Mierea amară. cap XV

  Un foc mare, făcut cu măiestrie de către Ioan, păcurarul cel bătrân, a făcut să adune în jurul lui ciobanii angajaţi şi băieţii baciului, după ce isprăviseră cu aranjatul stânei şi mulsul oilor în strungă.

Într-o groapă, în care bătrânul arsese toată după amiaza lemne groase, a fost pusă, în jar, o oaie întreagă.

Băiatul cel mare, Ştefan, după numele dat la botez de nănaşul cel bătrân, baciul Iştvan, proprietar a câtorva mii de oi, a tăiat o oaie grasă şi stearpă, a dezbrăcat-o cu mare atenţie şi îndemânare de cojocul flocos de lână, i-a scos măruntaiele cu grijă, apoi a spălat-o bine cu apă rece de izvor. După ce a tocat măruntaiele şi o bucată de carne de pe pulpa din spate în felii groase, a pus câteva cepe tăiate feliuţe ca nişte bărcuţe ancorate pe uscat. Când a fost totul gata, bătrânul Ioan a adus, ca pe un  trofeu, un ardei gras, mare şi roşu, pe care Ştefan l-a tocat  după care l-a pus lângă ceapa şi carnea deja bucăţite. A  răsturnat în palma, făcută căuş, sare mare, a cântărit-o puţin, cu priceperea bucătarului, mulţumit de cantitate a presărat-o în cavitatea abdominală a oii, iar ce a rămas, a pus-o peste măruntaie şi legume. Le-a amestecat bine pe toate, apoi le-a pus acolo unde înainte fusese burta şi intestinele. A cusut gaura abdominală ca un felcer priceput. A luat pielea, a îmbrăcat oaia cu grijă, să nu rămână bucată de carne neînvelită, apoi a legat bine cojocul din lână peste trup. Înainte de a o pune în groapă, cu un aluat din pământ a împachetat blana peste tot. Cu grijă au coborât oaia, bine îmbrăcată, în groapa plină cu jar. A pus jar şi peste ea, apoi au pus pâmânt, iar ei s-au tras într-o parte, unde bătrînul făcuse un foc mare care să-i apere de răutăţile ţânţarilor.

O sticlă cu pălincă, adusă de către ciobani, era dată din mână în mână, fiecare bea câte o gură zdravănă, după ce înghiţea apa de foc, se scutura ca de fiorul morţii, apoi cu palma ştergea gâtul glajei şi o dădea mai departe.

Pălinca descleştase limbile, fiecare simţea nevoia să spună ceva din păţaniile vieţii. Bătrânul Ion a început a povesti, iar ceilalţi, ca prin farmec, au tăcut, aşteptând cu toţii să audă povestea  bătrânului:

-De fel sunt din câmpie, la noi se punea preţ pe cultivarea pământului, nu pe creşterea animalelor. Fiecare familie avea, pentru nevoile casei, cel puţin o vacă şi un cal. Cei bogaţi aveau ciurde întregi şi multe perechi de cai. Eu, dragii mei, eram sărac, tata avea mulţi copii, iar pământ nu avea decât cinci pogoane. Munceam toţi, când mâncam, mai mult ne minţeam foamea, decât ne săturam.

A venit timpul să plec cătană. Mi-am făcut valiza, era una mare din scândură de stejar, grea, că abia o ridicam goală, cu valiza pusă în codirla căruţii, peste mâna de fân pentru cal, am pornit la drum. În poartă, mama, cu mâna, în care ţinea un colţ din basma, dusă la gură, plângea. Fraţii rămaşi acasă împreună cu o fetiţă de doisprezece ani, sora cea mică, plângeau strânşi în măicuţa pe care nu aveam să o mai văd, ani de zile,  până la lăsarea la vatră.

Tata a dat bice calului şi am pornit spre Buzău.

