duminică, 19 aprilie 2020

Iubirea dintr-o primăvară fierbinte. Cap VI


      -Acum vom aștepta. Tu, fată, satul s-a umplut de băieți, au revenit mulți de pe front, nu ai găsit altul, tot la Vasile ai rămas? Gheorghe nu mai era așa supărat. La reformă Vasile, singur, primise 5 hectare de teren arabil, ca unul care făcuse frontul, de unde se întorsese rănit și decorat. Tot cinci hectare de pământ primise și Lixandru al lui.
      Într-o seară, când întunericul se furișase în sat și liniștea se așternuse o dată cu ultimul dăngăt al tălăngilor de la gâtul oilor care reveneau de la iarbă, iar luna dăduse foc orizontului, în poarta lui Gheorghe cineva a bătut cu putere, câinele a început să latre și să sară în lanț, semn că se opriseră oameni în dreptul curții lor. Afară, pe lângă cuptorul uriaș, Filofta trebăluia la lumina unei lămpi. În casă, Didina punea cești înflorate din pământ pe masă și căni smălțuite pentru vin. Când a auzit glasul câinelui a înțeles că în poartă se opriseră oaspeții așteptați.
      În urmă cu trei seri, Didina îi anunțase când intrase în casă, după ce vorbise ore întregi cu Vasile la poartă, că părinții lui se hotărâseră să vină în pețit și dacă se vor înțelege să logodească, apoi pe toamna, care nu era departe, să fixeze data nunții. La început Gheorghe se încruntase, nu prea voia să audă de căsătoria fiicei lui cu Vasile al lui Titirez. Filofta luase apărarea fetei. Lixandru vorbise în doi peri:
      -„Vasile e băiat bun, sper să nu semene cu bunică-su, altfel, e posibil să facă împreună casă, de nu s-o dărâma fundația.”
      -Ce ai vrut a spune băiatule? Gheorghe s-a uitat lung la Lixandru, îl știa om dintr-o bucată, foarte prețuit pentru cumpătarea sa.
      -Nimic, în afara celor auzite. Se spune că Florea, bătrânul Titirez, de unde le-a rămas și porecla, ar fi fost om avut, însă, băutura și femeile l-au adus în sapă de lemn. Degeaba Leana a muncit pe brânci, toată agoniseala lor s-a dus pe apa Sâmbetei. Părinții lui Vasile nu au reușit să mai repună pe picioare vechea gospodărie. S-a însurat cu o fată săracă, împreună au făcut o sărăcie și mai mare. Se spune că sunt așa de săraci încât în casa lor sărăcia lucește ca o nestemată pe cușma unui pașă.
      -De unde știi Lixandre toate astea? Eu, drept să-ți spun, le uitasem. Așa este cum zici . Nici Anghel, tatăl lui Vasile, nu se dă în lături dacă vede litra cu țuică. Când este chemat la câte o pomană făcută de rude pentru sufletul mortului, nu este bine să stai lângă Anghel Titirez. Cum vede sticla cu țuică, îi lucesc ochi ca două felinare, ia sticla în mână și nu-i mai dă drumul până ce nu se golește.
      -E sărac Gheorghe, ar bea, încaltea la pomană să se sature și el. Gheorghe, noi am fost săraci, însă sărăcia noastră față de a lui, a fost ca un crin pe lângă o floare de păpădie. Tu ești cumpătat și la vorbă și la pahar, dacă nu ai avut, nu ai cerut, nici nu ai tras folos dacă se ivea ocazia să bei pe daiboj. Nu toată lumea este ca tine, iar pentru asta nu trebuie să învinuiești pe nimeni. Spune la carte:”nu judeca, pentru a nu fi judecat”.
      Să fie într-un ceas bun, își spuse Gheorghe făcându-și cruce, apoi a ieșit din casă să deschidă poarta musafirilor.
      -Bine ați venit! Gheorghe s-a tras într-o parte să lase musafirii să intre în curte. De unde se aștepta să fie doar Anghel cu Frusina, în urma lor mai era un alai. I s-a întunecat mintea lui Lemnaru, se gândea ce Dumnezeu le va pune pe masă.
