duminică, 20 ianuarie 2019

Mierea amară. cap XIV


  Trecuse un an de la divorţul Emiliei. O zi de vară. Soarele topea până şi zâmbetele de pe feţele oamenilor. Razele astrului, nemilos de cald, ardeau, dogoreau precum un cuptor încins care este gata să primească aluatul modelat în pâini rotunde şi care vor deveni rumene, aburinde şi cu miros îmbietor. În sălile de judecată, atmosfera era aproape irespirabilă, prin geamurile deschise intra aerul fierbinte,  lipsit de oxigen. Transpiraţia era la ea acasă, batistele nu făceau faţă să şteargă toată apa care curgea şiroaie prin vadurile obrajilor. Femeile machiate şi rimelate, aveau faţa ca nişte tablouri proaste cărora li s-a trasat doar fondul.
Avocaţii care nu aveau procese se răcoreau discutând despre evadări la munte ori la mare. Fiecare dorea să plece cât mai repede şi cât mai departe de căldura sufocantă a oraşului.
Emilia se mutase de câteva luni, împreună cu Gabriela, într-o casă naţionalizată unde ocupa întreg parterul format dintr- un living mare, din care se intra în cele două dormitoare opuse ca aşezare, între ele fiind baia comună, bucătăria era lipită de iatacul unde dormea Gabriela. Ea alesese aşa, voia să fie cât mai aproape, pentru a pregăti mâncarea.
Apartamentele aveau fiecare câte un dormitor şi un cabinet care putea fi folosit ca bibliotecă şi birou.
Gabriela nu a vrut să se despartă nici de data asta de Emilia, încă era ocrotitoarea ei. Fusese cerută în căsătorie de un procuror, frumos ca un Adonis, deştept şi cu cariera asigurată. Era o partidă pe care nici o femeie, în afara Gabrielei, nu şi-ar fi permis să o refuze. Două lucruri nu i-au plăcut  la el, zâmbetul rău, când uita să-l ascundă şi fulgerele din ochi ori de câte ori vorbea cu cineva. Avea o suspiciune continuă, era bănuitor cu ieşiri vulcanice. Gabi nu l-a acceptat. Procurorul a lansat vorbe urâte despre ea, spusese tuturor avocaţilor şi procurorilor că o avusese, însă, nu-i plăcuse lentoarea ei, o simţea ca pe o adormită care, cu plictiseală, accepta sexul. O categorisise ca pe o femeie frigidă şi care, aproape că ura bărbaţii. Procurorul lăsa se să se înţeleagă că Gabrielei i-ar plăcea mai mult de Emilia decât de un bărbat.
Aventura Emiliei cu Demostene decurgea în cele mai bune condiţiuni. Erau ca doi tovarăşi care, împreună, aveau o afacere cu diamante şi îşi apărau investiţia cu înverşunare. Se respectau, se întâlneau ori de câte ori doreau fără ca vreunul dintre ei să se eschiveze. Chiar dacă Dem avea în acea seară o altă întâlnire, amâna randez vous-ul pentru a merge la Emilia.
Fata îl aştepta, invariabil, într-o rochiţă scurtă, elegantă şi cu zâmbetul pe buze. Cum intra pe uşă, condus de Gabriela, ori intrând direct, avea cheia, Emilia îi ieşea în cale, el îi săruta mâna cu curtoazie, apoi îi înmâna, de fiecare dată, ciocolata amăruie, elveţiană, de care făcea rost pe sub mână.
Emilia lua micuţul pachet, îl aşeza cu grijă, aproape cu evlavie, pe noptieră, apoi îl cuprindea cu braţele pe după gât, rochiţa se ridica mult, atât de sus încât se vedea danteluţa de pe marginea lenjeriei intime. Demostene o săruta pe ochi, apoi obrajii erau pupaţi cu drag , buzele erau sărutate apăsat, voia să simtă cum respiră prin respiraţia ei. Fata se lăsa alintată, dezmierdată ca un bebeluş, se pitula la pieptul lui, aproape că dispărea în îmbrăţişarea braţelor puternice şi tandre. Aştepta cu drag momentul în care se întâlnea cu el. Nu se întâlneau des, cel mult de două ori pe lună, de fiecare dată ea îl convoca, îl chema atunci când trebuia să găsească soluţii în anumite speţe grele. Era cea mai apreciată avocată, apăra în dosare grele de delapidare, crime şi corupţie, nu se băga în dosare cu iz politic, care, totuşi, începuseră să fie din ce în ce mai puţine.
