Mierea amară. Cap XIII

 

     A doua zi, după terminarea proceselor, Gabriela s-a apropiat de Emilia care era înconjurată de mai mulţi tineri avocaţi:

    -Emi, scumpo, vrei să bei o cafea cu bătrâna ta prietenă?

    Emilia a privit cu drag la colega ei de facultate, era ca un boboc de trandafir căruia începuse să i se deschidă petalele. Părul blond natural, bogat şi uşor inelat era lăsat pe spate. Pe cap avea o eşarfă grena care contrasta plăcut cu faţa albă, gura mică cu buzele roşii şi senzuale. Ochii albaştri erau ca bolta cerească după ploaie. Fruntea era înaltă şi luminoasă. Îmbrăcată cu un cojoc tip „Alain Delon” părea plinuţă.

    -Mergem toţi. De acord? Emilia a rotit ochii, privirea ei i-a sărutat pe fiecare în parte.

    -Mulţumim pentru invitaţie! Au strigat în cor cele două fete şi cei doi băieţi.

     Împreună au pornit spre barul unde se întâlneau de regulă avocaţii după program. În local era destulă gălăgie, dosarele erau din nou dezbătute, se punea suflet în apărarea probelor, se declama mai ceva ca la bară.

    Emilia a mers la masa de lângă geam, era pitită după un stâlp gros care susţinea plafonul sălii. S-au dezbrăcat de hainele groase şi le-au pus pe spetezele scaunelor.

    Chelnerul, care ştia cu ce lume scorţoasă are de-a face, a venit repede, a pus mapele cu listele de meniuri şi băuturi pe masă, apoi s-a retras un pas aşteptând respectuos comanda.

    -Eu iau o cafea şi un deget de coniac, voi ce doriţi?

     Fiecare şi-a spus dorinţa, ospătarul a notat conştiincios în carneţel, apoi a plecat cu paşi uşori, strecurându-se cu abilitate printre mese.

    Discuţia tindea să lâncezească. Se spuneau banalităţi cu glasuri moi, parcă îi trimitea la somn căldura şi fumul gros de ţigară din salonul restaurantului. Se vedea de departe că liderul grupului era Emilia. Toţi i se adresau ei şi tot de la ea aşteptau rezolvarea problemelor de drept ridicate de grup.

     -Vă pot deranja? Lângă masa lor poposise un tânăr în jur de 35 de ani, elegant şi infatuat. A ridicat aici cineva o problemă care a rămas fără răspuns. „Regina” voastră, noul venit a privit-o insistent pe Emilia, nu a găsit răspunsul. Dacă mă lasaţi, mă aşez la masa voastră şi vă explic cum stă treaba. Daţi-mi voie să mă prezint: Demostene, Dem pentru prieteni, Catargiu, avocat. Nu mă cunoaşteţi, abia ce am sosit din Galaţi. M-am transferat aici din dorinţa de a cunoaşte femeile frumoase cărora li s-au dus vestea.

    Chelnerul a aranjat o masă dublă şi astfel toţi au putut să ia loc fără să fie înghesuiţi. S-a nimerit, aşa s-a dorit, încă se analizează, ca Dem să se aşeze între Emilia şi Gabriela.

    Al doilea rând de coniac a dezlegat limbile. Discuţia era condusă de noul venit care stăpânea bine verbul şi vorbea cu eleganţă. Avea o elocinţă de avocat pledant care găseşte argument şi la cea mai încuietoare probă.

    -Am auzit multe despre tine, eşti una dintre tinerele avocate care promite, aşa mi s-a spus, când ai trecut azi prin dreptul meu. Te-am urmărit, am vrut să fiu cu voi aici, pentru simplul motiv că nimeni nu este mai bun decât mine. Eu sunt cel mai bun, nu vă uitaţi la mine aşa, ce vă aşteptaţi, să fiu modest? Nici vorbă! Nu uitaţi! Noi suntem avocaţi în slujba justiţiabililor. Ce îi spui unui potenţial client? Nu sunt bun, mergi la cutare! Nu, îl priveşti în ochi pe angajator şi îi spui fără să clipeşti: „bine ai făcut, fiindcă ai venit la mine, eu sunt cel mai bun şi împreună o scoatem la capăt”. Angajează-mă! Aşa se lucrează în avocatură. În avocatură, tinerii mei colegi, trebuie să fii elegant, îndrăzneţ, respectuos cu cel care te plăteşte, arogant cu partea adversă. Dacă toate acestea sunt susţinute şi de o bună pregătire juridică, succesul este garantat. Încă ceva, niciun proces nu este pierdut din start, indiferent că este în „penal” ori în „civil”. Nu există rechizitoriu perfect, după cum nu există crimă perfectă, tâlhărie perfectă, furt, etc. În rechizitorii, să fiţi atenţi când citiţi, veţi găsi multe compuneri juridice făcute din două motive, unul pentru a da o cât mai mare amploare cazului şi doi pentru a te ameţi, de aceea este bine ca atunci când citiţi, să aveţi creionul şi caietul în faţă pentru a putea extrage ideile din rechizitoriu. Doar aşa vă veţi da seama ce are cu adevărat procurorul ca probatoriu.  Nu vreau să vă plictisesc, să vorbim despre altceva.

