Voi continua cu amintirile. Aşa cum am spus și cu alte ocazii, eu nu sunt
istoric, relatez faptele așa cum le-am trăit şi perceput eu. Nu în toate zonele
din Ţară lucrurile au stat la fel, eu vorbesc de zona Târgoviştei.
După cum spuneam, în articolul trecut, începând cu 1947 liderii partidelor
istorice au fost arestaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare. Motivele
invocate sunt multe. Eu mă opresc la unul. O societate nouă pentru a putea
supraviețui și rezista în timp trebuie să rupă toate verigile trecutului, dacă
se poate și amintirile oamenilor să fie radiate. Așa s-a procedat de-a lungul
istoriei atunci când prin revoluții, mai mult sau mai puțin pașnice, au fost
schimbate orânduirile sociale. Chiar și la noi în țară, până să vină comuniștii
la putere, partidele istorice când ajungeau la guvernare căutau prin toate
mijloacele să distrugă imaginea partidului care guvernase înaintea sa. Partidul
Comunist, însuși, a fost obligat să intre în ilegalitate după ce a fost scos în
afara legii de către liberali. Nu discut acum motivele politice invocate
atunci, văd și eu cum se face politica.
În acei ani tulburi, când armata
sovietică se afla în România, iar I.V.Stalin conducea cu mână de fier toate
statele din blocul de est aflate sub influienţa sa, pentru cel mai mic gest de
revoltă, ori de negare a valorilor marxism leninismului și stalinismului, cel
în cauză ajungea în celulele întunecoase ale puşcăriilor ori la „Canalul
Dunărea- Marea Neagră”. Am să vă spun povestea canalului.
Ideea unui canal care să facă legătura
între Cernavodă și Constanța a apărut cu mulți ani în urmă, mai precis pe la
sfârșitul sec XVIII și începutul secolului XIX, au fost idei chiar și mai vechi
de prin sec XV. Totuși, cu adevărat conceptul a apărut în timpul vizitei din 11
iunie 1948 a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la Moscova unde a avut o întâlnire cu
Stalin. Dej i s-a plâns lui Stalin că nu are ce face cu atâţia intelectuali,
bancheri, industriaşi, chiaburi, în general opozanţi ai comunismului pe care îi
avea arestați. Atunci Stalin a luat un băţ, folosit ca arătător pe hartă,
şi i-a zis: „Ghiţă, aşa le spunea Stalin celorlalți lideri comuniști, pe numele
mic, uite şi a arătat pe harta României, de aici până aici să faci un canal,
să-l sapi cu bandiţii ăştia”. Astfel a început săparea Canalului Dunărea-Marea
Neagră. Aici au murit mii de oameni. Munca era de Sisif, nu canalul conta, ci
dezumanizarea celor care munceau acolo. Mulţi intelectuali de marcă au preferat
să facă pact cu diavolul pentru a putea supravieţui şi parveni. Nu vreau să dau
exemple, ele sunt ştiute, nu am căderea să judec pe nimeni atâta timp cât eu,
personal, nu m-am ridicat împotriva regimului comunist. Lucrările au fost între
1949 și oprite în 1955. S-a motivat că se opresc lucrările din motive
economice.
Se discuta în tăcere şi pe la colţuri despre rezistenţa din munţi a
românilor. Cred că zvonurile erau lansate de către securitate. Se spunea că ar
fi vorba de elemente reacţionare având în frunte legionarii. Nu ştiam nimic
real, numai zvonuri, evenimentele se desfăşurau departe de noi, unele știri din
acestea neoficiale vorbeau despre victoriile celor din munţi, altele despre
loviturile organelor revoluţiei proletare, securitatea.
Până prin 1964, Securitatea îşi făcea simţită prezenţa la tot pasul, apoi a
început să fie mai subtilă, dar nu mai puţin activă.
Atâta timp cât nu crâcneai împotriva
regimului şi îţi făceai treaba la locul de muncă, nimeni nu te deranja. Trebuia
să fii atent să nu cazi în capcana provocatorilor. Erau informatori ai
securităţii, ori chiar salariaţi de-ai lor, care te provocau să spui ceva rău
împotriva regimului. Pentru asta puteai fi invitat la o ţuică, iar aici, dacă
îţi deschideai fermoarul gurii și vorbeai de rău regimul comunist, era rău, se
lăsa cu arestarea, cu bătăi, schinjuiri pentru a recunoaşte lucruri pe care nu
le făcuseşi.
În 1964, Gh. Gh.-Dej a dat un decret pentru
eliberarea şi amnistierea deţinuţilor politici. Situaţia în Ţară a inceput să
se destindă. Stalin murise în 1953. URSS îşi retrăsese trupele armate din
România în 1957. Datoriile de război fuseseră plătite către sovietici. Singura
rană care rămânea deschisă era Basarabia, deşi în 1964 ar fi trebuit să se
întoarcă la vechea vatră, a rămas tot a URSS. Mai era o problemă încâlcită,
încâlcită şi din cauza politicienilor români, tezaurul românesc trimis în
1916-1917 în Rusia măcinată de evenimente şi aproape neguvernată.
