Nu pot să nu amintesc cu câtă bucurie
așteptam să vină Crăciunul și Sântul Paști. Nu era neapărat vorba de importanța
celor două mari sărbători creștine. Nu eram pătruns de spiritul sărbătorilor,
poate eram prea mic să înțeleg, cu atât mai mult cu cât la școală profesorii ne
interziceau să mergem la biserică. Înaintea celor două mari sărbători era
postul care ținea 40 de zile, iar la noi în casă se respecta cu sfințenie. Să
le iau pe rând. Crăciunul avea partea lui de spectacol, de bucurie. La miezul
nopții când începea Ajunul Crăciunului mergeam la colindat. La jumătatea
satului ne întâlneam toți copiii, de multe ori erau și părinți cu copiii mai
mici, de aici se pleca la colindat unii la „Vale”, alții în „Sus”. Nu se amestecau.
De se întâmpla asta ieșea mai totdeauna cu bătăi între intruși și „gazde”.
Era greu pentru bieții gospodari care
locuiau în mijlocul satului, trebuiau să împartă dublu față de ceilalți săteni,
la ei colinda tot satul. Nimeni nu se plângea, pentru Crăciun tot gospodarul
din timp se pregătea.
În mare parte din copilăria mea nu a
fost curent electric în sat, când se întâmpla ca de colind să fie pământul gol,
fără zăpadă, întunericul era de nepătruns. Singura posibilitate era o lanternă,
îmi amintesc că se numea „Elba focus” era de fabricație românească, se producea
la Timișoara, și folosea o baterie paralelipipedică. Puțini aveau bani să
cumpere o lanternă cu baterie, de aceea cei mai mulți puteau să improvizeze o făclie
dintr-o țeavă cam de 30 de centimetri lungă și cu diametrul de o jumătate de
țol, aproximativ 12,70 milimetri, această țevuța se turtea bine la un capăt,
iar prin celălat capăt rămas liber se umplea cu motorină în care se băga
un fitil din sfoară cât diametrul țevii, astfel se obținea o feștilă care
scotea un fum negru, înecăcios, dar fîcea și lumină. Așa era atunci.
Copiii aveau trăisti mari cu baiere din
lână ori cânepă țesute în casă, pe care le puneau în curmezișul pieptului și,
de cele mai multe ori ajungeau până la
călcâie. În aceste uriașe trăsti puteau să intre ceva mai mult de 100 de
covrigi. Flăcăiandrii aveau în mâine niște ciomege lungi pe care gazda le punea
covrigii.
Mergeam împiedicându-ne în noapte
înstelată, înghețați, dar bucuroși, tot la doi pași strigam din toți bojogii să
fim siguri că suntem auziți: „bună dimineațaaaa la moș Ajun!”. După câteva ore
se termina colindul, acasă înnumăram covrigii, simțeam că prin asta și noi
contribuiam la bunăstarea casei. Ce buni erau covrigii înmuiați în zeama de la
caltaboș! Ca o paranteză, covrigii din ziua de azi nu se mai înmoaie, oare de
ce? Să nu mai respecte rețeta bătrânească de făcut covrigi?
În noaptea de Crăciun mergeam cu
„Steaua” eram vestitorii Nașterii Pruncului Iisus. Ce frumos era gătită steaua!
Îmi amintesc că țineam de la an la an hârtia poleită și multicoloră. Trebuia să
fim trei „crai” însă mergeam și câte doi, astfel câștigul era mai mare. „ Trei
crai de la Răsărit...” S-a întâmplat să câștigăm într-un an cam 40 de lei de
fiecare. O sumă mare de bani. Banii îi înmânam mamei, în afară de câțiva lei pe
care îi opream pentru rișcă. Eram un împătimit al jocului. Îmi plăcea să joc „marca”. Câștiga cel al cărui ban venea
cu stema în sus, aia se numea marcă.
Miza era mică, trei bani, cinci bani, zece bani, chiar și 25 de bani puteau fi
puși în joc, la 50 de bani deja era prea mult.
În ajunul Crăciunului tata tăia porcul.
Din noapte cei doi bunici veneau pregătiți cu cuțitele, tata mai chema doi trei
vecini să ajute. În general la acea vreme erau porci de grăsime, până prin 1960
aveam rasa de porc Mangalița, apoi a apărut rasa Bazna, a venit din Tansilvania
și s-a răspândit în toată țara. Mangalița avea multă grăsime, Bazna avea și
ceva carne în plus față de Mangalița.