     -Domnule Catargiu, mă numesc Alexandru Bitulescu, sunteţi căsătorit? Dacă da, care este reţeta iubirii  în căsnicie?

     -Sunt căsătorit, am doi copii, soţia a rămas la Galaţi, nu a vrut să vină la Brăila, de fapt, nu cred că ea nu a vrut, mai repede am fugit eu de ea.

     -Nu o mai iubiţi? Vreţi să divorţaţi? Alexandru, un tânăr cu faţa frumoasă ca de fată, abia aştepta să audă părerea unui bărbat ca Dem.

    -Gândeşte-te tinere, oricât de mult îţi place friptura, într-o zi tot vei dori fasole, apoi, după două, trei zile ,te vei întoarce la friptură care, acum, va părea şi mai bună la gust.

    -Nu este bine ce spui, familia este celula de bază a societăţii, pe familie se întemeiază societatea, fără familii bine închegate, nu vom putea construi o nouă societate.

    -Dragul meu, familia este formată dintr-un bărbat şi o femeie care se iubesc la nebunie şi nu au altceva mai bun de făcut decât să susţină societatea, aşa vezi tu lucrurile?

    -Da, altfel cum? Ăsta este idealul familiei-iubirea.

    -Tinere, iubirea, chiar dacă există, ea dispare în faţa greutăţilor reale ale vieţii, uşor, uşor, iubirea se transformă, la început în respect unul pentru altul, apoi în milă, compasiune, ca în final abia să se mai suporte. Păstrarea unei familii cu orice preţ este o condamnare a celor doi soţi, o condamnare la suportabilitate.

     -Tot ce spuneţi tovarăşe Dem este împotriva preceptelor comuniste.

     -Lasă-mă dragă cu „tovarăşe” şi cu dogmele comuniste. Omul trebuie să fie liber, să facă ce îşi doreşte, să nu aibă prejudecţi. Să fie liber în gândire, să nu se gândească la ce va spune altul despre fapta sa, ci doar la ce îi va spune propria conştiinţă. Suntem ipocriţi. Când suntem singuri ne lăsăm imaginaţia să zboare, când suntem între oameni, ne mişcăm, mâncăm şi vorbim cu gândul dacă eşti pe plac celor din jur şi nu cumva te bârfesc. Dacă bârfesc, ce? Care este problema? Indiferent ce vom face, lumea va bârfii.

     Demostene Catargiu și-a continuat expozeul:

     -Căsătoria transformă soţii în doi stăpâni, lupta va fi tot timpul pentru supremaţie. Cine-i şeful? Cine conduce? Cine ia deciziile? Iubirea se pierde undeva în această bătălie. Într-o căsătorie, acum, când ambii soţi au serviciu şi doi copii acasă, dragostea celor doi se va rezuma la un program scurt, ca o sarcină de serviciu, între ora 22-22 şi 15 la început în fiecare seară, apoi la două seri şi tot aşa în scădere. Devenim o maşină de sex care repetă mereu aceleaşi mişcări, aceleaşi gesturi, dornici să se termine mai repede corvoada.

     -Nu sunt de acord cu dumneavoastră, a sărit Alexandru, eu îmi doresc ca iubirea mea să dăinuie până la adânci bătrâneţi. Nu vreau să umblu din floare în floare. Vreau să fiu credincios unei singure femei, să fiu sclavul iubirii, să mă trezesc dimineaţa cu zâmbetul ei.

