Seara, la cină, strânşi în jurul mesei
joase şi rotunde, aşezaţi pe scăunele, după ce terminau de mâncat, se discuta
programul pentru a doua zi. De fapt era monologul tatălui prin care împărțea
sarcinile pe fiecare în parte. Era întotdeauna încruntat, pus pe arțag și atent
să vadă dacă cineva are curajul să-l contrazică. Tatăl nu se sfătuia, ci dicta
ca un veritabil tiran.
Discuţia putea fi cam aşa :
-Gheorghe, mâine mergi cu gâştele la
gârlă, să nu te aud că bâzîi, eşti băiat mare, la anu' mergi la şcoală, apoi și
de mâncat, lasă că mânânci cât ceilalţi. De acum trebuie să-ți câștigi bucata
de mămăligă pe care o pun pe masă.
-Ioane, tu te duci cu oile de dimineaţă,
îţi iei cărţile la tine înveţi lecţiile şi saturi oile. Copilul privea pe sub
sprâncene cu oarece încrâncenare, însă fără curajul de a riposta. Clar? Era
clar, nimeni nu avea curajul să vocifereze.
-Vasile, după ce vii de la şcoală la 12,
mănânci şi mergi cu oile la păscut, ai grijă să saturi oile şi să înveţi
lecţia! Să nu le mai scapi în trifoi ca săptămâna trecută când s-au umflat și
am fost nevoit ca pe una să o sacrific, pentru că altfel murea și era păcat de
așa pagubă. Zamfiro, tu iei vaca, ştii ce ai de făcut, nu trebuie să te mai
dădăcesc! Nicolae, tu iei caii şi în noaptea asta îi duci la păscut, la trei
dimineaţa să fi acasă, mergem la prăşit în „Dumbravă”! La ora cinci să fim pe
loc. Să iei ceasul la tine să știi când să vii acasă. Ai grijă să nu te fure
somnul să te trezești, Doamne ferește! când soarele e-n crucea zilei, să fim
râsul satului când ne-o vedea plecând la prășit în dricul zilei.
Apoi cu aceeași voce poruncitoare și încordat
ca un arici se adresa nevestei:
-Floare, tu supraveghează copiii şi vezi
de casă. Poimâine, toți mergem la sapa porumbului!
-Bine omule! răspundea femeia
căutându-şi de treabă.
Toți bărbații, poate, totuși, cu câteva
excepții, acasă erau tot timpul nervoși gata să altoiască pe primul care îi
întorcea vorba, de aceea când el poruncea ceva nu avea nimeni curajul cuvântul
să-i întoarcă. Cred, acum când mă gândesc, că nu erau răi prin structura lor
acei bărbați, ci necazurile, grijile că nu vor avea suficient să pună pe masă
îi făceau să fie mânioși.
Aşa arăta o zi la ţară până la
colectivizarea din 1962.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu