Iubirea dintr-o primăvară fierbinte. Cap VII

      Calendaristic venise toamna, zilele încă erau călduroase, doar noaptea se lăsa o răcoare plăcută care reușea, cu roua ei, să umezească buzele plantelor încinse de zăpușeala de peste zi și de lipsa ploilor.

      Ziua de 8 septembrie se nimerise să fie într-o sâmbătă. O zi cu căldură sufocantă. Lazăr se trezise cu noaptea în cap, dăduse o roată pe la cai, le aruncase în iesle niște fân proaspăt cosit, apoi îi bătuse cu palma pe crupă, ca pe niște vechi prieteni. Îi erau dragi, de mic copil crescuse cu cai în curte, știa după nechezatul lor ce anume doresc. Vorbea cu ei ori de câte ori avea ocazia. Pe front fusese greu. Când fusese încorporat, colonelul îl trimisese la cai, să îi îngrijească el fiindcă le știa melicul și se putea înțelege cu ei. Comandantul era un mare iubitor de animale, caii îi considera ca pe niște prieteni pe care se putea baza la nevoie. „Mă, îi spusese colonelul când îi dăduse padocul în primire, să ai grijă de ei ca de ochii tăi din cap și să-i iubești, fiindcă și ei te vor iubi. Animalul e recunoscător celui care se poartă bine cu el și răzbunător pe acela care îi face rău”. A fost bucuria lui, deși era mult de muncă, nu se speria, se credea acasă, în fond făcea aceiași treabă. Într-o seară rece de noiembrie, cu o ploaie cernută prin sită de făină, așa era de fină și de pișcătoare, un locotenet beat s-a oprit în ușa grajdului. Lazăr a luat regulamentar poziția de drepți și aștepta să audă ordinul ofițerului. Locotenentul a venit cu greu în dreptul lui, picioarele nu-l mai ajutau deloc, parcă le avea de împrumut și nu se obișnuise cu ele. Ofițerul, după poziția trupului, se vedea clar că încerca să meargă spre înainte, se apleca mult în față, însă picioarele nu se mișcau, nu pășeau, erau îndărătnice, nu mai ascultau poruncile lui, atunci, bietul om se răsucea în jurul axei sale își pierdea echilibru gata, gata să cadă. Cu un ultim efort reușea să se echilibreze, era un echilibru labil,  însă, se putea spune că încă era în picioare.

Cu un semn aproximativ, comic prin modul în care răsucea degetul, l-a chemat pe Lazăr la el. A încercat să-i spună ceva, pentru asta s-a folosit mai întâi de mâini pe care le învârtea în multe feluri cabalistice, apoi a încercat să scoată sunete, nu reușea decât să-și distersioneze buzele în fel și chip, iar din gât scotea doar niște grohăituri.

      Lazăr a văzut că nu se poate înțelege cu el, l-a luat mai mult pe sus și l-a dus în dormitorul său. A doua zi în loc să-i mulțumească pentru mâna de ajutor pe care Lazăr i-o oferise, a dat ordin să fie vărsat la compania care tocmai pleca în linia întâi. Mai târziu avea să afle că locotenentul ieșise la raportul colonelui și ceruse ca Lazăr să fie pedepsit pentru o încălcare imaginară a ordinelor militare. Totul fusese cusut cu ață albă, el fiind un biet soldat fără prea multă carte, a executat ordinul fără crâcnire.

      Acolo, în linia întâi, în focul gloanțelor, în vizorul inamicului, în fața morții care se plimba cu ei peste tot, aproape că îi ținea de mână,  Lazăr s-a întâlnit cu Culaie Lemnaru. S-au îmbrățișat cu bucurie, din acel moment al regăsirii, au avut grijă unul de celălalt cât moartea a stat deoparte de ei. Într-o dimineață cețoasă,  lăptoasă și deasă, nu se vedea la doi pași, de-a lungul frontului era o liniște mormântală, nefirească își auzeau propriile respirații îngreunate de umezeala ceții, deodată, de nicăieri, s-a auzit un foc de armă, doar unul, numai unul. Din interiorul lăptoasei dimineți un țipăt a străpuns bezna. Un soldat a îngenunchiat în fața Domnului Dumnezeu, moartea îi luase sufletul cu glonțul rătăcit, a stat într-un genunchi preț de câteva clipe, apoi s-a prăvălit pe o parte. Lazăr, mânat de ceva lăuntric, a pornit spre locul de unde s-a auzit țipătul. S-a aplecat asupra celui căzut, atunci a văzut fața schimonosită de durere a consăteanului și prietenului său, s-a așezat lângă el, i-a luat capul în mâinile lui și l-a sprijinit pe piept. Cu lacrimile curgând șuvoi Culaie s-a uitat în ochii lui Lazăr, parcă aștepta izbăvirea de la el. Chipul începuse să-i devină livid, viața se scurgea din el prin gaura făcută în trup de glonțul străin. A încercat să-i spună un ultim cuvânt de adio, nu a reușit, sunetul i-a înghețat în gât.

      Lazăr a ieșit la raport să i se dea voie să-i sape groapă, să-i pună la cap o cruce ca semn al treceri lui pe acest pământ și petrecut, în acel loc, dintre cei vii în lumea cea fără de întoarcere. Nu i s-a permis. Au primit ordin de atac. Armele au început să latre, țipetele să se înmulțească. Moartea nu mai prididea cu luatul sufletelor, se împrietenise cu răniții, mulți o chemau la căpătâiul lor să le curme suferința.

     Bărbatul a scuturat capul alungând gândurile negre care puseseră stăpânire pe el. A a dat o raită prin grădină, dintr-un măr a rupt un fruct, rumen și cu miros plăcut, într-un loc avea urma prin care ieșise viermele, nu l-a aruncat și-a amintit de zicătoarea:„să mănânci din fructul în care a sălășuit viermele, că este fruct sănătos și apă să bei de unde bea calul, fiindcă este apă curată”. L-a șters pe cămașă, apoi a mușcat cu forță din carnea gălbuie a mărului. Din grădină a mers în grajdul vacilor, a făcut curat cu lopata, care se afla după ușă, le-a pus o mână de fân în iesle, le-a mângâiat, după care a intrat în casă.

      Samfira se sculase, se spălase pe ochi, tocmai se ruga în genunchi la Maica Domnului, în acea zi era sărbătoarea nașterii Maicii Domnului, a băut o gură de agheazmă și s-a închinat cu pioșenie.

      -Cum este vremea Lazăre? Femeia încă se aștepta la o răbufnire a bărbatului, nu-i înțelegea liniștea. Îi povestise despre sarcina ei, îi spuse și cu cine a rămas grea. Se așteptase la ocări din partea lui, chiar să-i dea o mamă de bătaie, astfel s-ar fi liniștit lucrurile. Însă Lazăr, de când venise acasă și ea, de bună credință  îi povestise tot de-a fir a păr, era liniștit de parcă nevastă-sa nu era pe cale să-i nască plod străin în bătătură.

      Erau seri când el punea mâna pe burtica ei, care se rotunjise bine în ultimul timp, și aștepta liniștit să simtă cum lovește ăla mic cu piciorușul:„va fi un flăcău pe cinste, zicea el după ce simțea lovitura copilului”.

      Femeia ofta, nu știa ce să spună, nu se bucura, cel puțin nu să o vadă el. Cu fiecare tăcere a lui femeia se considera mai vinovată. Pe Lazăr, până să plece pe front, nu-l iubise, îl acceptase de bărbat pentru că așa hotărâse tatăl ei, iar ea nu se putuse opune. Acum îl iubea, îl iubea cu vinovăția femeii aflate în păcat.

      -Timpul e frumos, cald, seceta se prelungește. Fetele să se scoale, dă-le să mănânce și să plece cu animalele la păscut. Iar tu frumoaso, vezi că ți-am cumpărat o basma nouă, crem deschis și cu doi bujori roșii ca obrajii tăi, e pusă dincolo în ladă. Nu am vrut să-ți spun de ea, am luat-o când am fost în târg să vând brânza. După masă mergem la horă, să o pui negreșit pe cap. Vreau să fii cea mai frumoasă.

