Mierea amară. cap XIII

Era obosită şi pierdută într-o lume a magiei, a urcat treptele din scândură care gemeau de prea multă folosinţă, a trecut pe lângă prima cameră din care răzbăteau râsetele  şi ţipetele de bucurie ale copiilor, acestea au făcut-o să tresară şi să o smulgă din gândurile ei. A deschis uşa, a intrat în micul apartament. Gabriela nu venise. A pus geanta pe unicul scaun, haina groasă cu guler din blana artificială a lăsat-o să alunece de pe ea pe podea, apoi s-a trântit  îmbrăcată pe pat. A fixat ochii în tavanul înalt, din care varul cădea la fiecare uşă trântită mai tare. Gândurile i-au zburat la Adrian, voia să-l vadă clar, îl iubise, încă şi-l dorea lângă ea, în faţa lui se afla tot timpul Amalia, nu-l vedea din cauza ei, îl acaparase, îl pitise sub fustele ei lungi care îi acopereau picioarele cu şerpişori varicoşi. O ura pe soacră-sa, o considera unica vinovată pentru distrugerea căsătoriei.

A închis ochii, voia să doarmă, a fost trezită de mâna fină a lui Demostene. A fost o atingere ca mângâierea brizei pe timp canicular. A liniştit-o. Ochii i-au rămas închişi, doar el venea tot mai aproape de ea. Îl aştepta. Îl dorea. Îl voia. Era prinsă în plasa fină a iubirii. Dulce plasă. Nu se zbătea să scape, ştia în subconştientul ei că dacă se va zbate laţul iubirii dulce şi amăgitor se va strânge tot mai mult. Aştepta să fie „devorată”, iubită, alintată, să se simtă dorită, să-l vadă că luptă pentru ea.

Petrecuseră împreună o după amiază frumoasă, după ce gustaseră câte un deget de coniac şi un pic de cafea, plecaseră să se plimbe fără ţintă, nu-i păsa de nimic, era liberă, nu avea obligaţii.Nici nu voia să-i creeze obligaţi lui Demostene. Voia doar să fie cu un bărbat liber în gândire şi lipsit de prejudecăţi. Se terminase cu fata de la ţară cuminte şi cu mintea plină de îngrădiri, cu întrebări neîncetate de tipul : „ce va zice cutare...”. Nu-i păsa, a ţinut cont de lume şi de soacră, s-a păstrat fecioară până în noaptea nunţii şi, care a fost rezultatul? După câteva luni a apărut un divorţ ca unică soluţie de rezolvare a unei căsătorii eşuate.

Voia să fie liberă, fără soacră, fără mamă , fără tată, acum era avocata Emilia Costescu, ăsta era singurul lucru pe care trebuia să-l apere, titlul de avocat. Nu era puţin lucru, trebuia să muncească, să continuie să se pună la punct cu legislaţia şi cu funcţionarea instituţiilor. Voia să fie o bună profesionistă. Însă pentru a se dedica cu totul muncii de avocat pledant trebuia să fie liberă în gândire, să nu o apese problemele personale.

Demostene putea fi calmantul de care avea nevoie. Venea lângă ea ca o adiere uşoară, niciodată nu avea vocea ridicată, întotdeauna elegant, pedant, stăpân pe el şi curtenitor. Fascinant când vorbea, minunat când tăcea şi lăsa doar privirea lui caldă să-i şoptească secretele inimii, bărbatul pusese stăpânire pe fata care nu se mai voia a fi roaba iubirii pentru cineva.

Pe lângă complimentele curtenitoare, vorbele de alint şi gesturile de curtoazie, Demostene o sfătuia pe Emilia să se dedice munci şi să nu se lase păcălită de un tip rafinat ca el, fiindcă, pe cât este de amabil, curtenitor şi gentil, pe atâta este de instabil. De aceea ar fi bine să stea, nu departe de el, însă, să nu se îndrăgostească caz în care el nu s-ar face cu nimic vinovat şi nici nu ar lăcrima dacă ea îi va cere să rămână, fiindcă nu poate trăi fără el. Îşi păstrează posibilitatea de a pleca de lângă ea oricând, fără regrete, ci doar cu amintirea unei femei frumoase şi inteligente, ar vrea să o ştie puternică dacă s-ar păstra în limitele curteniei. Bărbatul îi spuse franc, ca pe ceva ce venea de la sine, că vrea să o aibă ca femeie, pentru că îi plăcea în mod deosebit de ea, însă fără ca această dăruire să aducă obligaţii în plus.

Îi plăcuse vorbele lui, aşa vedea şi ea viitorul, fără implicaţii emoţionale, fără iubire înrobitoare, doar cu satisfacerea unor capricii atunci când vrea şi avea cu cine. Demostene era tocmai ce îşi dorea în acel moment. Îl vedea ca pe medicul curant al sufletului ei rănit în iubirea neîmpărtăşită. Îl simţea puternic, era, deşi nu avea o mare vechime în barou, un avocat respectat de toţi şi adulat de toate avocatele. Emilia se simţea mândră fiindcă ea fusese aleasă dintre toate femeile, chiar dacă era o relaţie care nu se baza pe iubire, se baza pe ceva mai puternic, pe respect.

O furase somnul. Afară era întuneric, se însera devreme, deşi ziua se mărise mult în martie. Uşa, deschisă uşor de Gabriela, a trezit-o. Nu s-a mişcat, a rămas întinsă . Nu voia să piardă definitiv legătura cu Demostene. De acum era visul ei frumos, chemarea spre libertate. Bărbatul nu voia să o înrobească, ci să-i redea libertatea, să o facă să privească viaţa prin ochii ei de femeie, să fie puternică, să înţeleagă că nu are nevoie de un bărbat lângă ea pentru a fi tare, fiindcă ea este însăşi puterea. Bărbaţii au nevoie de ea pentru a deveni puternici şi nu invers.

Lumina becului, mult prea mare faţă de mărimea camerei, a făcut-o să deschidă ochii.

-Ce faci prinţesa mea? Ai venit de mult? Eşti bine? Gabriela roşie în obraji, frumoasă şi grijulie, vorbea ca o mamă când îşi regăseşte fiica.

-Vino lângă mine! În casă era bine, soba din teracotă, cu stâlpişori şi cerbi de culoare bej, cabraţi şi gata să zboare, bine  reliefaţi de meşterul teracotist, scotea o căldură plăcută. O cuprinsese o moleşeală dulce, prin trup îi treceau suliţe plăcute de lascivitate. Vino scumpo, tu eşti prietena mea cea mai bună!

Gabriela, după ce pregătise două ceşti cu ceai aromat şi îmbietor, s-a urcat în pat lângă Emilia, cu ceştile în mână, fetele au început să vorbească despre cele petrecute în acea zi:

-Spune-mi, Gabriela, cui i-ai sucit minţile astăzi? E un bărbat frumos? Este şarmant?

-E fermecător, volubil, sensibil, seducător, puţin împrăştiat, însă un bărbat pe care mi-l doresc în pat. Nu-ţi fie teamă, nu mă voi îndrăgosti, îl voi face pe el să iubească, să se târască la picioarele mele, pe toţi bărbaţii îi voi face sclavii mei, sper să-mi cadă în mreje şi Adrian, te voi răzbuna prinţesa mea. Îl voi face să plătească fiecare lacrimă care a curs din ochişorii tăi frumoşi, tribut dat iubirii  pentru el. Nu va scăpa nepedepsit, sper ca jocul să fie lung şi să intre în el şi scroafa de mamă-sa. Scumpa mea, când te văd tristă sunt ca marinarul în mijlocul furtunii, caut soluţii şi nu le găsesc, cum să părăsesc oceanul? Tu fata mea scumpă cum ai petrecut după amiază, te-am văzut cu Demostene, cum este?

-Nu mă întreba, am luat foc instantaneu, ardeam toată, întregul corp era un jar încins, din obraji îmi ieşeau flăcări, din gură dorinţă, braţele le ţineam forţat să nu sară de gâtul lui. Ardeam precum torţa olimpică, îl doream, îl voiam în acel loc, pentru mine nu mai exista univers, el era soarele, iar eu unica planetă, care, nu mă învârteam în jurul lui, voiam să mă contopesc cu el, să mă topesc în braţele lui. M-aş fi întins pe masa din local, precum pacienta în faţa doctorului, l-aş fi lăsat să mă consulte, să simtă febra, febra iubirii, a dorinţei mai presus de fiinţa mea. M-a atins cu blândeţe, apoi tot cu blândeţe m-a coborât din înălţimiile trăirilor mele. Mi-a spus cu vocea lui caldă să nu mă îndrăgostesc de el, să-l văd doar ca pe un animal de rasă, ca pe un animal care ofere tandreţe, căldură şi prietenie sinceră, însă care nu se va îndrăgosti, nu poate fi a-l unei singure iubite. Este adulat, căutat şi dorit de multe femei, nu vrea să rănească niciuna. Însă pentru mine va fi confidentul, profesorul, îndrumătorul şi apărătorul meu.

