Iubirea dintr-o primăvară fierbinte. Cap VII

      Calendaristic venise toamna, zilele încă erau călduroase, doar noaptea se lăsa o răcoare plăcută care reușea, cu roua ei, să umezească buzele plantelor încinse de zăpușeala de peste zi și de lipsa ploilor.

      Ziua de 8 septembrie se nimerise să fie într-o sâmbătă. O zi cu căldură sufocantă. Lazăr se trezise cu noaptea în cap, dăduse o roată pe la cai, le aruncase în iesle niște fân proaspăt cosit, apoi îi bătuse cu palma pe crupă, ca pe niște vechi prieteni. Îi erau dragi, de mic copil crescuse cu cai în curte, știa după nechezatul lor ce anume doresc. Vorbea cu ei ori de câte ori avea ocazia. Pe front fusese greu. Când fusese încorporat, colonelul îl trimisese la cai, să îi îngrijească el fiindcă le știa melicul și se putea înțelege cu ei. Comandantul era un mare iubitor de animale, caii îi considera ca pe niște prieteni pe care se putea baza la nevoie. „Mă, îi spusese colonelul când îi dăduse padocul în primire, să ai grijă de ei ca de ochii tăi din cap și să-i iubești, fiindcă și ei te vor iubi. Animalul e recunoscător celui care se poartă bine cu el și răzbunător pe acela care îi face rău”. A fost bucuria lui, deși era mult de muncă, nu se speria, se credea acasă, în fond făcea aceiași treabă. Într-o seară rece de noiembrie, cu o ploaie cernută prin sită de făină, așa era de fină și de pișcătoare, un locotenet beat s-a oprit în ușa grajdului. Lazăr a luat regulamentar poziția de drepți și aștepta să audă ordinul ofițerului. Locotenentul a venit cu greu în dreptul lui, picioarele nu-l mai ajutau deloc, parcă le avea de împrumut și nu se obișnuise cu ele. Ofițerul, după poziția trupului, se vedea clar că încerca să meargă spre înainte, se apleca mult în față, însă picioarele nu se mișcau, nu pășeau, erau îndărătnice, nu mai ascultau poruncile lui, atunci, bietul om se răsucea în jurul axei sale își pierdea echilibru gata, gata să cadă. Cu un ultim efort reușea să se echilibreze, era un echilibru labil,  însă, se putea spune că încă era în picioare.

Cu un semn aproximativ, comic prin modul în care răsucea degetul, l-a chemat pe Lazăr la el. A încercat să-i spună ceva, pentru asta s-a folosit mai întâi de mâini pe care le învârtea în multe feluri cabalistice, apoi a încercat să scoată sunete, nu reușea decât să-și distersioneze buzele în fel și chip, iar din gât scotea doar niște grohăituri.

      Lazăr a văzut că nu se poate înțelege cu el, l-a luat mai mult pe sus și l-a dus în dormitorul său. A doua zi în loc să-i mulțumească pentru mâna de ajutor pe care Lazăr i-o oferise, a dat ordin să fie vărsat la compania care tocmai pleca în linia întâi. Mai târziu avea să afle că locotenentul ieșise la raportul colonelui și ceruse ca Lazăr să fie pedepsit pentru o încălcare imaginară a ordinelor militare. Totul fusese cusut cu ață albă, el fiind un biet soldat fără prea multă carte, a executat ordinul fără crâcnire.

      Acolo, în linia întâi, în focul gloanțelor, în vizorul inamicului, în fața morții care se plimba cu ei peste tot, aproape că îi ținea de mână,  Lazăr s-a întâlnit cu Culaie Lemnaru. S-au îmbrățișat cu bucurie, din acel moment al regăsirii, au avut grijă unul de celălalt cât moartea a stat deoparte de ei. Într-o dimineață cețoasă,  lăptoasă și deasă, nu se vedea la doi pași, de-a lungul frontului era o liniște mormântală, nefirească își auzeau propriile respirații îngreunate de umezeala ceții, deodată, de nicăieri, s-a auzit un foc de armă, doar unul, numai unul. Din interiorul lăptoasei dimineți un țipăt a străpuns bezna. Un soldat a îngenunchiat în fața Domnului Dumnezeu, moartea îi luase sufletul cu glonțul rătăcit, a stat într-un genunchi preț de câteva clipe, apoi s-a prăvălit pe o parte. Lazăr, mânat de ceva lăuntric, a pornit spre locul de unde s-a auzit țipătul. S-a aplecat asupra celui căzut, atunci a văzut fața schimonosită de durere a consăteanului și prietenului său, s-a așezat lângă el, i-a luat capul în mâinile lui și l-a sprijinit pe piept. Cu lacrimile curgând șuvoi Culaie s-a uitat în ochii lui Lazăr, parcă aștepta izbăvirea de la el. Chipul începuse să-i devină livid, viața se scurgea din el prin gaura făcută în trup de glonțul străin. A încercat să-i spună un ultim cuvânt de adio, nu a reușit, sunetul i-a înghețat în gât.

      Lazăr a ieșit la raport să i se dea voie să-i sape groapă, să-i pună la cap o cruce ca semn al treceri lui pe acest pământ și petrecut, în acel loc, dintre cei vii în lumea cea fără de întoarcere. Nu i s-a permis. Au primit ordin de atac. Armele au început să latre, țipetele să se înmulțească. Moartea nu mai prididea cu luatul sufletelor, se împrietenise cu răniții, mulți o chemau la căpătâiul lor să le curme suferința.

     Bărbatul a scuturat capul alungând gândurile negre care puseseră stăpânire pe el. A a dat o raită prin grădină, dintr-un măr a rupt un fruct, rumen și cu miros plăcut, într-un loc avea urma prin care ieșise viermele, nu l-a aruncat și-a amintit de zicătoarea:„să mănânci din fructul în care a sălășuit viermele, că este fruct sănătos și apă să bei de unde bea calul, fiindcă este apă curată”. L-a șters pe cămașă, apoi a mușcat cu forță din carnea gălbuie a mărului. Din grădină a mers în grajdul vacilor, a făcut curat cu lopata, care se afla după ușă, le-a pus o mână de fân în iesle, le-a mângâiat, după care a intrat în casă.

      Samfira se sculase, se spălase pe ochi, tocmai se ruga în genunchi la Maica Domnului, în acea zi era sărbătoarea nașterii Maicii Domnului, a băut o gură de agheazmă și s-a închinat cu pioșenie.

      -Cum este vremea Lazăre? Femeia încă se aștepta la o răbufnire a bărbatului, nu-i înțelegea liniștea. Îi povestise despre sarcina ei, îi spuse și cu cine a rămas grea. Se așteptase la ocări din partea lui, chiar să-i dea o mamă de bătaie, astfel s-ar fi liniștit lucrurile. Însă Lazăr, de când venise acasă și ea, de bună credință  îi povestise tot de-a fir a păr, era liniștit de parcă nevastă-sa nu era pe cale să-i nască plod străin în bătătură.

      Erau seri când el punea mâna pe burtica ei, care se rotunjise bine în ultimul timp, și aștepta liniștit să simtă cum lovește ăla mic cu piciorușul:„va fi un flăcău pe cinste, zicea el după ce simțea lovitura copilului”.

      Femeia ofta, nu știa ce să spună, nu se bucura, cel puțin nu să o vadă el. Cu fiecare tăcere a lui femeia se considera mai vinovată. Pe Lazăr, până să plece pe front, nu-l iubise, îl acceptase de bărbat pentru că așa hotărâse tatăl ei, iar ea nu se putuse opune. Acum îl iubea, îl iubea cu vinovăția femeii aflate în păcat.

      -Timpul e frumos, cald, seceta se prelungește. Fetele să se scoale, dă-le să mănânce și să plece cu animalele la păscut. Iar tu frumoaso, vezi că ți-am cumpărat o basma nouă, crem deschis și cu doi bujori roșii ca obrajii tăi, e pusă dincolo în ladă. Nu am vrut să-ți spun de ea, am luat-o când am fost în târg să vând brânza. După masă mergem la horă, să o pui negreșit pe cap. Vreau să fii cea mai frumoasă.

      -De ce mă obligi să mă împopoțonez? Sunt cu burta la gură, abia dau capăt de vorbă muierilor. Lazăre, hai să nu ieșim din casă. Bem amândoi o țuică, perpelesc un pui pe jar și vom fi bine. Se gândea la Marița lu* Vulpe, și ea făcuse un copil din flori cât timp bărbatul fusese pe front. Când a venit Vulpe acasă și a văzut plodul furat de nevastă din sămânță străină, a înnebunit de supărare. A mers în grădină, s-a rugat la Maica Domnului să-l ierte, apoi a intrat în casă și fără vorbă multă și-a alungat femeia, cu copilul străin de casa lui, i-a înfipt un șut în fund și a dat-o pe poartă afară. A plecat biata femeie din sat, pățise o rușine mare, nu mai putea sta printre săteni. Se spunea că ar fi mers la oraș și acolo își găsise serviciu ca măturăreasă în birourile unei fabrici.

      -Ascultă femeie, Lazăr era ca o apă de șes care curge lin la vale, rar se învolbura, atunci să nu-i fi stat nimeni în cale, indiferent cine era și cum îl chema, Samfiro, nu trebuie să ne ferim de nimeni, satul dacă vrea să clevetească e liber să o facă. Copilul care se va naște este al meu. Ai înțeles? Al meu, femeie. Lazăr pentru prima dată ridicase glasul, însă nu pentru a certa nevasta, ci pentru a întări cele spuse. Nu m-am însurat cu o sfântă, am luat de nevastă o femeie. Când a izbucnit războiul și bărbații au fost concentrați pe front, femeilor li s-au luat dreptul la o viață normală. Nu ești singura care a păcătuit, de fapt, sunteți niște sfinte, nu ați făcut păcat, pentru că nu aveați bărbații lângă voi. Bărbații erau departe, duși să împartă moartea, iar voi, singure și cu plozii atârnați de poale, neajutorate, cu sângele fierbând în sufletele voastre chinuite, era normal să căutați sprijin. Nu te condamn femeie, nu sunt absurd și pentru mine a fost greu, însă aveam hrana asigurată, tot ce trebuia să fac era să omor și să nu mă las omorât.

      Voi, femeile, sunteți adevăratele eroine. Nu numai că nu ați murit de foame, însă nu ați lăsat nici copiii să moară, ia-ți crescut cum ați putut, ați înflorit gospodăria, sigur că sângele și-a cerut dreptul. Ai rămas grea, puteai să dai copilul afară, nu ai făcut-o, ți-ai asumat condamnarea satului că vei naște un copil din flori. Și pentru asta te iubesc, frontul a omorât oameni, tu vei naște unul, va fi în grădina mea, va fi al meu. Asta va fi ultima discuție pe această temă. M-ai înțeles?

      Femeia a căzut în genunchi în fața lui Lazăr, i-a luat mâna apoi a sărutat-o cu drag:

      -Omul meu drag, te iubesc! Nu voi înceta nicio clipă să fiu sclava ta, femeia ta, iubita, nevasta și tot ce vei dori tu să fiu.

      -Vreau ca iubirea ta să fie sinceră, devotamentul tău să vină firesc, ca rezultat al dragostei tale pentru mine, nu pentru că eu înțeleg situația grea prin care ai trecut tu și celelalte femei în timpul acestui război nenorocit.

      În sinea lui se frământa, ar fi vrut să-i împărtășească aventura avută în Ungaria cu acea româncă rătăcită între ruinele unei case dărâmate de o bombă ce căzuse la câțiva pași de ea și din care scăpase cu mult noroc. Încă nu sosise timpul, apoi nu credea că este necesar. Și dacă, se gândea el, Iulia o fi rămas însărcinată cu el, acum, se gândit Lazăr, cred că a născut. Ar fi dureros să știe că un copil al lui va fi crescut de alt bărbat străin. Avea încă un motiv să iubească copilul lui Mărgărit din pântecele Samfirei.

      Ziua a trecut în nota obișnuită. Samfira a făcut afară, pe soba din caramidă de sub polată, o supă cu tăiței de casă dintr-o găină grasă, zeama era aurie cu nuanțe verzi de la pătrunjelul pe care gospodina îl pusese din abundență. Pe jarul tras pe vatra mare a sobei, era răscăcărat un pui întreg dintre cei scoși de cloșcă a doua zi de paști. Mămăliga aburindă, rotundă și vârtoasă ca o ciupercă cu coada scurtă, era pusă pe masa rotundă așezată, nu departe de sobă, la umbra unui dud bătrân. Un cenac cu usturoi trona mai la o parte. În mijlocul mesei Samfira pusese strachina cu ciorbă și în ea câte o bucată de carne pentru fiecare în parte, cea mai mare porție de carne o avea Lazăr, el fiind capul familiei și bărbatul ce ducea tot greul casei, apoi copiii, cea mai mică bucățică o lua Samfira, bucuroasă că îi vedea pe ceilalți sătui.

      Au mâncat cu poftă zeama grasă de găină, copiii flămânzi de la alergatul după vite și de la joacă, Lazăr de la munca depusă și de la cinzeaca de țuică băută, iar Samfira mâncase cu poftă cu gândul la cel nenăscut care trebuia să se hrănească bine pentru a se naște un copil sănătos.

      Lazăr a luat puiul bine rumenit, fără să fie uscat, după ce se terminase ciorba din strachină, a rupt câte o bucățică fiecăruia, apoi a pus străchinoaia cu usturoi în centru mesei. Toți înmuiau carnea în usturoi apoi o trăgeau prin gură neîndrăznid să muște din ea, nu care cumva să se termine, înmuiau carnea în usturoi apoi o sugeau și mâncau cu mămăliguța pe care mai întâi o frământau în mână până ce făceau un mic cârnăcior. Din bucățica pe care Lazăr o împărțise, toți păstraseră și pentru seară. În schimb din mămăliga mare cât roata carului nu mai rămăsese decât un boț cât să arunce în gura câinelui.

      -Dacă v-ați săturat, mergeți cu toții de vă spălați, apoi gătiți-vă, acum vine timpul să mergem în sat la horă, să vedem și noi ce se mai pune la cale, să ne vadă și pe noi lumea că nu suntem sălbatici, ori sălbăticiți.

      Copiii au început să țipe de bucurie, să se alerge și să-și caute hainele cele bune pentru sărbătoare. Erau bucuroși, mai ales, fiindcă știau că vor primi cateva parale să-și cumpere candel și câte un ciubuc zaharisit de la țiganul care venea în fiecare zi de sărbătoare cu papornița lui din papură plină cu dulciuri pentru copii.

      Doar în spatele curții, așezată pe o buturugă, Samfira plângea cu sughițuri. Lazăr a auzit-o, a stat o clipă în cumpănă, apoi, cu pas domol, lin, să nu o sperie din gândurile ei, a mers la ea.  I-a pus mâinile pe umeri:

      -Nu plânge femeie, bucură-te că ai pântec roditor. Nu te piti de lume. Înfrunt-o! Ia-te de piept cu ea! Nu-ți fie teamă de cleveteala muierilor, nu îți dau de mâncare, nu te îmbracă, nici nu te încalță, nu te grijesc când ești bolnavă, pentru ce să le respecți? Chiar dacă nu ai fi grea acum cu plod străin de casă, tot ar găsi altceva de bârfit. Te-ai întrebat vreodată câte sunt cinstite dintre cele care bârfesc și nu au păcătuit niciodată? Multe dintre cele care nasc acum, au în pântec copil furat, însă având bărbatul lângă ele nu pot fi bănuite. Taci femeie, luptă cu ele, privește-le în ochi și dă-le cu tifla!

      Femeia a prins mâinile lui Lazăr, le-a sărutat pe fiecare în parte, lacrimile curse din ochii ei frumoși udau palmele arse de soare și bătăturite de muncă ale bărbatului. Și-a șters ochii cu colțul basmalei, s-a ridicat de pe buturugă, pe față i-a apărut un zâmbet ca o mică rază de soare printre norii deși de ploaie.

      -Merg să mă fac frumoasă și tu trebuie să te bărbierești, a mai spus femeia mângâind obrazul țepos al bărbatului.

      ..................................................................................................................................................................

      Fiind sărbătoare, se adunase multă lume în centrul satului unde se afla cârciuma și salonul pentru dans. Cârciumarul știa că în zi de sărbătoare oamenii vin cu mic cu mare la salon, pentru asta scosese mesele afară, simțise că e rost de gheșeft. Grătarul cel mare era încins cu mangal din fag ars incomplet, în cuptoare speciale, adus de la munte. Pe jar sfârâiau mititei și cârnați, dar și câteva fleici de carne.Țăranii nu se îmbulzeau să cumpere bunătățile care îi amețeau cu mirosul lor , se mulțumeau cu o cinzeacă de țuică și câțiva covrigi sărați. Priveau încruntați grătarul pe care sfârâia carnea ce le umpluse, de poftă,  gura cu apă.

      -Dă-l dracu cu micii lui, hai să plecăm de aici, m-a îmbolnăvit fumul care vine de la grătar, a zis cu năduf unul dintre țărani care era prea aproape de grătar.

      Spirache un flăcău bine legat, potrivit de statură cu mustața în furculiță, îmbrăcat ca un fante, era urmat de un alai de slugoi după el și îngâmfat nevoie mare, s-a oprit lângă grătar cu mâinile înfipte în chimirul pus peste hainele nemțești, s-a uitat în spate să vadă câți pierde vară îl însoțesc, apoi a comandat cârciumarului.

      -Pune mă trei mese cap la cap, adă țuică din cea veche și tot ce ai pe grătar, pune pe mese! Vreau să petrec cu băieții mei, să vedeți și voi cine-i Belciug în satul ăsta. Lăutarii, a continuat Spirache să poruncească, să vină aici, la masa mea, să-mi cânte doar mie mă, nenorociților, sărăntocilor care m-ați băgat la pușcărie. Ce ați crezut voi, mă, că nu mai ies de acolo? Uite, mă, că am venit, să văd p-ăla de îmi stă în cale, că spăl cuțitul ăsta în el. Belciug tânărul a tras din teaca, prinsă în spatele brâului lat din piele, un cuțit lung cât o baionetă de pușcă, pe care l-a înfipt în mijlocul mesei.

      Slugoii, care îl însoțeau, se hlizeau ca proasta în târg și strigau la el:

      -Așa Spirache, arată-le cine ești tu, că ai spart la sare în ocnă cu tătâne-tu din cauza lor, acu ți-a venit rândul, de va mișca vreunul, de va murmura careva în contra ta, noi suntem aici să le pocim mutrele.

      Bucuros, frecându-și mâinile, Traian, cârciumarul, a executat repede ordinul dat de Spirache, apoi s-a tras într-o parte privind cu satisfacție la chiaburul care își îndemna ortacii:

       -Mâncați băi leșinaților! Băgați burta în draci! Săturați-vă! Plătesc eu consumația, mama voastră de sărăntoci! Auziți bă, Spirache s-a adresat mulțimii de gură cască care se adunase în jurul meselor, sperând la o frimitură scăpată de la masa chiaburului, ați crezut că mor în pușcărie unde m-a trimis comunistul de Lixandru Lemnaru? N-am murit, nici nu îmi este frică de el, nici de voi, de nimeni nu mă tem, Spirache se înroșise la față ca un gogoșar de toamnă, iar ochii îi ieșiseră din orbite ca la taur când vede roșu. Vreți să mâncați? Vă este foame, așa-i? Țăranii au clătinat capetele încuviințând. Bine, Traiane, umple mă grătarul cu mititei să sfârâie cum sfârâie inima mea, perpelește-i pe jar cum mi se perpelește mie sufletul de focul unei ce-și ține coada sus. Îi vin eu de hac, băăă, nimeni nu se pune cu neamul lui Belciug, unde nu răzbesc eu, vine mama Aritina cu pușca, chisăliță vă face.

      Lazăr a sosit cu familia lui chiar în momentul în care Spirache Belciug amenința pe toți cei care s-ar pune împotriva lui. A lăsat femeia cu copiii să stea deoparte, iar el a mers la cârciumă să-și cumpere o țuică din cea veche, galbenă și uleiosă, pe care Traian o vindea tare scump, dar zicea el că:„face banii”.

      S-a tras la o masă aproape de colțul cârciumii. Cu coada ochiului urmărea persoanele de la masa chiaburului, după cum privea într-un singur loc părea să-l intereseze doar un anumit bărbat din cei care se înfruptau din bunătățile plătite de Spirache. Unul dintre meseni s-a ridicat de la masă

      -Unde ai plecat mă, ți s-a aplecat de la atâta carne? Stai mă la masă, fiindcă stăpânul va avea ceva treabă cu noi când amurgul va pupa satul.

      -Stai liniștit, vin repede înapoi, păstrează halba de bere. Flăcăul a plecat spre locul unde erau privatele. Undeva, în spatele salonului se aflau câteva gropi peste care erau montate două cabine, acum cu scândurile aproape putrezite.

      Lazăr l-a văzut când a plecat, s-a asigurat că este singur, apoi s-a ridicat și el de la masă și a mers în aceiași direcție cu cel care plecase de la masa lui Spirache. Locul era pitit între un gard din  cătină  ce delimita grădina lui Ursu și closete, în spatele lor era peretele salonului fără nici un ochi de geam. Nu era strâmt locul, însă, nici larg. Cel mai important era faptul că în acel moment nu era nimeni în afara celor doi.

      Lazăr a așteptat liniștit până când ortacul lui Spirache a ieșit din cabina privatei.

      -Noroc, Mărgărite! Ce faci măi băiete? Îți trimite vorbă Samfira să fii pregătit, fiindcă peste două luni naște. Auzi tu, Mărgărite? Naște mă, naște copilul tău, făcut când te-ai dat în dragoste cu ea.

      -Ce copil nea Lazăre? Ce spui matale acolo? Pe țața abia o știu, așa, după drum. Vreți să mă nenorociți? Eu mi-s flăcău și vreau să mă însor, ce va spune viitoarea mea mireasă când va afla că eu am copil făcut cu alta în sat? Mărgărit se îngălbenise la față, la toate se aștepta, însă asemenea întâlnire nu-i trecuse prin cap.

      -Zici că nu știi nimic de copil, nici de Samfira nu știi, mă, o fi copilul făcut cu vreun Zburător? Că am mai auzit eu d-astea, te pomenești că așa este și eu am tăbărât ca prostul pe tine, biet copil. În timp ce vorbea, Lazăr se apropia de Mărgărit cu pași mici, acesta rămăsese împietrit, era o stană de piatră. Și așa Mărgărite băiete, tu ești flăcău, nu-ți trebuie să-ți crești copilul tău, fiindcă, nu-i așa, nu-l recunoști.

     Bărbatul se apropiase suficient de mult de flăcăul împietrit, pe neașteptate l-a lovit de jos în sus în falcă, așa cum îl învățase pe el un sergent în armată, Mărgărit s-a clătinat, un al doilea pumn a venit fulgerător, băiatul a căzut în țărână. Lazăr a început să-l lovească cu picioarele:

      -Stai mă să-ți dau eu ție, poate așa îți amintești mai multe, printre altele și de copil.

      -Nu mai da nea Lazăre, este copilul meu, recunosc, nu mă nenoroci, oprește-te, mă omori! Vocea lui Mărgărit era din ce în ce mai slabă, abia mai respira.

      Bărbatul s-a oprit, nu l-a mai lovit, s-a aplecat asupra flăcăului și i-a șoptit la ureche:

      -Mă, dacă află lumea cine te-a bătut, ori faptul că ai cunoscut-o mai îndeaproape pe Smafira vin la tine și te îngrop. Mărgărite, tu ai înțeles, ori o iau de la capăt cu bătaia până înțelegi?

      Băiatul a dat cu greu din cap în semn că a înțeles, era așa de rău lovit încât nu putea scoate o vorbă.

      Lazăr s-a mai asigurat încă odată că nu este nimeni în preajmă, apoi a plecat fluierând de parcă nu se întâmplase nimic, acum avea sufletul liniștit, cel care îi spurcase casa își primise pedeapsa. De acum nimic nu-i va sta în cale să iubească copilul încă nenăscut ca și cum ar fi al lui. A trecut liniștit printre mesele aflate în fața cârciumii, fără să dea vreo atenție lui Spirache care îl privea provocator, cum privea de altfel pe toți cei pe care îi putea cuprinde cu vederea imenșilor lui ochi bulbucați din cauza răutății. A mers la masa unde lăsase țoiul cu țuică.

      -Ce faci frate Lixandre? Lazăr era bucuros că la masa lui îl găsise și pe Lixandru Lemnaru alături de Vasile Titirez. Aceștia doi tocmai aveau o discuție aprinsă. Când el s-a apropiat cei doi au tăcut, se vedea de la o poștă că discutau ceva secrete doar de ei știute, doar atâta auzise:„cu tac-tu lucrurile trebuie lămurite”. Vasile aprobase cu o înclinare a capului abia perceptibilă.

      - Ce bine este în civilie, nu ne mai poruncește nimeni ce să facem și nici de frica gloanțelor inamice nu trebuie să ne ferim. Suntem liberi frate Lemnarule, păcat de Culaie că i-a rămas oasele printre străini, aprig soldat, nu se da bătut cu una cu două, se lua la fiecare atac la trântă cu moartea, o privea în ochi, o sfida, o privea cu dispreț. Halal bărbat, puțini ca el, alții s-au pitit după fustele mamelor și mahmudelele taților și nu au mirosit praful de pușcă și nici cu moartea nu s-au înfrățit. Dragostea de țară, phea și Lazăr a scuipat într-o parte cam spre masa lui Spirache, este o vorbă în vânt frate Lixandre, tot ăștia din talpa țării au dus greul. Lazăr vorbea destul de tare, chiar striga din obidă pentru suferința lui.

      -Nu te necăji Lazăre, a trecut răul, acu trebuie să punem ordine aici, în sat, să nu ne mai lăsăm călcați în picioare de îmbuibații ăștia care au în hambare bucate cât să sature trei sate. Nu mă las până nu vor plăti pentru toată nedreptatea făcută oamenilor cinstiți care, după ce le munceau pe nimica toată vara, iarna când mureau de foame, chiaburul le dădea cu împrumut banița cu grâu pe zece zile de muncă, se trezeau în primăvară că munceau pe pământul chiaburului și al boierului doar pe mâncare și ce mâncare, o zeamă lungă din cartofi, ori varză și teci de fasole, bătrâne, fierte, cu ațele atârnânde, și cu puțin usturoi.

Tot să dai cu sapa toată ziua în arșița soarelui. Nici apă rece nu le aduceau la timp, se încingea ulciorul cu apa adusă încă de dimineață.

      -Ai dreptate Vasile, noi am avut oleacă de pământ, am mai luat în arendă de la unu Arsene, care se mutase de mult la oraș, era muncitor într-o uzină, acu am auzit că ar fi mare pe la județeana de partid, nu am fost cu ziua la chiaburi, însă aici am trăit și știu. Lixandru i-a privit pe amândoi cu căldură, îi era drag Vasile, l-ar fi vrut de cumnat, însă acum, după ce tatăl lui aruncase asemenea vorbe despre Didina, nici că se mai punea problema ca ei doi să se ia.

      -Despre mine vorbiți, mă, voi acolo? Aud? Nu răspundeți? Spirache, trecuse de jumătatea de litru de țuică băută, era ca un câine căruia i se bagă bățul prin gard, mârâind, cu țâfna pusă, căuta gâlceava cu lumânarea. Du-te mă, Chirică și întreabă-i, tu, frumos, mie nu vor să-mi răspundă, li s-a urât cu binele, au dureri de cap?  O cinzeacă s-a făcut țăndări când Belciug a dat cu ea de pământ. Era furios pe toată lumea, sforăia pe nas ca un taur, se învârtea în loc, negăsindu-și astâmpărul.

      Chirică, nici el mai treaz decât stăpânul lui, s-a ridicat cu greu, apoi, cu greu, a plecat împleticindu-se spre masa lui Lazăr.

      -De ce mă...vorbiți...asta...cum îi spune...urât...de stăpânul meu? Nu se înțelegea ce spune, scotea sunete guturale, neaccentuate, mai mult gesticula, era ca un surdo-mut care uitase alfabetul muților. Chirică se ținea de masă să nu cadă, se bâțâia în față și în spate ca un hopa-mitică. Ar fi plecat de unde venise însă nu se putea întoarce, iar de la masa lui Spirache veneau îndemnuri : „înjură-i mă, lovește-i!”

      Bietul Chirică ar fi făcut multe dacă nu ar fi fost  lacom la băutură și nu ar fi băut de parcă se lăsa sec de țuică și de a doua zi nu s-ar mai fi găsit.

      Pe fondul acestor discuții, mai mult de la distanță, a asmuțirilor din tabăra lui Spirache spre cea a lui Lixandru care era vizat direct de înjurăturile lui Belciug, a sosit Mărgărit, bătut măr, șchiopătând, plin de sânge, cu ochii tumefiați de parcă erau făcuți cu cărbune și scoși din orbite ca la melc.

      -Cine mă te-a aranjat așa de frumos? Spune-mi mie să spăl cuțitul în el. Care v-ați luat mă de prietenul meu, de fratele meu, vino mă să te omor și eu pe tine. Cu spume la gură, rozându-și un colț de mustață Spirache rotea ochi de vultur, asupra celorlalți oameni aflați la mese, ori ceva mai departe. Nimeni nu i-a răspuns, nimeni nu l-a băgat în seamă. Toți îi ocoleau privirea, doar slugoii lui, doi din toți, restul dormeau cu capul pe masă, beți și duși în lumea lui Morfeu, aceștia doi îl susțineau din spate: „așa stăpâne, omoară-i”.

      Chirică, beat cum era, se credea un uriaș gata să se bată cu toată lumea, s-a trezit pentru o clipă și a realizat de ce se află la altă masă decât a lui. Și, ca să braveze, să-l vadă stăpânul lui că nu-i mănâncă pâinea de pomană, a ridicat mâna, într-un gest aproximativ, să-l pălească cu pumnul pe Vasile care era ceva mai aproape de el. Titirez a văzut la timp, nu-i vorbă că și mișcarea lui Chirică era ca a unuia abia ridicat de pe boală, a parat lovitura și, cu un pumn bine plasat, l-a băgat pe bietul Chirică sub masă, unde, instantaneu, l-a și luat somnul. Sforăia bietul Chirică ca un porc ce tocmai mâncase de prânz și acum își făcea siesta.

       -Lixandre, îți amintești mă că ai chemat jandarmii să ne priponească pe mine și pe tata? Nu mai zic de nenea Haralamb și de gineri-su. Îmi pare rău că nu te-am împușcat atunci, dar nu-i bai, tot eu te omor. De mâna mea ai să mori și tu și sărăntocul ăla de Titirez. Pe voi nu am să vă iert câte zile voi avea. Nu pot mă, am o fierbințeală în piept și în cap când vă văd pe voi doi. Sunteți prieteni, ai? De ce mă nu ia-ți  dat pe Didina de nevastă, e sărac? Da, ce mă, voi, Lemnarii, mâncați bogăția cu lingura? Tot niște sărăntoci sunteți. Și acum regret că nu am profitat de Didina când am prins-o singură în țarină, se întorcea de la tac-tu, îi dusese de mâncare. Era mult până o puneam jos, apoi mă căuta ea pe mine. Fir-ați ai dracului de sărăntoci, bă, Didina va fi a mea, doar a mea, puteți să faceți voi ce vreți.

      Muierile au început să-și dea coate când l-a auzit vorbind pe Spirache:

      -E fată cuminte Didina, știam eu că nu s-ar fi lăsat păcălită de unul ca Belciug tânăr. O garoafă de fată, ferice de cel care o va lua de nevastă, are și ceva zestre și ceva pământ, ea e cuminte cum rar s-a văzut alta. Marghioala lu*Lepădatu îi tot da zor cu laudele de parcă ar fi fost plătită ca pețitoare.

       -Ce tot spui tu acolo? Până acum ai bărfit-o în toate felurile, spuneai că știi de la o verișoară de-a ta că Didina este una care a umblat cu mai mulți, nu numai cu Spirache, acu ce făcuși, îți luași vorba înapoi? Când ai mințit, mai înainte, ori acum?

      Marghioala se trăgea de colțul basmalei, i se părea că nu se așează bine pe capul ei puțin cam turtit din naștere. A plecat din grupul femeilor unde stătuse până atunci căutând din ochi altul unde să se atașeze să poată ocărî pe cele de unde plecase.

      Lazăr, l-a strâns de braț pe Lixandru să-l liniștească, acesta a simțit strânsoarea, s-a uitat la prietenul lui, apoi în zare unde l-a văzut venind pe Titirez ăl bătrân.

      -Vasile, voi avea o vorbă cu tac-tu, te rog să nu te bagi, m-ai înțeles, mă? Vreau să spună, aici, în fața lumii de unde știe el că nenorocitul de Spirache Belciug și-a bătut joc de Didina și din acest motiv voi nu ați mai vrut-o pe sora mea.

      

Cine sunt părinții Coronavirusului?

    De câteva luni de zile lumea este cu fundul în sus. Nimica nu mai este ca înainte de venerirea bestiei de Covit 19. Totul a fost dat peste cap. Medicii se luptă cu efectele acestui agresiv virus. Oamenii de pe tot globul privesc îngroziți, nu înțeleg ce se întâmplă. Trăim ca într-un film science fiction, care, din păcate, este real. Al dracului de real. Am ajuns în situația să ne ținem copiii la distanță, să nu ne pupăm copii, nepoții, părinții. Îmi zice strănepotul:„bunicule, vin la tine în brațe să mă iei la calculator”. Din ochi lacrimile cad instantaneu, îi spun că nu-l pot lua, să mai aibă răbdare, că totul va fi bine. Nu mă înțelege, el mă vrea acum, are 4 ani. Dumnezeule, ce vremuri trăim!

Însă, mă gândesc cu groază, noi tratăm, de fapt, doar efectul, fără a putea merge la rădăcina acestui nenorocit de nou Coronavirus. Tratăm efectul pentru că încă nu-i știm rădăcinile, încă nu știm de unde vine. Nu știm dacă a fost creat de om, dacă este natural și a scăpat din laborator, dacă l-a adus liliacul, ori barza ca pe copii.

    Frica mea vine din faptul că pe glob, în diferite laboratoare de virusologie, ori de fabricare a armelor biologice sunt milioane astfel de viruși, microbi, bacili, etc. Ce garanții avem că ei sunt în siguranță, că un nebun nu-i face scăpați? Nici o garanție. Nici acum nu știm cu exactitate dacă SarCov-2 este venit de nicăieri adus de un liliac, ori vine din Laboratorul Institutului de Virusologie din Wuhan, China?

     Nimic nu este sigur. Acest virus poate proveni de oriunde, poate să fi fost adus din altă parte și dat în Wuhan tocmai pentru că era știut faptul că acolo exista un Institut de Virusologie. Orice este posibil.

    Toată povestea asta nu pare credibilă, parcă i se dă o amploare artificială, este ca un fel de repetiție generală, la nivel mondial, pentru ceva mult mai grav ce poate veni în viitor.

    Dacă virusul a fost scăpat din laborator, lăsat intenționat să „zboare” de acolo, faptul este cu atât mai grav cu cât oricând alte asemenea minuscule bestii, folosite pe post de arme letale, pot „scăpa” din laboratoarele unde sunt ținute.

   Asemenea viruși sunt de preferat, armelor clasice care distrug infrastructura, astea distrug doar partea umană, infrastructura rămâne intactă.

În general, laboratoarele când creează asemenea „arme biologice” au și antidotul. Cred că încă nu a venit momentul folosirii antidotului, mortalitatea nu a ajuns la o cifră mare la nivel mondial.

    Dacă ne gândim că în 1918, când a apărut febra spaniolă, populația globului era undeva în jur de 1,6 miliarde de locuitori, iar victimele produse de febra spaniolă între 1918-1919 au fost între 50-100 milioane de locuitori, victimele produse de coronavirus până acum la nivel mondial sunt în jurul cifrei de 250.000 de oameni dintr-un total al populației de 7,7 miliarde de locuitori, asta înseamnă că dacă la originea răspândirii virusului se află o mână criminală atacul nu și-a atins scopul.

Sigur că populația pe glob a crescut foarte mult, mai ales în Asia unde doar India și China la un loc au aproape 40% din întreaga populație, îngrijorătoare, pentru clasele politice, este creșterea duratei de viață a oamenilor, asta presupune cheltuieli mari cu întreținerea seniorilor. Aici nu este vorba doar pensii, ci și de cheltuielile rezultate din medicamente, medici, spitalizări.

    Privind cu cinism, iar oamenii din ministerele de finanțe doar așa privesc, bătrânii sunt o problemă.

   Se așteptau ca acest virus să facă pe dracu în patru să mai reducă dintre moșnegii care-și molfăie protezele prin piață și-i supără pe tinerii haștagiști Mihai Șora și Nicolae  Manolescu. Nu a fost să fie așa și sper să nici nu fie.

   Cu Coronavirusul ne vom obișnui, vom învăța să trăim cu el ca și cu o soacră ciumăroasă, însă, ferească Dumnezeu, ăsta, Covit 19, să nu mai aibă alte neamuri dornice să ne „viziteze”. Cum vă spuneam, parcă seamănă a repetiție generală pentru un spectacol și mai înfricoșător și mai morbid.

   Aștept, totuși, părerea specialiștilor, însă cum să spun, vreau părerea aia reală, nu fabricată, nu indusă, nu mincinoasă. O fi posibil? Nu cred. Vom fi mințiți, sunt multe interese mari. Aici îmi face impresia că privesc la doi titani, la fel ca în curtea școlii când vlăjganul care îi bătea pe toți elevii, află într-o zi că s-a transferat de la altă școală unul mai tare decât el. Se vor bate să afle care este mai tare, ori se vor șicana? Așa pare a fi și aici. Nu știu cine va avea de câștigat, însă, sigur, știu, că eu, noi, vom avea de pierdut.

Vrem cutremur conform legii

    Noaptea trecută a fost cutremur. Nimic deosebit, cutremure au fost și vor mai fi. Unele mai mari, altele mai mici după cum vrea Cel de Sus. Dumnezeu, adică, nu Iohannis.

    Problema este alta, este primul cutremur de când a apărut nenorocitul de Covit 19. Până acum, indiferent de oră, a venit cutremurul cu zdrâncinături puternice, am înfipt mâna în nevastă și fuga afară. A trecut nenorocirea, am intrat în casă și ne-am văzut de treabă.

    Acum nu mai este așa simplu. A venit cutremurul, este noaptea, nu pot să înfig mâna în nevastă să ies pe ușă afară, să ieșim în stradă, să stăm de vorbă cu vecinii, să auzim părerea lor, mai vine vreunul, o mai fi vreo replică, chestii din astea seismice. Dacă este noaptea, nu pot să ies afară din casă, din apartament, nu mă lasă legea. Mă amendează poliția, nu scrie nicăieri că persoanele peste 65 de ani în caz de cutremur pot ieși afară din apartament indiferent de oră. Scrie doar că bătrânii pot plimba animalele de companie, în afara orelor 11-13. Și atunci cum fac? Nevasta e nevastă, îmi ține și companie, însă nu este animal.

    Cer onor Președintelui să aranjeze cu Cel de Sus să programeze cutremurele astfel: pentru tineri să fie la orice oră, ei se pot mișca liberi doar cu cererea completată. Iar pentru persoanele de vârsta a treia, cutremurele, inundațiile, uraganele, taifunurile, vârtejurile, etc, să fie doar între orele 11 și 13. În acest fel și noi, bătrânii, am putea să ne protejăm.

    Domnul Iohannis nu trebuie să se supere pe noi, nu este vorba de pretenții, vrem doar să fim niște arestați model care nu încalcă legea.

    Eu sunt convins că Orban, Ludovic, nu Victor, poate să discute cu Vela, nu Velea, ăla e cântăreț, ăsta e cântător, să dea o Ordonanță Militară prin care să programeze cutremurele pentru bătrâni între orele 11-13 ziua. Astfel poate proteja bătrânii, tot clamează guvernanții că nu mai pot de grija seniorilor.

    Așa mare grijă au de bătrâni că le-a fixat orar când să meargă la cumpărături, asta s-a făcut după o matură meditație a celor din guvern și a lui Vela. Au constatat ei că singurul moment în care coronavirusul este prins pe picior greșit este acest interval orar. Se spune și guvernanții au întărit, că în intervalul orar al prânzului Covit 19 si-ar face siesta după masa servită.

    Bravos bravi conducători, așa da, mai zic și eu protecție.

    Dacă ar fi fost la conducere nenorociții aia de la ciuma roșie ar fi lăsat bătrânii cu lanțul mai lung, să se plimbe mai în voie, să-și dezmorțească oasele. Bine că au venit băieții ăștia liberali și ne-au adunat dracu de pe drumuri, prea se împiedicau hastagiștii de noi peste tot. Apropo, pe d-l Șora l-ați luat din piață? Ori îl țineți acolo ca sperietoare pentru ăia care nu respectă regulile?

    Vă gândiți oameni buni ce pleașcă ar fi pe capul guvernanților un cutremur, s-ar umple dracului de bani. Bieții oameni!!!!!!!!!!!!
Acest articol este un pamflet și trebuie tratat ca atare.

Mâncați voi! Mânca-v-ar Covitul!

      Este ora 13,00. Buletin de știri. Transmitem în direct din Piața Obor. Crainic:

      -Spune-mi te rog, în piată, la acesastă oră, e trecut de 13, mai bâjbâie vreun bătrân? Crainica era ofustucată, vorbea cu glasul răstit.

      -Da, a răspuns reporterul, la rând la cartofi, mai sunt doi tineri în față, apoi sunt patru bătrânei. Reporterul a răspuns cu glas neutru.

      -Cheamă poliția, jandarmii, sri-ul, spp-ul, pe Cercel, pe Arafat, cheamă-l pe Iohannis, cheamă-i dracului pe toți să-i vadă pe nesimțiții ăia bătrâni cum vor să cumpere peste ora admisă pentru ei să facă piața. Să crape, dă-i dracului! Cine-i pune să se încăpățâneze să trăiască. Offf, că nu mai scăpăm noi de nenorociții ăștia, de lipitorile astea bătrâne care ne sug sângele.

Să-i ducă dracului într-un lagăr, într-un gulag, la dracu în praznic, dar să-i ducă undeva. M-am săturat, unde te uiți vezi doar bătrâne cu țâțele atârnânde în poală și bătrâni cu pălăria într-o parte și bastonul pe post d-al treilea picior.

      -Mirela, stai dragă, nu te enerva, până la urmă sunt părinții noștri, bunicii noștri, de ce să-i omorâm, mai bine să-i îngrijim. Sigur, au probleme de sănătate, însă cine nu are în ziua de azi? Hai să mergem cu drag spre ei, să le bucurăm bătrânețea. Reporterul din teren era debusolat.

      -Ești nebun? De dimineață am primit ordin de la patronat care, și el la rândul lui îl primise de sus de tot, ordinul suna așa:„fără bătrâni” a spus crainica studioului de televiziune. I-am cocoloșit destul, le-am făcut toate poftele. Cică sunt pensionari și au cotizat. Bun, sunt de acord, ai cotizat, statul îți dă înapoi. Un an, doi, zece, cinsprezece. Hopa, păi bătrânii ăștia nesimțiți, câtă dreptate avea Christine Lagarde când spunea că bătrânii trăiesc prea mult, vor să primească pensie încă o dată pe cât au muncit? Trebuie găsită o soluție, nu se mai poate așa, vorbeam aseară cu ministresa de la muncă și asta, vorba ceea, liberală nu joacă, îmi spunea că nu este bine cu bătrânii, ăștia uită să mai moară. Cu Covitul era o soluție. Însă nu trebuia să li se creeze nicio posibilitate de aprovizionare, s-a găsit unul milos, parcă aduce el banii de acasă pentru plata pensiilor, să le dea două ore în fiecare zi pentru aprovizionare...

      -Te întrerup puțin, polițiștii tocmai i-au tras din rând pe doi bătrâni și i-au amendat cu câte 20.000 de lei. Bătrânii argumentează că nu vor putea plăti, având o pensie mică. Nu puteți plăti, lasă că vă dăm noi, au zis polițiștii și le-au băgat câte un picior în fund. Pensionarii au plecat mulțumiți fiindcă au scăpat fără să fie amendați. Șuturi în fund luaseră și pe vremea cealaltă, doar că atunci era:„un șut în fund, un pas înainte”. Acum un șut în fund însemna să rabzi de foame.

      -Are dreptate Tătaru, dacă iei toți acești nenorociți trecuți de 65 de ani plini de Covit 19, și îi închizi în câteva lagăre, mai ales că vine vara trăiesc ca belferii. Iar pentru întreținerea lor, pentru paznici și pentru sârma ghimpată plătesc cu pensiile. Spune te rog, acum mai este vreun bătrân în piață?

      -Nu, nu mai este, mai erau doi, însă după ce au văzut ce au pățit ceilalți, au spus cu glas tare:„ne-am săturat, mergem acasă! Mâncați voi, mânca-v-ar Coronavirusul!”
Acest articol este un pamflet. Tratați-l ca atare.

Gulag de tip democratic

      Ministrul Sănătății spunea, într-un interviu la Realitatea Plus, că poate exista și posibilitatea carantinării tuturor persoanelor peste 65 de ani în hoteluri, moteluri, etc. La întrebarea punctuală a moderatoarei cum că nu ar exista spații suficiente în hoteluri, pensiuni și moteluri, ministrul a răspuns că se vor găsi soluții.

      Mă întreb dacă guvernul actual chiar se luptă cu Covitul 19, ori se luptă cu persoanele trecute de 65 de ani.

      Să mă explic. Într-una din zile într-o piață din București era coadă mare, se vindea pește, dacă am reținut bine. Fiind între orele 11-13 la coadă erau foarte multe persoane în vârstă care aveau doar această fereastră ca timp pentru a face cumpărăturile. Normal ar fi fost ca persoanele care puteau întârzia peste ora 13 să dea voie celor care erau presați de timp să cumpere în intervalul orar 11-13.

      Nici vorbă, bieții oameni au stat la rând. Timpul nemilos se scurgea, pe margini, precum vulturii când așteaptă muribundul să-și dea sufletul, erau polițiștii. Înarmați cu carnețele de amenzi, cum a bătut gongul de ora 13, bravii slujbași ai legii au început să taie amenzi pentru întârzierea bătrânilor peste limita orară admisă să facă piața. Domnilor guvernanți, intervalul orar ar trebui să fie interpretabil în favoarea persoanelor vârstnice, nu în defavoarea lor.

      Revin la cele spuse de ministrul Tătaru. Pentru a proteja pe evrei de răutățile poporului german și pe germani de lăcomia evreilor au fost construite lagărele. Întotdeauna răutățile au ambalaj frumos.

      Cum Ministrul Sănătății nu va avea spații pentru carantinarea tuturor persoanelor vârstnice al cărui număr, probabil, depășește 3 milioane de persoane, nu rămâne decât ridicarea de corturi, ori barăci și împrejmuirea lor cu sârmă ghimpată pentru ca nenorocitul de Covit 19 să nu aibă pe unde pătrunde la bieții moșnegi iresponsabili ce trebuie protejați cu forța. Da, așa suntem catalogați ca iresponsabili, labili psihic, gata să ne facem singuri rău. Noroc cu conducerea țării noastre care ne protejează de noi, pentru că noi suntem dușmanii noștri, nu Coronavirusul. Întreb pentru un prieten, trecut și el... prin multe: „ne luați și șireturile de la bocanci și curelele de la pantaloni? Nu de alta, dar am putea să ne strangulăm cu ele”.

      Ce mama dracului, ori suntem iresponsabili, ori nu mai suntem.

      Domnu* Orban, ia spune bre, că nu ne aude nimeni, nu-i așa că ai vrea să scapi de balastul ăsta numit generic pensionari? Hai că nu este de colea să nu mai plătești pensie la 5 milioane de oameni și să plătești doar, să zicem, la 1,5 milioane, ăștia ai dracului s-ar încăpățâna să trăiască în ciuda dumitale. Orban Ludovic plătește din bugetul țării, nu din buzunarul propriu, fiindcă, săracul, nu are bani, el fiind un biet șomer până să ajungă premier, probabil că avea ajutor social.

     De ce, dacă guvernul era bine intenționat, nu a recomandat persoanelor mai tinere de 65 de ani ca în intervalul orar 11-13 să nu iasă la cumpărături pentru a da posibilitatea bătrânilor să facă piața în timpul acordat? Răspuns: pentru că intenția guvernului a fost doar de a șicana populația, nu de a o proteja cu adevărat.

      Doamne, apără România de conducătorii săi!
Acesta este un pamflet și trebuie tratat ca atare.

Iubirea dintr-o primăvară fierbinte. Cap VI

      -Acum vom aștepta. Tu, fată, satul s-a umplut de băieți, au revenit mulți de pe front, nu ai găsit altul, tot la Vasile ai rămas? Gheorghe nu mai era așa supărat. La reformă Vasile, singur, primise 5 hectare de teren arabil, ca unul care făcuse frontul, de unde se întorsese rănit și decorat. Tot cinci hectare de pământ primise și Lixandru al lui.

      Într-o seară, când întunericul se furișase în sat și liniștea se așternuse o dată cu ultimul dăngăt al tălăngilor de la gâtul oilor care reveneau de la iarbă, iar luna dăduse foc orizontului, în poarta lui Gheorghe cineva a bătut cu putere, câinele a început să latre și să sară în lanț, semn că se opriseră oameni în dreptul curții lor. Afară, pe lângă cuptorul uriaș, Filofta trebăluia la lumina unei lămpi. În casă, Didina punea cești înflorate din pământ pe masă și căni smălțuite pentru vin. Când a auzit glasul câinelui a înțeles că în poartă se opriseră oaspeții așteptați.

      În urmă cu trei seri, Didina îi anunțase când intrase în casă, după ce vorbise ore întregi cu Vasile la poartă, că părinții lui se hotărâseră să vină în pețit și dacă se vor înțelege să logodească, apoi pe toamna, care nu era departe, să fixeze data nunții. La început Gheorghe se încruntase, nu prea voia să audă de căsătoria fiicei lui cu Vasile al lui Titirez. Filofta luase apărarea fetei. Lixandru vorbise în doi peri:

      -„Vasile e băiat bun, sper să nu semene cu bunică-su, altfel, e posibil să facă împreună casă, de nu s-o dărâma fundația.”

      -Ce ai vrut a spune băiatule? Gheorghe s-a uitat lung la Lixandru, îl știa om dintr-o bucată, foarte prețuit pentru cumpătarea sa.

      -Nimic, în afara celor auzite. Se spune că Florea, bătrânul Titirez, de unde le-a rămas și porecla, ar fi fost om avut, însă, băutura și femeile l-au adus în sapă de lemn. Degeaba Leana a muncit pe brânci, toată agoniseala lor s-a dus pe apa Sâmbetei. Părinții lui Vasile nu au reușit să mai repună pe picioare vechea gospodărie. S-a însurat cu o fată săracă, împreună au făcut o sărăcie și mai mare. Se spune că sunt așa de săraci încât în casa lor sărăcia lucește ca o nestemată pe cușma unui pașă.

      -De unde știi Lixandre toate astea? Eu, drept să-ți spun, le uitasem. Așa este cum zici . Nici Anghel, tatăl lui Vasile, nu se dă în lături dacă vede litra cu țuică. Când este chemat la câte o pomană făcută de rude pentru sufletul mortului, nu este bine să stai lângă Anghel Titirez. Cum vede sticla cu țuică, îi lucesc ochi ca două felinare, ia sticla în mână și nu-i mai dă drumul până ce nu se golește.

      -E sărac Gheorghe, ar bea, încaltea la pomană să se sature și el. Gheorghe, noi am fost săraci, însă sărăcia noastră față de a lui, a fost ca un crin pe lângă o floare de păpădie. Tu ești cumpătat și la vorbă și la pahar, dacă nu ai avut, nu ai cerut, nici nu ai tras folos dacă se ivea ocazia să bei pe daiboj. Nu toată lumea este ca tine, iar pentru asta nu trebuie să învinuiești pe nimeni. Spune la carte:”nu judeca, pentru a nu fi judecat”.

      Să fie într-un ceas bun, își spuse Gheorghe făcându-și cruce, apoi a ieșit din casă să deschidă poarta musafirilor.

      -Bine ați venit! Gheorghe s-a tras într-o parte să lase musafirii să intre în curte. De unde se aștepta să fie doar Anghel cu Frusina, în urma lor mai era un alai. I s-a întunecat mintea lui Lemnaru, se gândea ce Dumnezeu le va pune pe masă.

      Au intrat în casă, s-au așezat pe paturi și pe scaune, abia au încropit locuri pentru toți, Lixandru, Gheorghe, Didina și Filofta au rămas în picioare. Didina, de frica tatălui său când a văzut puhoiul de oameni ce nu se mai termina de intrat în casă, a ieșit afară.