    -Eşti romantic tinere. Ce te faci când vei veni într-o seară târziu şi obosit de la serviciu, iar iubita ta nevastă, înfiptă bine în pragul ușii, are să țipe la tine, nedându-ţi voie să intri în casă:

     „-De unde vii tu la ora asta? Te-ai uitat cât este ceasul? Ai terminat serviciul de trei ore, unde ai umblat hai hui?” Iubita, cu mâinile în şolduri, cu părul pus pe bigudiuri şi  cu gura mare, se zborşeşte la tine. Tu, obosit cum ești, încerci să o calmezi, să fii drăguţ cu ea, să-i explici că a apărut ceva în ultimul moment şi a trebuit să lucrezi, că eşti mort de foame, iar ea să fie bună să se dea la o parte din prag să poți intra în casă, fiindcă simţi că te prăbuşeşti de foame şi osteneală. Ce crezi că face Cerberul? Te lasă să te odihneşti? Nu, nici vorbă. Îţi ordonă să te schimbi fiindcă puţi ca un nesimţit, să te speli şi să mergi cu ea la teatru. Ai să te îmbraci, aşa cum îţi ordonă, îți pui costumul de haine pe care ți-l indică ea și la gât cravata o vei pune pe aceea care se va sorta cu ultima ei rochie de ocazie pe care și-a cumpărat-o din banii pe care-i puseseși deoparte pentru planetarele mașinii. În cazul, nefericit de altfel, dacă nu ai o cravată care să se asorteze, tu vei fi vinovat, deoarece nu-ți pasă de nimic. Te îmbraci ca ultimul om, mănânci ca un porc și bei ca ultimul bețiv pe care-l aduni de prin șanțuri. Sigur că îți sar capacele, simți că explodezi, după ce că ești frânt de oboseală din cauza zecilor de dosare și tratate de jurisprudență pe care le citiseși până să vii acasă. Și cu toate acestea o însoţeşti la teatru cu speranța că vei putea dormi măcar în actul al treilea. Nu te va lăsa să dormi, îţi va da cu cotul să o asculţi când va avea comentarii de făcut asupra piesei. Aşa se duce dracului iubirea. Tinere, iubirea cel mai mult ţine când ai o amantă. Ştii de ce? Pentru că faţă de amantă nu ai obligaţii, ea îţi va cere diferite lucruri, dacă poţi să-i satisfaci plăcerile bine, dacă nu cauţi alta. O seara cu ibovnica e relaxantă. Vei simţi că eşti liber, femeia va fi dezinhibată, tu la fel. Acasă, nevasta, nu se avântă în dragoste, strânge din dinţi, îşi înăbuşă fanteziile sexuale din teama că soţul ar putea să o eticheteze drept „curvă”.  Reţinerea asta o are şi bărbatul din aceleaşi motive. Vor trăi inhibaţi, încătuşaţi în propriile prejudecăţi.

     -Ce ne prezentaţi dumneavoastră, domnule Dem, este mai mult o lecţie de imoralitate. Cred că sunteţi ipocrit. Aţi venit să ne vindeţi teme de ce nu trebuie să fie oamenii căsătoriţi. Emilia îl certa pe avocat, însă ochii îi sticleau de plăcere.

    -Nu majestate, nu vând nimic, încerc să vă explic că voi sunteţi falşi. Am avut până la vârsta asta câteva aventuri, câteva legături amoroase care au rezistat în timp. În toate cazurile femeile erau măritate, ne-am întâlnit cu drag şi ne-am lăsat inimile libere să facă tot ce îşi doresc, nu am avut limite. Acasă m-am comportat normal, familia nu a suferit. Femeia secretă nu-mi cerea nimic, decât iubire neîngrădită.  Am mers câţiva ani până într-o seară când, după ce luasem masa la un restaurant în oraş, ne-am dezlănţuit amândoi şi eu şi soţia, am uitat de limite şi de încorsetări, de etichete şi suspiciuni. În acea seară am ştiut cu adevărat că ea este femeia pe care mi-am dorit-o. Tot atunci am strâns din dinţi, înţelesesem că nevasta avusese o aventură din care învăţase să fie liberă.

     -Nu v-a deranjat că nevasta v-a înşelat? Ce fel de om sunteţi? Dacă era nevasta mea o spânzuram de limbă. Emilia era furioasă pe ea, se autocondamna, Dem o fascina, ar fi vrut să plece cu el fără să se uite în urmă. Îl privea cu ură şi cu admiraţie, îi vedea faţa senină ca un cer după ploaie.

     -Nu prinţesă, nu ai dreptate. Uite, facem un exerciţiu. Dem a scos din geantă un carnet şi un stilou. Desenăm un cerc, pe circumferinţa cercului punem mici „x”-uri şi „y-uri”, fiecare „x” înseamnă un bărbat , „y” o femeie, soţia bărbatului, umplem toată marginea cercului cu astfel de cupluri. Veţi observa că unui bărbat(x) îi place o femeie (y) din partea opusă lui, deasemeni, femeii”Y” îi place un bărbat (x) din partea opusă. Dacă tragem linii şi unim punctele cu bărbaţi şi femei care se plac, veţi observa că  toţi bărbaţii vor alte femei şi  toate femeile alţi bărbaţi, nu neapărat soţii lor. Ce se desprinde de aici? Faptul că, aşa cum în autoservire îţi sare în ochi un produs frumos ambalat, deşi veniseşi hotărât să-l cumperi pe acela cu care ai fost obişnuit, aşa se întâmplă şi în căsnicie. Femeia tinde să nu se mai aranjeze tot timpul şi îşi aşteaptă bărbatul cu părul nepieptănat de zici că este o claie de fân aranjată în fugă. Cu un şorţ slinos în faţă şi hainele în dezordine. „Ei, sunt femeie măritată, ce-mi mai trebuie să mă aranjez, el mă place şi aşa”. Ori bărbatul umblă nebărbierit şi mirosind a transpiraţie, duhnind a mahorcă proastă şi rachiu ieftin. Astea sunt motive de a căuta plăcerea în altă parte valabil şi pentru bărbaţi şi pentru femei. Sunt pentru a ajuta femeia în treburile casnice, sunt gata să stau cu copiii cât ea este la coafor. Însă nu o accept să nu fie aranjată, femeia trebuie să  mă incite zilnic. Ce este iubirea? De multe ori m-am întrebat, nu este uşor să dăm o definiţie. Iubirea este o stare în care fericirea iubitei, iubitului, este fericirea ta. Asta este partea didactică, ideală. Poate fi transpusă în căsnicie? Da, poate, însă pentru puţin timp. Este greu, convieţuind şi împărţind timpul, aerul, banii şi treburile domestice să dăinuie iubirea în stare pură, aşa cum o denumim. Mai repede se transformă în respect.

     -Domnule, mă enervezi cu dogmatismul dumitale, cu infatuarea de care dai dovadă. Oare dumneata deţii adevărul absolut? Nu este indicat să îndrăznească cineva să te combată, pentru că eşti alfa şi omega. Nimeni până la dumneata nu a mai tratat problema căsătoriei?  Eu m-am măritat din dragoste, îl iubesc pe soţul meu. În acel moment Emilia simţea nevoia să fie undeva departe de acel loc, simţea că Dem începe să o domine. Nu s-a lăsat biruită, s-a răzvrătit pentru a găsi în el punctele slabe, ştia că le poate avea.

     -Draga mea, Michael de Montaigne spunea: „mariajul perfect are loc dacă femeia e oarbă, iar bărbatul surd”. Ce părere ai?

     -Lozinci! Sloganuri! Suntem fiinţe superioare capabile să ne conducem destinele, să ştim ce vrem.

     -Ai spus bine Emilia, Dem s-a întors cu faţa spre fată, a pus cu blândeţe mâna pe mâna ei, cu degetele a mângâiat-o uşor, voia să o liniştească,  apoi a continuat, să ne conducem destinele noastre, nu pe cele ale soţilor. Noi, de altfel, mergem pe un drum croit de destin, nu sunt fatalist, însă aşa se vede. Îţi dau un exemplu: trebuia să merg la Iaşi acum doi ani, rezervasem locul şi biletul. Autobuzul care mă ducea la gară a făcut pană, am pierdut trenul. Am regretat mult, trebuia să susţin un examen pentru ocuparea unui post de şef compartiment juridic într-o mare întreprindere. Seara am aflat că trenul care trebuia să mă ducă la Iaşi deraiase de pe linie când s-a ciocnit de un mărfar. Mulţi morţi şi răniţi, informaţiile le-am auzit la un post străin. Ai noştri nu au dat decât un comunicat lapidar. Cine m-a salvat? Nu ştiu! Destinul! Încă nu venise ziua să mor, când va fi? Habar nu am. Ce este destinul? Toate situaţiile asupra cărora noi nu avem control, acesta este destinul. Moare cineva accidentat, se pune peceta: „acesta i-a fost destinul”. Poate aşa este, însă noi îl vedem după ce se întâmplă. Ori în căsătorie, femeia este bătută de bărbatul violent şi beţiv, toţi se grăbesc să pună eticheta: „asta i-a fost soarta”. Despre destin putem vorbi doar după ce se întâmplă. Cât la sută este voinţa noastră şi cât a altor forţe? Nu ştim.

    -Te depărtezi de subiect, Emilia şi-a tras cu putere mâna de sub palma lui Dem, corpul îi tremura uşor, ar fi vrut să aibă puterea să-l prindă pe bărbat de mână şi să fugă cu el în lume. S-a oprit din gândurile care îi înfierbântaseră mintea: „ce va spune lumea, dar mamă-sa?” Cum vezi căsătoria? Despre asta discutăm, a continuat fata.

    -Ca pe o alianţă în care cele două părţi au negociat la sânge doleanţele lor, cum văd lucrurile şi cum îşi împart sarcinile. Cei doi trebuie să se placă, să aibă ceva unul pentru altul, nu neapărat iubirea care te ţine treaz noaptea, ci o reală posibilitate de a înţelege viaţa. Este greu la douăzeci şi ceva de ani să negociezi cine va schimba copilul, cine are să facă mâncare, ori cine are să spele rufele. Soţia mea avea serviciu, are şi acum, este tot avocată, plecam dimineaţa împreună, seara nu veneam amândoi o dată. Primul care ajungea acasă făcea piaţa, lua copilul de la creşă şi începea să facă de mâncare...

     -Nu-mi spune domnule Casanova că schimbai şi scutecele copilului. Mai taie din ele, nu te văd cu mâna în albie spălând rufe. Te văd cu ţigara în mână, cafeaua în faţă, pe care tot nevasta a pregătit-o, citind presa, adâncit în fotoliu. Căldura din sală devenise irespirabilă. Zilele de abstinenţă în care  nu îl primise pe Adrian să-i onoreze patul îşi spuneau cuvântul. Simţea că îi ies flăcări din obraji, trupul începuse să o ardă, se uita la Dem fără să-l vadă, privea pe deasupra lui, îi era teamă ca bărbatul să nu vadă dorinţa din ochii ei.

    -Căsătoria, dragă Emilia, este ca o căruţă plină cu calabalâc, pe care doi oameni, un bărbat şi o femeie, încearcă să o urce pe dealul vieţii. Mai pun o piatră la roată, se odihnesc protagoniştii, le scapă căruţa la vale, o iau de la capăt, unii reuşesc să urce mai uşor, alţii mai greu, iar alţii abandonează lupta cu dealul. Dem a aruncat o privire asupra celor care îl ascultau, era fericit că îi domină, întotdeauna s-a considerat un lider, un înţelept care are discipoli.

     -Cine face drumul greu, domnule Ştietot? Sarcasmul Emiliei era cald, afectuos şi rugător.

     Gabriela a observat schimbarea prietenei sale, nu s-a îngrijorat, o bucurie lăuntrică  a pus stăpânire pe ea, dacă va fi nevoie are să o ajute pe Prinţesa ei să îl înşele pe nemernicul de Adrian. Nu-l suportase niciodată, mai ales că, după nunta Emiliei cu el, nu o mai primise în casă.

     -Sunt mulţi factori fată deşteaptă. Sarcasmul tău nu mă atinge, aşa sunt, un om care ştie aproape tot. Gândeşte-te la prejudecăţi, la principii, la normele nescrise ale moralităţii, toate acestea fac ca soţii să fie înhibaţi, închistaţi, să se închidă fiecare într-o carapace proprie prin care comunică. Nu se vor dezlanţui, nu vor fi liberi în gândire şi comportament, deşi şi-ar dori să trăiască cum visează, îşi omoară visele din cauza prejudecţilor, vor prefera să fie pudibonzi, doar să nu fie etichetat de celălalt soţ drept:”curvă” ea, ori „pervers, sau curvar” el. Un alt factor decisiv are să fie amestecul părinţilor în căsătoria tinerilor, vor încerca să dirijeze casa influenţând  fiul, ori fiica.