      -De ce mă obligi să mă împopoțonez? Sunt cu burta la gură, abia dau capăt de vorbă muierilor. Lazăre, hai să nu ieșim din casă. Bem amândoi o țuică, perpelesc un pui pe jar și vom fi bine. Se gândea la Marița lu* Vulpe, și ea făcuse un copil din flori cât timp bărbatul fusese pe front. Când a venit Vulpe acasă și a văzut plodul furat de nevastă din sămânță străină, a înnebunit de supărare. A mers în grădină, s-a rugat la Maica Domnului să-l ierte, apoi a intrat în casă și fără vorbă multă și-a alungat femeia, cu copilul străin de casa lui, i-a înfipt un șut în fund și a dat-o pe poartă afară. A plecat biata femeie din sat, pățise o rușine mare, nu mai putea sta printre săteni. Se spunea că ar fi mers la oraș și acolo își găsise serviciu ca măturăreasă în birourile unei fabrici.

      -Ascultă femeie, Lazăr era ca o apă de șes care curge lin la vale, rar se învolbura, atunci să nu-i fi stat nimeni în cale, indiferent cine era și cum îl chema, Samfiro, nu trebuie să ne ferim de nimeni, satul dacă vrea să clevetească e liber să o facă. Copilul care se va naște este al meu. Ai înțeles? Al meu, femeie. Lazăr pentru prima dată ridicase glasul, însă nu pentru a certa nevasta, ci pentru a întări cele spuse. Nu m-am însurat cu o sfântă, am luat de nevastă o femeie. Când a izbucnit războiul și bărbații au fost concentrați pe front, femeilor li s-au luat dreptul la o viață normală. Nu ești singura care a păcătuit, de fapt, sunteți niște sfinte, nu ați făcut păcat, pentru că nu aveați bărbații lângă voi. Bărbații erau departe, duși să împartă moartea, iar voi, singure și cu plozii atârnați de poale, neajutorate, cu sângele fierbând în sufletele voastre chinuite, era normal să căutați sprijin. Nu te condamn femeie, nu sunt absurd și pentru mine a fost greu, însă aveam hrana asigurată, tot ce trebuia să fac era să omor și să nu mă las omorât.

      Voi, femeile, sunteți adevăratele eroine. Nu numai că nu ați murit de foame, însă nu ați lăsat nici copiii să moară, ia-ți crescut cum ați putut, ați înflorit gospodăria, sigur că sângele și-a cerut dreptul. Ai rămas grea, puteai să dai copilul afară, nu ai făcut-o, ți-ai asumat condamnarea satului că vei naște un copil din flori. Și pentru asta te iubesc, frontul a omorât oameni, tu vei naște unul, va fi în grădina mea, va fi al meu. Asta va fi ultima discuție pe această temă. M-ai înțeles?

      Femeia a căzut în genunchi în fața lui Lazăr, i-a luat mâna apoi a sărutat-o cu drag:

      -Omul meu drag, te iubesc! Nu voi înceta nicio clipă să fiu sclava ta, femeia ta, iubita, nevasta și tot ce vei dori tu să fiu.

      -Vreau ca iubirea ta să fie sinceră, devotamentul tău să vină firesc, ca rezultat al dragostei tale pentru mine, nu pentru că eu înțeleg situația grea prin care ai trecut tu și celelalte femei în timpul acestui război nenorocit.

      În sinea lui se frământa, ar fi vrut să-i împărtășească aventura avută în Ungaria cu acea româncă rătăcită între ruinele unei case dărâmate de o bombă ce căzuse la câțiva pași de ea și din care scăpase cu mult noroc. Încă nu sosise timpul, apoi nu credea că este necesar. Și dacă, se gândea el, Iulia o fi rămas însărcinată cu el, acum, se gândit Lazăr, cred că a născut. Ar fi dureros să știe că un copil al lui va fi crescut de alt bărbat străin. Avea încă un motiv să iubească copilul lui Mărgărit din pântecele Samfirei.

      Ziua a trecut în nota obișnuită. Samfira a făcut afară, pe soba din caramidă de sub polată, o supă cu tăiței de casă dintr-o găină grasă, zeama era aurie cu nuanțe verzi de la pătrunjelul pe care gospodina îl pusese din abundență. Pe jarul tras pe vatra mare a sobei, era răscăcărat un pui întreg dintre cei scoși de cloșcă a doua zi de paști. Mămăliga aburindă, rotundă și vârtoasă ca o ciupercă cu coada scurtă, era pusă pe masa rotundă așezată, nu departe de sobă, la umbra unui dud bătrân. Un cenac cu usturoi trona mai la o parte. În mijlocul mesei Samfira pusese strachina cu ciorbă și în ea câte o bucată de carne pentru fiecare în parte, cea mai mare porție de carne o avea Lazăr, el fiind capul familiei și bărbatul ce ducea tot greul casei, apoi copiii, cea mai mică bucățică o lua Samfira, bucuroasă că îi vedea pe ceilalți sătui.