Am să spun câteva cuvinte despre
tezaurul României trimis la Moscova. După cum se cunoaște, în 1916 România a
intrat în război. După câteva victorii ale armatei române, trupele
austro-ungare, germane și bulgare au ocupat Oltenia, Muntenia și Dobrogea,
obligând astfel guvernul să mute capitala țării de la București la Iași. În
noiembrie a fost mutată și Banca Națională cu toate valorile ei. Astfel s-a pus
problema transferului tezaurului românesc la Moscova, țară aliată la acea
vreme.
La 12 decembrie 1916,
Consiliul de Miniștri aproba transferul tezaurului în Rusia, după ce ministrul
Rusiei la Iași, generalul A. Mossoloff comunicase, la 11 decembrie că este autorizat să semneze protocolul relativ la încărcarea într-un
tren special al tezaurului BNR, adăugând că guvernul imperial rus garanta
integritatea lui atât pe timpul transportului, cât și pe durata șederii lui
la Moscova. Protocolul care prevedea predarea Tezaurului în aur către delegații
guvernului imperial rus a fost semnat la Iași, la 14/27 decembrie 1916.
Tezaurul care urma să ia drumul Moscovei includea trei categorii principale
de valori:
-acte,
documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărți rare, odoarele
mănăstirești din Moldova și Muntenia, arhive, depozite, colecții ale multor
instituții publice și particulare; efecte publice și alte valori (cum ar fi
acțiuni, obligațiuni, titluri de credit, gajurile Muntelui de Pietate etc.); o
cantitate de 93,4 tone de aur (91 de tone de monede istorice de aur, care
aparțineau persoanelor private, companiilor și băncilor particulare din România
și 2,4 tone de lingouri de aur, care aparțineau Băncii Naționale a României);
valoarea acestui stoc metalic, niciodată restituit, este de aproximativ 13
miliarde de lei, adică 3,2 miliarde de euro (estimare din aprilie 2011).[1]
Între 12 și 14 decembrie 1916, în gara Iași, s-au
încărcat în 17 vagoane un număr de 1738 casete, în care se afla depozitat
aurul, deținut sub formă de lingouri și monede diverse (dintre care majoritatea
erau mărcile germane și coroanele austriece), în valoare totală de 314.580.456,84
lei aur. La acestea s-au mai adăugat două casete, conținând bijuteriile Reginei Maria, evaluate la 7.000.000 lei aur. La
terminarea operațiunilor de încărcare s-a semnat un Protocol în trei exemplare, câte unul pentru partea rusă,
Ministerul de Finanțe român și Banca Națională.
La
începutul anului 1917 a izbucnit la Petrograd Revoluția rusă, început al marilor mișcări
sociale din Rusia acelui an, încheiate cu Revoluția din Octombrie și
preluarea puterii de către bolșevici. Deși se
reușise stabilizarea frontului în Moldova, responsabilii politici români erau
îngrijorați în continuare de posibilitatea spargerii frontului de către
armatele germane și de înfrângerea definitivă a țării. Se avea în vedere
evacuarea guvernului în Rusia, la Poltava sau
la Herson, ori în Crimeea, unde se
începuseră deja pregătirile pentru instalarea familiei suveranilor și a
miniștrilor.
La 18 iulie 1917,
Consiliul de Miniștri hotăra, la propunerea lui Nicolae Titulescu, atunci
ministru de finanțe, strămutarea sediului și avutului Băncii Naționale în
Rusia. S-au făcut pregătiri pentru transportarea valorilor BNR în Rusia, precum
și a celor aparținând Casei de Depuneri și
altor instituții publice și particulare. Încărcarea trenului care avea să
conțină noul transport s-a făcut în perioada 23 – 27 iulie 1917,
în seara aceleiași zile pornindu-se spre Rusia.
Trenul avea
24 de vagoane, din care trei vagoane reprezentau valorile Băncii Naționale, cu
o valoare declarată de 1.594.836.721,09 lei, dintre care aur efectiv în valoare
de 574.523,57 lei, arhiva evaluată la 500.000 lei, iar restul reprezentând
titluri, efecte, depozite și alte valori. Valorile Casei de Depuneri ocupau 21
de vagoane, respectiv 1.661 de casete, al căror conținut era estimat la circa
7,5 miliarde lei.
Trenul a
ajuns la Moscova la 3 august 1917, transportul fiind păzit
de partea rusă; din partea română au supervizat transportul reprezentanți ai
următoarelor instituții: Banca Națională, Casa de Depuneri, Banca de Credit,
Banca Marmorosch Blank, Banca Comercială, Banca de Scont. Valorile Băncii
Naționale din al doilea transport au fost depozite la Kremlin, în același loc în
care fusese depus și stocul metalic și bijuteriile Reginei Maria ce fuseseră
aduse cu primul transport, în timp ce valorile tezaurul Casei de Depuneri a
fost depozitat la localul Casei de Împrumuturi și Depozite a Rusiei.
Dacă
primul transport putea fi justificat prin faptul că Rusia la acea vreme era
cârmuită de țarul Nicolae al II-lea care avea legături de rudenie apropiate cu
regina Maria, al doilea transport a fost o adevărată nebunie. Cum să trimiți
aurul țării într-o țară aflată în plină anarhie și aproape neguvernată? Dar
astea au fost faptele. Lenin a motivat, imediat după război, că tezaurul
aparține de drept poporului român și nu unei țări capitaliste, prin urmare ar
fi fost dispus să returneze tezaurul când în România s-ar fi instalat o putere
populară de tip bolșevic. Mă opresc aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu