a luat la revedere de la iubita sa, apoi a plecat spre casă  pe același drum pe care venise. Somnul greu, al dimineții ce urma să vină în scurt timp, prinsese și câinii care nu l-au mai simțit, când, tiptil, Gheorghe a ajuns în ulița satului.

-Domnule senator, îmi pare nespus de rău că ați fost nevoit să veniți la noi, sper să rezolvăm repede lucrurile  pentru a vă lăsa să mergeți la treburile dumneavoastră, evident, mult mai importante, decât ale noastre. De la început vreau să vă spun că sunteți audiat în calitate de martor. Un primar dintr-o obscură comună a delapidat o sumă importantă de bani, sunteți în măsură să mă ajutați să-l aduc în fața justiției?

-Mă tem că nu vă pot ajuta. -Tânjală era stăpân pe el, afișa un zâmbet superior, din vorbele procurorului înțelegea că nu sunt probe împotriva primarului.

-Asta nu este bine, noi, DNA, ne pusesem mari speranțe în dumneavoastră, ne gândisem chiar să nu facem demersuri pentru a o aduce pe Luluţa în țară.

-De unde să o aduceți?-Senatorul devenise atent-eu chiar nu știu unde se află.

-Lăsați, că știți dumneavoastră bine! De Nisa ce ziceți? Deja s-a pus problema să luăm legătura cu Interpolul, motivul? Tăinuire de probe și obstrucționarea justiției, poate nu este chiar asta infracțiunea, însă până când se dovedește că nu este vinovată, ne va da casetele cu înregistrări. V-am făcut curios?

-Ca scenariu de roman polițist pare a avea logică, în rest nu am ce să vă spun.

-Domnule senator, vă anunț în mod oficial că aveți calitatea de inculpat în acest dosar denumit ”Primarul”. Vom face formele ca Senatul să ne permită percheziționarea dumneavoastră și eventual arestarea, sper să nu fie cazul, sigur, dacă ne veți ajuta, nu vă vom reține.

Seara, în cabinetul senatorial Tânjală era foarte abătut, Corina își pusese toate farmecele ei la bătaie pentru a reuși să-l bine dispună.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

                                       CAPITOLUL   XIII

Gheorghe Sprinţaru  începuse să uite  de acel nenorocit dosar în care era inculpat pentru dare de mită. Faptul că mai mult de şase luni nu îl mai chemase nimeni la anchetă, îi dădea speranţe că totul se aranjase. Se amăgea că  fusese un vis urât, un coşmar care nu îl lăsase mult timp să trăiască în linişte.

Doar vicele Arnăutu îl sâcâia cu problemele lui unde, de altfel, singur intrase. Din dorinţa de a-l turna pe primar, nu a mai verificat dacă probele sunt împotriva lui Sprinţaru sau împotriva lui. Într-una din zile l-a abordat pe primar, avea tehnica de ascultare pe el, a intrat direct în subiect cu speranţa că acesta se va da de gol sau va lăsa să-i scape un mic porumbel:

-Don primar, acum nu mai recunoşti că dumneata m-ai pus să opresc din banii pe care trebuia să-i dăm sinistraţilor? –Arnăutu îl privea cu ochi răi.

-Ce prostie e asta omule, când ţi-am dat asemenea ordin?- Sprinţaru era calm, atent la cuvintele pe care le spunea, bănuia că vicele avea tehnică pe el.

-Atunci când au fost strânşi banii din sat şi au mai fost alocaţi şi de la Consiliul Local pentru ajutorarea sinistraţilor, nu dumneata mi-ai cerut să micşorăm sumele de bani care reveneau oamenilor în suferinţă, apoi să modificăm tabelele pe care urma să semneze bieţii oameni?

-Eşti bolând Arnăutule? Cum ai putut să faci aşa ceva, nu ţi-a fost teamă de Dumnezeu?- Gheorghe îşi râdea în barbă, îl avea pe vice la degetul mic. Îl va afunda cât va putea de mult, el umblase în viespar, să suporte înţepăturile.-Îţi dau un sfat, vezi cum ieşi din rahatul în care singur ai intrat. Nu mai încerca să găseşti complici, ai făcut-o singur, singur s-o tragi!

-Ştii bine că am fost tovarăşi, tu, Sprinţarule, mi-ai spus cum să fac! –Arnăutu sărise în picioare, de pe scaunul unde şezuse până atunci ,gata să-l lovească pe primar. Cu dosul palmei şi-a şters un firicel de salivă ce se scurgea pe bărbie.

-Şezi blând băiete, nu te aprinde, nu căuta vinovaţi acolo unde nu sunt, puteai să stai liniştit, nu ai vrut, te-ai aruncat orbeşte cu capul înainte din dorinţa de a-mi face rău. Nu ai gândit înainte de a face pasul, cu ochii tulburi, ca un taur în arenă, te-ai aruncat asupra mea. Eşti ciut Arnăutule, nu ai cu ce răni, tu eşti plin de bube! Vindică-le! Sprinţaru s-a ridicat calm de la birou, a trecut pe lângă vice, acesta se ghemuise tot pe scaun, părea că are o criză de ulcer, l-a bătut pe umăr şi i-a aruncat în faţă : cine seamănă vânt, culege furtună!

-Nea Gheorghe, aşa pentru mine, recunoaşte că am dreptate!-Spuse Arnăutu cu un ultim efort.

Sprinţaru l-a privit peste umăr, cu un fel de milă amestecată cu dispreţ:

-Gigele, Gigele nu înveţi nimic de la viaţă…

Aşa ajunsese Sprinţaru să creadă că toate lucrurile se aranjaseră, mai ales că patronul, care-i dăduse banii pentru mită, murise.

Într-o seară plecase de la primărie şi mergea agale spre casă, se bucura de aerul plăcut de afară, plouase, pământul se răcorise, mirosea a reavăn, din asfalt ieşea abur. Era fericit că putea merge liniştit pe drum fără teama că este urmărit sau că un provocator va încerca să scoată informaţii de la el.

Mai avea o mică bucată de drum până acasă, deja simţea aromele plăcintelor cu brânză şi stafide şi a celei cu carne. De dimineaţă, când plecase la serviciu, Florica îi promisese că îi va pregăti pentru cină delicateţele preferate de el. Numai  gândul la bunătăţile calde şi aburinde îl făcea  să zorească pasul.

Cufundat în gânduri nu a simţit maşina care venea din spate şi a oprit în dreptul lui, o voce de bărbat s-a auzit prin geamul lăsat:

-Vrei să mergi cu mine până la procuratură? Nu stai mult, trebuie doar să ne lămurim asupra unui aspect al problemei noastre mai vechi. –Procurorul era amabil, ca un câine care întâi linge mâna şi apoi o muşcă.

-Mai am puţin până acasă, îi spun femeii şi merg. -Gheorghe era derutat, nu se mai aştepta să fie chemat la anchetă.

-Lasă, nu-i spune, că în două ore eşti lângă ea. Urcă , te rog!

Uşa din spate s-a deschis, acţionată de un agent de poliţie, gras, care ocupa jumătate din banchetă, a urcat în maşină, simţea că s-a rupt ceva în el, gândurile negre au reapărut, de acum îi era clar că nu scăpase de dosar.

Au ajuns în anticamera de la procuratură, procurorul, jovial şi binedispus, cu un gest larg l-a invitat pe Sprinţaru să ia loc, asigurându-l că în cel mai scurt timp îl va chema în cabinet.

Neliniştit, primarul se plimba prin sală încercând să afle o secundă mai devreme ce putuse descoperi procurorul. Totul era rău dacă avea dovezi palpabile, reclamaţiile fără probe materiale în sprijin, erau slabe.

După o oră a început să se neliniştească, procurorul nu îl chemase. Se gândea la ce este mai rău.

După două ore şi jumătate de aşteptare a ieşit procurorul, din spatele lui a răsărit un agent de poliţie.

-Sprinţarule, nu mai am timp de tine în seara asta, rămâi la noi şi vorbim dimineaţă. Până atunci te gândeşti mai bine şi ne spui totul cum s-a întâmplat. Apropo, am găsit-o pe Luluţa, a dat declaraţii complete şi ne-a indicat locul unde a depozitat casetele cu înregistrările convorbirilor voastre. Bună fată! Nu am adus-o în ţară, însă, la nevoie, o putem aduce oricând. Nu este aşa primarule că ţi-am dat temă de gândire?! Noapte bună! –Apoi către agent-Ia-l! În celula “O”(zero) cu el!

S-a cutremurat, ştia de rândul trecut când fusese arestat ce însemna celula zero. Era cel mai groaznic loc din tot arestul. Era mică, trebuia să mergi într-o parte ca să te strecori pe intervalul dintre cele două paturi. Plafonul era la doar 1,80 metri. Era singura celulă fără WC, aici încă mai exista arhaica “tinetă”, adică o găleată din tablă cu un capac din placaj, care era folosită pentru necesităţile fiziologice, apoi o goleau arestaţii, dimineaţa, când erau scoşi la “program”. În mod oficial, adică în scripte, încăperea apărea ca magazie, nu ca celulă de detenţie.

Din câte îl cunoştea pe Zenobie era sigur că are probe împotriva lui şi încă ceva destul de puternic, este drept că îi dăduse câte ceva la ureche despre Luluţa, dar el nu ştia amănunte despre istoria cu asistenta lui Tânjală.

Nu s-a lipit somnul de bietul primar . S-a perpelit de pe o parte pe alta, i se păruse o noapte lungă, lungă, abia aştepta să se lumineze  pentru a  fi chemat la anchetă. Prin micuţa fereastră aflată la nivelul tavanului şi îmbrăcată în plasă deasă de sârmă pătrundeau mici raze de lumină, erau atât de firave că păreau nişte licurici, se crăpa de ziuă.

La ora şase  şi jumătate zăvorul a fost tras cu zgomot , gardianul a intrat în celulă :

-Te cheamă procurorul la anchetă. Se simţea o schimbare în comportamentul paznicilor în raport cu el, îl ştiau de acum, nu mai încercau să-l intimideze.

-Ia loc don primar! Ai dormit bine?-Procurorul era bine dispus. Văzând că primarul tace a continuat-Ai dreptate nu este cea mai moale saltea şi nici toaleta cea mai luxoasă, însă pentru bandiţi, aşa ca tine, sunt destul de bune. Te-ai gândit? Ai ceva să declari? Fii atent Gheorghe, ai o ocazie unică, în clipa asta toate  aparatele de înregistrare sunt oprite! Spune-mi care a fost suma primită de la patron şi cât ai fi dispus să dai din ea, pentru a scăpa de dosar. Deocamdată toate documentele încriminatorii de la Luluţa sunt la mine. Nimeni nu ştie de ele. Dacă îmi dai jumătate din sumă, te fac scăpat.

-De unde, Doamne iartă-mă , să  îţi dau vreun ban, când nici eu nu am primit.-Gheorghe stătea în expectativă, nu ştia ce să creadă, îl încânta propunerea lui Zenobie, mai ales că era privit în DNA ca şpăgar şi  favorit al şefului.

-Nu ne înţelegem, îţi este teamă că fac joc dublu. Nu fac, am de terminat casa, nu mai am bani pentru învelitoare, uşi, ferestre şi să o tencui, başca apoi să o mobilez şi toate celelalte. Cred că 50.000 de euro ar fi suma care mi-ar trebui.

-Nu am atâţia bani, este o sumă uriaşă. –Pe o hârtie Gheorghe a scris : lăsaţi-mă 20 de zile să fac rost de bani, a arătat hârtia procurorului, când acesta a întins mâna să o ia, Gheorghe a mototolit-o şi a băgat-o în gură. Zenobie se uita calm la primar, în timp ce acesta înghiţea hârtia.

-Eşti liber, îmi dai un semn când te-ai hotărât să vorbeşti, apoi i-a făcut semn cu ochiul.

Sprinţaru, bucuros că scăpa şi de această dată a plecat spre uşă fără să mai privească înapoi.

Nu ştia ce să creadă despre propunerea procurorului, pe de o parte auzise că este un şpăgar, pe de altă parte îi era teamă că banii ar putea fi folosiţi împotriva lui, ca probă în încercarea de mituire a unui organ de anchetă penală  faptă foarte gravă. Era hotărât să aştepte. El avea o asemenea sumă de bani ascunsă într-un loc sigur. În parcul din spatele primăriei era un stejar bătrân care avea o scorbură mare ca un labirint, acolo pusese o lădiţă cu 100.000 de euro. Doar el şi Manuela, amanta lui, ştiau de ascunzătoare.

Zilele treceau molcome şi mohorâte. Gheorghe era tot timpul neliniştit, pe de o parte se gândea că banii ar putea să-l scoată din belea, Zenobie fusese sincer când îi propusese târgul, pe de alta îi era teamă că ar putea intra mai adânc. Nu ştia dacă să accepte sau nu.

Cinsprezece zile mai târziu o veste a căzut ca un trăznet pe Sprinţaru. Zenobie fusese arestat pentru corupţie. Fusese prins în flagrant când lua mită 20.000 de euro de la Viorel Asudatu.

În dimineaţa acelei zile fostul şef DNA fusese destituit şi mutat disciplinar într-un mic orăşel de provincie, totul s-a făcut în linişte şi fără televiziuni. La ora în care şeful era destituit se aranjaze flagrantul să-l prindă pe Zenobie. Asudatu acceptase să colaboreze cu procurorii pentru demascarea procurorului corupt. Acesta reuşise să-şi facă o serie întreagă de duşmani printre colegii lui; era arogant, dispreţuitor, ironic şi zeflemitor, doar în faţa şefilor făcea sluj.

A doua zi televiziunile anunţau că Senatul se întrunise de urgenţă în plen. Comisia juridică dăduse undă verde arestării  senatorului Tânjală. Cu o largă  majoritate de voturi plenul a hotărât că senatorul Tânjală poate fi arestat.

Gheorghe s-a văzut încolţit, ştia că nu mai are nicio scăpare. Nu mai avea poftă de nimic, deja se vedea condamnat la anii grei de temniţă. Umbla prin curte ca un lunatec, nu vedea, nu auzea pe nimeni, tresărea la cel mai mic zgomot. I se părea că norii plumburii de pe cerul întunecat se vor prăbuşii peste el, încerca să se apere cu mâinile goale de vârcolacii care pândeau în spatele negurei cereşti. Abia ciugulea câteva firimituri de mâncare, era ca o pasăre care ţine regim alimentar. Slăbea văzând cu ochii, nici păhărelul de pălincă, altădată nelipsit de la masă, nu-l mai încânta. Privea pe deasupra oamenilor sau prin ei, oricum nu îi vedea.

Florica, îngrijorată de ceea ce se întâmplă cu omul ei, l-a întrebat ce se petrece cu el.

Gheorghe a privit surprins spre nevastă, acum o vedea după mult timp, uimit de frumuseţea femeii din faţa sa, a căzut în genunchi, i-a prins mâna şi a început să o sărute, apoi cu ochii plini de lacrimi şi cu vocea gâtuită de plâns a zis:

-Femeie iartă-mă! Sunt într-o mare încurcătură. Nu ştiu cum să ies din ea.