Demostene era un as în materie penală, ar fi putut fi avocat în Bucureşti la Tribunalul Suprem. Prefera să fie rege în provincie, decât un avocat bun printre alţi zeci de avocaţi străluciţi.
Pe Emilia nu o considera o rivală profesional, din contră, o lua asociată de câte ori avea ocazia. Voia să o facă să strălucească, să-i umbrească pe ceilalţi, dar mai ales, voia să-l umilească pe fostul soţ al Emiliei. Întotdeauna căutau să apere cauzele în care Adrian era partea adversă. În astfel de situaţii lucrau toţi trei pentru a găsi probe care să-i demonteze argumentele. Adi refuzase un avocat mai în vârstă care-l rugase să se suţină unul pe celălalt, se considera prea bun, mai târziu a văzut greşeala, a vrut să accepte colaborarea,  însă avocatul, care îi făcuse propunerea, se apropiase de Emilia.
O zi toridă de vineri, nu plouase de aproape o săptămână, dogoarea zilei aproape că tăia respiraţia. Emilia împreună cu Gabriela şi Demostene coborau în fugă treptele Tribunalului Judeţean, abia aşteptau să intre la umbră. Au urcat în primul taxi găsit în drum şi au pornit spre parcul orăşenesc. Câţiva castani bătrâni cu umbră deasă îi aşteptau să le răcoarească trupurile încinse.
Au luat loc pe bancă la distanţă unul de celălalt, nu voiau să se atingă, simţeau umezeala hainelor de pe ei. Au respirat de câteva ori adânc, să simtă aerul  oxigenat şi răcoros cum le potoleşte fierbinţeala trupurilor. Demostene, care era încadrat de cele două prietene, a vorbit primul:
-Fetelor, mâine nu am niciun un dosar pe rol. Voi cum staţi?
Emilia a privit întrebătoare pe Gabriela, aceasta a scos din geanta uriaşă, pe care o purta tot timpul cu ea când mergea la instanţă, o agendă, a căutat ziua de sâmbătă, după ce a urmărit cu atenţie tot ce era notat, a zâmbit:
-Prinţesa mea, nu avem nimic pentru mâine, există o speţă, însă partea adversă va cere amânarea pentru studierea dosarului, abia a fost angajată. Prin urmare, suntem libere ca păsările cerului.
-Atunci, dimineaţă la şase pornesc maşina şi plecăm spre Întorsura Buzăului, ştiu o cabană şi un cabanier acolo. Stăm până duminică seara. De acord?
-Da, a răspuns cu glas tare Emilia şi un da abia şoptit venit de la  Gabriela.
-Scumpo, Demostene a privit-o în ochi pe Gabi, eşti minunată, frumoasă, deşteaptă, organizată până la pedanterie, bună bucătăreasă, de ce eşti cu sufletul îndoit?
-Mergeţi voi, nu vreau să vă încurc! Din ochii fetei două lacrimi au pornit spre necunoscut, curgeau timide pe obrajii îmbujoraţi ai tinerei femei, una a ajuns în colţul buzelor, gustul sălciu a făcut-o să tresară, pe cealaltă, cu un gest firesc, de cavaler medieval, Demostene a oprit-o cu un sărut pe obraz, tocmai când lacrima curgea în drumul ei spre bărbie.
-Mergi cu noi, un prieten, inginer pe Şantierul Naval, m-a rugat să-i fac cunoştiinţă cu o fată. Cred că a venit momentul, dacă eşti de acord, să te prezint lui Alexandru.
Gabriela s-a roşit mai tare, apoi a privit spre Emilia. Ochii prietenei o încurajau.
-Sunt de acord, însă nu cred că sunt pregătită să mă mărit, nu vreau să-mi las prinţesa fără ajutor.
-Ba să mă laşi, să te măriţi, să pleci după capul meu, m-ai terorizat destul, mărită-te! Să-i faci şi ăluia capul mare!
Gabriela a privit surprinsă spre prietena ei, nu se aştepta să reacţioneze aşa, mai ales că Emilia o privea cumva încruntată, doar buzele le avea strânse să nu izbucnească în râs.