      Au mâncat cu poftă zeama grasă de găină, copiii flămânzi de la alergatul după vite și de la joacă, Lazăr de la munca depusă și de la cinzeaca de țuică băută, iar Samfira mâncase cu poftă cu gândul la cel nenăscut care trebuia să se hrănească bine pentru a se naște un copil sănătos.

      Lazăr a luat puiul bine rumenit, fără să fie uscat, după ce se terminase ciorba din strachină, a rupt câte o bucățică fiecăruia, apoi a pus străchinoaia cu usturoi în centru mesei. Toți înmuiau carnea în usturoi apoi o trăgeau prin gură neîndrăznid să muște din ea, nu care cumva să se termine, înmuiau carnea în usturoi apoi o sugeau și mâncau cu mămăliguța pe care mai întâi o frământau în mână până ce făceau un mic cârnăcior. Din bucățica pe care Lazăr o împărțise, toți păstraseră și pentru seară. În schimb din mămăliga mare cât roata carului nu mai rămăsese decât un boț cât să arunce în gura câinelui.

      -Dacă v-ați săturat, mergeți cu toții de vă spălați, apoi gătiți-vă, acum vine timpul să mergem în sat la horă, să vedem și noi ce se mai pune la cale, să ne vadă și pe noi lumea că nu suntem sălbatici, ori sălbăticiți.

      Copiii au început să țipe de bucurie, să se alerge și să-și caute hainele cele bune pentru sărbătoare. Erau bucuroși, mai ales, fiindcă știau că vor primi cateva parale să-și cumpere candel și câte un ciubuc zaharisit de la țiganul care venea în fiecare zi de sărbătoare cu papornița lui din papură plină cu dulciuri pentru copii.

      Doar în spatele curții, așezată pe o buturugă, Samfira plângea cu sughițuri. Lazăr a auzit-o, a stat o clipă în cumpănă, apoi, cu pas domol, lin, să nu o sperie din gândurile ei, a mers la ea.  I-a pus mâinile pe umeri:

      -Nu plânge femeie, bucură-te că ai pântec roditor. Nu te piti de lume. Înfrunt-o! Ia-te de piept cu ea! Nu-ți fie teamă de cleveteala muierilor, nu îți dau de mâncare, nu te îmbracă, nici nu te încalță, nu te grijesc când ești bolnavă, pentru ce să le respecți? Chiar dacă nu ai fi grea acum cu plod străin de casă, tot ar găsi altceva de bârfit. Te-ai întrebat vreodată câte sunt cinstite dintre cele care bârfesc și nu au păcătuit niciodată? Multe dintre cele care nasc acum, au în pântec copil furat, însă având bărbatul lângă ele nu pot fi bănuite. Taci femeie, luptă cu ele, privește-le în ochi și dă-le cu tifla!

      Femeia a prins mâinile lui Lazăr, le-a sărutat pe fiecare în parte, lacrimile curse din ochii ei frumoși udau palmele arse de soare și bătăturite de muncă ale bărbatului. Și-a șters ochii cu colțul basmalei, s-a ridicat de pe buturugă, pe față i-a apărut un zâmbet ca o mică rază de soare printre norii deși de ploaie.

      -Merg să mă fac frumoasă și tu trebuie să te bărbierești, a mai spus femeia mângâind obrazul țepos al bărbatului.

      ..................................................................................................................................................................

      Fiind sărbătoare, se adunase multă lume în centrul satului unde se afla cârciuma și salonul pentru dans. Cârciumarul știa că în zi de sărbătoare oamenii vin cu mic cu mare la salon, pentru asta scosese mesele afară, simțise că e rost de gheșeft. Grătarul cel mare era încins cu mangal din fag ars incomplet, în cuptoare speciale, adus de la munte. Pe jar sfârâiau mititei și cârnați, dar și câteva fleici de carne.Țăranii nu se îmbulzeau să cumpere bunătățile care îi amețeau cu mirosul lor , se mulțumeau cu o cinzeacă de țuică și câțiva covrigi sărați. Priveau încruntați grătarul pe care sfârâia carnea ce le umpluse, de poftă,  gura cu apă.

