Vanitosul Iohannis

    În sfârșit se vorbește direct și fără ocolișuri. Președintele României, Klaus Iohannis, nu numai că s-a poziționat categoric de  partea liberalilor și a mercenarilor lui Soroș, dar s-a transformat și în unic judecător. Este suficient ca DNA-ul, să facă un dosar penal, pentru ca Iohannis  să stabilească și condamnarea. Altfel, nu îmi pot explica, cum, onor domnul președinte, nu invită la recepția de la Palatul Cotroceni și la parada de 1 decembrie prilejuite de Ziua Națională a României, persoane care au dosare penale, dar care nu sunt condamnate și dețin importante funcții în stat? Aceste persoane, conform Constituției României, sunt considerate nevinovate, până la pronunțarea unei sentințe definitive și executorii. Ori domnul președinte, probabil, nu a putut, traduce foarte clar prevederile acestui articol din Constituție, ori este supremul judecător și prin urmare, fără a mai ține cont de justiție, i-a condamnat domnia sa.

În acest fel acest președinte aterizat într-un scaun mult prea mare pentru capacitățile sale, a tranșat problema într-un fel dictatorial și cu încălcarea Constituției.

    De la un timp ocupantul fotoliului de la Cotroceni, acolo unde nu ar fi trebuit, sa ajungă niciodată, nu face altceva decât, să-și arunce spumele vanitoase și perfidul venin asupra tuturor celor care nu gândesc în termenii mercenarilor și vânzătorilor de Țară.

Prin venirea la putere a PSD-ului și aliaților săi, domnia sa vede cum pârghiile îngenuncherii Țării, i se smulg din mână. Cu PSD în fruntea unei majorități parlamentare, domnul Iohannis nu are decât să ofteze , nemai putând pune în practică ordinele pe care le primește de la Merkel și ong-urile sorosiste.

Mi-am pus speranța în Iohannis când a fost ales președinte, am gândit așa: acest om nu are copii, familia este în Germania, case are, vreo 7 erau atunci, acum sunt  5 sau 6, cine dracu le înnumără. Bogat era, profesia nu prea i-a plăcut, nici nu avea cum, un profesor trebuie să vorbească, ori el știe să tacă, așa că putea foarte bine sta la Cotroceni sau, se plimba prin lumea largă.

     Poate că așa și-ar fi dorit, să lâncezească, de felul domniei sale nefiind prea suplu, doar că spre ghinionul nostru, cei din oculta străină, adică tocmai aceea care ne-au pricopsit cu el ca lider, au început să-i traseze sarcini, ori sarcinile primite de el nu băteau cu programele sociale și de creștere economică pe care guvernul social-democrat condus de Ponta le implementa. Avea nevoie de un guvern obedient Bruxelles-ului, FMI-ului, lui Merkel și altor organizații oculte, a apărut în persoana lui Cioloș ca premier care a reușit, să pună pe picioare un guvern de mercenari.

     Are nevoie să fie singur, pentru a avea precum copiii, jucăriile favorite, iar jucăriile lui sunt : guvernul meu, parlamentul meu,palatul meu, ziua națională a mea, recepția mea. Acest ins, rătăcit în politică, are toate atributele unui dictator paranoic care e convins că el deține singurul adevărar . Fricos din fire e gata să-și ”omoare” toți competitorii, printre aceștia la loc de cinste se găsește primarul general al capitalei, Gabriela Firea. Faptul că este situată mai sus decât el (Iohannis) în sondaje, l-a determinat, să nu o invite la parada de 1 dec. și la recepția ce va urma după. Gravă greșeală, d-na Firea, indiferent ce crede despoticul nostru președinte, este aleasă de bucureșteni prin vot direct. Nu Gabriela Firea este umilită în această situație, ci bucureștenii care au aleas-o să-i reprezinte. Mutul de la Cotroceni nu pe Firea trebuia să invite la ceremoniile prilejuite de Ziua Națională a României, ci pe Primarul –General al Capitalei României. Sigur, este de discutat, dacă un cetățean român de etnie germană poate înțelege cu adevărat, ce înseamnă pentru românii Ziua Națională. Dacă ar fi fost ziua de 3 octombrie (ziua Națională a Germaniei) ar fi înțeles mai bine și ar fi acționat cu mai mult respect decât în cazul Zilei Naționale a României.