-Spunând adevărul!-S-a auzit glasul lui Adrian care tocmai intrase pe poartă şi se apropia de ei- Da tată, nu ai altă soluţie, decât să spui adevărul. Ne vom lupta în instanţă, probabil că nu vei scăpa necondamnat. Noi nu te vom părăsi, vom avea grijă  de mama, dumneata, acolo, să ai grijă să vii cât mai repede acasă. Va fi greu, nimic pe lumea asta nu este uşor, sper ca sprijinul nostru să te întărească. Într-un fel toţi din casă suntem complici, pentru că şi noi am beneficiat de banii tăi, unii mai curaţi, alţii poate murdari, dar toţi aduşi de tine.

Gheorghe Sprinţaru s-a spovedit în faţa familiei la fel ca în faţa preotului, a spus tot, mai puţin povestea cu Arnăutu şi banii pentru sinistraţi. Simţea o durere în suflet pentru că îl lasă singur pe vice, dar, considera Gheorghe, aşa îi trebuia pentru că a încercat să-l înfunde pe el, pe primar. Vicele voia să scape, de aceea îl reclamase pe Sprinţaru la DNA, apoi să-i ia şi funcţia de edil. Consiliul de familie a ţinut până noaptea târziu, nimeni nu aprinsese lumina deşi se întunecase de mult, era lună plină, razele de lumină se strecurau printre frunzele de liliac din apropierea geamului, vântul adia uşor, frunzele se mişcau, iar firavele fire de lumină se jucau ca într-un film mut.

Camera era într-o lumină difuză, Gheorghe se întărise, vorbea clar şi răspicat, le spusese adevărul asupra sumelor de bani primiţi de la patron şi împărţiţi cu Asudatu şi Tânjală.

-Tată eu cred că nu mai ai scăpare, în plus nici nu poţi trăi într-un asemenea stres. Va trebui să faci o declaraţie completă, înainte ca ei să mai vină cu alte probe.

-Şi eu cred la fel Gheorghe, a zis Florica ştergându-şi lacrimile cu colţul baticului.

După discuţia deschisă avută cu famiia, Gheorghe a simţit o linişte în tot corpul. Faptul că familia era lângă el şi îl susţinea, îi dădea încredere şi speranţă.

A mers cu inima deschisă la DNA, în locul lui Zenobie, acum arestat, dosarul îl instrumenta un procuror în vârstă cu mustaţa albă, încruntat şi taciturn. Cum l-a văzut pe Sprinţaru, s-a prezentat, apoi cu un gest plin de silă, aşa cum priveşti un om murdar, zdrenţăros şi buburos, l-a invitat să ia loc.

-Mă, tu nu eşti conştient de situaţia ta? Ai ocazia acum să spui adevărul, dacă îl spui după ce eu îţi voi aduce probe indubitabile voi face tot ce pot ca instanţa să te condamne la ani grei de închisoare, în schimb, dacă scrii acum şi aici totul, aşa cum a fost, voi susţine în instanţă că ai ajutat organele de anchetă în rezolvarea cazului. Tu decizi!

Din acel moment sub mustaţa procurorului buzele subţiri au afişat un zâmbet de dispreţ. S-a rezemat de speteaza înaltă a scaunului, cu ochii închişi şi palmele împreunate, părea că doarme, doar degetele mari de la mâini se roteau într-o morişcă continuă.

Cu hârtiile în faţă, Gheorghe  a început să scrie, a scris tot aşa cum s-au petrecut lucrurile, nu a omis nimic, ştia că Asudatu dădu-se declaraţii complete, la fel şi patronul înainte să fie omorât declarase  că dăduse primarului. Îi venise rândul lui, se spovedise mai abitir ca în faţa duhovnicului său, părintele Sofronie de la Tismana, foile de hârtie erau pline cu scrisul lui frumos şi îngrijit, acum puţin tremurat.

După treizeci de minute terminase declaraţia, nu omisese nimic, scrisese totul cu lux de amănunte. A lăsat pixul jos ca la examen, colile scrise cu depoziţia lui le-a împins spre procuror.

Anchetatorul îl privea printre pleoapele aproape închise, îi plăcea să urmărească astfel anchetaţii, se juca cu ei cum se joacă pisica cu şoarecii. Îi studia atent, îl stimula aproape orgasmic, când le simţea teama, când  îi vedea cum dau din colţ în colţ în faţa încriminărilor. Se simţea puternic când ancheta  parlamentari, miniştrii, funcţionari din înalta protipendadă, gata să-i sărute mâinile când simţeau zornăitul cătuşelor. De când era procuror, îşi trăsese seva din slăbiciunile oamenilor, din frica lor, din ipocrizia lor. Îşi amintea când avusese nevoie de ministrul de justiţie ,care la acea vreme era un tinerel,  pentru rezolvarea unei probleme personale. Săptămâni  în şir a făcut anticamera, de fiecare dată şeful de cabinet, mai încrezut decât şeful lui, ministrul, îi spunea, ca unui câine jegos, că demnitarul nu are timp, este foarte ocupat. Pe atunci nu lucra la DNA, era la un parchet din provincie.

Ani de zile mai târziu, domnul fost ministru a ajuns ca inculpat în biroul lui de procuror DNA. L-a perpelit pe toate părţile pe domnul  ministru, se uita cu dispreţ la el,  aproape că nu îi vorbea, l-a lăsat să se vaite, să scheaune, să miorlăie, să cotcodăcească, de ce îl vedea mai fricos, mai timorat, mai speriat de perspectiva închisorii, de aceea îl apăsa mai tare. Anchetatorul îşi freca mâinile de bucurie, atunci se simţea ca un Dumnezeu când judecă vii şi morţii. Îi plăcea puterea, se uita la inculpaţi ca la nişte gunoaie, se considera un atotputernic, folosea orice mijloc pentru a-i umili şi batjocori.

Procurorul a deschis ochii şi fără să spună vreun cuvânt a luat ultima filă din cele scrise de Gheorghe, după ce a citit-o l-a întrebat:

-Despre povestea cu ajutoarele pentru sinistraţi nu spui niciun cuvânt?

-Nu am ce declara, Arnăutu a făcut totul, el ştie cum a făcut.

-Vicele spune că tu l-ai instigat să comită falsurile şi să sustragă din banii daţi nevoiaşilor.

-El poate declara orice, însă trebuie să şi probeze ce susţine. Domnule procuror, ce mai conta o găinărie în plus? Aş fi recunoscut, dacă era adevărat. Vicele să-şi poarte crucea… Nu-l putea ierta pentru că instigase oamenii împotriva lui. Era hotărât, să-l lase singur.

-Domnule Sprinţaru, mai aveţi ceva de adăugat? Anchetatorul bănuia că primaru minte în legătură cu banii daţi sinistraţilor ca ajutoare, însă pentru el nu conta prea mult, aşa cum spusese şi primarul era o găinărie. Era mulţumit că reuşise să rezolve dosarul în care avea peşti mari, aşa cum era senatorul şi chiar Asudatu.

-Dacă vă mai amintiţi ceva vă rog să mă contactaţi la numărul ăsta de telefon. Sunteţi liber, vă veţi judeca în libertate. Vreau să vă mai întreb ceva: ce v-a făcut să recunoaşteţi fapta?

-Frica, stresul, tensiunea în care m-am găsit în toată această perioadă de timp, nopţile nedormite în care  aveam coşmaruri cu ochii deschişi, tresăream la fiecare jumătate de oră, aveam senzaţia că mascaţii îmi sparg uşa şi vor să mă aresteze, apoi şi nevoia de a scăpa mai uşor şi dacă vreţi, conştiinţa încărcată.Acum mă simt mai uşor, voi vedea ce se va întâmpla cu mine, sunt pregătit să plătesc.