      -Dă-l dracu cu micii lui, hai să plecăm de aici, m-a îmbolnăvit fumul care vine de la grătar, a zis cu năduf unul dintre țărani care era prea aproape de grătar.

      Spirache un flăcău bine legat, potrivit de statură cu mustața în furculiță, îmbrăcat ca un fante, era urmat de un alai de slugoi după el și îngâmfat nevoie mare, s-a oprit lângă grătar cu mâinile înfipte în chimirul pus peste hainele nemțești, s-a uitat în spate să vadă câți pierde vară îl însoțesc, apoi a comandat cârciumarului.

      -Pune mă trei mese cap la cap, adă țuică din cea veche și tot ce ai pe grătar, pune pe mese! Vreau să petrec cu băieții mei, să vedeți și voi cine-i Belciug în satul ăsta. Lăutarii, a continuat Spirache să poruncească, să vină aici, la masa mea, să-mi cânte doar mie mă, nenorociților, sărăntocilor care m-ați băgat la pușcărie. Ce ați crezut voi, mă, că nu mai ies de acolo? Uite, mă, că am venit, să văd p-ăla de îmi stă în cale, că spăl cuțitul ăsta în el. Belciug tânărul a tras din teaca, prinsă în spatele brâului lat din piele, un cuțit lung cât o baionetă de pușcă, pe care l-a înfipt în mijlocul mesei.

      Slugoii, care îl însoțeau, se hlizeau ca proasta în târg și strigau la el:

      -Așa Spirache, arată-le cine ești tu, că ai spart la sare în ocnă cu tătâne-tu din cauza lor, acu ți-a venit rândul, de va mișca vreunul, de va murmura careva în contra ta, noi suntem aici să le pocim mutrele.

      Bucuros, frecându-și mâinile, Traian, cârciumarul, a executat repede ordinul dat de Spirache, apoi s-a tras într-o parte privind cu satisfacție la chiaburul care își îndemna ortacii:

       -Mâncați băi leșinaților! Băgați burta în draci! Săturați-vă! Plătesc eu consumația, mama voastră de sărăntoci! Auziți bă, Spirache s-a adresat mulțimii de gură cască care se adunase în jurul meselor, sperând la o frimitură scăpată de la masa chiaburului, ați crezut că mor în pușcărie unde m-a trimis comunistul de Lixandru Lemnaru? N-am murit, nici nu îmi este frică de el, nici de voi, de nimeni nu mă tem, Spirache se înroșise la față ca un gogoșar de toamnă, iar ochii îi ieșiseră din orbite ca la taur când vede roșu. Vreți să mâncați? Vă este foame, așa-i? Țăranii au clătinat capetele încuviințând. Bine, Traiane, umple mă grătarul cu mititei să sfârâie cum sfârâie inima mea, perpelește-i pe jar cum mi se perpelește mie sufletul de focul unei ce-și ține coada sus. Îi vin eu de hac, băăă, nimeni nu se pune cu neamul lui Belciug, unde nu răzbesc eu, vine mama Aritina cu pușca, chisăliță vă face.

      Lazăr a sosit cu familia lui chiar în momentul în care Spirache Belciug amenința pe toți cei care s-ar pune împotriva lui. A lăsat femeia cu copiii să stea deoparte, iar el a mers la cârciumă să-și cumpere o țuică din cea veche, galbenă și uleiosă, pe care Traian o vindea tare scump, dar zicea el că:„face banii”.

      S-a tras la o masă aproape de colțul cârciumii. Cu coada ochiului urmărea persoanele de la masa chiaburului, după cum privea într-un singur loc părea să-l intereseze doar un anumit bărbat din cei care se înfruptau din bunătățile plătite de Spirache. Unul dintre meseni s-a ridicat de la masă

      -Unde ai plecat mă, ți s-a aplecat de la atâta carne? Stai mă la masă, fiindcă stăpânul va avea ceva treabă cu noi când amurgul va pupa satul.