Am acceptat, acceptam orice, doar să simt  cum buzele lui le cuprind pe ale mele într-un sărut pătimaş, voiam să le umezească cu limba lui, să-mi potolească focul lăuntric. Mi-a vorbit mult şi cu căldură, m-a făcut să înţeleg, că este bine să fim amândoi precum doi prieteni care se sprijină reciproc în orice problemă. Mi-a spus că voi fi mai câştigată cu el prieten şi confident, decât cu el iubit. Nu vrea să se îndrăgostească pentru că este posesiv şi agresiv, din acest motiv s-a separat de nevastă. Spunea, era un dulce când vorbea cu un zâmbet reţinut în colţul buzelor, că doar aşa prietenia noastră va fi pe veci.

L-am întrebat de ce nu vrea să formăm un cuplu, s-a uitat la mine lung, a băut o gură de coniac, apoi a gustat din cafea, voia să câştige timp, m-a privit adânc în ochi apoi a răspuns: „Emilia, eşti cea mai deşteaptă, cea mai frumoasă, cea mai tânără din tot baroul, spune-mi, de ce să devii roaba unei iubiri? Ai mai trecut printr-o iubire, rănile nu-ţi sunt pe deplin vindecate nici acum. Noi doi putem forma cea mai puternică echipă de avocaţi, o cooptăm pe Gabriela pentru documentare, iar noi pledanţi. Iar seara, doar noi doi ne putem răsfăţa cum vrem, pentru că ne plăcem şi ne dorim, doar frână să punem să nu ne îndrăgostim. De altfel, cred că o dată ce vom începe colaborarea nu va mai fi loc pentru iubire, nu vom mai putea, ne vom ciondăni, vom căuta cele mai bune soluţii pentru speţele noastre. Aventurile amoroase nu vor merge tot timpul bine, nu totdeauna vom găsi oameni compatibili cu noi. Atunci întâlnirea noastră va fi explozivă, pentru că orice partener vom avea, îl vom raporta la noi. Niciodată nu vom găsi, tu un bărbat, iar eu o femeie care să ne înlocuiască. Emilia, noi suntem partea de sus a stachetei amorului, de la noi în sus nu mai există trepte, de aceea, viitorii noştri parteneri nu vor fi pe placul nostru. Ne vom întoarce de fiecare dată cu mai mult drag, cu mai multă dorinţa, unul spre celălalt”.

-Ce părere ai iubita? La început voiam să-i sar la gât, să-l zgârii pe faţă când îl auzeam vorbind cu calm în timp ce inima mea era friptă pe jar. Simţeam cum mi se usucă sufletul, respiraţia se oprise, priveam năucă bărbatul frumos, ca un „zburător”, care îmi explica didactic cum aveam să ne întâlnim precum doctorul cu pacienta, ori avocatul cu clienta. Eram dusă cu capul, nu înţelegeam nimic, apoi m-am luminat, am înţeles că el are dreptate, pentru ce să sufăr pentru toţi nebunii? Deocamdată îmi voi lua o vacanţă de la sentimentele erotice, voi încerca să trăiesc ca un om normal, alături de un om normal.

-Mă bucur scumpo, vom răzbuna toate femeile abuzate.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Amalia Păsculescu, sprijinită într-un baston, cobora cu greu cele cinci trepte de la ieşirea din dispensar.

Era un soare blând de primăvară, razele lui mângâia sufletele oamenilor şi ajutau plăpândele floricele să crească. Când doctoriţa a pus piciorul pe ultima treaptă a scării, un nor, venit de nicăieri, a acoperit soarele, dintr-o dată lumina s-a estompat, frigul a apărut, atmosfera semăna cu sufletul negru al Amaliei.

După scoaterea ghipsului, piciorul drept  a început să o supere, avea o durere sâcâitoare, enervantă. Nu durerea o deranja cel mai mult, nu faptul că nu-l putea pune în pământ, ci situaţia jenantă pentru ea de a se vedea neajutorată. Dintr-o dată s-a văzut în ipostaza neplăcută de a  se compara cu ceilalţi muritori. A fost cea mai grea lovitură pentru infatuata doctoriţă Amalia Păsculescu. O enerva ori de câte ori, o soră medicală, sau infirmieră, îi întindea mâna pentru a o ajuta să urce treptele, sau să-i apropie un scaun. Deşi avea nevoie de ajutor, nu recunoştea, iar fetele care i-l acordau aveau parte de ocările şi blestemele doctoriţei.