Iohannis Werner Klaus ar trebui, să înțeleagă că pe 1 dec.,nu este ziua lui de naștere, nici măcar ziua onomastică, ci este Ziua Națională a Țării noastre, prin urmare nu poate stabili, fără să țină cont de protocol, care sunt persoanele îndrituite a lua parte la ceremonii.

    Posibilul rezultat al alegerilor din 11 decembrie prin care PSD-ul și aliații lui vor fi declarați câștigători, pare să-l scoată din minți pe sasul din capul statului. Din această cauză, declarațiile lui cu privire la unele proiecte de lege inițiate de social-democrați, prin care se scoteau unele taxe și se cerea mărirea salariilor cadrelor din învățământ, sunt răutăcioase și  lipsite de logica bunului simț. Nu poți fi atât de ipocrit, încât să spui că salariile doctorilor și profesorilor, nu pot fi mărite, când salariul președintelui și al premierului( dar și al altor demnitari) a fost mărit de 3 ori. Pentru salariul Președintelui et co. de unde sunt bani, iar pentru niște amărâte pensii, ori salarii al unor oameni de care depinde sănătatea noastră fizică și spirituală nu există?

A doua ipocrizie : Iohannis vorbește de dosare penale, fără să se uite în oglindă, dacă s-ar uita, ar privi la un individ care a pierdut în instanță două case, motivul, fals în înscrisuri, uz de fals și cumpărător de rea credință.  Faptul că se tergiversează ancheta, nu presupune că este și nevinovat, ci doar protejat de anumite instituții.

    Mai nou, soldățeii lui Soros au luat țara la picior, pentru a explica românilor, cum au venit ei din țări străine, să ne salveze țara. Cum să ne salveze? Cum au salvat Bucureștiul abandonându-l, după ce bucureștenii le-au dat votul?

Întrebare: ce interes, ar putea avea Soros, ca România să fie puternic dezvoltată economic, sau ca românii să trăiască demni în propria lor Țară?

Răspuns: nici un interes, Soros, în mod firesc, vrea o Românie slab dezvoltată cu cetățeni pe post de sclavi.

Călătorie neterminată III

-Nu voi spune la nimeni. Oare, de ce cred eu, că ești excrocată?

-Pentru că așa simt și eu. Fratele meu,Victor, m-a dus la notar, aici i-am dat procură de împuternicire prin care, putea să mi se vândă casa, cum credea el că e mai bine. După un timp mi-a spus, că a vândut-o, însă banii obținuți pe casă, nu au acoperit tot debitul, a mai rămas o datorie de 5000 de euro, o parte din suma de 20.000 împrumutată , iar altă parte din dobânzile aferente. M-am mutat la el în casă, din momentul punerii locuinței  mele în vânzare. Când l-am întrebat, cum mă plătește, mi-a spus, să fiu liniștită, că nu voi fi în pierdere. Și să nu uit, că am aproape patruzeci de ani, de acum sunt femeie bătrână, fiică-mea este plecată în străinătate, locuință nu mai am, să zic mersi, dacă mă va ține în  pensiunea lui ca slugă, oferindu-mi trei mese pe zi și un loc de dormit.

-Violeta, din câte înțeleg, nu îți convine, cum a rânduit fratele tău lucrurile. Mie nu mi se pare, a fi un om dur!

-Nici nu este, nevasta lui, Măriuca, are toată averea, ea conduce cu mână de fier prin intermediul fratelui meu, chiar dacă atunci când o auzi vorbind, ai impresia că este numai miere, în fapt este o iluzie, mierea este amară ca fierea...

Violeta a rămas pe gînduri, după un timp a spus:

-Plec! Vă las, să vă odihniți! Când mai aveți nevoie de ceva, sunați! Voi veni imediat! Jos avem un bar drăguț, dacă vă încântă ideea...

-Violeta, te rog, să-mi pregătești un ceai pe la ora nouă! Uite, ai aici pliculețele. Ia-le! Mulțumesc!

