Istoria aşa cum a fost. Ţăranul-muncitor.

       

     A ajuns acasă târziu în noapte. A deschis portiţa uşor. Câinele a început să latre. A mers la el şi l-a mângâiat, Ursu, aşa se numea câinele, s-a liniştit. Îi fusese dor de câine, era prietenul lui. S-a îndreptat spre casă. A urcat cele două trepte de lemn, a deschis portiţa de la prispă, apoi s-a apropiat de geam. A bătut uşor cu degetul. Din casă s-a auzit mişcare.

      -Cine este?

• Eu sunt Stană, deschide!
  Femeia s-a repezit la uşă şi a dat drumul bărbatului în casă. Când l-a văzut şi-a pus mâna la gură şi a început să plângă.
• Ho, muiere nu mai plânge, că doar am venit acasă. Ai grijă, că sperii copiii.
• Unde ai fost măi omule, am întrebat pe primar, pe miliţian, nimeni nu ştia unde eşti.
• Ei, am fost într-o şcoală, m-a învăţat partidul cum e cu colectivul.
• Şi e bine? Stana se uita nedumerită la bărbat.
• Păi cum să-ţi spun eu. Dacă nu te înscrii la colectiv, te chinui pe pat străin. Iar dacă te înscri, te chinui în patul tău. Cam asta am învăţat eu. Ion vorbea în glumă.
• Ia zi, ce facem, ne înscriem la colectiv?
• Păi deja m-am înscris, mâine probabil  vor veni să ia caii şi uneltele. Nu ţi-am spus că am făcut şcoală. Au ăştia nişte oamenii foarte pregătiţi. Într-o lună m-au convins să le dau gratis pământul şi tot ce am. Hai să ne culcăm, vom mai vorbi şi mâine. A doua zi Ion s-a sculat, s-a spălat, apoi s-a bărbierit. Femeia se uita la el fără să înţeleagă. De când se luaseră amândoi, el se bărbierea numai sâmbăta. Nu l-a întrebat nimic. I-a dat schimburi curate. Băiatul cel mare s-a trezit, a privit bucuros spre tatăl său.
• Ai venit tată?
• Da, băiete. Scoală femeie şi pe ceilalţi copii şi hai la masă. Du-te şi scoate o bucată de muşchi din cazan, să mâncăm cu copiii!
• Azi e vineri omule, îl atenţionă femeia.
• Lasă femeie, o mai închide şi Dumnezeu ochii. Tu fă aşa, cum am zis!
  Se aşezară toţii în jurul mesei rotunde. Sanda o ajuta pe mamă-sa să pună mâncarea. Ion privea cu drag copiii aşezaţi în jurul mesei, tot timpul cât fusese arestat îşi dorise să aibă copiii lângă el. Florin avea 14 ani, urma să termine 7 clase. Îl va îndemna spre o şcoală profesională. Lucratul pământului nu mai avea viitor. Îl mângâie în gând, era tuns zero, cu ochii mari căprui şi sprâncene negre stufoase şi frumos arcuite. Era un băiat isteţ şi îndemânatic.
  Sanda era singură lui fată. Avea 12 ani, înaltă, subţirică, părul şaten împletit în două codiţe, fruntea inteligentă. Ochii ei mari căprui verzi îi dădeau o frumuseţe aparte. Costel, cel de-al treilea copil avea 10 ani, era subţirel cu ochii migdalaţi şi nasul cârn. Gicu, prâslea, avea 4 ani,  un copil neastâmpărat şi isteţ.
• Nu mănânci Ioane? Nevasta l-a trezit din visare. O privi surprins, o vedea după mult timp. Se însurase cu ea din dragoste. Nu fusese bogată. Fusese frumoasă, încă se păstrau urme din frumuseţea de altădată. Era înaltă, cu părul şaten, bogat, împletit în două cozi groase strânse în coc. Purta pe cap o basma din lână înflorată. Ochii mari, căprui -verzi, îi scoteau în evidenţă faţa ovală.
• Mănânc femeie, mă uitam la copii, s-au făcut mari. Care sunteţi la şcoală de dimineaţă?
  Costel a ridicat mâna, numai el învăţa dimineaţa. 
• Merg la vite să le pun mâncare. Tu pleacă la şcoală că e timpul, iar voi doi puneţi mâna şi învăţaţi.
• După ce a terminat treburile în obor, a intrat în casă.
• Măi femeie, dă-mi nişte gologani să-mi iau tutun, poate beau şi o ţuică. Vreau să văd ce mai este prin sat. Cu banii în buzunar Ion a plecat spre „MAT”, era cătrănit rău în sufletul lui. Nu a vrut să arate femeii. Simţea că nu are aer. Era un nimeni fără pământ, fără caii şi căruţa lui. Cedase, durerea şi chinul la care fusese supus 30 de zile, îl speriase. Voia mult să-şi vadă copiii crescând. A cedat pământul în schimbul dragostei de odrasle. Trebuia să lupte. Nu putea lupta decât fiind liber, chiar dacă îşi pierduse pământul. Dă-l naibi! Va pleca la oraş să-şi ia serviciu. A auzit că angajează la calea ferată. Nu-i era frică de muncă.
  A intrat în bufet, deşi destul de dimineaţă, erau câţiva bărbaţii la mese. La vederea lui oamenii au început să-şi dea coate.
• Unde ai fost mă Ioane al Stanei? Aşa-i zicea lumea, după numele nevestei. Întrebarea era pusă de un bărbat înalt, cu o mustaţă pe oală.
• Am fost plecat la un prieten din armată. Am mai stat de vorbă. E băiat deştept, atât de deştept că m-a convins să mă înscriu la colectiv. Ion fusese instruit de cei de la securitate să nu vorbească cu nimeni despre faptul că a fost arestat.
• Păi nu ziceai tu că nu te înscrii? Te-ai înmuiat Ioane, te-ai înmuiat.
• Nu m-am înmuiat moşule, am fost convins. Cică şi la ruşi e colectiv şi o duc bine. Mi-a spus mie colegul din armată, că ăsta e drumul. Moşule, se adresă în continuare Ion bătrânului curios, cu puterea politică de acum nu este bine să te pui. Spunând aceste cuvinte, Ion s-a ridicat de la masă. A dat ultima gură de rachiu pe gât, a stins ţigara, apoi s-a adresat celorlaţi :
• Mi-a spus mie prietenul ăla din armată, că vom avea colectiv. El a fost trimis de partid în URSS să vadă acolo ce şi cum este cu colectivul. Cică ar fi bine. Eu mâine merg să duc caii şi căruţa la sediul G.A.C . ( Gospodăria Agricolă Colectivă). Ion a ieşit pe uşa bufetului dându-şi căciula pe ceafă.
  Marţi dimineaţă a înhămat caii , a pus în căruţă plugurile de fier, grapa şi rariţa. Îmbrăcat în straie de sărbătoare, cu biciul în mână şi pălăria de fetru pe cap, s-a urcat pe leagănul căruţii, a dat bice cailor şi a pornit la drum. Ajuns în curtea sediului GAC a predat caii şi utilajele, apoi le-a înmânat biciul. Luaţi tot, de astăzi nu mă mai vedeţi. Voi pleca la oraş. Fără să aştepte vreun răspuns, a plecat pe jos spre casă.
  A doua zi s-a trezit dis de dimineaţă, încă nu se luminase de ziuă, s-a îmbrăcat, a mâncat ceva, a luat traista în care îi pusese nevasta o cocoace, o bucată de brânză tare, bine scursă de zer, şi o ceapă. Astfel echipat a plecat spre oraş. Puţinii banii pe care îi avea, îi pusese într-o batistă bine înnodată şi pitită-n sân. Oprise în buzunar câţiva lei, pentru cheltuieli urgente.
  Ştia bine drumul spre oraş, pe potecile de peste câmp erau ceva mai mult de 10 km.
  Soarele se ridicase de două suliţe pe cer când a ajuns în târg. A întrebat un miliţian unde era sediul „ Braţelor de Muncă”. A mers după îndrumarea primită şi în scurt timp a ajuns în faţa instituţiei. A intrat în curte, aici erau  mulţi oameni. A întrebat unde este ghişeul care se ocupă cu repartizările locurilor de muncă. Ajuns în faţa ghişeului a fost întrebat de funcţionară:
• Da, tovarăşe, ce doreşti? Întrebarea a sunat mecanic.
• Aş vrea să mă angajez undeva.
• Ce meserie ai?
• Nu am nicio meserie, sunt ţăran de la coarnele plugului. Vreau să muncesc!
• Câţi ani ai ?
• 37
• Ţi-ar plăcea să ajungi fierar-betonist?
• Nu ştiu, cred că da.
• Completează cererea asta, funcţionara îi întinse o hârtie tipizată. Ai acolo pe masă, toc cerneală şi sugativă. Nu te grăbi, scrie citeţ.
  Ion s-a aşezat la masă şi a început să scrie. Funcţionara îl urmărea de după geamul ghişeului.
  Se gândea că un bărbat bine clădit ca el, va face faţă unei munci fizice solicitante.
  Ion a completat cererea cu scrisul lui rotund puţin înclinat. Femeia i-a dat o fişă medicală.
• Trebuie să mergi la policlină să ţi-o completeze medicii. Ai înţeles?
• Da, răspunse Ion, cu jumătate de gură
• Ai unde să dormi?
• Nu.
• Am să-ţi dau o adeverinţă la mână pentru a te putea caza la un cămin muncitoresc. Funcţionara a completat o hârtie, a ştampilat-o, apoi a înmânat-o bărbatului. Cu acest document te prezinţi la administratorul căminului, el te va repartiza în cameră . Mâine să mergi să-ţi faci analizele medicale, când eşti gata, să vii la mine pentru repartizare.
  Ion a mulţumit pentru ajutor şi bunăvoinţă. Cu hârtia în mână a plecat să caute căminul