Cu greu a intrat în casă, piciorul o durea mult mai tare când timpul era noros, devenise un fel de barometru. S-a trântit pe primul fotoliu din living, a strigat fata din casă, aceasta a venit din bucătărie ştergându-şi mâinile pe şorţul pe care îl purta pus de pe gât şi legat peste mijloc. Era o fată de la ţară de 18 ani, şatenă cu ochii căprui, zâmbitoare ca o zi de primăvară. Părul lung, împletit într-o coadă dată peste umăr îi acoperea sânul drept rotund şi tare, avea corpul de felină, cu mijlocul tras prin inel şi picioare svelte şi viguroase de copil care alergase în câmp după animale. Era o apariţie plăcută şi încântătoare. Doctorul şi Adrian erau încântaţi de prezenţa Ilenei. Pentru ei, fata, era ca razele soarelui după zile de ploaie mohorâtă. Doar doctoriţa tremura de nervi când o vedea. Era geloasă pe tinereţea fetei, pe frumuseţea şi blândeţea ei. Când vorbea, vocea ei suavă bucura auzul, râsul suna ca un clinchet de clopoţel. De câte ori avea ocazia, doctoriţa o bruftuluia fără nici un motiv.

-Unde umbli? De ce nu ai venit stricat-o, să mă ajuţi să urc? Îţi plăcea să mă vezi cum mă chinui? Las’ că vă ştiu eu pe voi ţărani neciopliţi, vă sunt buni doar banii mei. Te trimit la ţară! Ce dacă eşti rudă cu mine. Cel puţin aşa se laudă neisprăvitul de tac-tu, că e văr cu mine, adică mama a fost frate cu tatăl lui, o fi şi ce dacă? Ce eu sunt obligată să vă aduc la mine în casă pentru a vă spăla voi bălegarul în cada mea?

-Mătuşă, nu am vr...

-Cum??? Ţi-am spus să nu-mi mai spui niciodată mătuşă, tanti, ţaţă ori ce dracu apelativ îţi mai trece prin cap? Cu mine să vorbeşti cu „Doamna doctor”, ai auzit fa?! Amalia îşi râdea în barbă, în sfârşit avea pe cineva pe care să-şi reverse nervii. De când plecase din casă Emilia împreună cu mama ei, a dus-o destul de greu. Infirmierele angajate deveneau obraznice, nu avea ce face, trebuia să le accepte, nu avea soluţii. Victor o certa, era de partea îngrijitoarelor, se săturase să tot aducă femei de serviciu de la spital pe care ea le apostrofa continuu, ele se plângeau doctorului cerându-i să le lase să plece. A avut cu Victor o discuţie cu scântei:

-Amalia, înţelege dracului o dată, că nu ai altă soluţie, eşti infirmă total. Dacă nu te porţi frumos cu aceste nenorocite care îţi ia balega de la fund, vei trăi în propria mizerie. A fost pentru prima dată când Victor a apostrofat-o ca pe o ţărancă îndărătnică.

-Nu eşti de partea mea, ţii cu afurisitele astea care vin doar să –ţi ia banii, nu să-şi facă treaba. Să mă umilească pe mine, să mă certe că sunt grasă şi nu se pot lupta cu mine? Amalia era disperată, ţipa şi încerca să dea de mâini, imobilizarea o făcea să tremure de nervi.

-Nu ţin cu ele, tu mă îngrijorezi. Amalia, să discutăm lucrurile la rece. Eşti o buturugă grea şi imobilă, din păcate nu există altă soluţie, aşa vei rămâne până ce ţi se va scoate gipsul. Trebuie să înţelegi că eşti nevoită să cooperezi cu aceste femei. Ai o anumită greutate fizică, nu doar socială, le este şi lor greu să-ţi pună plosca dacă nu le încurajezi măcar. Încearcă să le vorbeşti ca unor oameni, nu-i trata ca pe animale, nu sunt, sunt nişte salariaţi care încearcă să se achite de sarcini cât mai bine. Preţuieşte-le munca, apreciază-i ca oameni! Spune-le că îţi pare rău că ai ajuns în situaţia asta şi că te simţi ruşinată. Ai să vezi ce frumos se vor purta şi ele. Amalia, sunt soţul tău, chiar îţi este greu să fii om? Eu te ştiu de copilă, tu nu ai fost aşa, ce te-a schimbat? Ce vierme roade în interiorul tău? Ce draci îţi umblă prin cap?

Ai distrus căsnicia copilului, ai îndepărtat cele două fiinţe minunate, mă gândesc la Emilia şi mama ei. Una îl iubea pe Adrian, cealaltă te îngrijea cu devotament. Nu ai avut linişte până nu le-ai alungat, iar imaturul de fiul tău, în loc să ţină de nevasta lui, s-a ascuns sub fustele tale, nu l-ai alungat pentru a sta cu nevasta.