-Îl îndulcesc?

-Nu, așa cum este.

După plecarea femeii, Andrei a rămas mult timp gânditor. Avea și el o soră, dar niciodată nu i-ar fi făcut una ca asta, indiferent ce ar fi zis soția împotriva ei, sau cât l-ar fi constrâns, să-i facă rău. Sora, fratele ar trebui să fie la fel de apropiați ca și  părinții. Un frate e sfânt, nu-l poți face slugă, indiferent care ar fi motivele.  Cu timpul: egoismul, parvenitismul, ipocrizia ne fac să ne renegăm frații, sau să-i transformăm în propriile slugi. Dureros. Faptul că am putut accede pe scara socială, nu înseamnă că ar trebui, să ne renegăm, frații rămași în sărăcia, de unde noi am reușit, să evadăm. Bine ar fi, să le întindem mâna, iar dacă nu putem, cel puțin să-i ținem aproape de sufletul nostru. Ura dintre frați, naște conflicte iremediabile. Pe un străin îl ierți pentru nedreptățile pe care ți le-a făcut . Unui frate îi treci cu vederea o greșeală, dar nu îți iese din memorie, răul pe care ți l-a făcut. Uiți greu, pentru că nu te așteptai, să fii ”înjungheat” în spate, tocmai de acela cu care ai împărțit bucata de pâine în casa părintească. Era revoltat, simțea că Violeta se resemnase, să-i fie slugă pe viață cumnatei. Se comporta și se îmbrăca ca o femeie bătrână.  Nu vedea nici o soluție pentru salvarea ei, nici nu știa, dacă se voia salvată. La ora nouă Violeta i-a adus ceașca cu ceai, apoi a plecat repede, motivând că trebuie, să cazeze un grup de excursioniști.  

A lucrat până noaptea târziu. Spre miezul nopții l-a furat somnul. Când s-a trezit, soarele era de mult pe cer. O rază de soare se strecura abilă, printre îmbinările faldurilor de la draperie . În întunericul camerei ea se juca pe față bărbatului care dormea cu fața în sus și gura ușor întredeschisă, făcând să se audă un mic șuierat, când expira aerul din plămâni. Soneria telefonului a făcut să tresară lumina de pe fața lui. A sărit din pat, nu obișnuia, să mai lenevească, după ce se trezea, a mers la baie, a făcut duș,  s-a bărbierit, apoi  în timp ce se îmbrăca, a sunat după taxi; patronul a răspuns promt, era pregătit, să-l ducă la muzeu. Îmbrăcat,a plecat spre ieșire, lăsând în urmă un miros plăcut de iasomie.

Pe drumul spre muzeu Victor l-a întrebat:

-Vreți, să oprim undeva, să luați un sandvici? Nu ați mâncat.

-Nu, mulțumesc! Este aproape ora zece, la 12 merg și mănânc ceva la ”Mercur”.

-Cum doriți!

În timp ce urca treptele muzeului, se gândea dacă Camelia va fi liberă ori are mult de lucru. E drept că văzuse în parcare un autocar elegant, de aici și strângerea de inimă pe care a simțit-o. Cum a deschis ușa, a auzit glasul melodios al muzeografei, care arăta, ce înseamnă fiecare exponat. În timp ce explica vizitatorilor, Camelia se uita spre ușă, parcă ar fi așteptat pe cineva. Când în prag a apărut Andrei, fața femeii s-a luminat, iar vocea i s-a însuflețit. A făcut un gest cu mâna, spre cel care tocmai intrase, bărbatul a înțeles scurtul mesaj și a mers la masa de lucru. Frumos rânduite, documentele îl așteptau, pe curiosul Andrei să le cerceteze. A răsfoit fără nici un chef vechile hrisoave prin care marii domnitorii, sau boieri de rang înalt, făceau danii mânăstirilor, sau țăranilor care se distingeau în luptele împotriva cotropitorilor. Nu se putea concentra, se gândea la Violeta, se întreba, cum de acceptase, să fie slugă fratelui. Nu-l înțelegea nici pe Victor, era convins că acesta luase mai mult de 20.000 de euro pe casă, atunci de ce nu stinsese litigiul dintre el și sora lui? Parcă și Violeta se complăcea în noua ei situație. Era ceva, pe care nu reușea, să-l înțeleagă, era totul prea simplu, ori viața îl învățase să nu creadă în lucrurile aparent ușor accesibile.

-Bună ziua! Ce faceți?

-Sărut mâinile! Deja mă apucasem de lucru.

-Nu cred, erați cu gândul departe, am stat un timp și v-am urmărit, nu părea că studiați, mai repede erați cu gândul altundeva.

Camelia îl tachina, în sinea ei își dorea, ca Andrei să se gândească la ea. Nu spera la ceva anume, dar ca oricărei femei îi surâdea ideea, să fie dorită de un bărbat.

Seara trecută când ajunsese acasă, avusese o discuție cu Șerban, o obseda și acum, cearta care se ivise,  deși ea o provocase. Ar fi putut, să evite neînțelegerea, mai ales că l-a găsit în bucătărie. S-a enervat, când l-a văzut, făcând mâncare , iar când a intrat pe ușă-deși întârziase- nu a întrebat-o nimic. Indiferența lui o făcuse să izbucnească? Sau dintr-o dată se întâmpla ceva cu ea?  Era el prea cuminte, sau ea nu mai conta și atunci prefera, să facă orice, numai să nu stea prea mult în compania ei?

-”Să știi că am cheltuit toți banii pe care i-am avut!  Camelia a spus-o, pe un ton arțăgos,  în loc de bună seara, când a intrat pe ușă.

-Îți voi ”alimenta” cardul, nu te neliniști.

-Nu mă întrebi, ce am făcut cu banii? Femeia simțea că își pierde controlul.

- Ți i-am dat, să-i cheltui. Pentru ce să te întreb, cum i-ai cheltuit, din moment ce eu nu am pus nici o condiție? Ești liberă, sunt banii tăi, poți merge cu fetele la: cofetărie, teatru, să-ți cumperi ce-ți place!Ce vrei mai mult?

-Pe tine, da, pe tine te vreau, simt, că te-am pierdut. Nu-mi trebuie banii, află că nu am cheltuit nimic, am cumpărat două bilete la teatru...

-Foarte bine, mergi cu una dintre prietene!

-Nu înțelegi, vreau să merg cu tine, cu tine m-am măritat, cu tine vreau să ies: în oraș, la teatru, la film,la restaurant; nu vreau, să mă mai plimb singură ca o vădană, îmi vreau soțul înapoi! Spui că mă iubești? De ce faci, tot ce este posibil, să nu fiu văzută în preajma ta? Cum de te-ai schimbat? Suntem împreună de treizeci de ani, te-ai plictisit, ai pe altcineva? Spune-mi, am dreptul să știu, nu mă chinui. Nu-mi pasă de bani tăi, uite, ia-ți cardul, fac pe el, nu-mi trebuie, am nevoie de tine. Odată cu cardul am aruncat și cu un pantof spre el.

-Nu e bine, să te enervezi. Mergi la: teatru,  cofetărie, îmbracă-te. Vreau să fii cea mai elegantă din urbe! În schimb nu îmi cere, să te însoțesc. M-am plictisit, vreau o schimbare, nu am pe nimeni, dacă asta vrei ,să știi. Din acest moment orice este posibil, totuși, vom păstra aparențele. Nu avem, niciunul voie, să sărim calul, ne vom purta cu decență, orice am face în afara căsătoriei, trebuie făcut cu maximă discreție. Nu vreau, să fim, arătați cu degetul prin oraș. Discuția o consider încheiată pentru totdeauna, vom fi aceeași familie iubitoare, iar eu același soț care te adoră necondiționat”.

O durea, nu se aștepta la atâta vehemență din partea lui. De ce îl provocase, știa, că putea fi, tranșant când vrea, duritatea lui o înrăise. Aseară ar fi vrut, să-l vadă nervos, să spargă farfurii, să-și descarce sufletul, să alunge frustările. În loc de asta găsise un soț: calm, rece, calculat,cu mintea limpede. I-a oferit o lecție. Bănuia că undeva sub bunătatea lui, se afla un sloi de gheață, care ținea mai mult la aparențe, decât la fericirea lor. Șerban, considera că o căsătorie odată încheiată prin ”da-ul” spus în fața ofițerului stării civile, este pentru totdeauna, iar cei doi să facă toate sacrificiile,  pentru ca aceasta să meargă înainte.

Cel puțin așa credea Camelia despre Șerban.

-Începem, aș vrea să-mi aduceți toate documentele despre Pătrașcu Vodă cel Bun și despre Tudora și fiul ei Mihai. Este interesantă viața acestei negustorese, care a avut fericirea, de a naște pe viitorul domn Mihai Viteazul, prin împreunarea cu vodă Pătrașcu.

-Sunt aici!

Camelia, muzeograf ordonat, știa fiecare document unde este pus. După ce i-a înmânat hîrtiile groase și îngălbenite de ani, s-a așezat pe un scaun în fața lui. Se uita la Andrei și se întreba, cum ar fi rezolvat el, problema ivită între ea și soțul ei? Și-a amintit, tot ce îi spusese despre căsnicie, atunci a înțeles, că iubirea nu este eternă. O mâncare oricât ar fi de bună, vine un timp, când te saturi de ea. Atunci o schimbi, iar după o vreme o mănânci din nou cu poftă. Probabil că ăsta e secretul. Între noi a intervenit rutina, suntem obișnuiți, să ne găsim tot timpul acolo, să ne aruncăm câte un ”te iubesc”cu gândul în altă parte. Poate trebuie o schimbare, suntem ca la fotbal, când echipa nu merge, schimbi antrenorul, ăsta va aduce un zvâc echipei, dacă este capabil.

-Sunteți meditativă astăzi!

-Nu mai mult ca dumneavoastră. Ce părere aveți, văd că ați ridicat ochii din hrisoave, mai există iubire după treizeci de ani de căsătorie?

-Un foc arde zeci de ani, dacă pui tot timpul lemne pe el. Când ai oprit, să mai pui combustibil, focul se stinge. Așa este și în viață. Iubirea dintre soți de-a lungul timpului nu se ține neapărat printr-un comportament ireproșabil. Pot exista certuri, farfurii sparte, vorbe aruncate precum mingiile de ping-pong; important este, ca aceste dispute să se termine în dormitor, cu o seară de dragoste cel puțin egală în intensitate cu sfada din bucătărie. În schimb când se acumulează supărării și de dragul unei liniști, de multe ori prost înțeleasă, nu se răbufnește; acestea vor produce în interiorul nostru anumite frustrări, poate creea o stare de neîncredere în noi și puterea noastră. Mergem la teatru îmbrăcați elegant. Da, ca un semn de respect pentru actul de cultură. Este un adevăr spus doar pe jumătate. Ne îmbrăcăm cu cele mai frumoase haine, iar voi femeile vă comandați toalete speciale pentru acest eveniment, pentru a fi admirate, adulate și răsfățate de bărbații aflați în sala de spectacol. Grația cu care vă deplasați prin foaier, având grijă să vă etalați bijuteriile și rochiile cu decolteul mult prea generos, are un singur scop: privirea admiratorilor. Nu contează dacă vi s-a făcut curte sau nu, contează că ați fost admirată de domnii prezenți în sală, iar femeile v-au privit cu invidie; v-ați simțit flatată, iar vanitatea alimentată. De aici se poate hrăni sufletul nostru, care, de multe ori are un dram de egoism.

Mersul zilnic pe aceleași drumuri, pe care cunoașteți fiecare pietricicică unde este așezată, mereu la aceeași oră, intratul în aceleași magazine pentru a cumpăra repetitiv verdeața necesară pentru mâncarea pe care o pregătiți invariabil în fiecare zi, ne transformă în roboți umani.

E bine din când în când să ieșim din monotonia zilnică, să evadăm, să căutăm ceva care să ne incite, să ne smulgă din banalul cotidian. Așa vom găsi puterea, de a depăși momentele de: plictis, rutină și gol sufletesc.