Eram un băiat destoinic, cântam frumos şi aveam oleacă de ştiinţă de carte, pentru că eram şi supus, am intrat pe sub pielea căpitanului. M-a luat ordonanţă, nu era greu, trecuse instrucţia. Acum mă îngrijeam de hainele căpitanului, de cizmele lui, de hrană şi de ce mai avea nevoie. Se purta frumos cu mine, doar aşa, să se dea mare în faţa locotenenţilor îmi trăgea câte un şut în fund de mă ridica de-o şchioapă de la pământ. Nu mă supăram, ştiam că după o asemenea lovitură urma o recompensă.

Primeam un bilet de voie să merg în sat câteva ore. Unitatea era amplasată în pădure la vreo trei kilometri de localitate.

Pentru mine, soldat instruit, plus că veneam de la ţară unde eram obişnuit cu mersul pe jos, drumul din unitate până la cârciuma din sat, îl făceam cât cântam trei cântece de jale.

Într-una din zile, fiind miluit de căpitan cu o învoire, după ce îşi încercase şpiţul cizmei pe fundul meu, mergeam ţanţoş pe uliţa colbuită a satului, parte din mândria soldatului, parte din cauza durerii din spate. În drumul meu  am fost oprit de o copilă care nu părea să aibă mai mult de 16 ani. Cu blândeţe în glas, m-a rugat să-i tai o găină. Nu am ezitat, am pus mâna pe cuţit şi fulgerător am luat gâtul orătănii. Fata a rămas uimită de îndemânarea mea, mai ales că pusesem piciorul pe pasăre, să nu sară prin tot praful.

„-Dacă nu te grăbeşti, aş vrea să-ţi aduc un ţoi cu ţuică. Te invitam în curte, de nu aş fi  o copilă singură şi orfană. Nu vreau soldatule să dau lumii capăt de vorbă şi de bârfă. Sunt mândră, nu aş suporta o aşa umilinţă. Îmi placi bade, eşti falnic, de aşa ajutor aş avea nevoie la câtă gospodărie de mare am. Eu vorbesc ca proasta, nu mă lua în seamă, poate dumneata ai familie şi copii acasă, iar aici eu încerc să-ţi sucesc minţile. Aş vrea să ştii că te-am mai văzut venind în sat, nu acu’ e prima dată.”

-Fată dragă, i-am răspuns, nu am familie, sunt holtei, dacă vrei să îmi dai un ţoi cu ţuică cu drag am să-l primesc şi-l voi bea în sănătatea părinţilor tăi, eu auzisem ceva, că ar fi orfană, însă nu eram sigur că am auzit bine.

-Părinţii mei au fost omorâţi acum câţiva ani când se făcu Unirea cea Mare, aveam 12 ani când am rămas singură pe lume. Nu i-ar mai răbda pământul, pe cei care răpiră vieţile părinţilor mei! De atunci mă chinuiesc cu 600 de oi şi câţiva ciobani care mai mult mă fură decât să mă ajute, deşi îi plătesc bine. Avem imaşurile noastre unde păşunăm oile, nu plătesc pentru păşunat, decât la primărie birul pentru pământ. Tu ai multă avere la tine în sat?

-Nu, sunt flăcău sărman. Dacă eşti hotărâtă, după armată am putea să ne adunăm amândoi.

-D-apăi nu te cunosc bine bade, nu ştiu ce fel de om vei fi. Drept este că ai căutătura ochilor bândă şi mă priveşti drept în faţă când vorbim, asta îmi place mult la tine. Mergi în drumul tău, iar la întoarcere de mai ai timp, intră puţin în curte şi vom mai sta de vorbă, am să leg zăvozii, să intri fără frică!”