A durut-o lecţia pe care Victor i-a ţinut-o. Ştia în adâncul sufletului că soţul ei avea dreptate, însă drăcuroşul din ea care nu o lăsa să redevină om, o făcea să continuie să fie o femeie rea.

Îl cunoscuse pe Victor cu mulţi ani în urmă, era într- o joie a tineretului, seară dansantă organizată de UTM (Uniunea Tineretului Muncitoresc). O invitase la dans, apoi toată seara au stat împreună, îi plăcea că şi el era băiat de la ţară. Îl considera ca pe un frate, putea discuta cu el orice, era deschis şi plăcut, bonom şi jovial. Au rămas prieteni. El a terminat facultatea şi a fost repartizat în Brăila să facă rezidenţiatul, ea mai avea un an şi ieşea medic generalist. Îşi scriau zilnic. S-a înfiripat între ei o iubire sinceră. Într-una din zile, când cerul, nici senin , nici cu nori, nu prevestea nimic, Victor cu un inel pitit în mâna pe care o ţinea la spate a căzut în genunchi în faţa ei cerându-i mâna. A acceptat pe loc, îşi dorea, se visase să fie iubita, soţia lui. Era fericită! Trăia alături de bărbatul iubit o poveste incredibilă de iubire. Totul era în culori vii în jurul lor, fericirea era la ea acasă. Rod al dragostei lor a apărut Adrian, un copil bucălat, voinic şi sănătos.  Reuşise să obţină post de medic generalist într-un cartier select din Brăila, Victor promitea ca rezident chirurg în ultimul an. Se iubeau cu patimă ca doi oameni fără griji, pentru copil angajaseră o doică, o nepoată de-a lui Victor pe care o ţineau în casă.

Florica primea drept plată: casă, masă şi straie. Era mulţumită fata, acasă mai avea 7 fraţi, patru băieţi şi trei fete. Casă grea, când a plecat din curtea părintească mamă-sa i-a strigat din prag: „fată, dacă nu vei fi cuminte şi nu-ţi vei mulţumi stăpânii, să uiţi drumul de întoarcere, să mergi unde te va lumina Dumnezeu, doar la mine să nu mai nimereşti”. Liniştită şi aşezată a fost copila cât a stat în casa doctorilor, a căutat să se ferească din drumul lor, nu ieşea din bucătărie decât dacă era chemată, altfel, dacă nu avea treabă, îşi lua lucrul de mână şi cosea şervete frumoase, cu aţă din mătase pe desene bine conturate, numai bune de pus pe pereţi. Din mânuţele ei pricepute ieşeau şi ii cu modele naţionale pe care le purta duminica la horă, atunci când, cu părul pieptănat cu cărare pe mijloc şi împletit în două coade ale căror vârfuri le prindea la ceafă formând două cercuri, la ureche, pentru a mai atenua mirosul de gaz cu care unsese părul pentru a-l proteja de păduchi, punea o garoafă mare, roşie şi puternic parfumată.

Cât a stat în casa doctorilor a fost respectată de medici, iar ea le-a fost recunoscătoare. După şapte ani, Adrian a fost trimis la şcoală, Florica a fost angajată ca soră medicală în spitalul unde lucra Victor. Făcuse şcoala la îndemnul doctorului Păsculescu, cu acceptul Amaliei.

Liniştea casei doctorilor a fost distrusă la revelionul organizat de comitetul de partid orăşenesc unde au fost invitaţi şi ei. Totul a fost bine şi frumos până în momentul în care a trebuit să aducă osanale soţiei primului secretar. Amalia s-a eschivat, chiar s-a plâns unei "colege" de petrecere că ea:”nu laudă o ţărancă cu balegă sub unghii” , un apropo la faptul că nevasta liderului de partid era o femeie de la ţară neşcolită. Însuşi primul secretar nu era altceva decât un muncitor cu două luni de cursuri intensive  de partid.

Prietena doctoriţei nu şi-a ţinut gura şi a spus mai departe ce îi spusese Amalia. Ştirea, mult amplificată, a mers, pe principiul telefonului fără fir, până la urechile boss-ului comunist. A luat foc, a chemat-o la ordin pe Amalia şi, acolo, în faţa tuturor a făcut-o ca pe o albie de porci. Amalia, fire sensibilă, nu şi-a mai revenit niciodată. Acea întâmplare, alături de altele de până atunci, au determinat-o să se închidă în ea, să dispreţuiască tot ce venea de la ţară şi pe toţi aceea care erau  sub ea ca pregătire profesională.  Răutatea a pus stăpânire pe ea. Nimic nu a mai fost ca înainte. Amalia, din seara fatidică a devenit un monstru.