-Nu te uita aşa la mine, glumesc, însă, trebuie să mă gândesc şi la tine, ai stat destul după fundul meu, îndeplinându-mi toate capriciile ca un soldat sau ordonanţă disciplinată şi ataşată de stăpân. Vreau să fii liberă şi fericită! Nu uita că-s muiere de la ţară şi ştiu să fac de toate de la mămăligă până la fripturii complicate. Gata scumpo, pe cai, Dem, adă băiatu’, avem o fată de măritat!
A doua zi dimineaţă, soarele se ridicase de-o jumătate de suliţă pe cer, încă nu era ceasul şase când Demostene claxona la geamul lor. Fetele, care de mult erau îmbrăcate, pitite după perdea, au aşteptat ca băieţii să coboare din maşină pentru a le întâmpina, apoi după ce i-au văzut, Emilia a exclamat:
-Gabi, sunt geloasă pe tine, e frumos ca Florin Piersic, hai mai repede să nu plece fără noi!
Cum le-a văzut, Dem a făcut prezentările:
-Emilia, regina avocaţilor şi Gabriela regina documentariştilor. Dânsul este inginerul Alexandru Damian.  Prezentările fiind făcute, să pornim la drum! Emilia stai cu mine în faţă şi porumbeii să stea în spate. Şi acum gunguriţi şi vă giugiuliţi, avem drum lung de mers, oglinda retrovizoare o voi orienta de aşa natură încât să nu vă văd, iar Emilia va privi doar în faţă, aveţi toată intimitatea.
Gabriela nu s-a apropiat prea mult de Alexandru, îl privea discret, o înfiora plăcut trăsăturile lui masculine. Avea în jur de 1,80m, slăbuţ, lat în umeri, faţa prelungă, părul bogat, blond închis, pieptănat pe spate, ochii albaştri, un albastru intens, erau vioi, parcă voia să cuprindă toată lumea dintr-o singură privire. Buzele senzuale îmbia la plăceri voluptoase. Gura păstra tot timpul un zâmbet care arăta lumina sufletului şi bunătatea inimii.
Drumul de ţară, pietros şi cu găuri line în el, şerpuia printre coloanele munţilor împăduriţi cu conifere. Dem conducea antent la drum, din când în când, cu drag, privea în dreapta. Emilia îi simţea privirea, de fapt era atentă la drum şi la concentrarea şoferului. Îi era drag, se bucura că mergeau împreună la munte. Soarele se urcase de câţiva stânjeni pe cer, însă aerul era răcoros, plăcut şi aromat, după cum îl simţeau pătrunzând prin geamul întredeschis din partea şoferului.
Pe bancheta din spate, Alex şi Gabi vorbeau în şoaptă, se apropiaseră mult pentru a auzi doar ei ce-şi şopteau, mâna bărbatului se aşezase peste a Gabrilei, la început fata a încercat să şi-o retragă, moale, timidă încercare, bărbatul a înţeles că este dorit, a împins mâna din nou, fata a acceptat fără să schiţeze vreun gest. Alex s-a mişcat pe bancă şi s-a apropiat mai mult, a lipit piciorul de al ei, Gabi a tresărit, însă în loc să-şi retragă piciorul, l-a aplecat mai mult spre bărbat. Alex a simţit că este acceptat, s-a lipit de Gabriela, a început să vorbească mai repede şi mai sacadat, apropierea de fată făcea ca inima să-i bată mai repede.
Şoferul a scos maşina de pe drumul principal şi a intrat pe un drumeag care făcea dreapta printre brazii şi pinii drepţi, verzi şi răcoroşi. După circa 500 de metri au ieşit într-o poiană largă cât vedeai cu ochii, era un platou montan unde mioarele erau aduse la păscut. Pe un măluş, izolat, se afla o căbănuţă, ceva mai departe era o bărăcuţă unde ciobanii dădeau cheag laptelui, lângă baracă era un ţarc, cu o mică aplecătoare pentru ploaie, era strunga unde se mulgeau oile. Dem a parcat maşina lângă cabană, au coborât cu toţi, apoi a încercat uşa. Era încuiată, de altfel se observa un lacăt mare prins în două belciuge care asigura securitatea cabanei. Au plecat spre baracă, locul era pustiu. Au observat, stând pe un bolovan de calcar, la umbra unui stejar secular şi umbros, un bătrân care fuma alene privind undeva în zare, fără să vadă pe cineva. Părea trecut de 70 de ani, slab, cu mustăţile mari în furculiţă, albe, doar în dreptul nărilor erau galbene de nicotină.
-Buză ziua bade!