      Au intrat în casă, s-au așezat pe paturi și pe scaune, abia au încropit locuri pentru toți, Lixandru, Gheorghe, Didina și Filofta au rămas în picioare. Didina, de frica tatălui său când a văzut puhoiul de oameni ce nu se mai termina de intrat în casă, a ieșit afară.
      Lixandru a turnat țuică în cești, după ce completase numărul ceștilor cu numărul oamenilor.
      Anghel a ridicat paharul, ca viitor socru mare se gândea el, a urat noroc la toată lumea, apoi a dus ceașca la gură...s-a oprit când a văzut că Gheorghe nu a ridicat ceașca lui cu țuică:
      -Nu vă supărați, a întrebat Anghel prost dispus fiindcă se vedea nevoit să lase pe masă ceașca,  fără să bea conținutul ei, dumneavoastră, l-a întrebat pe Gheorghe, nu obișnuiți să beți țuică?
      -Ba de obișnuit, obișnuim, însă nu mi-ați spus pentru ce ați venit la mine și mai ales pentru ce ați venit așa de mulți? Lemnaru l-a sfredelit cu privirea, nu-i plăcuse niciodată să fie luat de prost, ori ăsta, Titirez, tocmai asta făcea, încerca să-l prostească.
      -Am trimis vorba prin feciorul ista al meu că am vrea să venim să pețim fata. Nu am vrut să vin singur, dumneata nu ești oareșicine în acest sat și nici fata dumitale oricare fată, de aceea am rugat pe acești veri ai mei să mă însoțească pentru a da mare importanță acestui moment.
      -Am înțeles, a răspuns Gheorghe sec, și cum v-ați gândit să facem lucrurile pentru a fi bine?
      -Ne dai fata în seara asta când vom pleca de aici, iar pentru ca Didina să nu se simtă rău că va intra în casa viitorului bărbat cu mâna goală, eu zic să-i dai vaca aia neagră care a fătat anu* trecut de neleapcă, știu că acum are vițel în burtă și va făta aproape de Crăciun. Pe lângă vacă mai pui 10 oi din cele 20 pe care le ai, zece gâște la toamnă, găini câte se va îndura cuscra însă să nu fie mai puține de 10 capete la care adăugați cocoșul golaș, pe cel roșu cu negru în vârful aripilor. Iar pământ să-i dai un hectar din luncă. În toamnă să vă angajați că veți veni cu toți să culegem porumbul meu pe care l-am însămânțat în primăvară. Mândru, Anghel Titirez privea pe deasupra tuturor ca un veritabil stăpân al adunării.
      -Anghele, ai venit la ușa greșită, tu nu vrei fata, vrei averea, nu îți dau nimic, nici fata, nici vaca. Tu, Vasile, de ce taci? Ești de acord cu tatăl tău?
      -Nu, nu sunt de acord, nu știu de când s-a chiaburit tata. Nu-l luam cu mine dacă știam că vine să facă negustorie cu logodna mea. Nea Gheorghe, sper ca din seara asta încolo să-ți pot spune tată, eu o iubesc pe Didina, o vreau doar cu cămașa de pe ea. Până în primăvară nu aveam pământ nici preț de-o groapă mortuară. Reforma agrară făptuită de comuniștii lui Groza m-a împroprietărit cu cinci hectare, icră de pământ în „Tufani” în care intră și păduricea. Vom munci pământul și ne vom face tot ce ne trebuie. Tată Gheorghe, Vasile, văzând că Lemnaru tace, a continuat, nimănui nu i-a fost ușor, însă prin muncă toți s-au ridicat, unii mai mult, alții mai puțin, după cât de aproape le-a fost munca, umbra și țuica.
      Gheorghe Lemnaru a întins ceașca cu țuică Didinei, care, între timp, chemată de Filofta, revenise în casă.
      -Didina, gustă din țuică, spune-mi dacă îți place. Tatăl a privit cu coada ochiului spre Vasile și cu zâmbet pe buze a așteptat răspunsul fetei.
      Didina a gustat țuica, a privit cu drag la Vasile, apoi, îmbujorată la față ca un trandafir de mai, a spus cu voce tare, de teamă să nu vorbească prea încet:
      -Îmi place țuica, taică! Fata s-a îmbujorat la față și s-a tras lângă mamă-sa pentru a găsi sprijin.
      Obiceiul locului era acela de a întreba fata pețită dacă îi place țuica, răspunsul afirmativ al fetei însemna că băiatul pețitor îi este pe plac. Obiceiul avea o anumită însemnătate, știut fiind faptul că în acele vremuri căsătoriile erau aranjate în funcție de înțelegerile făcute de părinți între ei, nu de iubirea tinerilor.
      -Anghele, ai auzit ce a spus fata mea, ce a spus băiatul tău, tu ce spui? Gheorghe nu voia să dea fata după Vasile fără învoiala părinților.
      -Gheorghe, lasă-l pe Anghel că s-a zărghit de când a pus mâna pe pământ, nu-i mai ajungi cu prăjina la nas, s-a boierit mai rău ca Dobreanu. Nu mai face nimic pe bătătură, doar îmi dă ordin mie și lui Vasile, el s-a domnit rău. Frusina, femeie cu judecată, nu voia să perpelească inima fiului său din cauza smintelii lui Anghel. Didina este floarea care ne va lumina curtea. Dă-mi Filofto fata de noră, voi avea grijă de ea, voi fi mamă pentru ea, nu o soacră răutăcioasă căreia îi plouă în suflet cu venin.
      Bărbații și femeile veniți ca însoțitori ai lui Anghel se simțeau stingheri, se foiau pe locurile lor, se vedea că Lemnaru nu se așteptase  ca Anghel să vină însoțit de cineva în afară de Frusina și Vasile. Primul semn a fost numărul de cești și pahare ce erau puse pe masă la venirea lor și care nu corespundea cu numărul mare de oameni din alaiul lui Anghel. Doar insistența lui Titirez îi scosese din casă pe verii lui, le spusese la toți că nu se cuvenea, acum când avea 10 hectare de pământ, să meargă pe drum fără însoțitori, asta îi  va da greutate în fața mândriei lui Lemnaru.
      Frusina era supărată. Anghel, în nebunia lui, uitase de omenie, uitase și de leagănul în care se născuse, nu ținea cont că el se însurase cu Frusina în ciuda părinților care voiau să-i dea de nevastă o fetișcană oacheșă, rămasă șchioapă de un picior în urma unei boli din copilărie, însă plină de bani și cu multe hectare de pământ bun de luncă. Acum bărbatul ei nu voia să vadă sentimentele lui Vasile, se gândea doar la averea pe care voia să o smulgă de la Lemnaru. Își amintise, ca într-un vis, toată discuția avută cu Anghel înainte să plece de acasă:
      -„Îi va da pe dracu, îi reproșase Frusina, vezi să nu ne dea pe poartă afară când va vedea alaiul ca de nuntă cu care intri în curtea lui. Ai trimis vorbă lui Gheorghe că, în nebunia ta, îi vei duce zece guri de hrănit în plus?”
      -„Pentru ce, a răspuns Anghel mândru și umflat în gușă ca un rățoi, lasă-l să știe că eu mi-s socru mare. Și să mai știe că eu conduc hora încuscririi noastre, dacă nu-i va fi pe plac, merg la Pătlăgică să-i pețesc fata, abia mă așteaptă”.  
      -„Pe Vasile l-ai întrebat? Crezi că va fi de acord cu tine? Va da el iubirea care-i arde inima pe tălâmba lui Pătlăgică? Te-ai smintit de tot, nebunule!”
      Femeia era foc și pară pe Anghel, se înțelesese bine cu bărbatul ei până în primăvară când fuseseră împroprietăriți cu zece hectare de pământ, cinci pentru Anghel, cinci pentru Vasile. Odată cu pământul, în curtea lor, intrase dracul. Anghel se schimbase, nu mai era omul cu care să discuți, să te socotești. Toată ziua mâna la treabă pe Frusina și Vasile, el sta cocoțat pe trunchiul de stejar pe care îl foloseaua la despicat lemnele. Bea tutun și punea singur țara la cale. Însămânțaseră cu greu pământul, urma ca plata pentru arat, semănat și sămânță să plătească toamna când vor culege porumbul.
      Frusina se măritase cu Anghel din dragoste, îl iubise, încă mai era un rest de iubire pentru el într-un sertar tainic al inimii. S-a dovedit în lunga lor căsnicie, de peste 30 de ani, că nu greșise când a acceptat să-i devină nevastă. Se purta frumos cu ea, nu o certa în timpul săptămânii, mergeau împreună cu ziua să muncesacă la oamenii din sat, acolo unde erau chemați, unde era nevoie de ei. Anghel muncea în credință, o ajuta și pe ea când o dobora oboseala. De două ori pe zi stăpânul locului punea masa pentru oamenii ce-i avea la muncă, de fiecare dată Titirez avea grijă să oprească un boț de mămăligă pentru Vasile, el săracu răbda acasă de foame până seara, când ei ajungeau acasă, era doar un copil.
      Duminica mergea la cârciumă, bea două, trei  țuici cât să se amețească, nu rău, doar să fie în dârjă, mai tainea câte în lună și stele cu oamenii, apoi  pleca spre casă. Nevasta îi știa obiceiul, încerca să se ferească din drumul lui, însă el era precum șarpele încins de soare. Îi căuta nod în papură. Dacă o întreba ceva și ea de frică nu răspundea, o bătea pentru că, zicea el, îl ține de prost. Dacă răspundea la întrebarea lui, o bătea pentru că îi întorcea vorba. Așa că biata Frusina cum îl vedea intrând pe poartă cu pălăria pusă într-o parte știa ce o așteaptă, ofta și se ghemuia într-un colț al camerei, spera să scape. Însă turbatul era de neoprit. Înfigea mâna în părul ei, o aducea în mijlocul camerei și acolo o omora cu picioarele. Obosit, se așeza pe pat, privea neutru, ca unul care nu realiza ce se întâmplă cu el. Femeia zăcea pe pământul gol al odăii, plângea și se ruga la Maica Domnului să-i îmblânzească bărbatul.
      Din cauza băuturii adormea îmbrăcat. Frusina, cu lacrimile șiroi pe față, îl descălța de opinci, îi scotea cioarecii, apoi, după ce punea un țol pe el, îl lăsa în plata Domnului să doarmă până dimineața.
      Frusina dormise cu Vasile, cât acesta fusese copil. După ce băiatul se ridicase toitănel, Anghel se potolise, chiar dacă se îmbăta nu o mai lovea, o înjura fără să mai ridice mâna.
      În ziua în care trebuiau să meargă să pețească pe Didina, în casa Titirezilor fusese o discuție aprinsă.
     -Vasile, a început tată-su Anghel vorba, acum suntem bogați, puține familii au atâta pământ cât avem noi, după moartea mea vei moșteni și pământul meu, vei avea zece hectare în total. Cine se poate lăuda în acest sat cu atâta pământ în afară de chiaburi? Mergem la Lemnaru ca niște oameni înstăriți, nu ca niște pălmași cum eram până în primăvară. Se anunță bună recoltă, vom face ceva parale, după ce ne vom plăti datoriile. Așa că, să nu ieși din cuvântul meu, să faci cum poruncesc, că bine îți va fi ție! Gheorghe e om aprig, nu va rupe cu ușurință din averea lui, însă noi trebuie să fim stăpâni pe noi, să nu dăm înapoi. Tu, băiete, acum, cu însurătoarea, să faci un pic de cheag, să ai cu ce intra în iarnă, să nu te uiți ca prostul la ceilalți cum au masa îndestulată.
      -Tată, o iubesc pe Didina, nu-mi trebuie averea lor, o vreau doar pe ea, atât! Nu-mi place să-mi negustorești viitoarea nevastă. Încă ceva, am înțeles de la mama că ai vorbit cu tot neamul dumitale să mergeți la logodnă. De ce ai făcut asta?
      -Să știe că se va încuscri cu Anghel Titirez, toată viața m-a disprețuit, abia îmi răspundea la salut, acum a venit vremea ca eu să cânt și el să joace. Nu te băga fiule, lasă-mă pe mine să hotărăsc ce și cum.
      -Bărbate, vei strica totul. Frusina încerca să tempereze avântul bolnăvicios al lui Anghel. Lemnaru, a continuat femeia,  nu este omul de care tu să-ți bați joc, de va simți că îți dai aere de chiabur în fața lui, ne va asvârli din curte, ca pe măselele stricate, cu tot neamul nostru de calici. Asta suntem, niște calici.
      -Muiere proastă, merg la Pătlăgică, are avere de-o mănâncă cu lingura, sunt oameni cumsecade, iar fata e frumușică, nu este ca o icoană, însă, nu este de lăpădat. Dacă mai pui lângă ea și cele două vaci tinere, aproape suta de oi, doi cai, șapte pogoane de pământ în Tufani, vecini cu noi, parcă nu mai este nici tălâmbă nici urâtă. Cu odoarele din aur de gât, pe care am auzit eu că i le-a lucrat un aurar din oraș, este chiar ca o zână. Iar feciorul nostru este numai bun să încalece o iapă așa de bogată. Ce zici Vasile?
      -Taică, de când te-ai chiaburit așa? Îți amintești când am venit în iarnă de pe front? Mama, de bucurie că a sosit feciorul acasă sănătos, a pus o oală cu boabe de porumb la fiert. Era tot ce avea mai bun în casă.  Nu am avut zahăr să punem peste ele, însă și cu un praf de sare au fost gustoase. Am mâncat și ne-am bucurat, eram sătui, nimeni nu ne controla în burtă să vadă ce mâncasem. Eram fericiți tată. Maica adusese dintr-un loc doar de ea știut o sticluță cu țuică, am ciocnit câte un păhărel, a fost ca o împărtășanie, nu ne-am văitat că a fost puțină, ne-am bucurat că a fost. Acu, dumneata, ce vrei? Să iau o fată pe care nu o iubesc, nu spun că este urâtă, nu spun nici că este tălâmbă, așa cum, cu răutate, spune gura satului, spun doar că nu îmi este dragă. O iubesc pe Didina, pe ea o vreau, sunt convins, după cum îl cunosc pe nenea Gheorghe, că nu va da fata doar cu rochia după ea, ci va avea grijă să îi dea oleacă de zestre. De ce să cerem? Cine suntem noi? Până ieri eram cei mai săraci din sat, nici acum nu suntem îndestulați, poate peste un an, doi, dacă ne va ajuta Dumnezeu ne vom împicioronga, vom avea o masă îndestulată. Acum tot cu știr, lobodă și ștevie ne luptăm. Noroc că avem bruma de grădină, altfel eram muritori de foame.
      -Bă, degeaba ai făcut frontul și ai venit acasă betegit de picior. În viață trebuie să știi să iei, să te lupți să ai, eu cu mă-ta ne-am zbătut ca peștele pe uscat, ea a fost o sărăcie, eu o altă sărăcie și mai mare. Ne-am luat în primăvară, iar până toamna, amândoi, am reușit să ridicăm căsuța asta. Mergeam cu ziua la bogătași, iar seara treceam pe lângă gârlă, acolo era un pământ galben, luam eu o traisă, Frusina o traistă. Așa am adus pământul. Lații, i-am făcut din lemn de arin, i-am cărat cu spinarea duminica, ori în zilele ploioase când nu mergeam la muncă. A fost greu, însă nu ne-am lăsat. Mâncare făceam într-un tuciuleț, răsturnam ciorba în două străchini, apoi, în același tuciuleț făceam mămăliguță. Vasile, vreau ca tu să trăiești bine, să ai casa îndestulată și plină de copii. Nu mai trage ca mine targa pe uscat. Fii înțelegător!
      -Nu voi face cum spui tu, dacă te vei tocmi cu nenea Gheorghe, nu-mi va da pe Didina. Nu uita că Belciug a fost primul care a pețit-o,  Lemnaru a stricat înțelegerea cu Dumitru de la negustoria din jurul logodnei. Crezi că pe dumneata te va agrea? Tată, tată, nu mă nenoroci! Spune-le verilor să nu mai meargă cu noi, nu-i duce la logodnă lui nea Gheorghe oameni ca pentru o nuntă. Nu va fi pregătit cu mâncare și băutură.
      -Să fie Vasile! Nu te purta ca o muiere, bate cu pumnul în masă, să știe că are ginere un bărbat și jumătate, altfel te ia de prost, mă. Anghel era ca un taur furios, se plimba pe bătătură cu mâinile la spate, din când în când se oprea în dreptul lui Vasile, dădea din cap nemulțumit, apoi își continua plimbarea furios.
      -Anghele, potolește-te! Ce s-a întâmplat omule cu tine, de ce te-ai țicnit, e febra averii? Pământul ți-a luat mințile. Nu uita bărbate că ai doar pământul, fără nimic altceva. Azi am mâncat ciorbă de lăptuci cu mămăligă rece și tu vrei să te pui cu Lemnaru? Frusina se proțăpise în fața lui. Oprește-te! Nu te mai plimba ca un taur furios. Caută să vezi realitatea cu ochii tăi! Frusina l-a prins de cămașă și l-a scuturat zdravăn. Bărbatul a lovit-o cu răutate. Femeia s-a prăvălit la picioarele lui Anghel.
      Bărbatul s-a uitat cu scârbă la ea, a scuipat într-o parte, apoi a intrat în casă trântind ușa în urma lui. Nu a ieșit afară până seara. Nici Vasile cu mamă-sa nu au putut intra. Nebunul proptise un scaun în ușă să nu intre nimeni peste el.
      Soarele scăpătase spre locul de odihnă, peste sat se lăsase umbra ce prevestea amurgul. Anghel a ieșit din casă, a privit cerul învăpăiat de ultimele raze adormite ale soarelui, apoi s-a adresat celor doi care stăteau de vorbă pe două lemne la adăpostul unui măr bătrân:
      -Mergeți în casă să vă gătiți, plecăm la Lemnaru. Până voi vă gătați, eu merg la verii mei să-i anunț și pe ei să se pregătească. Nu se vor găti prea mult căci sunt, vorba ceea:„ce-i pe mine și în ladă”. Anghel a plecat spre poartă, din urmă l-au ajuns vorbele lui Vasile:
      -Tată ți-ai schimbat hotărârea? Ori mergem acolo să fim râs satului?
      -Vei afla acolo, până atunci tu fă cum spun eu, altfel să nu faci! Titirez bătrânul a ieșit trântind portița care s-a prăbușit în curte. Nu a luat în seamă paguba, a mers în drumul lui.
      Vasile a căutat în gard o sârmă apoi a legat portița de stâlpul șubred care o susținea.
      -Mamă, nici gard la drum nu avem și vrem să ne măsurăm cu Lemnaru? Vom pleca de acolo cu coada între picioare, ne vor mâna ca pe niște șobolani afară din casa lui, iar eu pe Didina nu am să o mai pot vedea. Tata poate mă necăjește pe mine, însă în sufletul lui știe care îi este locul. Să mergem mamă! Dumnezeu să ne lumineze și pe noi și pe năbădăiosul de tata!
      -Anghele, care îți este ultimul cuvânt? Lemnaru, fără să se fi atins de ceașca cu țuică a continuat discuția.
      Frusina a tresărit, o furase gândurile:
      -Răspunde omule lui Gheorghe, cum ai hotărât? Femeia a cătat cu privirea piezișă la bărbatul ei, i-a văzut tremurul sprâncenei ochiului drept, asta însemna că Anghel al ei fierbea de mânie.
      -Gheorghe, să-mi dai fata și tot ce am cerut, să nu smintești nimica! Ori îmi dai tot, ori plec și îți las fata în vatră. Ăsta este ultimul meu cuvânt. Anghel a pus cu zgomot ceașca de țuică pe masă. Nu gustase din ea.
      Lemnaru s-a apropiat de ușă, a deschis-o larg:
      -Ieșiți din casa mea! Vasile, nu-ți dau fata, încă nu ești bărbat și să faci bine să nu mai ai potecă pe la poarta mea. Pentru tine, din această seară, nu mai există Didina. Iar tu, Anghele, sărăcia satului, ai crezut că vii la mine cu ifose de bogătaș și mă sperii? Afară, ia-ți sărăntocii ăștia cu tine și plecați din casa mea. Auzi la el:„ să-mi dai aia, să-mi dai ailaltă”, ce mă munciseși pe moșia mea și nu te plătisem? Erai cumva preceptorul și mă executai silit? Ieșiți dracului din casa mea și tu Vasile, a continuat Gheorghe când a văzut că Vasile căuta să întârzie probabil voia să se explice cu Lemnaru și Lixandru.
      -Filofta, tu nu spui nimic? Lași copiii ăștia să-și ducă dorul unul altuia? Frusina încerca să o sensibilizeze, în timp ce de afară se auzea gura lui Anghel care bombănea, nu se înțelegea ce spune.
      -Voi ați venit să luați câteva piei după noi, nu să vă luați noră în casă. Mi-ați murdărit copila cu pretențiile voastre. Pleacă Frusino, să nu-mi mai dați binețe de acum încolo, fiindcă nu vă voi răspunde.
...................................................................................................................................................................
      Din acea seară de pomină, Didina nu a mai ieșit din casă pentru a merge la horă, nu suporta să vadă ațintiți asupra ei ochii muierilor strânse în turmă, în fața salonului, gata să hulească pe toată lumea.
      Anghel Titirez dăduse sfoară în țară că fiul său, Vasile, rupsese logodna cu fata lui Gheorghe Lemnaru. Blestematul povestea, cui vrea să-l asculte, că Didinei  îi fusese luată fetia de către Spirache al lui Belciug într-o seară cu lună plină când fata venea singură din țarină. Fata îl iubea pe Spirache, însă ăsta, fiind de neam mare, nu voia să o mai ia de nevastă.
      Asemenea vorbe ajunseseră și la urechile Lemnarilor. Lixandru a jurat pe Icoana Maicii Domnului că-l va junghia pe Titirez cum va da ochii cu el. Gheorghe s-a închis în el. Bârfele aruncate în gura satului, molfăite de toate țațele clevetitoare, apoi regurgitate și mai încondeiate, au trântit-o la pat pe Filofta.
      Didina se știa curată, era ca apa neîncepută pusă într-un pahar fin de cristal. Plângea și-și smulgea părul din cap, deși fată cuminte și la locul ei, nu putea scoate capul în lume din cauza vorbelor proaste aruncate de un idiot.
      -Lixandre, Gheorghe și-a început vorba privind în pământ, asta nu poate rămâne așa. Ne-a defăimat, fără să fim în vină cu ceva, Titirez trebuie să moară! Lemnaru s-a ridicat în picioare, a privit pe toți în adâncul ochilor, eu îl voi omorî. Și-a încins chimirul în care avea într-o teacă tainică cuțitul fără de care nu pleca niciodată la câmp, se folosea de el să felieze pâinea și slana, ori să taie vreo nuia de avea nevoie.
      Toți se uitau la bărbat împietriți, îl știau ca om calculat, care nu făcea nimic fără judecată.
      -O asemenea calomnie se curăță doar cu sânge, auzi tu Lixandre? Cu sânge se spală băiete, mi-a murdărit copila, cea mai curată floare de crin din câte au existat. Merg la el acasă, trebuie să-i plătesc pentru necazul pe care mi l-a pricinuit.
      -Tată, eu zic să nu-l omori, lumea va interpreta greșit gestul nostru. M-am liniștit și eu, poate îl prindem într-o duminică la cârciumă, atunci, în fața oamenilor să-l silim să spună adevărul. Așa vom curăța zoaiele aruncate asupra noastră, altfel se va crede că am vrut să-i astupăm gura fiindcă ne simțim a fi vinovați. Lixandru încerca să fie calm, să judece la rece lucrurile.





       
     


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Copiii Țării sunt cea mai bună investiție

    Am ascultat puțin, aș fi vrut să ascult tot discursul din Parlament al lui Orban, mi-a fost imposibil să ascult tot speech-ul. Urmăres...