-Îmi sugerați ceva? Camelia s-a uitat curioasă, dar și puțin alintată spre Andrei.

-Nu, neapărat, încercam, doar să înțeleg, cum poate fi depășită rutina și obișnuița, care se instalează cu timpul într-o casnicie. În fiecare familie lucrurile stau altfel, nu există un remediu general. Dar poate fi luată, sub rezervă, orice sugestie. După ce m-am despărțit de prima soție, lucrurile au căpătat o altă culoare, viață însăși era altfel. Parcă și florile miroseau mai frumos, iar frunzele erau de un verde închis, semn că erau foarte sănătoase. Mergeam pe alte drumuri, mă loveam de pietrele din drum, nu cunoșteam drumul. Fiecare lovitură îmi amintea, că sunt singur, iar graba cu care mă deplasam, nu se justifica, nimeni nu mă aștepta, puteam ajunge oricând. A fost o perioadă frumoasă, a urmat a doua căsătorie...

 Telefonul Cameliei l-a oprit pe Andrei. Femeia s-a ridicat de la masă, apoi s-a depărtat câțiva pași, pentru a vorbi la telefon.

-Era soțul, mi-a telefonat, să nu mă îngrijorez, că diseară va avea o ședință prelungită în noapte și nu știe, la ce oră se va termina. Știți ce este curios? Sunt foarte mulți ani de când nu am mai primit un asemenea telefon.

Camelia părea îngrijorată, telefonul reușise, să o surprindă,să o scoată din starea ei de auto mulțumire.

-Vă îngrijorează vestea primită?

-Da, nu știu cum să explic, simt, că se va produce o schimbare în viața de familie.

-Păi nu asta vă doriți?

-Ba da, dar acum că a venit, mă tem, de ceea ce va fi!

-Spuneți-mi, vreți să divorțați?

-M-am gândit mult la acest lucru, nu îmi doresc, sunt o femeie cu anumite pretenții, cu principii de viață sănătoase, nu cred, că îmi doresc, divorțul trebuie să fie ultima soluție de ieșire, dintr-o căsătorie ajunsă într-o fundătură.

-În general așa se întâmplă, divorțul apare, după ce toate celelalte posibilități de a menține căsătoria, sunt epuizate.

-Apoi am o anumită vârstă, un statut social, fiul meu e mare; nu cred că pot renunța la tot doar pentru ca inima mea să se umple din nou cu prea plinul iubirii. Nici nu știu dacă voi iubi, dacă voi găsi pe cineva care, să merite, să-i dăruesc inima mea. Eu iubesc cu patimă, trăiesc prin fiecare por din pielea iubitului meu; am vreo garanție, că voi găsi așa ceva? Sau umblu după himere? Mai am dreptul să sper? Sau trebuie să mă resemnez și să-mi trăiesc viața asta monotonă, urmărind la TV telenovele insipide.

-Acum aveți o anumită stabilitate financiară, vă este teamă, că prin divorț ați putea, să o pierdeți?

-Da, este o realitate. Pentru o femeie de cinzeci de ani este greu, să o ia de la capăt; sigur, nu este imposibil, dar la mine încă lucrurile sunt bune. Și pentru a fi și mai bune, nu am, să mă gândesc de loc,  la ce va face soțul meu diseară. Voi considera, așa cum mi-a spus, că are o ședință prelungită. Este cel mai bine pentru sănătatea familiei noastre.

-Merg la masă, vreți să mă însoțiți?

-Cu plăcere! Vreți să mergem la ”Mercur”? Este foarte frumos, o să vă placă!

-Cu dumneavoastră alături, sunt convins , va fi plăcut oriunde.

Călătorie neterminată II

    Odată ajuns la pensiunea unde era cazat, patronul i-a înmânat cheia, apoi i-a urat:  „să aibă un sejur plăcut!”

-Am să te rog să-mi trimiți cina în cameră, pe la șapte e foarte bine! 

-Aveți preferințe? Patronul avea o poziție a trupului ușor înclinată în semn de respect pentru clientul său, simțea că este un om cu bani, ori lui asta îi trebuia, un musafir care să cheltuie cât mai mult în prăvălia sa.

-Nu, ce ai în meniu, nu sunt pretențios.

-Am înțeles!

Andrei a urcat în cameră, și-a scos cămașa albă din mătase și pantofii, apoi s-a urcat în pat. S-a revăzut în tren căutând locul indicat pe bilet: ”41”, un loc care fugea de el. Când a găsit numărul ”40”, se aștepta ca următorul să fie al lui, doar că era ”63”. Și tot așa vreo 15 minute a luat vagonul de la un capăt la altul, dus și întors, până ce l-a găsit înghesuit între numerele 80-83. Și dracu dacă încerca să le încurce, nu reușea așa de bine.  Apoi gândul i-a fugit la ghidul de la muzeul de istorie, o femeie foarte bine documentată, cu multă știință de carte și sociabilă, sau a făcut o excepție pentru el? A întins mâna după caietul cu însemnări, voia să vadă dacă nu i-a scăpat ceva.

Un ciocănit în ușă l-a făcut să tresară, a pus caietul de o parte, s-a ridicat din pat, a îmbrăcat cămașa fără să o mai încheie la nasturi.

-Intră!

-Bună seara, v-am adus cina, dacă doriți altceva, să-mi spuneți! 

-Este în regulă, mulțumesc!

-Cum te numești? Voi sta mai mult pe aici și e bine să ne știm după nume.

-Violeta.

-Ești soția patronului?

-Nu, sunt sora lui.

 Violeta avea o privire tristă, umilă, în glas se simțea nesiguranță și teamă, vocea-i tremura ușor. Andrei a privit intrigat  femeia din fața lui, avea cel mult 40 de ani, zveltă, cu părul blond prins în coc la spate cu o agrafă mare, ochii albaștri, sprâncenele șatene frumos conturate, fără a fi pensate, gene lungi, nas drept, gura cu buze cărnoase și bărbia semirotundă, îmbrăcată cu o bluză încheiată la baza gâtului și fustă lungă peste genunchi.

-Ești timorată, sau mi se pare mie?

-Vi se pare, nu am nimic, mă simt bine. Întrebarea a surprins-o, mâinile au început să învârtă tava pe care adusese mâncarea, o lacrimă s-a prelins discret pe obrazul femeii.

-Soția patronului cu ce se ocupă?

-Ne supraveghează pe mine și pe fratele meu, dar și pe cele două ajutoare pe care le avem pe timpul zilei. Vă rog să mă iertați, nu am voie să vorbesc despre asta. Dacă nu mai doriți și altceva, vă las. Poftă bună! Să nu uit, dacă mai aveți nevoie de mine, aveți un buton aici.

Violeta a arătat cu mâna un buton aflat în apropierea ușii.

-Sunați și eu voi veni imediat. E preferabil până la ora 23, dar pentru cazuri excepționale răspund la orice oră.

-Mulțumesc!

După plecarea femeii, care era un fel de room-service, Andrei s-a așezat la masă, mâncarea gătită nu mai arăta bine, se răcise. A gustat din ea, era foarte bună, doar că era rece. Nu a riscat să mănânce, a apăsat butonul cu oarece bucurie, îi făcea plăcere să o revadă pe frumoasa  Violeta.

-M-ați chemat?

-Da, mâncarea este rece, nu o pot mânca.

-Aoleu, ce mă fac? Doamna mă va certa îngrozitor!

-Stai liniștită, voi plăti meniul. Ce-mi poți aduce altceva?

-Avem: o telemea de oaie care nu este prea sărată, cașcaval, pui, ouă, salam de vară.

-Te rog să-mi aduci cașcaval pane, să aibă crusta aurie și să fie presărat cu  piper proaspăt măcinat. Fața Violetei  s-a luminat când Andrei a confirmat plata cinei și a făcut o comandă suplimentară.

-Vin imediat, vă rog, să-mi dați voie să strâng totul mai târziu.