Am intrat, am stat de vorbă în timp ce am tăiat lemne şi am reparat o uşă de la grajd. Cum timpul era limitat nu am putut sta mult, deşi multe treburi mai erau de făcut în curte şi prin obor. M-a condus până la poartă, înainte de  a o deschide, mi-a prins mâna cu căldură, m-a privit în ochi şi mi-a zis cu glasul ei ,plăcut, de adolescentă:

-Bade, să mai vii pe la mine, pari a fi om cuminte, de un asemenea bărbat aş avea nevoie în gospodăria mea. M-a pupat în fugă pe obraz şi m-a împins cu blândeţe pe poartă afară. A zăvorât portiţa înaltă, apoi a şoptit: te aştept, nu uita să vii, te voi aştepta!”

Dragii mei, am tot mers de câte ori am avut ocazia, aproape că-l rugam pe căpitan să mă blagoslovească cu câte un picior în partea din spate pentru a ajunge mai repede la fata care îmi devenise dragă.

După terminarea cătăniei şi lăsarea la vatră, am mers acasă, la părinţii mei, împreună cu  Elisabeta, Beta, cum aveam să-i spun toată viaţa. Părinţii m-au primit cu bucurie, mai ales că nu mă văzuseră de la încorporare. Concediul din armată îl petrecusem la Beta, aveam multă treabă, casa ei devenise casa noastră, doar ea nu devenise încă a mea. Mi-a spus că se păstrează curată până când mergem la părinţii mei, acolo mi se va dărui. În scurt timp am făcut  un chef cu neamurile, părinţii se pregătiseră din timp, ştiau că voi veni cu mireasa. Preotul ne-a cântat Isaia dănţuieşte, după ce, mai întâi, a botezat-o ortodoxă pe Beta care era greco-catolică. Tata a strâns darul de la cei care blagosloviseră masa cu câte un animal din bătătură, iar alţii care nu aveau animale, au adus de prin casă ce-au avut, de la aşternute până la perne, mai rar cei care au putut da câţiva gologani.

Să nu mai lungesc vorba, a treia zi după nuntă şi după 15 zile de stat în casa părintească, ne-am pregătit de plecare. Tata îşi tot mototolea căciula în mâini, îl rodea ceva pe suflet. L-am luat din scurt:

„-Spune tată, ce te frământă? Ce gânduri nu-ţi dau pace?

-Băiete, cum vei putea să duci animalele,  pe care le-ai primit de zestre de la nuntaşi, tocmai unde locuiţi voi?

-Le lăsăm aici taică, nu luăm nimic cu noi, să fie gloabă pentru paguba făcută cu nunta noastră.

-Bine fiule, apăi eu tot trebuie să te mai întreb ceva: ai dreptul la un pogon de pământ, cum îl vei munci?

-Tăicuţă, Beta, copilă înfiptă, obişnuită cu tocmelile, a deschis cuvântul. Tăicuţă, a repetat fata, nu ne trebuie pământ, să rămână aici. Eu îl iau doar pe Ioan, el mi-o împletit gândurile, fără el, de aici, nu plec. În rest, faceţi cum vreţi! Fata s-a plecat, a sărutat dreapta socrului, acesta i-a pus mâna pe cap şi a binecuvântat-o.

-Mergeţi în pace copiii mei! Dumnezeu să vă lumineze calea şi să vă binecuvânteze casa! Bătrânul i-a pupat pe frunte, după ce şi Ioan îi sărutase mâna.

Bătrâna s-a apropiat de noră, a scos din buzunarul şorţului negru, pe care îl purta toată ziua, trei mahmudele turceşti mari, găurite într-o margine şi înşirate pe un şnur negru din mătase.

-Apleacă-ţi capul noră dragă, să-ţi pun salba pe după gât, o ţineam pentru codana asta, mâine, poimâine, se va face de măritat, însă ţi-o dăruiesc din tot sufletul, să nu zici că băiatul meu a venit gol în casa ta ca o ţeavă de puşcă după ce glonţul a fost tras. Acu mergeţi în pace! Bătrâna i-a sărutat pe frunte şi a făcut cu palma semnul cruci deasupra capetelor celor doi tineri.