      Lixandru a turnat țuică în cești, după ce completase numărul ceștilor cu numărul oamenilor.

      Anghel a ridicat paharul, ca viitor socru mare se gândea el, a urat noroc la toată lumea, apoi a dus ceașca la gură...s-a oprit când a văzut că Gheorghe nu a ridicat ceașca lui cu țuică:

      -Nu vă supărați, a întrebat Anghel prost dispus fiindcă se vedea nevoit să lase pe masă ceașca,  fără să bea conținutul ei, dumneavoastră, l-a întrebat pe Gheorghe, nu obișnuiți să beți țuică?

      -Ba de obișnuit, obișnuim, însă nu mi-ați spus pentru ce ați venit la mine și mai ales pentru ce ați venit așa de mulți? Lemnaru l-a sfredelit cu privirea, nu-i plăcuse niciodată să fie luat de prost, ori ăsta, Titirez, tocmai asta făcea, încerca să-l prostească.

      -Am trimis vorba prin feciorul ista al meu că am vrea să venim să pețim fata. Nu am vrut să vin singur, dumneata nu ești oareșicine în acest sat și nici fata dumitale oricare fată, de aceea am rugat pe acești veri ai mei să mă însoțească pentru a da mare importanță acestui moment.

      -Am înțeles, a răspuns Gheorghe sec, și cum v-ați gândit să facem lucrurile pentru a fi bine?

      -Ne dai fata în seara asta când vom pleca de aici, iar pentru ca Didina să nu se simtă rău că va intra în casa viitorului bărbat cu mâna goală, eu zic să-i dai vaca aia neagră care a fătat anu* trecut de neleapcă, știu că acum are vițel în burtă și va făta aproape de Crăciun. Pe lângă vacă mai pui 10 oi din cele 20 pe care le ai, zece gâște la toamnă, găini câte se va îndura cuscra însă să nu fie mai puține de 10 capete la care adăugați cocoșul golaș, pe cel roșu cu negru în vârful aripilor. Iar pământ să-i dai un hectar din luncă. În toamnă să vă angajați că veți veni cu toți să culegem porumbul meu pe care l-am însămânțat în primăvară. Mândru, Anghel Titirez privea pe deasupra tuturor ca un veritabil stăpân al adunării.

      -Anghele, ai venit la ușa greșită, tu nu vrei fata, vrei averea, nu îți dau nimic, nici fata, nici vaca. Tu, Vasile, de ce taci? Ești de acord cu tatăl tău?

      -Nu, nu sunt de acord, nu știu de când s-a chiaburit tata. Nu-l luam cu mine dacă știam că vine să facă negustorie cu logodna mea. Nea Gheorghe, sper ca din seara asta încolo să-ți pot spune tată, eu o iubesc pe Didina, o vreau doar cu cămașa de pe ea. Până în primăvară nu aveam pământ nici preț de-o groapă mortuară. Reforma agrară făptuită de comuniștii lui Groza m-a împroprietărit cu cinci hectare, icră de pământ în „Tufani” în care intră și păduricea. Vom munci pământul și ne vom face tot ce ne trebuie. Tată Gheorghe, Vasile, văzând că Lemnaru tace, a continuat, nimănui nu i-a fost ușor, însă prin muncă toți s-au ridicat, unii mai mult, alții mai puțin, după cât de aproape le-a fost munca, umbra și țuica.

      Gheorghe Lemnaru a întins ceașca cu țuică Didinei, care, între timp, chemată de Filofta, revenise în casă.

      -Didina, gustă din țuică, spune-mi dacă îți place. Tatăl a privit cu coada ochiului spre Vasile și cu zâmbet pe buze a așteptat răspunsul fetei.

      Didina a gustat țuica, a privit cu drag la Vasile, apoi, îmbujorată la față ca un trandafir de mai, a spus cu voce tare, de teamă să nu vorbească prea încet:

      -Îmi place țuica, taică! Fata s-a îmbujorat la față și s-a tras lângă mamă-sa pentru a găsi sprijin.

      Obiceiul locului era acela de a întreba fata pețită dacă îi place țuica, răspunsul afirmativ al fetei însemna că băiatul pețitor îi este pe plac. Obiceiul avea o anumită însemnătate, știut fiind faptul că în acele vremuri căsătoriile erau aranjate în funcție de înțelegerile făcute de părinți între ei, nu de iubirea tinerilor.

      -Anghele, ai auzit ce a spus fata mea, ce a spus băiatul tău, tu ce spui? Gheorghe nu voia să dea fata după Vasile fără învoiala părinților.

      -Gheorghe, lasă-l pe Anghel că s-a zărghit de când a pus mâna pe pământ, nu-i mai ajungi cu prăjina la nas, s-a boierit mai rău ca Dobreanu. Nu mai face nimic pe bătătură, doar îmi dă ordin mie și lui Vasile, el s-a domnit rău. Frusina, femeie cu judecată, nu voia să perpelească inima fiului său din cauza smintelii lui Anghel. Didina este floarea care ne va lumina curtea. Dă-mi Filofto fata de noră, voi avea grijă de ea, voi fi mamă pentru ea, nu o soacră răutăcioasă căreia îi plouă în suflet cu venin.

      Bărbații și femeile veniți ca însoțitori ai lui Anghel se simțeau stingheri, se foiau pe locurile lor, se vedea că Lemnaru nu se așteptase  ca Anghel să vină însoțit de cineva în afară de Frusina și Vasile. Primul semn a fost numărul de cești și pahare ce erau puse pe masă la venirea lor și care nu corespundea cu numărul mare de oameni din alaiul lui Anghel. Doar insistența lui Titirez îi scosese din casă pe verii lui, le spusese la toți că nu se cuvenea, acum când avea 10 hectare de pământ, să meargă pe drum fără însoțitori, asta îi  va da greutate în fața mândriei lui Lemnaru.

      Frusina era supărată. Anghel, în nebunia lui, uitase de omenie, uitase și de leagănul în care se născuse, nu ținea cont că el se însurase cu Frusina în ciuda părinților care voiau să-i dea de nevastă o fetișcană oacheșă, rămasă șchioapă de un picior în urma unei boli din copilărie, însă plină de bani și cu multe hectare de pământ bun de luncă. Acum bărbatul ei nu voia să vadă sentimentele lui Vasile, se gândea doar la averea pe care voia să o smulgă de la Lemnaru. Își amintise, ca într-un vis, toată discuția avută cu Anghel înainte să plece de acasă:

      -„Îi va da pe dracu, îi reproșase Frusina, vezi să nu ne dea pe poartă afară când va vedea alaiul ca de nuntă cu care intri în curtea lui. Ai trimis vorbă lui Gheorghe că, în nebunia ta, îi vei duce zece guri de hrănit în plus?”

      -„Pentru ce, a răspuns Anghel mândru și umflat în gușă ca un rățoi, lasă-l să știe că eu mi-s socru mare. Și să mai știe că eu conduc hora încuscririi noastre, dacă nu-i va fi pe plac, merg la Pătlăgică să-i pețesc fata, abia mă așteaptă”.  

      -„Pe Vasile l-ai întrebat? Crezi că va fi de acord cu tine? Va da el iubirea care-i arde inima pe tălâmba lui Pătlăgică? Te-ai smintit de tot, nebunule!”

      Femeia era foc și pară pe Anghel, se înțelesese bine cu bărbatul ei până în primăvară când fuseseră împroprietăriți cu zece hectare de pământ, cinci pentru Anghel, cinci pentru Vasile. Odată cu pământul, în curtea lor, intrase dracul. Anghel se schimbase, nu mai era omul cu care să discuți, să te socotești. Toată ziua mâna la treabă pe Frusina și Vasile, el sta cocoțat pe trunchiul de stejar pe care îl foloseaua la despicat lemnele. Bea tutun și punea singur țara la cale. Însămânțaseră cu greu pământul, urma ca plata pentru arat, semănat și sămânță să plătească toamna când vor culege porumbul.

      Frusina se măritase cu Anghel din dragoste, îl iubise, încă mai era un rest de iubire pentru el într-un sertar tainic al inimii. S-a dovedit în lunga lor căsnicie, de peste 30 de ani, că nu greșise când a acceptat să-i devină nevastă. Se purta frumos cu ea, nu o certa în timpul săptămânii, mergeau împreună cu ziua să muncesacă la oamenii din sat, acolo unde erau chemați, unde era nevoie de ei. Anghel muncea în credință, o ajuta și pe ea când o dobora oboseala. De două ori pe zi stăpânul locului punea masa pentru oamenii ce-i avea la muncă, de fiecare dată Titirez avea grijă să oprească un boț de mămăligă pentru Vasile, el săracu răbda acasă de foame până seara, când ei ajungeau acasă, era doar un copil.

      Duminica mergea la cârciumă, bea două, trei  țuici cât să se amețească, nu rău, doar să fie în dârjă, mai tainea câte în lună și stele cu oamenii, apoi  pleca spre casă. Nevasta îi știa obiceiul, încerca să se ferească din drumul lui, însă el era precum șarpele încins de soare. Îi căuta nod în papură. Dacă o întreba ceva și ea de frică nu răspundea, o bătea pentru că, zicea el, îl ține de prost. Dacă răspundea la întrebarea lui, o bătea pentru că îi întorcea vorba. Așa că biata Frusina cum îl vedea intrând pe poartă cu pălăria pusă într-o parte știa ce o așteaptă, ofta și se ghemuia într-un colț al camerei, spera să scape. Însă turbatul era de neoprit. Înfigea mâna în părul ei, o aducea în mijlocul camerei și acolo o omora cu picioarele. Obosit, se așeza pe pat, privea neutru, ca unul care nu realiza ce se întâmplă cu el. Femeia zăcea pe pământul gol al odăii, plângea și se ruga la Maica Domnului să-i îmblânzească bărbatul.

      Din cauza băuturii adormea îmbrăcat. Frusina, cu lacrimile șiroi pe față, îl descălța de opinci, îi scotea cioarecii, apoi, după ce punea un țol pe el, îl lăsa în plata Domnului să doarmă până dimineața.

      Frusina dormise cu Vasile, cât acesta fusese copil. După ce băiatul se ridicase toitănel, Anghel se potolise, chiar dacă se îmbăta nu o mai lovea, o înjura fără să mai ridice mâna.

      În ziua în care trebuiau să meargă să pețească pe Didina, în casa Titirezilor fusese o discuție aprinsă.

     -Vasile, a început tată-su Anghel vorba, acum suntem bogați, puține familii au atâta pământ cât avem noi, după moartea mea vei moșteni și pământul meu, vei avea zece hectare în total. Cine se poate lăuda în acest sat cu atâta pământ în afară de chiaburi? Mergem la Lemnaru ca niște oameni înstăriți, nu ca niște pălmași cum eram până în primăvară. Se anunță bună recoltă, vom face ceva parale, după ce ne vom plăti datoriile. Așa că, să nu ieși din cuvântul meu, să faci cum poruncesc, că bine îți va fi ție! Gheorghe e om aprig, nu va rupe cu ușurință din averea lui, însă noi trebuie să fim stăpâni pe noi, să nu dăm înapoi. Tu, băiete, acum, cu însurătoarea, să faci un pic de cheag, să ai cu ce intra în iarnă, să nu te uiți ca prostul la ceilalți cum au masa îndestulată.

      -Tată, o iubesc pe Didina, nu-mi trebuie averea lor, o vreau doar pe ea, atât! Nu-mi place să-mi negustorești viitoarea nevastă. Încă ceva, am înțeles de la mama că ai vorbit cu tot neamul dumitale să mergeți la logodnă. De ce ai făcut asta?

      -Să știe că se va încuscri cu Anghel Titirez, toată viața m-a disprețuit, abia îmi răspundea la salut, acum a venit vremea ca eu să cânt și el să joace. Nu te băga fiule, lasă-mă pe mine să hotărăsc ce și cum.

      -Bărbate, vei strica totul. Frusina încerca să tempereze avântul bolnăvicios al lui Anghel. Lemnaru, a continuat femeia,  nu este omul de care tu să-ți bați joc, de va simți că îți dai aere de chiabur în fața lui, ne va asvârli din curte, ca pe măselele stricate, cu tot neamul nostru de calici. Asta suntem, niște calici.

      -Muiere proastă, merg la Pătlăgică, are avere de-o mănâncă cu lingura, sunt oameni cumsecade, iar fata e frumușică, nu este ca o icoană, însă, nu este de lăpădat. Dacă mai pui lângă ea și cele două vaci tinere, aproape suta de oi, doi cai, șapte pogoane de pământ în Tufani, vecini cu noi, parcă nu mai este nici tălâmbă nici urâtă. Cu odoarele din aur de gât, pe care am auzit eu că i le-a lucrat un aurar din oraș, este chiar ca o zână. Iar feciorul nostru este numai bun să încalece o iapă așa de bogată. Ce zici Vasile?

      -Taică, de când te-ai chiaburit așa? Îți amintești când am venit în iarnă de pe front? Mama, de bucurie că a sosit feciorul acasă sănătos, a pus o oală cu boabe de porumb la fiert. Era tot ce avea mai bun în casă.  Nu am avut zahăr să punem peste ele, însă și cu un praf de sare au fost gustoase. Am mâncat și ne-am bucurat, eram sătui, nimeni nu ne controla în burtă să vadă ce mâncasem. Eram fericiți tată. Maica adusese dintr-un loc doar de ea știut o sticluță cu țuică, am ciocnit câte un păhărel, a fost ca o împărtășanie, nu ne-am văitat că a fost puțină, ne-am bucurat că a fost. Acu, dumneata, ce vrei? Să iau o fată pe care nu o iubesc, nu spun că este urâtă, nu spun nici că este tălâmbă, așa cum, cu răutate, spune gura satului, spun doar că nu îmi este dragă. O iubesc pe Didina, pe ea o vreau, sunt convins, după cum îl cunosc pe nenea Gheorghe, că nu va da fata doar cu rochia după ea, ci va avea grijă să îi dea oleacă de zestre. De ce să cerem? Cine suntem noi? Până ieri eram cei mai săraci din sat, nici acum nu suntem îndestulați, poate peste un an, doi, dacă ne va ajuta Dumnezeu ne vom împicioronga, vom avea o masă îndestulată. Acum tot cu știr, lobodă și ștevie ne luptăm. Noroc că avem bruma de grădină, altfel eram muritori de foame.

      -Bă, degeaba ai făcut frontul și ai venit acasă betegit de picior. În viață trebuie să știi să iei, să te lupți să ai, eu cu mă-ta ne-am zbătut ca peștele pe uscat, ea a fost o sărăcie, eu o altă sărăcie și mai mare. Ne-am luat în primăvară, iar până toamna, amândoi, am reușit să ridicăm căsuța asta. Mergeam cu ziua la bogătași, iar seara treceam pe lângă gârlă, acolo era un pământ galben, luam eu o traisă, Frusina o traistă. Așa am adus pământul. Lații, i-am făcut din lemn de arin, i-am cărat cu spinarea duminica, ori în zilele ploioase când nu mergeam la muncă. A fost greu, însă nu ne-am lăsat. Mâncare făceam într-un tuciuleț, răsturnam ciorba în două străchini, apoi, în același tuciuleț făceam mămăliguță. Vasile, vreau ca tu să trăiești bine, să ai casa îndestulată și plină de copii. Nu mai trage ca mine targa pe uscat. Fii înțelegător!

      -Nu voi face cum spui tu, dacă te vei tocmi cu nenea Gheorghe, nu-mi va da pe Didina. Nu uita că Belciug a fost primul care a pețit-o,  Lemnaru a stricat înțelegerea cu Dumitru de la negustoria din jurul logodnei. Crezi că pe dumneata te va agrea? Tată, tată, nu mă nenoroci! Spune-le verilor să nu mai meargă cu noi, nu-i duce la logodnă lui nea Gheorghe oameni ca pentru o nuntă. Nu va fi pregătit cu mâncare și băutură.

      -Să fie Vasile! Nu te purta ca o muiere, bate cu pumnul în masă, să știe că are ginere un bărbat și jumătate, altfel te ia de prost, mă. Anghel era ca un taur furios, se plimba pe bătătură cu mâinile la spate, din când în când se oprea în dreptul lui Vasile, dădea din cap nemulțumit, apoi își continua plimbarea furios.

      -Anghele, potolește-te! Ce s-a întâmplat omule cu tine, de ce te-ai țicnit, e febra averii? Pământul ți-a luat mințile. Nu uita bărbate că ai doar pământul, fără nimic altceva. Azi am mâncat ciorbă de lăptuci cu mămăligă rece și tu vrei să te pui cu Lemnaru? Frusina se proțăpise în fața lui. Oprește-te! Nu te mai plimba ca un taur furios. Caută să vezi realitatea cu ochii tăi! Frusina l-a prins de cămașă și l-a scuturat zdravăn. Bărbatul a lovit-o cu răutate. Femeia s-a prăvălit la picioarele lui Anghel.

      Bărbatul s-a uitat cu scârbă la ea, a scuipat într-o parte, apoi a intrat în casă trântind ușa în urma lui. Nu a ieșit afară până seara. Nici Vasile cu mamă-sa nu au putut intra. Nebunul proptise un scaun în ușă să nu intre nimeni peste el.

      Soarele scăpătase spre locul de odihnă, peste sat se lăsase umbra ce prevestea amurgul. Anghel a ieșit din casă, a privit cerul învăpăiat de ultimele raze adormite ale soarelui, apoi s-a adresat celor doi care stăteau de vorbă pe două lemne la adăpostul unui măr bătrân:

      -Mergeți în casă să vă gătiți, plecăm la Lemnaru. Până voi vă gătați, eu merg la verii mei să-i anunț și pe ei să se pregătească. Nu se vor găti prea mult căci sunt, vorba ceea:„ce-i pe mine și în ladă”. Anghel a plecat spre poartă, din urmă l-au ajuns vorbele lui Vasile:

      -Tată ți-ai schimbat hotărârea? Ori mergem acolo să fim râs satului?

      -Vei afla acolo, până atunci tu fă cum spun eu, altfel să nu faci! Titirez bătrânul a ieșit trântind portița care s-a prăbușit în curte. Nu a luat în seamă paguba, a mers în drumul lui.

      Vasile a căutat în gard o sârmă apoi a legat portița de stâlpul șubred care o susținea.

      -Mamă, nici gard la drum nu avem și vrem să ne măsurăm cu Lemnaru? Vom pleca de acolo cu coada între picioare, ne vor mâna ca pe niște șobolani afară din casa lui, iar eu pe Didina nu am să o mai pot vedea. Tata poate mă necăjește pe mine, însă în sufletul lui știe care îi este locul. Să mergem mamă! Dumnezeu să ne lumineze și pe noi și pe năbădăiosul de tata!

      -Anghele, care îți este ultimul cuvânt? Lemnaru, fără să se fi atins de ceașca cu țuică a continuat discuția.

      Frusina a tresărit, o furase gândurile:

      -Răspunde omule lui Gheorghe, cum ai hotărât? Femeia a cătat cu privirea piezișă la bărbatul ei, i-a văzut tremurul sprâncenei ochiului drept, asta însemna că Anghel al ei fierbea de mânie.

      -Gheorghe, să-mi dai fata și tot ce am cerut, să nu smintești nimica! Ori îmi dai tot, ori plec și îți las fata în vatră. Ăsta este ultimul meu cuvânt. Anghel a pus cu zgomot ceașca de țuică pe masă. Nu gustase din ea.

      Lemnaru s-a apropiat de ușă, a deschis-o larg:

      -Ieșiți din casa mea! Vasile, nu-ți dau fata, încă nu ești bărbat și să faci bine să nu mai ai potecă pe la poarta mea. Pentru tine, din această seară, nu mai există Didina. Iar tu, Anghele, sărăcia satului, ai crezut că vii la mine cu ifose de bogătaș și mă sperii? Afară, ia-ți sărăntocii ăștia cu tine și plecați din casa mea. Auzi la el:„ să-mi dai aia, să-mi dai ailaltă”, ce mă munciseși pe moșia mea și nu te plătisem? Erai cumva preceptorul și mă executai silit? Ieșiți dracului din casa mea și tu Vasile, a continuat Gheorghe când a văzut că Vasile căuta să întârzie probabil voia să se explice cu Lemnaru și Lixandru.

      -Filofta, tu nu spui nimic? Lași copiii ăștia să-și ducă dorul unul altuia? Frusina încerca să o sensibilizeze, în timp ce de afară se auzea gura lui Anghel care bombănea, nu se înțelegea ce spune.

      -Voi ați venit să luați câteva piei după noi, nu să vă luați noră în casă. Mi-ați murdărit copila cu pretențiile voastre. Pleacă Frusino, să nu-mi mai dați binețe de acum încolo, fiindcă nu vă voi răspunde.

...................................................................................................................................................................

      Din acea seară de pomină, Didina nu a mai ieșit din casă pentru a merge la horă, nu suporta să vadă ațintiți asupra ei ochii muierilor strânse în turmă, în fața salonului, gata să hulească pe toată lumea.

      Anghel Titirez dăduse sfoară în țară că fiul său, Vasile, rupsese logodna cu fata lui Gheorghe Lemnaru. Blestematul povestea, cui vrea să-l asculte, că Didinei  îi fusese luată fetia de către Spirache al lui Belciug într-o seară cu lună plină când fata venea singură din țarină. Fata îl iubea pe Spirache, însă ăsta, fiind de neam mare, nu voia să o mai ia de nevastă.

      Asemenea vorbe ajunseseră și la urechile Lemnarilor. Lixandru a jurat pe Icoana Maicii Domnului că-l va junghia pe Titirez cum va da ochii cu el. Gheorghe s-a închis în el. Bârfele aruncate în gura satului, molfăite de toate țațele clevetitoare, apoi regurgitate și mai încondeiate, au trântit-o la pat pe Filofta.

      Didina se știa curată, era ca apa neîncepută pusă într-un pahar fin de cristal. Plângea și-și smulgea părul din cap, deși fată cuminte și la locul ei, nu putea scoate capul în lume din cauza vorbelor proaste aruncate de un idiot.

      -Lixandre, Gheorghe și-a început vorba privind în pământ, asta nu poate rămâne așa. Ne-a defăimat, fără să fim în vină cu ceva, Titirez trebuie să moară! Lemnaru s-a ridicat în picioare, a privit pe toți în adâncul ochilor, eu îl voi omorî. Și-a încins chimirul în care avea într-o teacă tainică cuțitul fără de care nu pleca niciodată la câmp, se folosea de el să felieze pâinea și slana, ori să taie vreo nuia de avea nevoie.

      Toți se uitau la bărbat împietriți, îl știau ca om calculat, care nu făcea nimic fără judecată.

      -O asemenea calomnie se curăță doar cu sânge, auzi tu Lixandre? Cu sânge se spală băiete, mi-a murdărit copila, cea mai curată floare de crin din câte au existat. Merg la el acasă, trebuie să-i plătesc pentru necazul pe care mi l-a pricinuit.

      -Tată, eu zic să nu-l omori, lumea va interpreta greșit gestul nostru. M-am liniștit și eu, poate îl prindem într-o duminică la cârciumă, atunci, în fața oamenilor să-l silim să spună adevărul. Așa vom curăța zoaiele aruncate asupra noastră, altfel se va crede că am vrut să-i astupăm gura fiindcă ne simțim a fi vinovați. Lixandru încerca să fie calm, să judece la rece lucrurile.

       

     

Iubirea dintr-o primăvară fierbinte. Cap. V

Gheorghe Lemnaru ieșise din casă cu noaptea-n cap să meargă în câmp să are locul din Podișcă. Pusese împreună cu Costică plugul în căruță, fân în codirlă, mai rămăsese să dea apă la cai, apoi să purceadă la treabă.

      Din drum s-a auzit un claxont de mașină, cum drumul lor nu era în calea automobilelor, s-a uitat cumva speriat peste gard. Un GAZ, văduvit de prelată, era oprit în poarta lor, din el coborâse Nicolicea și Furtună. Când au văzut capul bătrânului peste gard l-au salutat și cu mâna i-au făcut semn să se apropie de poartă.

      -Bună dimineața! Nașule, a început vorba Nicolicea ca unul care îl cunoștea pe Lemnaru, a venit momentul să intrăm cu plugurile în moșia lui Dobreanu. Vom măsura fiecăruia după nevoile lui. Membrii Comisiei de Împroprietărire au făcut  situația exactă a necesarului de pământ. Ce nu se ajunge vom lua din pământul lui Belciug 30 de ha și a lui Haralamb 10 hectare de pământ. Vom începe cu măsura din Cotul Cernei și vom continua cu toata lunca. Pământul lui Dobreanu este confiscat tot, ca și întreaga lui avere ca trădător de țară. Nașul Lixandru deja se îndreaptă într-acolo cu întreaga Comisie.

      -Bine finule, merg și eu unde sunt ceilalți, vom lucra împreună, doar să fac patru pari să-mi pot marca terenul. Gheorghe era puțin nemulțumit, lui îi plăcea ca atunci când își propunea ceva, aia să facă, acu ăștia îi cam stricaseră socoteala. Pe de altă parte era fericit, în sfârșit se făcea dreptate.

      În Cotul Cernii se strânsese tot satul, printre ei erau Dumitru Belciug, Haralam Dumbravă, Spirache Belciug și ginerele lui Haralamb, un zdrahon tuciuriu, fiul unui chiabur din satul vecin.

      -Tovarăși, astăzi este zi de mare sărbătoare în Țara noastră. În conformitate cu legea numărul 187/ 23 martie 1945 vom trece la realizarea reformei agrare. Ea este pentru România o necesitate națională, economică și socială. Tovarășul Lixandru Lemnaru, președintele Comisie de Împroprietărire va anunța numele celui care va fi pus în posesie și suprafața cu care va fi împroprietărit. Vă rog să așteptați în liniște pentru ca procesul să decurgă în bune condițiuni. După micul discurs, Furtună s-a tras într-o parte.

      -Tovarășul Șundrea Gheorghe se împroprietărește cu trei hectare de teren. Lixandru a continuat, vă rog să măsurați tovarăși.

      Procesul împroprietării a durat mai bine de o săptămână. Oamenii deveniseră nerăbdători, văzuseră cum moșia lui Dobreanu se parcelase, iar ei încă mai erau mulți care așteptau să le vină rândul să primească pământ.

      -Nu vă alarmați tovarăși, totul este socotit, nu va rămânea nimeni neîmproprietărit. Vom merge la pământul lui Belciug din Tufani, de acolo vom lua 30 de hectare. Să mergem, oameni buni!

      -Bă, nu vă apropiați de moșia lui Belciug, ăla e hotărât să vă trimită pe lumea ailaltă. Eu vă zic prietenește. Cel care vorbise era unul dintre cei care slugăreau pe bătătura lui Dumitru Belciug.

      -Tu, Mitrofane, nu ai nevoie de pământ? Ești așa de pricopsit? Ori te-ai nărăvit în rău? Lixandru îl privea fix în ochii tulburi de băutură. Fugi din calea mea, eu am făcut frontul, nu îmi este teamă de un nevolnic ce s-a ascuns sub fustele lu* mă-sa.

      Țăranii s-au urcat în căruțe, cea din față cu steagul României legat la suian era plină cu membrii comisiei. Au dat bice cailor și cele douăsprezece căruțe s-au pornit în trapul calului spre moșia lui Belciug. Când mai aveau 200 de metri până în marginea tarlalei dinspre sud, a ieșit în fața căruțelor Spirache Belciug, Dumitru, tac-su, Haralamb Dumbravă împreună cu ginerele lui, toți cu armele la ochi . Gheorghe Lemnaru, cel care conducea prima căruță a făcut semn birjarilor din spate să oprească cu toții.

      -Nu este bine ce faceți oameni buni, noi acționăm cu legea în mână, de vă împotriviți aplicării ei sunteți pasibili de pedeapsă. Lixandru a încercat să preîntâmine o ciocnire între chiaburi și țărani.

      -Spirache, lasă pușca, nu rezolvi nimic așa, vei omorî unul doi, însă ceilalți te vor linșa și pe tine și pe burtoșii de lângă tine. Dacă ești bărbat și vrei să demonstrezi la cioporul ăsta de muieri, care se ține după noi, cât ești tu de fioros, vino, fără armă, să te bați cu mine, așa potolim râca noastră veche. Primești? Ori nu ești decât un laș care s-a pitit de război în spatele cocoșeilor lui Dumitru și sub poala Aritinei? Ce zici? Încă ceva, și eu am armă. Vasile al lui Titirez a luat de pe podul căruței arma lui Lixandru cu care acesta venise de pe front și pe care, la îndemnul lui Dobrogeanu, nu o predase comisariatului militar. A pus-o la ochi și l-a țintit pe Spirache. Ești în cătarea armei mele, sunt bun trăgător, lăsați armele jos!

      -Nu intrați pe pământul meu, eu sunt stăpân aici, cu sudoarea frunții mele am mărit moșia. Dumitru Belciug striga în gura mare. În colțul gurii avea un firicel de spumă.

      -Să-i mulțumești lui Iosif Abraham că ți-a lăsat nevastă cu avere. Ești un câine râios Dumitre, Dumnezeu te va pedepsi și pe tine și pe muierea ta pentru felul în care v-ați bătut joc de arendaș când ajunsese la pat neputincios. De ce Dumitre nu i-ai luat muierea ovreiului când era în putere când...

      -Gheorghe, să taci, altfel bag plumbii puștii în tine. Ești un păduche nenorocit, nu ai ieșit din sărăcia în care te-ai născut. Te uiți cu jind la averea mea care se învârte după soare. E a mea, mă, a mea, nici a Aritinii, nici a ovreiului. Eu sunt stăpânul întregii averi, dacă mai faceți un pas vă trimit la poarta sfântului Petru să cereți acolo pământ. Dumitru a mânuit pușca, a băgat glonț pe țeavă, a dus arma la ochi, iar degetul l-a fixat pe trăgaci.

     -Spirache, ești om tânăr cu judecată, cum crezi tu că omorându-ne pe noi vei rezolva situația? Prietene, aici este vorba de lege...

      -De legea comunistă, de legea voastră a sărăntocilor, Spirache l-a întrerupt brutal pe Lixandru, ochii îi aruncau scântei, a ridicat arma gata să tragă.

      Lixandru a sărit din căruță, a stat o clipă în cumpănă, apoi cu pași siguri a plecat spre grupul răzvrătiților, din urmă l-a ajuns Vasile al lui Titirez, fără armă, doar cu mâinile goale băgate în buzunarele cojocului rupt în spate și cârpit stângaci de o mână nesigură.

      Gheorghe Lemnaru a dat hățurile cailor unei femei, care se urcase în căruța lui când plecaseră din Cotul Cernii, apoi a sărit din car și, cu pas hotărât, a plecat în urma băieților. Alți bărbați s-au alăturat lui Lixandru și Vasile. Grupul celor care înaintau spre Belciug semăna cu un pluton militar desfășurat pe lățimea drumului.

      Belciug ăl bătrân a somat pentru ultima oară grupul asediatorilor să se oprească, pentru intimidare a tras un foc de avertisment în aer.

      Lixandru și ai lui au pășit și mai apăsat prin iarba crudă care începuse să răsară pe mărginile riglei și pe interiorul ei printre urmele de căruță.

      Un nou foc de armă a făcut ca grupul să se cutremure, Gheorghe Lemnaru a căzut în genunchi, glonțul îl atinsese în pulpa piciorului. Lixandru a venit repede la el, l-a luat în brațe a cercetat rana, nu era adâncă, glonțul zdrelise superficial carnea. L-a pansat cu basmaua unei femei ce venise în fugă să vadă ce pățise Gheorghe.  Înfuriat, s-a ridicat de lângă taică-su, apoi a luat-o la fugă, urmat de ceilalți, spre grupul lui Belciug, care, văzând că oamenii nu numai că nu se intimidaseră în urma focului tras de ei, dar chiar erau mult mai mânioși, au început să ezite.

      Vasile a fost primul care a ajuns în dreptul lui Spirache, i-a luat arma din mână, apoi l-a lovit cu putere, tânărul Belciug a căzut ca un bolovan, moale, timorat, fricos, nu s-a mai ridicat de jos, a putut doar să îngaime: „nu mă omorâți, nu mă mai opun, tata m-a obligat să pun mâna pe pușcă.”

      Lixandru s-a proțăpit în fața lui Dumitru Belciug:

      -Bătrâne, dă-mi arma, terminați cu joaca de-a războiul, dacă vă retrageți acum, în liniște, fără alte stricăciuni, poate uit și de faptul că l-ai împușcat pe tata.

      -Golanilor, cum vă puteți gândi, voi, că eu am să vă las să-mi furați pământul? Păduchioșilor, ați venit cu legea voastră, a sărăntocilor, să luați pământul celor care au fost în stare să agonisească, să strângă avere, nu să o risipească prin cârciumi. Vă împusc pe toți, fir-ați ai dracului de bandiți! Haralamb, trage mă în țopârlani, nu vezi că le-a crescut coarne! Belciug a ridicat arma, a dus-o la ochi , prea târziu însă, Lixandru a apucat țeava puști și cu o smucitură puternică l-a trântit pe bătrân, iar în mâna lui a rămas pușca.

      Nu a apucat să facă un pas spre ceilalți doi oameni înarmați când a simțit o căldură puternică în ceafă, s-a prăbușit la pământ fără vorbă, ginerele lui Haralamb îl lovise cu patul armei în cap.

      Bărbații s-au dezlănțuit, au alergat înfuriați spre Haralamb și ginerele lui, încurajați fiind de țipetele muierilor care săriseră și ele din căruță și alergau spre locul unde se ducea lupta. Într-o clipă ultimii răzvrătiți au fost dezarmați, apoi toți patru au fost legați fedeleș și porniți cu o căruță spre postul de jandarmi, în aceeași căruță a fost așezat și Gheorghe Lemnaru pentru a fi dus acasă la Filofta.

      Lixandru a refuzat să meargă acasă, câțiva stropi de apă rece, aduși de o fătucă cu ulciorul din izvorul ce se prelingea pe lângă mica pădurice de tufani, au fost suficienți să-l pună pe picioare. În ceafă stăruia durerea de la lovitura primită.

      Împărțirea pământului a decurs fără problemă, doar când a fost în discuție lotul de pământ ce conținea  păduricea de tufani, o suprafață de vreo jumătate de pogon cu stejari în plină putere, numai buni de scândură, au fost ceva neînțelegeri. Conform tabelului, acolo îi revenea dreptul lui Vasile Titirez, un altul care nu avea la ficați familia lui Vasile, dintr-o pricină moștenită din străbuni și a cărei origine nu se mai cunoștea, a vrut să sară peste rând doar pentru a-l necăji pe tânărul Titirez.

      Vasile nu a vrut să audă argumentele potrivnicului său. A bătut parii, apoi împreună cu Costică Lemnaru, a tras brazdă de plug pe marginile lotului său, stabilind astfel hotarul. Sofron, astfel se numea dușmanul lui Vasile, a încercat să smulgă parii pe care Titirez scrijelise numele său.

      Lixandru, fiind președintele Comisiei, urmărea punerea în posesie cu pământ a noilor proprietari exact cum fuseseră făcute listele, a strigat la Sofron să lase în pace semnele de hotar bătute de Vasile și să-și caute de treaba până va veni și rândul lui.

      Sofron s-a încăpățânat mai rău, cu toporișca pe care o avea sub brat a încercat să slăbească parii pe care Vasile îi bătuse gospodărește. Nu a reușit să-i clintească. Însă gestul lui nu a scăpat privirii agere a celui care fusese căprar în armată și, cum ajunsese la capăt cu plugul care trăsese ultima brazdă de hotar , s-a repezit la Sofron.

      -Măi, omule, de ce nu te astâmperi tu? Ce rău ți-am făcut eu? Cu ce te-am supărat de îmi pui peste tot bețe în roate? Vasile, cu vorbă așezată, voia să afle motivul pentru care Sofron îi era potrivnic pe tot locul.

      -Mi-a spus taica și lui taica îi spusese taica ăl bătrân, ca noi, cât vom trăi, vorbă cu voi, ăștia ai lui Titirez, să nu avem. Sofron era un bărbat înalt, bine făcut, însă cu privirea tâmpă.

      -Auzi mă, da, nu ți-a spus și motivul? De ce a zis să nu vorbiți cu cei din neamul nostru?

      -Recunosc că asta nu mi-au spus, iar acum nici nu voi mai află, fiindcă au plecat în cer pentru odihnă veșnică, că mereu zicea ăl bătrân de tot: „pune-ți mă mâna pe treabă, că ne vom hodinii când vom pleca din astă lume.”

      -Sofronie, bag seama că tu ești cam prost. Să porți ranchiună unui om doar pentru că așa ai auzit tu că ar trebui, mi se pare de tot râsul.

      -Ba nu, a sărit tălâmbu de fund în sus, așa mi-a ordonat taica. Și dacă el o hotărât așa, eu nu pot face altminteri. Tânărul la început fusese ferm, acum începuse să se îndoiască de nevoia de-a-l urî pe alde Titirez, mai ales că lui nu-i făcuse nimic.

      -Măi Sofroane, ești sigur că ți-a spus ăl bătrân, or tu ai visat? Familia noastră nu știe să fi avut loc vreun conflict cu voi. Vasile spera să-l întoarcă pe Sofron din drumul urii fără sens împotriva lui. Mai bine să ai un dușman recuperat, decât să te ferești tot timpul de el.

      -Vasile, acu, în acest ceas, nu știu ce să zic. Poate am visat, ori poate mi-o fi spus taica, însă cum nu știu de ce vă ura și cum eu nu am niciun motiv, zic, așa ca prostul: Vasile, dă-mi mâna să fim prieteni!

      Vasile a prins palma uriașă a lui Sofron, apoi s-au îmbrățișat în uralele celor prezenți.

      Până la Sfintele Paști, care în acel an fusese pe 6 mai, toți țăranii care avuseseră dreptul la pământ, fuseseră împroprietăriți.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

      Samfira, împreună cu copiii, se chinuia să însămânțeze porumbul. Îl arase dis de dimineață, ea ținuse plugul, iar Elisaveta mânase caii. Spre prânzul ăl mare, când soarele trecuse de ceva timp de amiaz, deshămase caii, le pusese nutreț în cutia căruții, iar ea mâncase cu copiii la umbra carului. După ce terminaseră de mâncat, s-a ridicat în picioare, a dat mulțumire Domnului Dumnezeu pentru sănătate, pentru bucatele avute la masa, s-a închinat cuviincios, după care a dat poruncă celor doi țânci mai mici să strângă cu grijă masa, să nu risipească vreo fărâmă de mămăligă, fiindcă vremurile sunt grele și greu se face rost de-un ciur cu mălai.

      -Elisavetă, tu pune mâna pe sapă și cu colțul ei să faci gropițe, nu mari, nu mici, potrivite, iar tu, Frusina mamii, încinge-te cu șorțul ăsta, umple-l cu boabe de porumb, apoi să pui patru boabe în fiecare gropiță pe care o va face Elisaveta. Tu fată, după ce pune asta mica boabele să le învelești cu pământ. M-ai înțeles? Uite așa să faci! Samfira a arătat copilelor cum să facă gropițele, cum să pună boabele și cât pământ să pună peste ele. La treabă dragele mele, poate gătăm până-n seară, mâine trebuie să mergem la „Tufani”, să arăm și să însămânțăm. Faceți repede treaba, iar tu Vetuța mamii, ai grijă și ține rândul drept.

      Seara a coborât în liniște peste câmp, femeia și fetele ei erau epuizate, reușiseră cu un mare efort să termine locul de însămânțat. Au înhămat caii, cu greu au reușit să pună plugul în căruță, apoi au plecat spre casă.

      Porțile mari, când căruța s-a oprit în dreptul casei, s-au deschis larg, Samfira, mirată, încă nu apucase să sară din căruță a mânat caii în curte. A coborât din car împreună cu copiii, din spate cineva a cuprins-o în brațe, s-a întors speriată, era un bărbat îmbrăcat cu haine militare. Nu putea să-i vadă fața, simțea doar mirosul de acru, înțepător, de bărbat nespălat de ceva timp. S-a smuls cu putere din brațele lui, întunericul nu-i permitea să-i vadă bine față.

      -Samfira, nu mă recunoști? Sunt Lazăr, bărbatul tău plecat de mult, abia acum întors. Am gătat războiul, m-o ajutat Dumnezeu să vin acasă. Bucură-te femeie, așa cum și eu mă fericesc că am venit nestricat, iar pe voi v-am găsit sănătoși. Bărbatul și-a luat pe rând copiii în brațe, i-a sărutat și îmbrățișat, doar la Elisaveta a avut o mică ezitare când a văzut-o cât crescuse și cum începuse corpul să aibă rotunjimi de fecioară. Să intrăm în casă!

      Samfira, cu inima cât un purice a intrat împreună cu ceilați, a pipăit pe sobă locul unde ținea chibriturile, a aprins lampa:

      -Copii, spălați-vă pe mâini, vom mânca, suntem obosiți, iar voi trebuie să dormiți, mâine este o nouă zi, iar noi încă mai avem multă muncă de făcut.

      Au mâncat în liniște, Lazăr a băut cu poftă litra de țuică pe care Samfira a scos-o din dulapul de afară, o ținea de mult timp, o cumpărase pentru ibovnicul ce dispăruse după ce o lăsase grea, acum o băuse bărbatul ei cu cununie. În sine femeia tremura de spaimă, venise ziua judecății, va trebui ca ea să-i spună lui Lazăr cum se întâmplă de este pe cale să nască un copil străin de sămânța lui.

      - Aș vrea să mergem afară, avem multe de discutat. Samfira cu voce moale, fără vlagă, a spus totul cu ultima sforțare.

      Lazăr a mângâiat-o pe frunte, a dat din cap, s-a ridicat de la masă, s-a închinat la icoana așezată pe peretele de la răsărit. Și-a aprins o țigară apoi a ieșit afară.

      -Elisaveta, strânge masa, mătură pe jos, apoi culcați-vă. Am multe de discutat cu tatăl vostru, nu ne-am văzut de mult timp. Sunt discuții l-a care voi nu trebuie să participați și nici să aveți păreri, ai înțeles Vetuțo? Simțise că fata voia să spună ceva, de aceia îi retezase vorba din fașă.

      Era o seară plăcută de primăvară cu miros de flori și vânt călduț. Stelele luceau pe cer ca niște făclii îndepărtate. Luna pitită în spatele unui nor clipea poznaș privind la muritori.

      Lazăr a aruncat țigara, a strivit-o cu piciorul, a prins-o pe Samfira de mijloc, apoi a tras-o spre el încercând să o sărute. Femeia a ridicat palma și și-a acoperit gura:

      -Îmi este dor de sărutul tău bărbate, însă va trebui întâi să-ți dezvălui purtarea mea ticăloasă cât timp tu ai sângerat în tranșee.

      -Indiferent cât de mare îți este păcatul, nu tu ești vinovată pentru el, nici eu, ci aceea care m-au smuls de lângă tine și m-au trimis departe, să lupt, să omor pentru a nu fi omorât. Femeie, îți mulțumesc că mi-ai crescut copiii! Că ai avut grijă de ei, că ai luptat să ții casa. Nu a fost puțin pentru o muiere singură cu patru copii mici. Vino nevasta mea, după care am tânjit atâta amar de vreme, indiferent de păcatul comis, tot mai mare a fost sacrifiul tău.

      -Nu te grăbi să-mi dai iertarea până nu vei cunoaște mârșăvia comisă de mine.

      -Nu te condamna atât de dur, am văzut că sunt sănătoși copiii, casa este în bună stare, caii arată bine, prin urmare nu văd ce lucru grav să fii săvârșit. Lazăr începuse să priceapă despre ce este vorba, o văzuse în casă, la lumina lămpii, din profil pe Samfira, când pusese masa. Pe moment își amintise de unguroaica pe care o găsise într-o casă pe jumătate dărâmată de o bombă. Era speriată ca un animal încolțit de hăitași. Peste tot erau ruine și oameni sfârtecați de bombe și obuzele artileriei, fuseseră lupte grele în cartierele Budapestei.  Când a văzut-o murdară, plânsă și gata de fugă, a băgat mâna în raniță a scos un colț de pesmet cazon și i l-a întins femeii. Cu mâna tremurândă femeia a luat pâinea tare ca piatra, s-a așezat pe o grămadă de moloz și cu dinți puternici a început să muște din bucata de pâine. Lazăr i-a întins cana personală, după ce a pus apă din bidonul de la brâu. I-a spus mai mult prin semne, însă și prin cuvinte, să pună pâinea în cană pentru a se înmuia. Ochii femeii s-au luminat când a auzit vorbă românească.

      „-Sunt româncă din Satu-Mare, am fost căsătorită cu un maghiar, sunt văduvă de câteva luni. Bogdaproste pentru codrul de pâine, nu am mâncat de ieri dimineață”. Vorbea repede, fără să respire, se crezuse pentru o clipă ca și moarta, se aștepta ca soldatul din fața ei să fie rus, îi era frică de sovietici, îi considera bețivi și sălbatici.

      De Iulia s-a despărțit greu. Se atașase de ea, era blândă, iubitoare și dezinteresată. Nu voia nimic de la el, îi spunea când se întâlneau:„ tu ești iubitul meu de război, să nu uiți niciodată că ești însurat, că undeva ai o femeie care te așteaptă, niște copii care îți spun tată. Ea e norocoasă să te aibă, eu sunt precum roata de rezervă a unui vehicol, o folosești la nevoie, apoi pui roata cea bună.” Lazăr era militar în timp de război, nu se putea opune ordinelor, iar al lui era clar. Pleca cu regimentul în Cehoslovacia, aproape de munții Tatra. Iulia a fost pansamentul pentru inima lui însângerată, însingurată și înrăită de răutățile războiului.

Pentru o clipă s-a gândit la Iulia, dacă o fi rămas însărcinată? Cine îi va crește copilul? Cui îi va spune copilul lui tată? A oftat, situația lui putea fi exact ca a Samfirei.

      -Lazăre, omoară-mă dacă așa crezi că trebuie, am păcătuit, în pântecele meu crește prunc străin de sămânța ta. Am vrut să-ți spun de la început, nu vreau să murdăresc iubirea ta cu necredința mea. Samfira, cu capul în jos, aștepta verdictul lui Lazăr.

      -Vino în brațele mele, ești eroina mea, copilul din burta ta va fi al meu, îl voi crește cu aceiași dragoste ca pe ceilalți patru. Nu ești vinovată, doar războiul este vinovat, doar politicienii care ne-au asmuțit unii asupra altora sunt vinovați. Discuția asta nu o vom mai avea niciodată. Însă vreau să știu al cui este copilul.             Lazăr o mângâia pe păr în timp ce o ținea strâns la pieptul lui.

      O iubea pe Samfira, o iubise din clipa în care o văzuse la horă adusă de mamă-sa. Era o fetișcană trecută de 13 ani, înaltă și slăbuță, cu fața nevinovată, cu ochii speriați de ieduță dusă la tăiere. Îi era teamă de flăcăi, mai ales când îi vedea cum se încaieră, beți fiind, din cauza lăutarilor care nu executau dansurile cerute de ei.

      Așa se întâmplase într-o seară la horă, doi derbedei beți se încinseseră la bătaie, pe margine alții îi întărâtau:„dă-i Gheorghe, altoiește-l Ioane, nu te lăsa mă”. Într-o astfel de seară Samfira, neștiind bine ce se întâmplă a fost prinsă fără voia ei între bătăuși. Înfierbântați de băutură și de nervi, bătăușii nu au văzut că la picioarele lor căzuse Samfira. Lazăr, care se întâmpla să fie pe aproape, a smuls-o pe fetiță din picioarele scandalagiilor. Nu o cunoștea, era cu mult mai mică decât el. S-a interesat a cui este, apoi a trimis pețitori la părinții Samfirei. S-au înțeles asupra zestrei, mai ales că Lazăr o iubea și nu era interesat de pământul lui socru-său care, oricum, avea puțin și mai avea alți copii în urmă.

       Avuseseră o casnicie frumoasă. Samfira, după nașterea copiilor se deschise ca o floare de crin. Se împlinise la corp, sânii se dezvoltaseră, avusese lapte să le dea țâță până aproape la doi ani, mai hrănise la sânul ei și un copil din vecini a cărui mamă murise la nașterea lui. Și fata ei și băiatul vecinei erau grași, frumoși și sănătoși. O iubea pe Samfira cu toată ființa lui, e drept că ea nu-i întorcea dragostea așa cum și-ar fi dorit el, însă nu-i întorcea nici cuvântul, era blândă, harnică și ascultătoare.

      Când Lazăr vorbea ea tăcea și asculta, nu-l aproba, nu-l contrazicea. Rumega bine tot ce spusese bărbatul, fie că era vorba de arat, semănat, ori trebuiau să vândă recolta. După ce se judeca singură în capul ei, unde nu credea că a spus bine Lazăr, îl corecta seara în pat printre mângâieri și săruturi. Atunci i se dăruia cu toată ființa, iar el o primea ca pe un trofeu. Dimineața, după o asemenea noapte de iubire, Lazăr, senin, spunea că vor face așa și așa, adică cum îi strecurase ea la ureche, fără să recunoască faptul că ea ar fi sugerat soluția.

      Războiul a stricat tihna unei familii așezate. Nu a plecat din primul an, nici în al doilea, însă în *43 a fost concentrat, de atunci venise o dată în concediu, a fost greu și pentru ea singură cu toată gospodăria. Nu înstrăinase din bunuri, chiar le înmulțise, o lăsase cu o singură vacă și o vițică de un an lângă ea, acum avea două vaci și o iapă tânără în locul roibului de dreapta care era destul de bătrân. Ori pentru toate aste schimbări era nevoie de multă muncă. Trebuia să cosească, o învățase el când îi aducea mâncare în țarină cum să țină coasa, cum să tragă brazda și mai ales cu să ascută coasa cu piatra din teaca pe care o purta la brâu cu puțină apă în ea și o mânuță de iarbă să nu sară apa în timpul cositului. Mai greu a fost să o învețe să bată coasa pe mica nicovală înfiptă în pământ. Însă toate aceste treburi de bărbat ea le făcuse în joacă, însă mai târziu îi prinseseră bine toate aceste învățături, nu fusese nevoită să meargă în sat la după un bărbat priceput în a bate coasa. Lazăr îi spusese în glumă când lovea ritmic cu ciocănelul în coasă:„ femeie,coasa să lovești doar în gură, așa cum un bărbat își bate muierea”

      La toate se gândea Lazăr în timp ce o ținea strâns la pieptul lui pe Samfira.

      -Să mergem în casă, cred că dorm ăi mici. Îmi este tare dor de tine. Te vreau, uită de toate, acum să ne bucurăm de regăsirea noastră. Blestemat război, mult rău a făcut, îmi amintesc de Culaie al lui Gheorghe Lemnaru, a murit în brațele mele. Dumnezeu să-l odihnească și să-i ierte păcatele! Nu am apucat să-i fac mormânt, eram în timpul asaltului unei poziții germane destul de periculoase. Mulți au murit acolo și români, însă și nemți, chiar și câțiva ruși, cu toate că se ținuseră mai deoparte de centrul focului.

      În acea noapte s-au iubit pe mutește, fără să scârție patul prea tare. A fost o iubire furată, o împlinire a dorințelor lor de iertare, a Samfirei deja spovedită, iar păcatul lui ținut bine în adâncul inimii.

.....................................................................................................................................................................

      -Tăicuță, aș vrea să-ți spun o vorbă, de nu va fi supărarea prea mare. Didina cu capul în jos, spășită, considerându-se cumva vinovată, nu ridica ochii din pământ.

      -Spune fata mea, ce mari probleme ai? Cumva corăbiile ți s-au înecat? Gheorghe Lemnaru privea atent la fiica lui, bănuia din privirea Didinei cam despre ce era vorba.

      Filofta cu mâinile în poală aștepta ca fata ei să deșerte sacul cu vești. În fața ei pe celălalt pat stătea Gheorghe, își aprinsese o țigară și aștepta să vadă ce pricopseală îi va spune copila.

      -Tăicuță, măicuță, aseară Vasile m-a cerut să-i fiu nevastă. Tare m-am bucurat, în sinea mea, să nu cumva să vadă el, i-am răspuns în doi peri cam așa: „nu sunt singură pe lume, veniți să mă cereți de la părinți și dacă se vor învoi, atunci vom discuta amănuntele”. „Tu mă iubești Didină?” m-a întrebat Vasile. Nu i-am răspuns direct, i-am spus într-o doară: „de urât, nu te urăsc, astea nu sunt vorbe să le spun noaptea la poartă când nu îți pot vedea fața”. Am zis rău măicuță? Didina, stătea tot cu capul în jos parcă își aștepta sentința pentru comiterea cine știe cărei fapte urâte.