După ce Gheorghe a părăsit biroul, procurorul Sântion îşi freca mâinile de bucurie, acum îl va ancheta pe senatorul Ion Tânjală. Avea destule probe împotriva lui, nu-i va arăta niciuna, dacă nu va recunoaşte din propria iniţiativă, îl va aresta. Deja îl vedea pe Tânjală în genunchi în faţa lui cerşind milă…milă de la el, ce glumă…

                             CAPITOLUL  XIV

-Domnule senator, cum aţi intrat în mocirla asta, dumneavoastră, un parlamentar, carevasăzică, un ales al neamului? Domnule, pentru mine nu mai prezentaţi interes, sunteţi un mic peştişor, aştept  să văd că înţelegeţi situaţia în care vă găsiţi şi veţi aduce în prim plan, pe aceia care v-au împins la astfel de fapte. Aştept să-mi spuneţi câţi bani aţi dat  preşedintelui partidului , asta mă interesează, poate nu aveţi probe împotriva lui, pentru că  ştiu să se acopere, dar măcar modul în care lucrează să-mi spuneţi. Domnule Tânjală, fiţi foarte atent la ce vă spun, dumneavoastră deja sunteţi condamnat, daţi-mi rechinii în mână şi veţi scăpa ieftin, altfel, puşcăria vă mănâncă. –Sântion îl privea cu ochi reci, avea faţa ca de peşte mort, buzele rămăseseră  înţepenite într-un rânjet de satisfacţie, senatorul era terminat, îi plăcea să-l tortureze, să-l perpelească pe toate părţile.-Dacă vreţi să daţi declaraţii, adică să scrieţi tot cum a fost, fără să omiteţi nici măcar o virgulă, puteţi face acest lucru, dacă nu vreţi, e dreptul dumneavoastră, însă nu veţi mai pleca  acasă, veţi dormi la noi, vă asigur că nu suntem cele mai ospitaliere gazde.

-Scrieţi domnule senator, dacă nu vreţi, să nu pierdem timpul! Domnule Tânjală, vă reţin până mâine dimineaţă, apoi sper să obţin un mandat de arestare pe numele dumneavoastră. Nu vă înţeleg, puteaţi scăpa uşor,dar pentru asta trebuia să ne ajutaţi puţin, în primul rând să-mi spuneţi cum v-a corupt Sprinţaru, pentru că el a fost capul răutăţilor şi apoi pe şefii dumneavoastră de la senat şi partid care v-au obligat să cotizaţi cu sume mari de bani. În acest fel puteaţi să luaţi o pedeapsă cu suspendarea executării pedepsei. Vă priveşte, eu am fost înţelegător şi v-am oferit variante de lucru, le-aţi ignorat.

De acum vă voi ignora şi eu. Vă anunţ în mod oficial că relaţiile noastre vor fi ca de la anchetator la anchetat şi tot în acelaşi mod vă comunic că sunteţi acuzat de  luare de mită. Ne vedem dimineaţă, sper ca patul din arest să nu vi se pară prea tare, un inconvenient de care se plâng toţi „oaspeţii” noştri. Nici aerisită nu cred că este, însă, una peste alta ,cam asta meritaţi acum.

Tânjală pusese capul în pământ, nu era pregătit  să suporte atâta umilinţă . Până acum umilise el pe toţi cei care se aflau sub el ca funcţie, sau care veniseră cu cereri în audienţă. Îi venise rândul, un agent de poliţie l-a preluat şi încătuşat, înainte de a ieşi pe uşă, din spate, procurorul i-a strigat:

-Îţi dau temă de gândire pentru noaptea asta. Luluţa a dat declaraţii complete, plus că a făcut o hartă exactă cu locul unde se află ascunse înregistrările, am remarcat trei lucruri la fătuca asta, care pare aşa o piţipoancă la prima vedere, are talent la desen, povesteşte coerent şi este ingenioasă, ştii unde ascunsese dischetele? Într-o nişă din cavoul mamei ei, acolo de regulă se aprind lumânări, uşiţa era încuiată cu un sistem cu cifru, ce să mai continui, avem tot. Ei, dar acum marea surpriză, îţi aminteşti de Dalida, de secretara ta?

Ea ţi-a dat lovitura de graţie! Tânjală, nu cunoşti legenda lui Samson şi Dalila? Rău! Ea te atenţionase că va fi Dalila ta, într-un fel a jucat cinstit, doar că tu nu ştiai povestea. Cât vei sta la răcoare să citeşti, să citeşti mult, aşa nu vei mai cădea în capcane ieftine. Nu te mai reţin, sunt sigur că abia aştepţi să ajungi în arest singur cu gândurile tale, să le pui în ordine.

Cu mâinele încătuşate şi însoţit de doi agenţi a fost scos din sediul DNA pe uşa din faţă. Procurorul avusese grijă să fie anunţată presa că un parlamentar va ieşi încătuşat din sediu. Televiziunile se mobilizaseră, circul de la DNA asigura ratingul.

Când s-a deschis uşa şi a văzut mulţimea de jurnalişti care aproape că îl sufocau cu întrebările lor, a înţeles dintr-o data prăpastia dintre Tânjală care intrase în sediul DNA cu câteva ore mai înainte şi Tânjală care ieşea acum  încătuşat ca un criminal periculos sau un animal fioros. Însoţitorii lui păreau că nu doresc să treacă prea repede prin marea de ziarişti ahtiaţi de senzaţional ori senatorul arestat era un eveniment de primă mână pentru prăfuita lor urbe, îl ţineau pe loc pentru a-i prelungi chinul şi umilinţa. Întrebările curgeau din toate părţile, Tânjală nu auzea nimic, urechile îi pocneau, avea o cefalee care îl chinuia, tensiunea o luase razna. Ar fi vrut să leşine, să nu mai vadă, să nu mai audă. Se gândea la familia lui prin ce momente trece acum. O întrebare i-a sunat în urechi, a privit speriat la fata blondă cu ochi mari, albaştri şi curioşi, avea o privire rea:

-„Domnule senator, de unde aţi avut banii când v-aţi deplasat în Tanganyka pentru a salva ţânţarul Anofel?”

Nu i-a răspuns, numai necazuri îi adusese acea deplasare insolită, până şi partidul îi cerea banii pe care îi cheltuise în Africa.

Gardienii în loc să se grăbească să-l scoată din clinciul presei, zăboveau, probabil voiau să prelungească supliciul pentru Tânjală şi satisfacţia pentru procuror şi presă. Prin această expunere  procuratura şi aceia care o patronau îşi arătau muschii, dar şi puterea de a umili , de a înjosi, de a arăta cine este stăpânul, cine face jocurile, cine este la butoane. Presa era mulţumită că va face rating, iar prostimea, uşor de manipulat, jubila văzând că au început să aresteze  rechinii; sperau că lucrurile se vor  reaşeza în România şi tot ce fusese furat va fi recuperat de la bandiţii de politicieni. Bieţii oameni  nădăjduiau într-o lume mai dreaptă, deşartă dorinţă. Nimic mai fals, totul era circ fără pâine. Arestările în direct erau făcute  special, pentru a adormi vigilenţa maselor cu aşa zisele dosare mari de corupţie. De fapt marii rechini, aceia care devalizaseră România, erau în continuare liberi şi se bucurau de imensele averi dobândite ilicit  fără să fie deranjaţi cu întrebări indiscrete de anchetatori.

Greu moment pentru Tânjală în clipa în care a pătruns în celula întunecoasă, un miros greu i-a tăiat respiraţia, a rămas blocat în prag câteva momente, gardianul l-a împins înăuntru, apoi a tras cu putere zăvorul, zgomotul făcut în momentul impactului s-a înfipt în creierii proaspătului oaspete al inospitalierei celule.

După ce ochii s-au obişnuit cu semiobscuritatea din cameră a distins trei priviri rele, duşmănoase  care îl fixaseră de când intrase în celulă.

Unul dintre ei, cu mustăţile mari, negre, cu ochii mici neastâmpăraţi, cu fruntea încruntată şi glasul ca un bubuit de tun, l-a întrebat , având mereu ochii fixaţi în ochii lui:

-Te-am văzut la televizor când te-au arestat, eşti senator, ai?

-Da sunt , dar cum m-aţi văzut la televizor că aici nu aveţi? –Tânjală era nedumerit, i se părea straniu.

-Nu te-am văzut noi, ne-a spus Gimy , gardianul, a zis aşa :”bă, vedeţi că vă aduc în cameră un grangur mare, este senator, să aveţi „grijă” de el”. Ia zi, ai ceva bani la tine?

-Nu am, când m-au percheziţionat au oprit banii.

-Erau mulţi „moşule!? –Ochii lui Gheară aruncau fulgere, aşa era poreclit tâlharul care-l chestiona pe Tânjală.

-Nu, nu erau mulţi, trei mii de euro, îi ţineam ca mărunţiş pentru diferite probleme care s-ar fi ivit .

-3000 de euro, mărunţiş?! Moşule, eşti nebun?-Mână-Lungă, un vlăjgan de vreo 35 de ani, cu o claie de păr roşcat şi o barbă nerasă, roşie ca focul, părea că nu are gene şi sprâncene din cauza culorii galben pal ca paiul de grâu copt, avea nişte ochi urâţi, albicioşi şi o uitătură crucişă. –Dacă ştiam că ai atâţia bani în buzunar îţi luam gâtul. Ăsta, pe care l-am ucis, nu avea decât trei sute de lei şi o batistă din mătase cu miros de parfum franţuzesc. Al dracu nenorocit,era îmbrăcat la patru ace, elegant şi pedant, credea-i că este burduşit cu mii de euro. Scârba! Nu am vrut să-l omor, doar să-i iau bani. M-a simţit , m-a prins de mână şi a vrut să mi-o rupă, noroc cu tovarăşul meu care era pe aproape, acesta l-a lovit cu bastonul pe la spate, dar de frică nu a dat tare, doar cât să-i distragă atenţia şi să slăbească strânsoarea, atunci am scos cuţitul şi l-am înjunghiat uite aici şi Mână-Lungă a arătat cu nonşalanţă locul unde îi înfipsese cuţitul. Sângele a ţâşnit direct pe faţa mea, l-am gustat, era puţin sărat, însă mie mi s-a părut dulce, eram bucuros că îl doborâsem.

Trei ore mai târziu eram arestat.-Nu se simţea nici cel mai mic regret, nici pentru faptul că luase viaţa unui om, nici pentru că ajunsese din nou în puşcărie.

-Nu ţi-a fost milă să bagi cuţitul în el?-Tănjală, naiv, punea întrebări care îl puteau pune în pericol.

-E simplu moşule! Dacă nu-l omoram eu, mă omora el, sau mă turna la poliţie.

-Acum vei fi condamnat la ani grei de închisoare. –Senatorul nu înţelegea liniştea lui Mână –Lungă.

-Se vede că eşti primar...

-Nu, sunt senator! –A răspuns ritos Tânjală, i se părea jignitor să i se spună că a fost un amărât de primar.

-Nu ai înţeles! Bă, voi ăştia finuţi cu şcoală multă sunteţi tare proşti când ajungeţi în puşcărie. Primar, aici, înseamnă că eşti pentru prima dată închis.

-Da? Aşa? Aveţi dreptate!-Senatorul înţelesese că viaţa din interiorul arestului are alte valori decât cele din libertate.

-Senatorule, am 35 de ani, şti câţi ani am fost liber până acum? Îţi spun eu, că nu şti. De la 16 ani de când am fost pentru prima dată la şcoala de corecţie, am stat liber, adunate  zilele şi lunile, cam trei ani, restul am fost în puşcărie.

-Bine mă, dar nu vă învăţaţi minte ? Greşeşti o dată, de două ori, dar te potoleşti la un moment dat.-Tânjală, credul, încerca să le facă morală.

-Spune-mi parlamentarule, câte legi ai făcut pentru a da o şansă celor care ies din închisoare să găsească un loc de muncă? Să-i apere de acuzaţiile nedrepte? Îţi spun eu: nici una. Eşti un ipocrit la fel ca toţi ceilalţi politicieni. Am ieşit din puşcărie de fiecare dată cu dorinţa de a găsi un loc de muncă, nu conta unde, putea fi la salubrizare , la spălat de maşini, cu ziua la sapă, oriunde, doar să nu mă mai întorc la bulău. De fiecare dată când îmi găseam un serviciu şi se afla că vin din închisoare, mi se înscena că am furat ceva de la locul de muncă sau mă provocau să lovesc pe vreunul dintre colegi. Eram dat afară. Ajungeam iar pe străzi, singur, fără bani, începeam să fur pentru a putea trăi, inevitabil eram  arestat. Intram din nou pe poarta de unde plecasem hotărât, să nu mă mai întorc. De aproape 20 de ani stau mai mult în detenţie decât afară. Acum m-am asigurat că voi fi încarcerat cel puţin 14-15 ani. Nu îmi este teamă, nu regret nimic, asta este steaua mea.

Prima dată am fost arestat la vârsta de 16 ani pentru tentativă de viol. Eram complet nevinovat. Mă întorceam de la antrenament, făceam box, când am auzit, seară fiind, ţipete dintr-un hol al unui bloc. Am intrat  temător înăuntru, am văzut trei tineri care voiau să violeze o elevă. Când m-au văzut, au sărit pe mine , iar unul dintre ei m-a lovit în cap cu o rangă, o ţeavă, ceva dur. Au fugit, în fuga lor au luat şi fata cu ei. I-au promis o sumă  mare de bani, dacă va declara că eu am vrut să o violez şi ei au salvat-o. Au ameninţat-o că în caz că nu va  face cum spun ei , o vor omorî, pentru că ei nu vor păţi nimic , părinţii lor fiind procurori, judecători şi mahări din poliţie.

La anchetă şi mai târziu în instanţă fata şi cei trei au declarat că eu am vrut să o violez, aşa s-a întâmplat că dintr-un cavaler gata să scap pe Dulcineea din ghearele răilor, am ajuns în boxa acuzaţilor, apoi în şcoala de corecţie.

În şcoală am învăţat să fac tâmplărie, am fost un copil cuminte, gata să ajut, să învăţ, pentru a ajunge mai repede afară la familie.

A doua lovitură am primit-o când, arestat fiind, mi-a murit tatăl, el era singurul care aducea bani în familie. Mama a rămas cu ceilalţi doi fraţi mai mici fără nici un ajutor.

Am suferit mult când ne-a părăsit tata, mama era bolnavă, avea o pensie de 300 de lei. Am refuzat  să mă mai caute  cu pachete, eu aveam ce mânca, dar ei, fraţii mei, ce mâncau dacă mama îmi aducea mie? În sfârşit, m-am eliberat şi am căutat un loc unde să muncesc. M-am angajat în tâmplăria unui patron. I-am spus de unde vin, a zis:” bine, te angajez cu o jumătate de normă pe zi”. Adică mă ponta 4 ore, deşi eu lucram 8-9 şi chiar 10 ore pe zi. Pentru restul orelor mă plătea separat cu bani în mână fără să mai treacă prin statul de plată. Într-o zi am văzut  pe colegii mei cum vindeau nişte scândură, iar banii i-au băgat în buzunar. Din teama că ar putea arunca pe mine că am înstrăinat scândura, i-am pârât patronului. Acesta i-a chemat la el şi le-a pus în vedere să nu se mai întâmple asemenea fapte că îi dă afară. Colegii şi-au dat seama că eu i-am pârât şi s-au hotărât să mă piardă.

Câteva zile mai târziu au dat foc la o grămadă mare de rumeguş uscat amestecat cu talaş, chiar în momentul în care eu eram la fumat. Cum locul de fumat nu era departe de depozitul de rumeguş, au aruncat pe mine că eu am produs incendiul. Focul s-a propagat cu repeziciune, au venit pompierii  cu maşinile şi au stins incendiul când focul ajunsese la stivele de scândură.

Din nou am fost arestat nevinovat. Eram un om ghinionist. În trei luni de la eliberare eram din nou priponit. Să o scurtez, după a doua eliberare nu am mai găsit de lucru, deja ajunsesem recidivist.

Casă nu aveam, viitorul îmi era sumbru. De fiecare cracă a pomului vieţii de care m-am prins s-a dovedit a fi fragilă,se rupea cu mine, cădeam în gol, eram într-un coşmar din care nu puteam scăpa. Îmi pare rău pentru tipul pe care l-am omorât, nu-l cunosc, nu ştiu dacă era vreunul dintre cei care îmi distruseseră viaţa sau era unul cu viaţa distrusă  ca a mea. Nu voi afla niciodată. Acum sunt un om rău, pentru câteva clipe am devenit patetic, nu te lăsa păcălit de vorbele mele, deşi adevărate, nu mai au nimic în comun cu mine, omul de azi. Nedreptăţile au făcut un animal din copilul naiv care am fost. Mână-Lungă a oftat din adâncul sufletului său, apoi privirea, care fusese blândă cât vorbise, devenise dintr-o dată fioroasă ca a unui animal sălbatic care stă la pândă, era încordat gata să sară asupra prăzii. Nu am prieteni, nici nu-mi doresc, lucrez singur, în puşcărie nu suflă nimeni în faţa mea.

-Nu ai obosit băi, Mână-Lungă?-Gheară îl privea în faţă provocator.-M-ai plictisit, destul pentru azi, mi-ai face un serviciu, dacă până mâine nu mai scoţi nici un sunet.

-Băi gulie, cu mine vorbeşti? Mână –Lungă se făcuse ca un rac fiert, ochii îi ieşiseră din orbite.-Tu vrei să o „frigi”cu mine?

-Nu, nu vreau să te rănesc, îi răspunse zeflemitor Gheară.

-Cum mă? Îţi este teamă că îmi strici moaca? –În timp ce vorbea, Mână-Lungă se ridicase de pe pat şi mergea spre Gheară cu mâinile în buzunare. Când a ajuns în faţa adversarului, roşcatul i-a zis:

-Uită-te în ochii mei, spune-mi, ce vezi?

În următoarea clipă de neatenţie a brunetului, fără să scoată mâinile din buzunare Mână –Lungă i-a tras un cap în plină figură, Gheară a căzut ca un bolovan, în cădere s-a lovit cu umărul de marginea de fier a patului. A rămas întins pe ciment. Celălalt  arestat, care tăcuse până atunci, a încercat să-l ajute pe Gheară să-şi revină. Fulgerător dreapta lui Mână-Lungă l-a lovit cu un upercut în bărbie, i-au clănţănit dinţii în gură, din cauza loviturii, s-a clătinat pe picioare şi s-a prins în cădere cu mâinile de capul patului. Era ameţit, dar rezista pe picioare, deşi era posibil să nu fie pe deplin conştient.

Tânjală se făcuse mic într-un colţ al celulei, nu scotea nici un cuvânt, ar fi vrut să nu mai respire, i se părea că face un zgomot prea mare şi ar fi putut să-l deranjeze pe Mână –Lungă.

Au trecut minute bune de linişte. O linişte apăsătoare în care se simţea frica în toată hidoşenia sa.

Gheară începuse să mişte o mână, cu mare greutate a dus-o la cap. Şi-a pipăit faţa şi nasul din care se scurgea un firicel de sânge.

Blajinul, aşa se numea ce-l de-al treilea arestat, se aşezase pe pat şi privea tâmp spre Mână-Lungă, care, se uita fix într-un punct din perete , părea că nu vede pe nimeni, era într-o lume doar a lui.

Cu greu Gheară s-a ridicat de jos, s-a uitat cu teamă la roşcatul lui adversar, apoi a mers la chiuvetă şi s-a spălat de sânge.

-Eşti bine?

-Da stăpâne! De acum poţi să dispui de mine cum vrei, voi fi sclavul tău.

-Senatorule, ai ceva de comentat? –Întrebarea era pusă de Gheară, gata să sară pe cineva pentru aş potoli furia.

-Stai jos mă!  Să nu mai scoţi o vorbă până nu îţi spun eu! Clar? Iar de parlamentar să nu vă prind pe niciunul că vă luaţi! Înţeles?

-Înţeles şefu, au strigat într-un glas cei doi.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Sântion era binedispus, se vedea după  rânjetul larg  care împodobea gura lui puţin strâmbă rămasă în urma unei pareze faciale.

Fostul şef  DNA îl ţinuse numai în ciocul opincii , nu-l suporta  pe Sântion pentru că nu răspundea la comenzile politice. Când şeful lui a demisionat, mai mult a fost demis, în urma constatării că teza de doctorat a fost plagiată în proporţie de peste 4%, a fost cea mai mare bucurie pentru el.

Mereu se lăuda cu doctoratul lui şi cu handbalul practicat în tinereţe. Era un tip masiv, fostul lui şef, când călca, te aşteptai să iasă apă din asfalt. Plângeau scările când el cu toată greutatea lui urca treptele.

S-a dus bosul, odată cu el şi Zenobie, tâmpitul, ştia că este urmărit şi s-a mai lăsat mituit. A fost o pleaşcă pentru cei care nu-l sufereau. Acum e arestat, ţinut la secret.

-Domnule Tânjală, cum a fost noaptea petrecută la noi?

Bietul senator încă mai era speriat de cele văzute în celulă. Nu închisese ochii de frica lui Gheară.

-Ce vreţi să vă spun domnule anchetator? Sunt la mâna dumneavoastră, spun tot, spun şi laptele pe care l-am supt de la mama. -Într-un gest de umilinţă maximă, Tânjală a căzut în genunchi în faţa lui Sântion,  a prins mâna procurorului şi cu lacrimile şiroind pe obraji a început să o sărute.Procurorul nu şi-a tras mâna, îl excita noua situaţie, se simţea Dumnezeu, îl îmbăta puterea fie şi asupra unui singur om. Ştia că de acum senatorul va fi o cârpă în mâna lui şi îl va stoarce ca pe o lămâie.

-Ridică-te Tânjală, ai înţeles cine este Dumnezeul tău. Află că îţi sunt singurul prieten, un prieten adevărat. Spune-mi tot ce ai făcut!  Spune-mi cum i-ai dat bani liderului de partid. Să nu mă minţi, să-ţi descarci sufletul şi conştiinţa, eliberează-te de toată mocirla acumulată! Dă-mi-l pe mână pe bosul vostru! Pe tine oricum nu te mai scapă nimeni! Ia-i lângă tine pe toţi, cu menţiunea că tu, dacă vorbeşti, vei putea scăpa mai uşor.

  Două ore a scris Tânjală, a scris tot despre afacerea cu Sprinţaru şi bonus tot ce ştia despre liderul de partid şi despre liderul grupului din senat. Nu avea dovezi, dar ştia despre actele de corupţie ale celor doi. Tânjală, laş de felul lui, a înţeles că trebuie să-i lingă picioarele procurorului dacă voia să scape ieftin. Ce-i păsa de şeful partidului! E drept că îl făcuse senator, însă  acum  era vorba de libertatea lui. Să plătească! La fel să plătească şi liderul grupului  din senat şi-l aminteşte ţi acum cum îi striga pe holurile Parlamentului: „bă, să-mi aduci din Africa o bucată de fildeş, fiţe-ar ţânţarul al dracului”. Nu-i adusese, nu găsise de vânzare, negru de furie liderul îi ceruse bani : „dacă nu ai găsit fildeş, să-mi dai banii! Auzi, banii! Voi vă plimbaţi prin lume şi eu să flămânzesc pe malul Mării Negre!?