      -Stai liniștit, vin repede înapoi, păstrează halba de bere. Flăcăul a plecat spre locul unde erau privatele. Undeva, în spatele salonului se aflau câteva gropi peste care erau montate două cabine, acum cu scândurile aproape putrezite.

      Lazăr l-a văzut când a plecat, s-a asigurat că este singur, apoi s-a ridicat și el de la masă și a mers în aceiași direcție cu cel care plecase de la masa lui Spirache. Locul era pitit între un gard din  cătină  ce delimita grădina lui Ursu și closete, în spatele lor era peretele salonului fără nici un ochi de geam. Nu era strâmt locul, însă, nici larg. Cel mai important era faptul că în acel moment nu era nimeni în afara celor doi.

      Lazăr a așteptat liniștit până când ortacul lui Spirache a ieșit din cabina privatei.

      -Noroc, Mărgărite! Ce faci măi băiete? Îți trimite vorbă Samfira să fii pregătit, fiindcă peste două luni naște. Auzi tu, Mărgărite? Naște mă, naște copilul tău, făcut când te-ai dat în dragoste cu ea.

      -Ce copil nea Lazăre? Ce spui matale acolo? Pe țața abia o știu, așa, după drum. Vreți să mă nenorociți? Eu mi-s flăcău și vreau să mă însor, ce va spune viitoarea mea mireasă când va afla că eu am copil făcut cu alta în sat? Mărgărit se îngălbenise la față, la toate se aștepta, însă asemenea întâlnire nu-i trecuse prin cap.

      -Zici că nu știi nimic de copil, nici de Samfira nu știi, mă, o fi copilul făcut cu vreun Zburător? Că am mai auzit eu d-astea, te pomenești că așa este și eu am tăbărât ca prostul pe tine, biet copil. În timp ce vorbea, Lazăr se apropia de Mărgărit cu pași mici, acesta rămăsese împietrit, era o stană de piatră. Și așa Mărgărite băiete, tu ești flăcău, nu-ți trebuie să-ți crești copilul tău, fiindcă, nu-i așa, nu-l recunoști.

     Bărbatul se apropiase suficient de mult de flăcăul împietrit, pe neașteptate l-a lovit de jos în sus în falcă, așa cum îl învățase pe el un sergent în armată, Mărgărit s-a clătinat, un al doilea pumn a venit fulgerător, băiatul a căzut în țărână. Lazăr a început să-l lovească cu picioarele:

      -Stai mă să-ți dau eu ție, poate așa îți amintești mai multe, printre altele și de copil.

      -Nu mai da nea Lazăre, este copilul meu, recunosc, nu mă nenoroci, oprește-te, mă omori! Vocea lui Mărgărit era din ce în ce mai slabă, abia mai respira.

      Bărbatul s-a oprit, nu l-a mai lovit, s-a aplecat asupra flăcăului și i-a șoptit la ureche:

      -Mă, dacă află lumea cine te-a bătut, ori faptul că ai cunoscut-o mai îndeaproape pe Smafira vin la tine și te îngrop. Mărgărite, tu ai înțeles, ori o iau de la capăt cu bătaia până înțelegi?

      Băiatul a dat cu greu din cap în semn că a înțeles, era așa de rău lovit încât nu putea scoate o vorbă.

      Lazăr s-a mai asigurat încă odată că nu este nimeni în preajmă, apoi a plecat fluierând de parcă nu se întâmplase nimic, acum avea sufletul liniștit, cel care îi spurcase casa își primise pedeapsa. De acum nimic nu-i va sta în cale să iubească copilul încă nenăscut ca și cum ar fi al lui. A trecut liniștit printre mesele aflate în fața cârciumii, fără să dea vreo atenție lui Spirache care îl privea provocator, cum privea de altfel pe toți cei pe care îi putea cuprinde cu vederea imenșilor lui ochi bulbucați din cauza răutății. A mers la masa unde lăsase țoiul cu țuică.

      -Ce faci frate Lixandre? Lazăr era bucuros că la masa lui îl găsise și pe Lixandru Lemnaru alături de Vasile Titirez. Aceștia doi tocmai aveau o discuție aprinsă. Când el s-a apropiat cei doi au tăcut, se vedea de la o poștă că discutau ceva secrete doar de ei știute, doar atâta auzise:„cu tac-tu lucrurile trebuie lămurite”. Vasile aprobase cu o înclinare a capului abia perceptibilă.