Aşa m-am însurat. Am preluat conducerea stânei, în doi ani am reuşit să măresc turma cu peste 200 de capete. Beta era femeie bună şi blândă, răbdătoare şi fără pretenţii de femeie cu stare, aşa cum de fapt era. Ţinea banii strânşi în pumn, era mult până când primea gologanul, fiindcă din mâna ei nu îl mai scotea nimenea. Era femeie bună, până la bani. Dacă voiam  un leu  peste ce  noi stabilisem a se cheltui, mă stricam cu ea, prietenia se ducea, iar muierea îşi scotea ghearele, precum pisica trasă de coadă.

S-au înţeles bine, el a fost un om supus, a înţeles că Beta e femeia casei şi a lăsat-o să conducă.

Niciodată Elisabeta nu a luat vreo hotărâre până ce nu şi-a întrebat bărbatul, dacă este bine ce vrea să facă şi dacă a gândit cum trebuie cu capul ei prost de femeie.

Ioan o privea pe sub sprâncene, era bucuros că nu-l ţinea de prost. Răspunsul lui, când ea îl consulta într-o problemă, era invariabil acelaşi: „aşa mă gândisem şi eu să facem”.

Bătrânul a pufăit de câteva ori din ţigară, apoi a tras un fum adânc pe care l-a simţit până-n vârful unghiilor, era înconjurat de fum ca vârful muntelui de ceaţă. A oftat din adâncul sufletului, a scuipat cu obidă în foc, apoi a continuat:

-Am întâmpinat multe, unele bune, altele rele, viaţa ne-a trântit la pământ, ne-am ridicat cu greu, nu ne-am lăsat, am luat-o de la capăt. Când noi deasupra necazurilor, când necazurile peste noi, am mers târâş prin viaţă. Nu mă plâng, am avut în Beta vajnic tovarăş de drum, a fost toiagul meu, cârja vieţii mele, de multe ori când sufletul îmi era rănit, ea a fost pansamentul. Bătrânul a tăcut brusc.

Toţi au tăcut o dată cu el, doar focul trosnea stricând liniştea cu impietate. Nimeni nu vorbea, ascultam şoaptele nopţii, departe, în pădure, câteva păsări ţipau în noapte.

Dem s-a uitat la Emilia. Fata şi-a  rezemat capul  pe umărul lui. A mângâiat-o pe faţă, pe frunte, apoi cu mâna a strâns-o la piept şi i-a şoptit la ureche:

-Gabriela şi Alex au dispărut. Unde se vor fi dus?

-Lasă-i! Precis sunt în cabană. Nu cred că au nevoie de mâncare.

Tinerii, când au văzut că toţi cei adunaţi în jurul focului erau atenţi la povestea bătrânului baci, s-au tras uşor în afara luminii roşii care venea din limbile jucăuşe ale flăcărilor. De mână, fără zgomot, Alex şi Gabriela au ajuns la cabană, au intrat în odăiţa care le fusese alocată. Bărbatul a închis uşa, s-a rezemat de ea şi, atent, dar hotărât, fără să o bruscheze, a tras-o pe Gabriela lângă el. Fata cum a simţit intenţia lui Alex, s-a lăsat condusă fără să opună nici o urmă de rezistenţă. Îşi dorise să fie cuprinsă în braţele lui puternice, simţea că nu mai are aer. Plutea, visa, trăia în extaz, atingerea lui era ca mângâierea brizei în serile fierbinţi. Sărutul lui o ducea într-o lume ireală, în care, voluptatea în extaz adânc plutea. Alex era înzestrat cu darurile sufletului şi ale inimii. Avea prinos de iubire strânsă în sufletul rănit de o femeie uşuratică. Se întâmplase cu mulţi ani în urmă, o iubise mult, însă ea îl trădase cu cel mai bun prieten al lui. Privea femeia din faţa lui ca pe o izbăvitoare a durerii strânse şi adânc depozitate în fiinţa lui. Voia ca Gabriela să fie pansament şi medicament miraculos pentru vindecarea cicatriciilor rămase.

Gabriela, fiinţă curată, de care un procuror îşi bătuse joc cândva, se aruncase în relaţia cu Alex cu dorinţa femeii mature care ştie ce vrea de la viaţă. De altfel, în clipele când, singură fiind, vorbea cu sine, după ce se privea în oglindă, îşi spunea: „sunt frumoasă, deşteaptă, vreau un făt frumos, sărac, dar cu suflet curat. Să mă iubească, să mă divinizeze, să trăiască pentru mine şi atunci voi trăi prin el”. Se întreba mereu dacă cere prea mult. Vedea în Alex, în ochii lui albaştri, ca marea pe vreme senină, un suflet cald, un om bun. De bunătatea lui avea nevoie, nu voia un arogant ca Adrian, nici un Casanova ca Dem. Îşi dorea un bărbat al ei. Voia un suflet care să o înţeleagă, să o mângâie, când, seara, obosită şi cu nervii la pământ , ajungea acasă de la tribunal. Câştiga bani destui, însă cel mai mare preţ îl punea pe alintul bărbatului, pe înţelegerea lui, pe puterea lui a de o resuscita de fiecare dată când claca.

Acum se simţea în al nouălea cer când Alex o săruta pe picioare, pe pulpe, când mâinile lui, cu blândeţe, îi frământa sânii. Îi căuta gura cu dorinţă crescândă, sărutul lui pătimaş o lăsa fără respiraţie, în timp ce mâinile nu lăsau nici o bucăţică fără să o atingă, să simtă mătasea fină a pielii de pe pulpele rotunde.

El o dorea, ea se lăsa dorită. Se dăruise cu toată dragostea lui. Nu-l cunoştea bine, însă simţea că el este omul pe care îl aştepta, îl percepea prin senzorii porilor deschişi să-i primească dragostea. Se iubeau cu toată desfătarea, era captivată până la fascinaţie de dăruirea lui trupească.

De afară se auzeau cântece şi glasuri care vorbeau tare.

Într-un târziu s-a aşternut liniştea, în depărtare a ţipat o buhă, oile dormeau, doar câinii cu urechile ciulite păzeau stâna de intruşi.

Ciocăniturile în uşă i-au făcut pe Gabi şi Alex să se trezească. Atunci au observat că sunt goi precum Adam şi Eva în Eden înainte de a gusta din fructul oprit. Fără să ţină cont de bătăile în uşă, s-au sărut, Alex a îmbrăţişat-o protector, parcă voia să-i ascundă nuditatea, cu o mână a tras cearceaful pe ei, apoi a răspuns.

Uşa s-a deschis şi în cadrul ei a apărut Emilia cu o tavă pe care se găseau câteva gustări şi două ceşti cu cafea.

-Porumbeilor, nu vă este foame? Este amiaza mare. Curând e miezul zilei. Hai, sus cu voi! Şi fără altă vorbă în plus a tras cearceaful care îi acoperea. Gabriela a rămas goală în toată splendoarea nudităţii ei de femeie tânără, cu ţâţe ferme, trup de viespă şi picioare perfecte. Doar Alex apucase să ţină un pic de cearceaf şi să nu rămână gol complet. Ce văd eu aici? Voi sunteţi fericiţi copii. Asta nu trebuie să rămână aşa. Astăzi bem rachiu roşu. Merg să-i spun lui Dem vestea cea mare, dacă nu vă îmbrăcaţi repede, vă găseşte aşa.

După ieşirea Emiliei, Alex, cu cearceaful înfăşurat în jurul trupului, a încuiat uşa pe interior, tocmai la timp, deja se simţea cum Dem voia să intre peste ei.

-Aveţi răbdare, vom ieşi de aici curând!