                               CAPITOLUL   XV

  Avocata s-a ridicat în picioare, şi-a aranjat cochet roba, a privit lung spre inculpaţi, preţ de o secundă  s-a uitat în ochii lui Sprinţaru, voia să-i transmită să aibă încredere în ea. Şi-a dres vocea printr-un tuşit discret, apoi a răsfoit  filele unei agende groase zăbovind asupra unor paragrafe scrise de mână şi subliniate cu roşu.

-Onorată instanță, a început să vorbească cu glas calm, fără inflexiuni, avea faţa împietrită cu un imperceptibil zâmbet îngheţat în colţul buzelor senzuale, astăzi ne aflăm în faza de judecată a inculpatului Gheorghe Sprințaru, fost primar al comunei Malu Plecat. Domnul Sprințaru este trimis în judecată pentru dare de mită. Inculpatul, ortodox practicant, a săvârșit un cumul de fapte reprobabile, fapte pe care societatea românească le pedepsește cu asprime. Ce pot să vă spun despre inculpat? Ce argumente pot aduce în apărarea lui? Multe, dar mă voi limita doar la câteva.

Să nu uităm onorată instanță că  această faptă blamată, vine din negura vremurilor , vine din Eden, acel rai pe pământ care se găsea între Tibru şi Eufrat şi unde au sălăşuit primii oameni, -pe măsură ce înainta în discurs, cuvintele erau spuse pe un ton mai ridicat, uşor cântate.

-Se spune, a continuat avocata pledoaria, privind sfidător spre procurorul de şedinţă, că în acel loc Adam şi Eva aveau voie să mănânce fructele tuturor pomilor care se găseau acolo, mai puţin dintr-unul, din pomul cunoaşterii binelui şi răului. Întrebarea care se pune şi s-a pus de-a lungul istoriei a fost următoarea: de ce a pus Dumnezeu această interdicţie? Ştia Creatorul cum vor reacţiona oamenii, dacă vor pica în păcat şi vor gusta din acel pom? Ştia Domnul că primii oameni îşi vor dori să aibă ce nu este al lor, ce le este interzis să aibă prin lege? Sigur că Atotputernicul ştia, pomul era doar motivul pentru care oamenii urmau să fie alungaţi din rai pentru a merge să stăpânească pământul cu: apele, animalele, vegetaţia şi toate bogăţiile lui. Dumnezeu le-a întins o capcană în care primii oameni au căzut, iar de atunci şi până astăzi oamenii cad în cursa în care au căzut Adam şi Eva, aceea de aş dori ceea ce nu au şi le este interzis prin legea laică sau morală, să aibă. Prin sacrilegiul comis, la îndemnul şarpelui, Eva şi Adam, au fost culpabilizaţi de Dumnezeu şi alungaţi din rai să muncească pentru a avea cele necesare traiului.De fapt pomul a fost capcana întinsă de Dumnezeu primilor oameni pentru a-i trimite să stăpânească pământul şi pentru a îi învinovăţi veşnic. De-a lungul veacurilor oamenii au avut de luptat cu tentaţia de a mânca din fructul oprit care se găsea, se găseşte încă, sub diferite forme. Prin urmare, tot ce ne dorim şi ne însuşim şi nu este al nostru, este o încălcare a poruncii Domnului aşa cum a făcut Eva şi Adam încurajaţi de diavol sub forma unui şarpe. Ucigă-l Toaca,  poate lua diferite forme, în speţa noastră a luat forma senatorului Tânjală şi a lui Asudatu, şeful biroului investiţii din cadrul CJ, aceştia i-au arătat primarului fructul oprit şi cum poat mânca din el . Calea spre bogăţie nu este mereu una licită, de cele mai multe ori va fi un drum în afara legii, dar la fel ca şi Eva şi omul modern, va eluda porunca de a nu îşi însuşi ceea ce nu îi aparţine şi, încălcând legea, va încerca să-şi ia fructul oprit. De-a lungul existenţei omenirii, corupţia şi delapidarea au fost infracţiunile care au stat la masă cu toţi aceia care au avut frâiele puterii în mână..

Să revin la inculpat, ca primar s-a zbătut să facă ceva pentru sat, martorii audiați în ședințele trecute au confirmat că în timpul mandatelor sale s-au construit foarte multe lucruri în beneficiul comunității exp.: școla, grădinița, s-a renovat clădirea primăriei, un fost conac boieresc cu arhitectură barocă de la începutul secolului XX şi, exemplele pot continua. Cum s-au petrecut faptele în speţa noastră? Anul trecut s-a întâmplat ca un deal, din cele care mărginesc comuna, să o ia la vale, alunecarea de teren, viitura pământului a acoperit zece case întâlnite în cale. Noroc că oamenii s-au putut salva, nu și agoniseala lor de o viață, aceasta a rămas sub movila de pământ. În această situație primarul a început să bată pe la ușile autorităților superioare pentru a rezolva problemele grele ivite în localitate.     Consiliul Județean a respins ajutorarea sinistraților din Malu, pedepsindu-i într-un fel, pentru că votaseră un primar de la alt partid. Senatorul din colegiul lor s-a lăsat destul greu convins să-l ajute, abia după ce l-a constrâns pe primar să facă anumite promisiuni. De fapt primarul l-a căutat vreo trei luni pe senator până l-a găsit, Tânjală era plecat în Tanganyka să salveze ţânţarul Anofel, apoi a fost în vacanţa parlamentară, abia prin toamnă a dat de el. Întrevederea dintre senator şi primar s-a desfăşurat cam aşa: când l-a văzut pe Sprinţaru şi a aflat ce doreşte, Tânjală s-a uitat la el, apoi a zis: „da, te ajut, dar mie ce îmi iese? Nu neapărat pentru mine, dar e foame mare în partid”. A încercat Sprinţaru să o scalde, să se vaite, răspunsul a fost categoric: „ești de la opoziție, trebuie să plătești!” Același lucru i l-a spus și Asudatu, șeful biroului investiții din cadrul Consiliului Județean, „te ajut, dar trebuie să mănânce și șefii mei, te asigur că sunt și flămânzi și pretențioși, deci ,suma trebuie să fie frumoasă.”

Sprințaru se afla într-o dilemă, să lase oamenii de izbeliște, dealul neconsolidat și cu pericolul unor noi alunecări de teren sau să profite de faptul că avea aceste promisiuni, chiar cu unele amendamente pe lângă lege și să se apuce de treabă? A acceptat condițiile lor, așa a putut ridica cele zece case și consolida dealul. Certificatul de garanție al lucrării este pentru 20 de ani. Construcţiile au fost solide şi de calitate. A fost umflată factura și săturată pofta reprezentanților puterii, a senatorului care l-a rândul lui a împărțit banii primiţi el știe cu cine și a șefului biroului investiții care, după declarațiile lui, a dat banii șefilor ierarhici.

Primarul Sprințaru, onorată instanță, este produsul societății de astăzi. El a procedat așa cum ar fi făcut orice alt primar din această țară. Nu este un infractor izolat, este un cetățean care s-a acomodat cu modul de lucru al celor instalați la putere. Aici nu putem vorbi despre membrii unui singur partid. Când este vorba de furt din avutul obștesc și de corupție, nu putem spune că este vina unui singur guvern, corupția și furtul a intrat în sângele celor care vremelnic ne-au dirijat şi ne diriguiesc treburile țării. Se caută sinecuri și stipendii, există o luptă surdă a partidelor pe ceea ce a mai rămas din averea țării. Cine este Gheorghe Sprințaru? Este o mică rotiță în angrenajul marii corupții instalate în instituţiile ţării. Este primarul vinovat? Da, este vinovat că s-a născut în aceste vremuri tulburi. Putea demisiona, da, dar și cel care ar fi venit în locul lui, ar fi procedat la fel. De ce? Pentru că nu primarul corupe, ci acei funcționari din vârful statului îl obligă să fure, pentru ca din banii obținuți ilicit, să poată plăti demnitarii şi funcţionarii de care depind acordarea sumelor de bani necesare primăriei pentru diferite lucrări.