      - Ce bine este în civilie, nu ne mai poruncește nimeni ce să facem și nici de frica gloanțelor inamice nu trebuie să ne ferim. Suntem liberi frate Lemnarule, păcat de Culaie că i-a rămas oasele printre străini, aprig soldat, nu se da bătut cu una cu două, se lua la fiecare atac la trântă cu moartea, o privea în ochi, o sfida, o privea cu dispreț. Halal bărbat, puțini ca el, alții s-au pitit după fustele mamelor și mahmudelele taților și nu au mirosit praful de pușcă și nici cu moartea nu s-au înfrățit. Dragostea de țară, phea și Lazăr a scuipat într-o parte cam spre masa lui Spirache, este o vorbă în vânt frate Lixandre, tot ăștia din talpa țării au dus greul. Lazăr vorbea destul de tare, chiar striga din obidă pentru suferința lui.

      -Nu te necăji Lazăre, a trecut răul, acu trebuie să punem ordine aici, în sat, să nu ne mai lăsăm călcați în picioare de îmbuibații ăștia care au în hambare bucate cât să sature trei sate. Nu mă las până nu vor plăti pentru toată nedreptatea făcută oamenilor cinstiți care, după ce le munceau pe nimica toată vara, iarna când mureau de foame, chiaburul le dădea cu împrumut banița cu grâu pe zece zile de muncă, se trezeau în primăvară că munceau pe pământul chiaburului și al boierului doar pe mâncare și ce mâncare, o zeamă lungă din cartofi, ori varză și teci de fasole, bătrâne, fierte, cu ațele atârnânde, și cu puțin usturoi.

Tot să dai cu sapa toată ziua în arșița soarelui. Nici apă rece nu le aduceau la timp, se încingea ulciorul cu apa adusă încă de dimineață.

      -Ai dreptate Vasile, noi am avut oleacă de pământ, am mai luat în arendă de la unu Arsene, care se mutase de mult la oraș, era muncitor într-o uzină, acu am auzit că ar fi mare pe la județeana de partid, nu am fost cu ziua la chiaburi, însă aici am trăit și știu. Lixandru i-a privit pe amândoi cu căldură, îi era drag Vasile, l-ar fi vrut de cumnat, însă acum, după ce tatăl lui aruncase asemenea vorbe despre Didina, nici că se mai punea problema ca ei doi să se ia.

      -Despre mine vorbiți, mă, voi acolo? Aud? Nu răspundeți? Spirache, trecuse de jumătatea de litru de țuică băută, era ca un câine căruia i se bagă bățul prin gard, mârâind, cu țâfna pusă, căuta gâlceava cu lumânarea. Du-te mă, Chirică și întreabă-i, tu, frumos, mie nu vor să-mi răspundă, li s-a urât cu binele, au dureri de cap?  O cinzeacă s-a făcut țăndări când Belciug a dat cu ea de pământ. Era furios pe toată lumea, sforăia pe nas ca un taur, se învârtea în loc, negăsindu-și astâmpărul.

      Chirică, nici el mai treaz decât stăpânul lui, s-a ridicat cu greu, apoi, cu greu, a plecat împleticindu-se spre masa lui Lazăr.

      -De ce mă...vorbiți...asta...cum îi spune...urât...de stăpânul meu? Nu se înțelegea ce spune, scotea sunete guturale, neaccentuate, mai mult gesticula, era ca un surdo-mut care uitase alfabetul muților. Chirică se ținea de masă să nu cadă, se bâțâia în față și în spate ca un hopa-mitică. Ar fi plecat de unde venise însă nu se putea întoarce, iar de la masa lui Spirache veneau îndemnuri : „înjură-i mă, lovește-i!”

      Bietul Chirică ar fi făcut multe dacă nu ar fi fost  lacom la băutură și nu ar fi băut de parcă se lăsa sec de țuică și de a doua zi nu s-ar mai fi găsit.

      Pe fondul acestor discuții, mai mult de la distanță, a asmuțirilor din tabăra lui Spirache spre cea a lui Lixandru care era vizat direct de înjurăturile lui Belciug, a sosit Mărgărit, bătut măr, șchiopătând, plin de sânge, cu ochii tumefiați de parcă erau făcuți cu cărbune și scoși din orbite ca la melc.