     -De ce ar face, să zicem prin  absurd, soacra mea aşa ceva, ea nu ar vrea binele copilului ei? Gabriela a înlemnit când a auzit-o vorbind, spera totuşi să nu spună tot, ori să recunoască problemele ei din paradis.

     -Aparent, tu ai dreptate, însă soacra dumitale, spun doar aşa de dragul discuţiei, crede că nici o femeie nu este în stare să-i asigure copilului ei, mai ales dacă este singurul, confortul de care el s-a bucurat în casa părintească. Atunci are să acţioneze chiar împotriva dumitale, va încerca să te marginalizeze pentru ca odorul ei scump să fie prinţul alintat. Are să-i gătească tot ce îi place lui, iar pe dumneata te va îndepărta. Nu, nu va dori să pleci, ci doar să devi o slugă necondiţionată. Instinctual soacra e geloasă pe noră, nu este vorba de o gelozie sexuală, ci de o gelozie afectivă. Dacă vrei, soţul tău era motivul pentru care trăia, era jucăria ei pe care o bibilea toată ziua,  lăsând-o fără jucărie, ea a devenit, din acea clipă, inutilă.

     -Ar trebui, după părerea dumitale, ca oamenii să trăiască în concubinaj. Să nu se cunune civil, cu atât mai mult religios. Să trăiască în păcat. Mă revoltă o atitudine atât de anticreştină şi chiar împotriva preceptelor comuniste. Alexandru privea victorios asupra colegilor, părea să le spună: ”vedeţi cum l-am înfundat?”

     Dintr-o dată Dem devenise un adversar pentru tinerii avocaţi. Prin experienţa lui de viaţă reuşise să le capteze atenţia. Era frumos şi deştept, ştia acest fapt, de aceea făcea tot ce putea pentru a-i domina, însă prada, trofeul pe care şi-l dorea era Emilia, aceasta îl fascina cu frumuseţea şi inteligenţa ei. Pentru o clipă a închis ochii, se vedea a fi Marte, iar ea o Venus modernă coborâţi printre muritori.

     -Da, concubinajul, deşi criticat, lasă mai multă libertate partenerilor. Acel petic de hârtie numit „certificat de căsătorie” îi face pe cei doi să aibă pretenţii de suzeranitate unul asupra celuilalt. Concubinajul le dă libertate, nu se pot ameninţa cu divorţul din simplul motiv că nu sunt căsătoriţi, convieţuiesc împreună pentru că vor, au anumite afinităţi, se plac, da, se pot iubi cu adevărat. Societatea condamnă astfel de convieţuiri, de ce ar trebui să ne temem de eticheta societăţii? Ar trebui să procedăm precum Lăpuşneanu când boierii i-au spus că: ”nu te vrea ţara, măria ta!”, iar vodă a răspuns: „cine-o întreabă pe ţară, boierilor?”. Aşa trebuie să ne comportăm, ca şi cum societatea nu ar exista. Sigur, relaţiile inter umane trebuie să existe, respectul pentru semeni să fie, însă, curiozitatea societăţii, adeseori patologică, trebuie să se oprească la uşa casei mele. Dem se ridicase în picioare, privit de jos în sus de către convivi părea un uriaş, declamase ca un senator roman, era un Cicero, un zeu al tinerilor discipoli, îi cucerise definitiv. Până şi reticentul Alexandru a fost nevoit să recunoască:

     -Aveţi argumente solide, din păcate, societatea are alte principii, este frustă, necioplită şi curioasă, se hrăneşte cu sângele victimelor sale.

     -Ce este cu tine aici? O voce răstită s-a auzit din spatele lor.

     Toţii s-au întors, înaintea lor, cu faţa crispată, cu pumnii strânşi şi privirea rea, era Adrian, colegul lor.

     -Te-am întrebat, ce este cu tine aici? Mama suferă, iar tu chefuieşti cu bărbaţii prin cârciumi însoţită de ..., să nu mai zic, cum o consider pe iubita ta prietenă. Adrian înfipsese mâna în Emilia şi încerca să o ridice cu forţa de pe scaun. Fata se zbătea, se simţea umilită, ar fi intrat în pământ de ruşine. Adrian o înjosea, încerca să se dedea mare  faţă de  colegi arătându-le cât este el de „macho”.

     -Domnilor colegi, aveţi în faţă voastră exemplul elocvent al iubirii în căsătorie. Dem vorbea degajat, nu-l băga în seamă pe Adrian care turba de furie. A continuat: Alexandru, îţi aminteşti? Cu puţin timp în urmă Emilia ne spunea că îşi iubeşte soţul, acum soţul a venit să-şi declare iubirea veşnică pentru soţia sa. Sigur, face asta într-un mod original. Dacă mai aveaţi argumente să susţineţi că o căsătorie se bazează pe iubire, acum puteţi să vă convingeţi cum stau lucrurile. Mulţumesc, domnule coleg pentru lecţia de viaţă conjugală oferită gratis! Emilia, ai ales bine! Felicitări! Dem era sarcastic, şi răutăcios, atitudinea lui  Adrian îi lăsase un gust amar.

     -Cine naiba eşti? Un cavaler rătăcitor, un nou don Quijote ocrotitorul tinerei Dulcineea? Te anunţ, nebun îndrăgostit, că Dulcineea ta este nevasta mea cu acte în regulă. Să mergem nevastă, ne aşteaptă biata mama imobilizată în pat. Are nevoie de tine, cereţi scuze de la prietenii tăi şi să plecăm iubita.

     -Adrian, ai reuşit să te faci de râs. Nu era nevoie să aduci tensiunea din casă la masa din restaurant.

     -Nu o luaţi în seamă, bravează, de când e alintată prin barou ca mare avocată, umblă cu nebuna asta după ea prin toate cârciumile. Adrian a arătat spre Gabriela.

     Gabriela l-a privit cu dispreţ, fără să-i răspundă. Era hotărâtă să-i plătească mojicia altă dată.

      După plecarea lui Adrian la braţ cu Emilia, pe care mai mult o ducea pe sus, la masă s-a aşternut o tăcere stânjenitoare. Fiecare privea în altă parte, se ruşinau să se privească în ochi. Tot ce dezbătuseră, toate argumentele în favoarea iubirii în căsnicie fuseseră spulberate.

     Alexandru a ridicat ochii din ceaşca de cafea în zaţul căreia părea că îşi citise viitorul, a rotit o privire fugară asupra tuturor, apoi a vorbit cu glas stins:

     -Aşa arată iubirea? Atât de hâdă devine după căsătorie? Emilia şi Adrian sunt căsătoriţi de puţin timp, ea chiar spunea că îl iubeşte, cum  poate să se întâmple asemenea violenţe? Oamenii sunt falşi, vorbesc cu două limbi, privesc cu patru perechi de ochi, doi care mint, ceilalţi care spun urâtul adevăr.

     -Căsătoria trebuie să existe, Dem privea pe fiecare în faţă, însă nu iubirea trebuie să stea la baza ei, mai ales că iubirea este confundată cu dorinţa. Viitorii soţi trebuie să stea împreună o perioadă de timp, să încerce să se acomodeze, să se cunoască, să vadă dacă se înţeleg, dacă au puncte comune, dacă au preocupări compatibile, dacă au acelaşi ţeluri. Mi se pare o crimă ca doi tineri, după nuntă, să fie lăsaţi singuri şi să li se spună : „de acum sunteţi unul pentru altul”. Cele mai multe căsătorii reuşesc în timp prin sacrificiul soţilor, motivul: copiii. De dragul lor strâng din dinţi şi convieţuiesc. Aia nu este viaţă, este un chin, mulţi rup lanţul, divorţează, împart copiii ca pe mere, ori unul dintre soţi cedează partea lui de copii celuilalt soţ, urmând să plătească o pensie alimentară. De multe ori părintele care plăteşte pensie îşi urăşte proprii copii, din cauza banilor pe care a trebuit să-i plătească a avut discuţii în casă cu cea de-a doua nevastă. În concluzie şi închei, căsătoria trebuie privită ca pe-o afacere în care cei doi protagonişti caută să obţină un profit. Căsătoria trebuie să fie între doi oameni care pornesc împreună pe drumul vieţii, conştienţi de greutăţile prin care vor trece şi de transformările pe care le vor suferi. Chestiunea cu iubirea care dăinuie până la adânci bătrâneţi este o utopie ori e vorba de sentimente pe care soţii le confundă. Iubirea, dragii mei, este, după cum spunea Albert Camus: „Să dăruim totul fără speranţa de răsplată” . Gândiţi-vă la asta! Să ne vedem sănătoşi! Dem a plecat intempestiv, aşa cum venise.

                              *