Primăria, implicit primarul, se află într-un cerc vicios din care nu poate ieși.

Conform legii, primarul este vinovat, vă rog onorată instanță să țineți cont de faptul că Sprințaru nu a promis nici un ban senatorului sau șefului de birou din cadrul Consiliului Județean. El, primarul, a fost obligat să accepte returnarea unui anumit procent din suma pe care urma să o primească pentru reconstrucția caselor și consolidării dealului. Aprobarea fondurilor de către senator şi şeful biroului investiţii din cadrul Consiliului Judeţean a fost condiţionată de returnarea acelui procent din suma de bani ce urma a fi aprobată pentru lucrare. Vă veţi întreba de unde puteau fi luaţi banii? Ei bine, onorată instanţă, proiectul a fost supraevaluat pentru a rămâne bani nefolosiţi. Factura s-a lansat conform proiectului din care constructorul a oprit suma reală necesară realizării investiţiei, iar banii care au fost în plus, au fost returnaţi numerar lui Sprinţaru, care, i-a împărţit conform înţelegerii anterioare între Tânjală şi Asudatu, pentru el a oprit o sumă infimă.

Se va pune întrebarea de ce nu a mers primarul la poliţie şi procuratură? Simplu, din teama că va ajunge la persoana greşită. Să nu ne sfiim să afirmăm, chiar şi aici în sala de judecată, faptul că, avem şi în poliţie şi procuratură destule cazuri de corupţie, de altfel şi în această anchetă s-a descoperit un procuror care era corupt. Primarul Sprinţaru a ales să-şi pună în joc libertatea, deoarece ştia că dacă va da mită, se va poziţiona în afara legii, doar pentru a rezolva problemele stringente ale comunei.

   Domnule preşedinte, onorată instanţă! Nu ne aşteptăm ca Sprinţaru să fie iertat, însă vă rog să ţineţi cont în dozarea pedepsei, de faptul că infracţiunea lui a avut la bază o necesitate a locuitorilor comunei. Chiar dacă s-a produs o infracţiune, au fost ridicate cele zece case şi consolidat dealul care era o ameninţare permanentă pentru locuitori aşezării rurale unde inculpatul era primar.

Domnul Sprinţaru se angajează să plătească prejudiciul de 10.000 de euro partea lui din întreaga sumă primită de la patronul Sandu Ioanci, diferenţa  de bani a fost împărţită în mod egal între Tânjală şi Asudatu. -Avocata s-a oprit, a înclinat uşor capul în direcţia completului de judecată, şi-a strâns hârtiile, în acel moment arăta ca Cicero când a cerut în Senatul Romei întoarcerea lui Cezar din Bretania, avea aceeaşi măreţie, aceeaşi prestanţă. A privit în sală cu un sentiment de mulţumire, s-a aşezat pe scaun cu faţa radiind de satisfacţie, ştia că reuşise din nou să impresioneze judecătorii. De altfel, repetase acasă, în faţa oglinzii, modul în care urma să ţină discursul de apărare a lui Gheorghe Sprinţaru, îşi studiase fiecare gest până la amănunt, nu era teatral, nici forţat, fiecare gest întărea cuvântul spus.

   Un an de zile mai târziu, Sprinţaru ieşea pe poarta pentinciarului, era mai gras cu câteva kilograme, dar tot falnic. Adrian îl aştepta cu maşina şi împreună au plecat spre casă.

A fost primit cu drag de săteni, toţi îşi aminteau lucrurile bune făcute de el în lunga perioadă cât fusese primar.

   În perioada cât fusese închis scrisese o carte despre administraţia publică la nivel de sat, era o carte autobiografică. Nu era un bestseller, dar putea fi un bun ghid pentru viitorii primari. A condamnat în acea carte corupţia şi modul în care un edil ajungea să corupă şi să fie corupt. Dacă va fi citită de cineva, nu se ştie, dar în mod sigur pe el l-a ajutat să se elibereze mai repede.

A lăsat să treacă câteva zile, apoi a mers în parc, a căutat bătrânul stejar scorburos pe care Gheorghe îl folosise pe post de seif, a luat caseta cu restul de bani, era o sumă frumuşică, cu ei urma să se descurce până când va ieşi la pensie. A căutat în casă un loc ferit şi i-a depozitat fără să spună la cineva de existenţa lor. Plătise prejudiciul de 10.000 de euro, sigur că suma care îi revenise fusese mult mai mare, în schimb a jonglat cu cifrele cum a vrut. Tânjală şi Asudatu îi reproşaseră această excrocherie a lui, merseseră până acolo încât plătiseră nişte „băieţi” să-l „aranjeze”. Sprinţaru a prins de veste, a contactat pe cei care urma să-l „aranjeze” şi i-a plătit mai mult decât Tânjală şi celălalt, nu numai că nu l-au bătut, dar până când s-a eliberat au fost „îngerii” lui păzitori.

Nu regreta nimic fostul primar, pentru cât furase executase un an de închisoare, acum era un om liber şi curat. Se putea bucura în linişte de agoniseala de-o viaţă. Nevastă-sa, Florica, era fericită, în sfârşit avea bărbatul tot timpul acasă cu ea. O dată pe săptămână îl îndemna să plece:

„-Mergi şi tu la cârciumă să bei o ţuică, mai stai de vorbă cu oamenii, nu te grăbi să vii acasă, relaxează-te! Eşti un om bun, ai dreptul la viaţă, nu te voi cicăli toată ziua!”

Gheorghe era mulţumit în sufletul lui, femeie ca a lui nu are nimeni. Pleca cu inima strânsă, Florica cu bună ştiinţa îl trimitea la cealaltă femeie, mergea la Manuela după ce trecea în revistă oamenii de la cârciumă. Nu zăbovea decât cât să salute pe cei prezenţi, rezista ispitei de a comanda ceva sau de a se lăsa „cinstit” de vreunul din clienţii cârciumei.

   Manuela îl primea cu drag, abia aştepta să-l vadă, nu-i cerea niciodată nimic pentru ea sau pentru copil. Era mulţumită să-l strângă în braţe. De bani nu ducea lipsă, ştiuse să strângă cât timp iubitul ei fusese primar. Nu o ducea rău nici acum, consilierii şi primarul cel nou o solicitau să le dea sfaturi. Găsea în glastra cu flori, din încăperea unde îşi ţinea sculele ei de curăţenie, diverse sume de bani, nu ştia de la cine sunt. La început nu i-a luat, a aşteptat câteva zile să vadă dacă nu este cercetată de vreun funcţionar despre banii găsiţi. Când a văzut că banii sunt special puşi acolo pentru ea, nu a mai ezitat şi i-a luat, mulţumind în gând Domnului pentru dar. Copilul Manuelei era mare acum, îi spunea tată lui Gheorghe, fostul primar îi plătea meditaţiile, băiatul urma să meargă la liceu. Neoficial era recunoscut de toată lumea şi acceptat de familia lui Sprinţaru.

   Tânjală şi Asudatu, după ce au scris câte două cărţi de fiecare în timp de aproape doi ani cât au fost arestaţi, au fost eliberaţi. Au trecut pe la foştii prieteni să-i ajute  să-şi găsească  de  muncă , au fost ignoraţi şi ocoliţi de parcă aveau ciumă. Nimeni nu voia să fie văzut în compania unor foşti deţinuţi pentru corupţie. Foşti lor colegi şi prieteni erau curaţi, cinstiţi şi incoruptibili? Sau nu le venise rândul să fie cercetaţi? Vom vedea mai târziu!

-

  

-

             

.