      -Cine mă te-a aranjat așa de frumos? Spune-mi mie să spăl cuțitul în el. Care v-ați luat mă de prietenul meu, de fratele meu, vino mă să te omor și eu pe tine. Cu spume la gură, rozându-și un colț de mustață Spirache rotea ochi de vultur, asupra celorlalți oameni aflați la mese, ori ceva mai departe. Nimeni nu i-a răspuns, nimeni nu l-a băgat în seamă. Toți îi ocoleau privirea, doar slugoii lui, doi din toți, restul dormeau cu capul pe masă, beți și duși în lumea lui Morfeu, aceștia doi îl susțineau din spate: „așa stăpâne, omoară-i”.

      Chirică, beat cum era, se credea un uriaș gata să se bată cu toată lumea, s-a trezit pentru o clipă și a realizat de ce se află la altă masă decât a lui. Și, ca să braveze, să-l vadă stăpânul lui că nu-i mănâncă pâinea de pomană, a ridicat mâna, într-un gest aproximativ, să-l pălească cu pumnul pe Vasile care era ceva mai aproape de el. Titirez a văzut la timp, nu-i vorbă că și mișcarea lui Chirică era ca a unuia abia ridicat de pe boală, a parat lovitura și, cu un pumn bine plasat, l-a băgat pe bietul Chirică sub masă, unde, instantaneu, l-a și luat somnul. Sforăia bietul Chirică ca un porc ce tocmai mâncase de prânz și acum își făcea siesta.

       -Lixandre, îți amintești mă că ai chemat jandarmii să ne priponească pe mine și pe tata? Nu mai zic de nenea Haralamb și de gineri-su. Îmi pare rău că nu te-am împușcat atunci, dar nu-i bai, tot eu te omor. De mâna mea ai să mori și tu și sărăntocul ăla de Titirez. Pe voi nu am să vă iert câte zile voi avea. Nu pot mă, am o fierbințeală în piept și în cap când vă văd pe voi doi. Sunteți prieteni, ai? De ce mă nu ia-ți  dat pe Didina de nevastă, e sărac? Da, ce mă, voi, Lemnarii, mâncați bogăția cu lingura? Tot niște sărăntoci sunteți. Și acum regret că nu am profitat de Didina când am prins-o singură în țarină, se întorcea de la tac-tu, îi dusese de mâncare. Era mult până o puneam jos, apoi mă căuta ea pe mine. Fir-ați ai dracului de sărăntoci, bă, Didina va fi a mea, doar a mea, puteți să faceți voi ce vreți.

      Muierile au început să-și dea coate când l-a auzit vorbind pe Spirache:

      -E fată cuminte Didina, știam eu că nu s-ar fi lăsat păcălită de unul ca Belciug tânăr. O garoafă de fată, ferice de cel care o va lua de nevastă, are și ceva zestre și ceva pământ, ea e cuminte cum rar s-a văzut alta. Marghioala lu*Lepădatu îi tot da zor cu laudele de parcă ar fi fost plătită ca pețitoare.

       -Ce tot spui tu acolo? Până acum ai bărfit-o în toate felurile, spuneai că știi de la o verișoară de-a ta că Didina este una care a umblat cu mai mulți, nu numai cu Spirache, acu ce făcuși, îți luași vorba înapoi? Când ai mințit, mai înainte, ori acum?

      Marghioala se trăgea de colțul basmalei, i se părea că nu se așează bine pe capul ei puțin cam turtit din naștere. A plecat din grupul femeilor unde stătuse până atunci căutând din ochi altul unde să se atașeze să poată ocărî pe cele de unde plecase.

      Lazăr, l-a strâns de braț pe Lixandru să-l liniștească, acesta a simțit strânsoarea, s-a uitat la prietenul lui, apoi în zare unde l-a văzut venind pe Titirez ăl bătrân.

      -Vasile, voi avea o vorbă cu tac-tu, te rog să nu te bagi, m-ai înțeles, mă? Vreau să spună, aici, în fața lumii de unde știe el că nenorocitul de Spirache Belciug și-a bătut joc de Didina și din acest motiv voi nu ați mai vrut-o pe sora mea.