Bătrânul a ridicat alene privirea spre musafiri, i-a măsurat din cap până-n picioare, parcă ar fi preţuit oile în târg, apoi a răspuns:
-Bună să fie, dacă ziceţi dumneavoastră! Avea un glas dogit de tutun, când vorbea se auzea un şuierat ca de locomotivă care, greu, urca muntele. A scuturat capul cu părul coliliu căzut în plete aproape de umeri. Eu mi-s baciu Ioan, păcurar, acu’ tras pe dreapta de copii şi nepoţi. Îmi pierd timpul numărând fluturii şi firele de iarbă.
-Baciule, unde este, rogu-te, cabanierul? Am vrea să odihnim în noaptea asta aici. Dem îl privea cu toată seriozitatea, fără a fi aspru în vorbă.
Bătrânul a tras din ţigară, a dat drumul fumului pe nas şi pe gură, era înconjurat de vălătuci de fum, a scuipat într-o parte, apoi a zâmbit a râde:
-Acu’ eu mi-s cabanierul, cel adevărat e dus după provizii pentru stână şi pentru cabană. Multe nu am în cămară, da o mămăligă pot face şi un foc de lemne să perpelesc pe el o ciosvârtă de pastramă, apoi  fac şi ceva bulzuri cu brânză usturoaie. Însă, înainte, musai să bem o ţâră de pălincă din aceea care arde beregata dacă n-o ungi mintenaş cu slană. De băut, de nu vom avea vin, avem să bem apă rece din izvorul ce susură colo în vale şi trece pe lângă gorunul ăla mare de-o seamă cu veacul. No, mereţi cu mine şi vă voi slobozi uşa, să puteţi intra. Sunt două odăi, acolo, mereţi şi vă împărţiţi, după cum vă ştiţi perechea. Pentru oarece lipsuri, vedeţi colo, ni, un tufiş mai des, e numa bun să vă primească, pentru a vă uşura. Locul e curat, câini trec tot timpul pe acolo.
-Bace, de unde eşti de fel? Că parcă nu ai fi ardelean sadea, însă nici de dincoace parcă nu eşti. Dem, mucalit, îl urmărea cu coada ochiului, îi era drag bătrânul.
-Ai dreptate tinere, sunt de pe lângă Buzău, din câmpie, în partea de din jos spre Pogoanele. Acu mi-s corcitură, nu sunt nici ardelean, ardelean, dar nici muntean, muntean, se spune că aş fi adevărat român. Aici am venit cătană după ce ne unirăm, o româncă din Ardeal, de aici de peste munte, din zona Covasnei, rămăsese copilă orfană, mamă-sa şi tată-su fuseseră omorâţi în ‘918 când cu Unirea cea Mare, avea 14 ani pe atunci. Era bogată, cu turme de oi şi multă păşune. Eu în satul meu, nu eram nici bogat, nici sărac, dar nici multe acareturi şi animale pe bătătură nu aveam. Cum fata era frumoasă, cu oi multe şi imaşuri, iar eu, spun femeile, nu eram de loc urât, iar pe deasupra eram priceput în toate, mai ales în doinit şi iubit, am făcut codana să se agaţe de mine. Aşa de tare s-a prins, că şi în ziua de azi simt cum mă ţine din scurt şi-mi strigă din prag: “ai grijă blestematule pe unde umbli, că de te găbjesc că mă strici cu vreo muiere, apăi fiertură de mălai din mâna mea, tu nu vei mai mânca!”. Mi-e dragă şi acum ca şi atunci. Mi-a umplut ograda de copii, numa băieţi, mi-a făcut şase de toţi. Acu’ sunt la căşile lor, au copchii, da tot aici trudesc cu mine. Muncim toţi, eu ţin socoteala şi nevasta banii, le dăm la toţi când au nevoie să-şi îmbrace copiii, ori să-şi ia ei câte-o hanţă pe ei. Mai mârâie ei, mai ales nurorile îi tot îndeamnă să iasă din tovărăşeală, însă eu nu le dau drumul. Celui mai mic dintre băieţi nu i-a plăcut păstoritul, a plecat la oraş, a învăţat carte, acu’ a ajuns mare, e maistor. Vă las, eu aş mai vorbi, că sunt dornic de pălăvrăgeală, aici stau singur câtâ-i ziua de lungă.
După ce le-a descuiat uşa şi i-a  pus în temă cu toate utilităţile, bătrânul, râzând în barbă, a plecat la locul lui de veghe.
Au intrat într-una dintre camere toţi. Nu era mare cam trei pe trei metri, avea două paturi, cu arcuri şi saltea din zegras, peste saltea era un cearceaf alb cu ciucuri lucraţi cu igliţa pe margine. Peste cearceaf era o pătură din lână, cum sunt păturile cazone, îmbrăcată în cearceaf plic. Într-un colţ, un godin din fontă încălzea odaia pe timpul iernii. Între paturi, în dreptul ferestrei, era o masă din lemn de stejar negeluit, tocită de multă folosinţă. Pe masă era o tavă cu două pahare şi o carafă din porţelan să tot fi avut vreo doi litri. Lângă masă, două taburete întregeau moblierul.
Sub unul dintre paturi se vedea un lighean mic din tablă.
Gabriela avusese grijă să aducă din maşină gentuţa în care, prevăzătoare,  pusese câte ceva de-ale gurii. Dem adusese cu el o sticlă cu ţuică de ţară care avea ca dop o jumătate de cocean de porumb.
-Copii, eu sunt cel mai bătrân, prin urmare voi fi şeful, întotdeauna este nevoie de şef. Aşa am învăţat în armată, când am făcut la pifani şase luni, eram TR-ist (termen redus), ne spunea un căprar de prin zona gorjului: “mă, ascultă comanda la mine, unde sunt doi soldaţi, unul trebuie să fie şef, să poată merge în aceaşi direcţie, altfel soldaţii o iau unul hăis, altul cea”. Primul ordin pe care îl dau este următorul: Alex, pune ţuică în pahare, ai grijă să pui şi pentru doamne, doar sunt egale cu noi. Al doilea ordin: Gabriela te rog să pui masa. După ce gustăm răchia, mâncăm o ţâră, apoi mergem să ne preumblăm prin împrejurimi. În portbagaj am o damigeană de cinci litri, o ţin de mult după mine, acum e bună, vom lua apă în ea.
Au mâncat şi povestit cu poftă, fetele au stat pe paturi şi băieţii pe taburete. Dem prindea orice prilej să-i fure un sărut scurt şi dulce Emiliei, fata nu se formaliza, primea cu drag sărutul.
Alex a întins de câteva ori gura spre Gabriela sperând să obţină măcar un mic pupic, fata, deşi în ochi se vedea că îi este drag bărbatul, încă nu se lăsa pupată.
 Au plecat să se plimbe, mâncarea şi rachiul îi înmuiaseră, Dem nu i-a lăsat să lâncezească, a ordonat ieşirea la aer, vremea era splendidă. În faţa lor, la mare distanţă, se vedea liziera unei păduri. Tot drumul nu le-a tăcut gura,  bancurile spumoase şi fără perdea, la început făcuseră fetele să chicotească cu pudoare şi obrajii să li se înroşească, apoi au intrat în horă râzând cu poftă tinerească.
Se simţea un aer răcoros cu miros de cetină, pădurea era chiar în faţa lor, gata să-i primească  în braţele ei. Tinerii au pătruns în inima codrului până când au găsit un luminiş şi o poieniţă cu iarba înaltă. Fără multe fasoane s-au aşezat direct pe iarba verde şi bătrână. Câţiva greieri, deranjaţi de intruşii umani, au sărit cântând “cri, cri, cri” căutându-şi alt loc unde să se bucure de linişte.
Emilia şi Dem s-au tăvălit, prin iarba cu miros de iasomie, fără a se jena de cei doi prieteni care încă erau în faza de “tatonare”.
-Emilia ţi-ai înverzit rochiţa, nu se mai spală.
-Gabriela, nici nu vreau să o spăl, o voi ţine amintire. S-a înverzit rochiţa, însă, mi s-a luminat sufletul şi încălzit inima. Bucură-te, bucuraţi-vă de liniştea de aici şi de dorinţa năvalnică care vine peste trupurile noastre! Îmi este bine prietena mea scumpă, mă bucur de dragostea bărbatului de lângă mine. Iubiţi-vă! Viaţa e scurtă. Nu pierdeţi nici o clipă! Vom vedea ce va fi mai târziu! Să trăim azi!


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Vrem pace ori război?

  Suntem pe pământ de câteva mii de ani. Omenirea a trecut prin diferite faze de dezvoltare, Comuna Primitivă, Orânduirea Sclavagistă, Orâ...