Tata lega o sfoară de piciorul din față
al porcului, apoi îl mâna ușor de la spate, fără să-l sperie, era mult până îl
scotea din coteț, după care smucea sfoara și porcul îngenunchea, ceilați, care
stătuseră feriți să nu-i vadă porcul, cum îl vedeau căzut tăbărau pe el. Astfel
porcul imobilizat era înjunghiat de unul dintre bărbați. Porcul trebuia să
guițe mult, să se audă în sat că la noi în curte un porc a fost tăiat. Urma
pârlitul cu paie, dar nu înainte ca bunicul din partea tatălui să smulgă păr de
pe spinarea porcului cât să facă tata o bidinea cu care să văruiască mama în
casă. Mangalița avea părul mare și puțin cârlionțat. După pârlit turnau apă
caldă pe el și îl înveleau cu un țol. Unul dintre bunici mă ridica și mă așeza
călare pe porc, ziceau ei să mă îngraș precum porcul. Ca o paranteză, urarea de
atunci s-a împlinit cam 60 de ani mai târziu. În acele vremuri oamenii erau
slabi, rar când vedeai câte unul gras. După ce se înmuia șoriciul se apucau
să-l spele până îl făceau coală de curat.
Abia așteptam să mă dau pe lângă tata,
el se îndura să-mi rupă o mică bucățică de șorici, fără să mă vadă mama, deși,
acum, privind în urmă, sunt sigur că mama știa.
Carnea tranșată era pusă separat și
socotită deja la ce putea fi bună: „carnea asta are și grăsime, spunea ta
analizând cu atenție hălcile de carne, e bună pentru sarmale, asta este bună
pentru cârnați, asta o prăjim și o băgăm la oală împreună cu mușchii porcului”.
Oasele și slăninele erau afumate câte trei zile la fum ușor din lemn de prun.
Nimeni, în ziua de ajun, nu mânca din pomana porcului, era post. Însă tata le
punea, celor care îl ajutaseră, mici
pachete cu carne să ia acasă și să o pregătească când vor dori.
Apoi urma Anul Nou, la noi în sat se
mergea cu plugușorul în ajunul anului nou. Erau două plugușoare, unul în sus,
altul la vale. 15 copii mai toitănei cu vârste între 15 și 18 ani mergeau cu
Plugușorul. Nu am fost niciodată, doar mi-a plăcut să-i privesc. Cântau frumos,
dar cel mai mult îmi plăcea când trosneau biciul să alunge relele anului, apoi sunau clopoțeii, pe care copiii îi purtau în
diagonală pe piept, anunțându-ne astfel că un nou an urma să înceapă. Clopoțeii
erau de la oamenii din sat care aveau cai și în zile de sărbătoare puneau acei
clopoței, legați în piele ca o uriașă salbă, la gâtul cailor.
Pentru urarea lor mama le punea în
frigarea, pe care o purta unul mai răsărit dintre urătorii, o bucată de carne
cu mulțumire pentru urarea făcută și promisiunea că-i așteaptă și anul următor.
De anul nou îl așteptam pe Moș Gerilă,
ăsta venea de prin Siberia, nu din Laponia. Era atent cu școlarii. Ne chemau la
școală să ne dea „Pomul de Iarnă” aici ni
se împărțeau mici cadouri: caiete, cărți, bomboane. Țin minte că
bomboanele aveau un gust deosebit, le mâncam cu zgârcenie să-mi ajungă cât mai
mult timp.
Acasă mama ne zicea în noaptea dintre
ani, după ce ne povestea din copilăria ei, „hai, copii, culcați-vă! În noaptea
asta dormiți un an”. Dimineața găseam sub pernă, pus de Moș Gerilă, câteva
bomboane învelite în hârtie de sac.
În noaptea de Crăciun venea Moș Crăciun tot cu
câteva bomboane pe care le lăsa sub
pernă. Moșii din copilăria mea erau austeri ca într-o perioadă de criză cu
recesiune cu tot.
Ultima bucurie din sărbătorile de iarnă
era „Iordanul” din noapte sfântului Ion. Cu Iordanul mergeau flăcăi de la 19
ani în sus. La noi ajungeau cam pe la ora patru dimineața, tata fierbea o oală
cu țuică și-i chema pe toți în casă să primim noi copiii botezul Iordanului,
iar ei să bea o ceașcă cu rachiu să-și încălzească oasele înghețate de frig. Pe
acea vreme chiar era gerul „Bobotezei”.
De Sântul Paști era bucuria mare în
săptămâna patimilor când mama îmi permitea să-mi încalț tenișii pe care îi
cumpărase pentru a mă înnoi de Paști. Mergeam la denii seară de seară, iar în
Vinerea Mare cântam cu toții Prohodul Domnului. Abia așteptam dimineața zilei
de duminică când mama venea de la Biserică și ne împărțea la toți câte o
bucățică de pâine înmuiată în vin, slujită în altarul bisericii și denumită „Paști”,
noi îl mâncam fericiți, știam că din acel moment puteam mânca „de dulce”. Nu
vreau să plictisesc, însă tineretul de azi și cel viitor trebuie să știe cum a
fost o dată. Nu trebuie să facă și ei la fel, ci doar să știe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu