Am să încerc să descriu cum erau casele,
oamenii şi ocupaţiile lor. În anii cinzeci ai secolului XX, gospodăriile
țăranilor nu difereau mult de cele ale țăranilor din secolul XIX.
Privind retrospectiv, mă prinde
nostalgia și dorul de intimitatea locuințelor în care sătenii își creșteau
copiii și-și odihneau oasele frânte de muncă. Odăile aveau ferestrele micuțe,
parcă nevrând să piardă din căldura sufletească a celor ce locuiau în ele.
Pereții erau adevărate poezii ale sufletului scrise, cu migala acului, în
nopțile de iarnă când gerul sculpta flori de gheață pe geamurile ferestrelor.
Fetele și mamele lor, din asfințitul nopții și până ce ziua punea stăpânire pe
sat, coseau, la lumina lămpii, șervetele ce urmau să îmbrace pereții.
Lumina, friguroaselor dimineți de iarnă,
scotea bărbații afară din casă să meargă să facă pârtie, ori dacă nu ninsese
mergeau la animale pentru a le face curat și așa cum ei, ca oameni, se gândeau
la mâncare, tot așa hrăneau și dobitoacele din grajd și cotețe, care, la rândul
lor, trebuiau să producă pentru stăpân după cum era fiecareia datul de la
Dumnezeu. Femeile casei își împărțeau
sarcinile. Fetele ce depășeau vârsta de treisprece ani ieșeau afară pentru a
mulge vacile, caprele ori bivolițele. Oile le mulgeau abia după înțărcarea
mieilor aproape de sfântul Paști, când iarba începea să răsară. Mama rămânea în
casă pentru a pregăti micul dejun, pretențios cuvânt. Întâi aprindea focul în
sobă cu surcele puse de seara la uscat. Când focul se încingea, scăpa în dură
tigaia din fontă cu coadă și trei piciorușe. Tigaia o mințea cu nițel ulei de
se întâmpla să fie zi de post ori oleacă de untură în zi în care se mânca cu
dulce. În grăsimea încinsă a fărâmat mămăliga rămasă de seara. Din pivniță a
luat într-o strachină înflorată murături aranjați ca într-un tablou pastelat.
Ardeii verzi, părtlăgele gălbui, conopida albă și morcovii roșii. După ce punea
masa scundă și rotundă în mijlocul casei, îi chema pe toți la masă.
Rând pe rând s-au spălat în apa
fierbinte din tuciul aflat în dură pe sobă. S-au așezat la masă, după ce mai
întâi s-au închinat la icoana de pe peretele de la răsărit. Mâncau cu poftă
mămăliga aurită din tigaia de fontă. Luau o dată din tigaie, o dată din
murături pentru a stinge eventuala greață, deși ce bruma grăsime fusese în
tigaie abia ajunsese să perpelească mămăliga. În sobă duduia focul. Salcâmul
verde ardea cu sfârâituri de apă ce făcea ca în cameră să fie cald. Trosnetul
lemnelor era o muzică care te îmbia la tihnă și huzur, dar țăranii nu aveau
timp să asculte poezia focului, pe ei îi frământau răspunsurile la multiplele
probleme pe care le aveau de rezolvat.
Aşa cum am scris și în alte povestiri, casele
anilor '50 aveau o prispă din care se intra într-o tindă. Acest coridor, o țâră
mai lat decât prispa, avea două uși opuse, una în dreapta, alta în stânga prin
care se intra în alte două camere. Una era camera „de dincolo”, sau camera „bună”,
aici mirosea întotdeauna frumos. Se împleteau mirosul de busuioc cu cel de
levănțică, iar toamna gutuile aduceau aroma specifică acestor minunate și
uriașe fructe. În camera de dincolo
era toată zestrea și averea țăranilor. În aceste camere era sufletul țăranului
român așa cum s-a știut el pe acele meleaguri de la primele descălecaturi. Și
acum mă prind fiorii amintindu-mi cu cât drag priveam costumele confecționate
cu migală și iubire de femeile caselor, fie țesând pânza în războaiele
primitive, dar bine clădite, fie cosând pe pânză modele de ii, de fote, de
cămăși bărbătești. Inimile țesătoarelor, lacrimile și bucuriile lor, erau
prinse în modelele așternuturilor manufacturate cu migala suveicii, a
scripeților și a iepelor ca organe ale războiului.
Lada de zestre era cel mai important
obiect din camera bună. Aici erau
așezate, cu sfântă orânduială, hainele de sărbătoare şi zestrea fetelor. Lada
mai avea la un capăt, unele aveau chiar la amândouă capetele, o mică casetă sau
chichiță, cu capac în care țineau tot
ce aveau mai scump în casă, de la crucifixuri sfinte la mahmudele. Aici e musai
să fac o paranteză pentru bună și corectă informare. Nu toți țăranii aveau
crucifixe și mahmudele ori alți bani din aur, mulți, săraci de ei, nici ladă nu
aveau, iar alții nici măcar camera de
dincolo, aveau doar o cameră la casă unde viețuiau toți ai casei. Banii,
ăia puțini ce erau, se găseau fie în batista legată cu multe ochiuri și ascunsă
de stăpâna casei în sân, fie aceeași batistă cu multiplele noduri și puținii
bani era pusă sub saltea într-un mic buzunar secret.
Cealaltă era „camera de zi”, care era şi dormitor pentru întreaga familie, dar şi
bucătărie pe timp de iarnă. În ea se găsea o sobă din cărămidă cu plită pentru
gătit; soba era joasă cu vatra mare, nu avea uşă la gura, când era cazul se punea
o tăbliță pentru a opri eventualele scântei ce puteau sări din foc. Când
familia avea o bucăţică de carne ori o zvârlugă de peşte, tatăl trăgea jarul pe
vatra primitoare a sobei, apoi pe grătar ori direct pe jar puneau la
fript carnea. În zilele de iarnă când copiii, sau cei în vârstă veneau
îngheţaţi de afară, aduceau un scaun, în faţa sobei, pe care se așezau, iar
picioarele le puneau pe vatră pentru a se încălzi.
Pe jos era pământ pe care gospodina, de
câteva ori pe an, dar mai ales în ajunul unor mari sărbători, îl lipea cu un
amestec format din pământ galben și balegă de cal. Trebuia să stăpânească bine
știința lipitului în așa fel să nu
rămână urme și nici stratul să nu fie gros.
De sărbători, dar și toamna și primăvara
spoiau toată casa. În vântul subțire de primăvară când potecile începeau să se
usuce și pământul să se bată, femeile scoteau tot din casă, inclusiv saltele,
cărora de multe ori li se schimbau paiele, aeriseau casa și o văruiau atât
înlăuntru cât și pe afară. Pentru spoit foloseau var, pe care-l stingeau într-o
găleată, în care puneau o țâră de scrobeală albastră, apoi cu o bidinea, prevăzută
cu o coada lungă, cu care putea ajunge în toate ungherele camerelor, văruiau
pereții. Peria era făcută, de stăpânul casei, din părul smuls de pe spatele
porcului înainte să fie pârlit în Ajunul Crăciunului și pe care avusese grjă
să-l păstreze cu sfințenie. După ce totul era văruit, apoi rufele și lenjeriile
paturilor cât și șervetele de pe pereți fuseseră spălate în apă cu leșie, se
trecea la aranjamentul lor în casă. În camere mirosea a proaspăt și a curat.
Tot mirosul de fum, mâncare și tutun adunat peste iarnă, fusese alungat.
Obligatoriu în cameră erau două paturi.
Acestea erau înalte, formate din două capre din lemn pe care se sprijineau
scândurile puse în lungimea patului. În general caprele erau mobile, dar
existau şi cazuri când picioarele patului erau bătute direct în pământ. Peste
scânduri se aşeza salteau care era umplută cu paie, în fiecare toamnă paiele
erau înlocuite cu altele proaspăt sosite de la treier.
Într-unul din paturi dormeau părinţii cu
copiii cei mici, iar în celălalt, tinerii căsătoriţi, ori copiii mai mari. Pe
pat se puneau nişte procoave, ţesături făcute-n casă din lână ori cânepă,
pernele erau umplute cu fulgi, pentru învelit foloseau fie pături, fie plăpumi.
În unele case pe pătură ori pe plapumă era cusut un cearșaf.
Un lucru important, întotdeauna patul
era mult mai înalt decât vatra sobei, pentru a putea beneficia mai bine de
căldură.
Tavanul, era de fapt o podină din
scândură bine îmbinată, având grinzi interioare. La grinda din cameră
gospodinele puneau busuioc, iar într-un cârlig prins de grindă, agățau panerul
(un coş din nuiele împletite, cu toartă, la fel ca acelea în care duc
gospodinele coliva la biserică), în acest paner de regulă se găsea ce rămânea
de la masă, mămăliga învelită în ştergar, o bucată de carne, hamsei, etc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu