Istoria aşa cum a fost. Colectivizarea II

      

     Începuse să se obişnuiască cu mirosul greu de aer stătut din pivniţă. Pierduse noţiunea timpului, în beci era beznă tot timpul. Ferestrele erau aproape de tavan la nivelul solului, vopsite în negru, iar peste ele erau obloane din lemn ce se închideau pe afară. Îl cuprinsese oboseala, s-a aşezat într-un colţ al camerei ,pe nişte paie care miroseau a mucegai. Nu ştia cât dormise, s-a trezit când o namilă de om îl lovea cu picioarele.

      -Scoală mă, că nu eşti la hotel. Hai afară, pentru tine a venit un mare grangur de la Bucureşti. Ai grijă cum vorbeşti. Miliţianul avea grijă să-l instruiască pe Ion, ar fi vrut ca ţăranul să semneze cererea, apoi să se mândrească la şefi că a ştiut să ducă muncă de lămurire cu îndărătnicul Ion. Se şi vedea înaintat în grad şi mutat la oraş. Au urcat aceleaşi trepte care stăteau gata să se rupă. A intrat miliţianul în birou, a luat poziţia de drepţi, apoi a raportat.

     -L-am adus. Cel care primise onorul miliţianului era cu spatele la uşă, cu mâinile la spate. Fără să se întoarcă spuse calm :

• Să intre. Subofiţerul îl introduse pe Ion în birou.
• Ia loc. Îţi este foame? Vădane, să aduci ceva de mâncare omului. Însă mai înainte aş vrea să stăm puţin de vorbă. Sunt Onofraş de la secţia de propagandă a PMR. Să ştii omule că sunt trimis special pentru tine. Uite vreau să te întreb ceva, spuse tovarăşul de la Bucureşti întorcându-se spre Ion, ai fost împroprietărit în '45 de Partid?
• Da, răspunse omul
• Te-ai bucurat când ai primit pământul? Onofraş punea întrebările calm şi cu multă bunăvoinţă-n glas
• Sigur că m-am bucurat, chiar aveam nevoie de pământ, am şi zis atunci, ăsta da partid, ţine cu omul sărac.
  -Recunoşti că partidul ţi-a dat pământul. 
• Recunosc, aşa este.
• Înseamnă că pământul nu este al tău, este al partidului, el ţi l-a dat să-l lucrezi, acum îl vrea înapoi. Înţelegi cum devine chestia?
• Nu înţeleg. Ştiu doar atât, atunci când mi l-au dat ,nu mi-au spus că după un timp îl voi da înapoi. Ion vorbea calm. Căciula în mâinile lui lua diferite forme.
• Măi băiete, tu înţelegi ceva din ce îţi spun eu? Onofraş începuse să dea semne de iritare.
• Nu prea, odată partidul mi-a dat pământul , acum vrea să mi-l ia. Cum să înţeleg? Aşa cum am declarat, mă înscriu la colectiv, dacă sunt despăgubit.
• Cum mă să te despăgubim? Tu nu înţelegi că pământul va fi tot al vostru? Aveţi să munciţi împreună, iar roadele, toamna, vor fi împărţite la toţi, în funcţie de munca prestată în timpul anului. Nu vom mai face arătura cu caii, vom aduce tractoare. Ele vor ara, însămânţa şi prăşi. Mă Ioane, eu am fost trimis în URSS să văd marile realizări ale prietenilor noştri, sovieticii. Acolo am văzut colhozurile lor, măi ce bogăţii erau, ce ţărani înstăriţi, da ce zic eu ţărani, erau muncitori ca la oraş! Tu de ce nu înţelegi că partidul vrea binele tuturor oamenilor? Onofraş îşi strîngea pumnii, unghiile pătrunseseră în carne, voia să fie calm.
• Să nu mai lungim vorba, continuă activistul, te înscrii sau nu te înscrii?
• Nu mă înscriu, plătiţi-mi pământul şi animalele şi semnez cererea. Ion vorbea hotărât, se uita pe lângă activist. În faţa lui pe perete erau atârnate portretele fruntaşilor comunişti români, alături de cele ale lui Marx, Engels şi V.I.Lenin.
• Ce-ai zis mă!? Grijania mă-ti, să-ţi plătească partidul pământul şi vitele? Vădane! Strigă Onofraş. Unde eşti mă?
• Aici sunt. Să trăiţi! Strigă din toţi bojogii namila de miliţian.
• Bagă-l la beci, diseară vine duba să-l ia şi să-l ducă la securitate. Ai grijă să nu-ţi scape
• 'Nţeles. Hai mă. Îl luă pe Ion cu o mână şi îl împinse spre uşă.
• Vă rog să trimiteţi pe cineva la Stana mea să-mi aducă ceva de mâncare!
• Nici vorbă de aşa ceva. Vădane dacă te întreabă nevastă-sa de el să-i spui că nu este aici şi nu ştii unde este, ai înţeles mă?
• Înţeles! Să trăiţi! Vădană  l-a dus mai mult pe sus pe Ion în beci, după ce a încuiat, s-a aşezat pe un scaun în faţa uşii.
  Noaptea o dubă a oprit în faţa postului. Au coborât trei bărbaţi îmbrăcaţi în civil. Vădană l-a adus pe Ion şi l-a predat civililor. Încadrat de cei trei a urcat în dubă. Nu ştia cât timp a mers. Drumul i s-a părut fără sfârşit. Într-un târziu maşina a oprit, apoi a dat cu spatele. Uşile dubei s-au deschis, a încercat să vadă unde este. Nu se vedea nimic. Împins de la spate a coborât nişte scări de ciment, apoi a mers pe un hol. De o parte şi alta erau celule. Unul dintre paznici a scos o cheie şi a descuiat uşa unei celule. Înlăuntru era un pat de campanie cu o patură cazonă murdară şi ciuruită, iar în fundul camerei era o găleată cu un capac. Celula avea cam patru metri pătraţi. Îmbrâncit de paznic, Ion a ajuns în mijlocul camerei.
  Nu înţelegea ce se întâmplă cu el. Ştia de colectiv, se înscriseseră mulţi, mai ales ăia săraci care nu aveau pământ şi nici vite. Dintre cei cu ceva pământ, numai vreo câţiva se înscriseseră, ceilalţi dispăruseră din sat. E drept că au fost nişte zvonuri că ar fi fost ridicaţi noaptea de acasă, dar nimeni nu văzuse nimic, iar dacă cineva văzuse, nu vorbea. Cică de frică.   Doi dintre cei dispăruţi, Onete a lu' Floarea a Zinchi şi Vasile Şopron veniseră acasă. Când au fost întrebaţi de vecini unde au fost, au zis că au avut nişte daraveli mai pe departe şi au fost să le rezolve. Altceva nu s-a putut scoate de la ei. Acum a înţeles Ion unde fuseseră cei doi şi unde erau şi restul dispăruţilor. S-a aşezat pe pat. Îl cuprinsese foamea. Setea îl ardea. S-a auzit un zgomot de zăvor tras, a întors ochii spre uşă. Uşa era închisă, privind mai atent a văzut că în uşă era o uşiţă mică, aia se deschisese. S-a auzit glasul gardianului.
• Ce faci mă, stai pe pat?   -Grijania mă-ti de bandit! Ridică-te în picioare şi plimbă-te! Dacă te mai prind că stai pe pat, te snopesc în bătaie. 
• Ion, speriat, s-a ridicat în picioare şi a început să se plimbe. Spaţiul liber dintre pat şi perete era aşa de mic, că mai mult se învârtea în cerc.Timpul se scurgea greu. Minutele deveneau ore, iar orele zile. Îi trecuse os prin os, la început numărase paşii, apoi măsurase spaţiul liber. Oboseala şi foamea îl doborâse, abia mai stătea în picioare, nu mai mergea, se târa. După câteva ore s-a deschis uşiţa din uşa mare, vizeta, cum avea să afle că i se spune. Gardianul i-a întins un castron cu arpacaş. L-a prins cu înfrigurare. Voia să mănânce, simţea căldură mâncării prin castronul din alumniu. Cu înfrigurare a dus lingura la gură. Foamea îl doborâse. Era bună mâncarea, era caldă. S-a auzit un zgomot puternic de zăvoare trase. Uşa s-a deschis. În prag, înalt cât uşa, un plutonier cu mustaţă neagră şi privirea încruntată, slab ca un ţâr, i-a strigat lui Ion:
• Marş la anchetă, lasă castronul că nu ai venit aici să te îngraşi, porcule, banditule, mama voastră de ciocoi.
• Urmat de plutonier, Ion a urcat la primul etaj. A fost condus prin nişte coridoare întortocheate. S-au oprit în dreptul unei uşi capitonate. Plutonierul a ordonat scurt.
• Aşteaptă aici. Intrii când vei fi chemat. Pe hol lângă uşă era o bancă din lemn. Ion obosit s-a aşezat pe ea.
• Ce faci mă, 'tu-ţi dumnezeii mă-ti, crezi că eşti la bar? Drepţi! Cu faţa la perete, executarea! Glasul subofiţerului era tăios ca o lamă . Cu greu, Ion, s-a ridicat de pe bancă. Era lihnit de foame, de oboseală şi pe deasupra îl ardea intestinele de sete. Când a cerut apă, au refuzat să-i dea. Făcea eforturi să nu se prăbuşească. Timpul trecea greu. Plutonierul aşezat comod pe bancă fuma liniştit. La început numărase ţigările pe care le fuma paznicul lui. Când a ajuns la 10, a pierdut numărul. Picioarele începuseră să-i tremure. Simţea, că se va prăbuşii.
  După mai mult timp, poate două, trei ore de aşteptat l-a auzit pe plutonier .
• Hai mă, că ăştia nu te mai cheamă
  Ajuns în celulă primul lucru pe care l-a constat a fost lipsa castronului cu mâncare. A bătut în uşă. S-a deschis vizeta, un cap de dincolo de uşă l-a întrebat:
• Ce vrei mă?
• Unde este castronul meu cu mâncare?
• Ce mă ai bolânzit, nu îţi ajunge un castron? Ce crezi că eşti la pension aici?
• Dar eu nu am mâncat. E dreptul meu, daţi-mi-l! Ion se ruga cu lacrimi de gardianul de dincolo de uşă. Daţi-mi măcar o cană cu apă!
  Uşa vizetei s-a închis cu zgomot. După un timp s-a dat stingerea. De fapt nu se stingea nici un bec, doar el avea voie să se urce în pat. S-a trîntit îmbrăcat pe pat. Somnul a pus stăpânire pe el. Cam la două ore după ce l-a furat somnul s-a deschis vizeta cu zgomot.
• Ţi-am adus apă. Ion a prins în mâini cana din tablă plină cu apă. A băut-o toată. Era leşioasă la gust, însă pentru el a fost  cea mai bună apă pe care o băuse vreodată.
  S-a trîntit din nou pe pat, cu greu a adormit. Liniştea nopţii a fost spartă de zgomotele de zăvoare trase. Uşa s-a deschis. În uşă un sergent-major, slăbuţ şi tinerel. Avea faţa pământie.
• Scoal' mă te cheamă sus. În depărtare se auzea un cocoş cântând. E ora 4 îşi spuse Ion în gând.
  A mers sus a aşteptat până la ora 7, nu l-a chemat nimeni în birou. Tot timpul a stat în picioare cu faţa la perete. Nu trebuia să cunoască pe nimeni. Aşa şi-a petrecut aproape 30 de zile. A fost un coşmar, ziua nu se putea atinge de pat, iar noaptea îl sculau de câteva ori. Într-o noapte, pe motiv că a fost obraznic cu un gardian, a fost snopit în bătaie. De acasă nu ştia nimic. Ar fi trebuit să înceapă arătura de primăvară. Simţea că nu are scăpare. Va trebui să semneze nenorocita aia de cerere, apoi va mai vedea. Ce vor face ceilalţi ţărani, va face şi el.
  A bătut în uşă, un gardian arţăgos a strigat de departe
• Ce vrei mă?
• Spune-le că semnez cererea.
• Bine, te-ai înmuiat, ai? Ce credeai tu că vei fi mult timp cocoş? Aici au fost alţii mai dihai ca tine şi tot au cedat.
  Abia seara târziu a fost chemat în faţa unui anchetator. Nu i se vedea faţa, lampa de pe birou era îndreptată cu lumina spre el.
• Semnează băiete, ai aici toc şi cerneală. Citeşte, vezi dacă sunt toate. Stana, nevastă-ta ni le-a dictat, cumsecade femeie. Ion a citit, apoi cu ochii în lacrimi a semnat.
• Eşti liber, o maşină de-a noastră te va duce acasă. Noroc şi sănătate! Vezi mă că se poate, nu erai tu convins. Partidul Muncitoresc, prin cadrele sale de nădejde, a reuşit să te convingă.
  O dubă cu geamurile fumurii era trasă în uşa clădirii. S-a urcat în dubă. Nu ştia în ce loc fusese deţinut. După multe curbe, maşina a ieşit pe drum drept. Într-un târziu a oprit.
• Coboară mă, uite acolo unde se văd luminiţele alea este satul tău. Gardienii s-au urcat în maşină, apoi au plecat. Rămas singur, Ion a luat-o la pas spre casă. Bucuria, că în sfârşit va ajunge la familia lui, îi dădea aripi. Ce va fi de acum încolo, cum se va descurca fără pământul lui şi animalele din bătătură, va vedea el. Acum voia doar să ajungă acasă la nevastă şi copii. Să doarmă în pat în patul lui, că mult se mai chinuise.
  Va urma
  Mulţumesc pentru poză : adevarul.ro