Ușa s-a închis, Andrei a mers la bar și s-a uitat îndelung la sticlele cu whiskey, gin, garrone, dar ochii i-a căzut pe o sticlă cu țuică galbenă, pe care era o etichetă cu inscripția: produsă în 1995. A deschis ușa barului a scos sticla și și-a turnat un păhărel din licoarea bahică. Cu paharul în mână s-a așezat în fotoliu la măsuță în așteptarea cinei comandate. Nu peste mult timp Violeta, roșie în obraji, a intrat în cameră cu un platou în mână pe care se găsea mâncarea  acoperită cu un capac sub formă de clopot.

-Gata, am adus ce mi-ați cerut, sper, ca de această dată să fie pe placul dumneavoastră.

-Nu pleca, e o țuică bună, vrei să bei o gură cu mine? Așa aș avea timp să gust și din mâncare și să văd dacă îmi place sau nu.

-Da, dar puțină. Cum paharul lui era aproape gol, l-a reumplut, iar femeii i-a turnat cam  jumătate  după care i-a înmânat paharul, i-a urat noroc, fără să ciocnească, apoi a invitat-o să ia loc pe fotoliul din fața sa.

-Nu, mulțumesc, prefer să stau în picioare, de altfel nu mai stau mult, doar să-mi spuneți cum vi se pare pane-ul.

-Excelent, spuse Andrei după ce ajutat de furculiță și cuțit a tăiat crusta aurie de la cașcaval, iar acesta s-a revărsat ca un lichid vâscos. E bun și la gust, nu doar la aspect. Mulțumesc! Pentru mâncare plătesc acum?

-Se obișnuiește, să se plătească pe loc, dar putem lăsa, să plătiți și la plecare.

-Voi plăti de fiecare dată, am să te rog, să-mi spui cât costă. După ce Andrei a plătit, Violeta a luat banii și s-a îndreptat spre ușă.

-Dimineață la nouă, te rog, să-mi aduci două ouă fierte moi, o felie de pâine prăjită și cafea.

-Am înțeles, noapte bună!

-Noapte bună!

Andrei a rămas, cu privirea țintită pe ușa pe care tocmai plecase femeia. Îl intriga spusele , dar și suferința întipărită pe fața ei. Se simțea stingherită și temătoare. Și-a propus să dezlege acest mister.

Răsfoi notițele până târziu în noapte, tot ce era scris în caiet, îl ducea cu gândul la Camelia, de fapt el nu citea, o reasculta pe ea, o auzea, cum îi explica fiecare detaliu cu vocea ei caldă, avea un râs frumos ca un clinchet de clopoțel, atunci când anumite amânunte aveau  descrieri picante.

Dimineața a fost trezit din somn de Violeta, venise cu micul dejun.

-Iartă-mă, am lucrat până târziu în noapte, pune-le pe măsuță  împreună cu nota, îți las banii pe...

-Nu-i nevoie, plătiți diseară. La prânz vă oprim mâncare?

-Nu, nu cred, că voi ajunge la timp. Diseară să-mi păstrați, voi mânca aici.

La muzeu Camelia îl aștepta, tocmai se terminase vizita unui grup de elevi de la un liceu din oraș.

-Sărut mâinile! Sper, că nu m-am lăsat, prea mult așteptat.

-Nu, am avut treabă până acum, continuăm de unde am rămas?

-Da, să pot avea o cronologie a anilor. V-a certat soțul aseară?

-Nu, nu observase, că nu am venit. A trebuit, să-i explic, că atunci intrasem pe ușă. El mă credea în camera mea, stând pe facebook. M-am enervat puțin, mi se pare că nu-l interesez,banii pe care mi-i lasă pe mână și nu mă întreabă, cum îi cheltui, faptul că pot întârzia oricât, fără să mă întrebe de unde vin și ce am făcut, nu este altceva, decât o adorație rece, o blazare bine ascunsă, simulată într-o iubire seacă. Dar nu despre astea trebuie, să vorbim. Dumneavoastră ați bătut atâta drum, pentru a afla date despre istoria locului, nu povestea nuanțată a vieții mele.

-Înțeleg, dacă  vă opriți cu destăinuirile. Sunt problemele dumneavoastră  de familie, pe care nu vreți să le împărtășiți unui necunoscut.

-Adevărul este că, mă mănâncă limba, să vă spun tot, ce am pe suflet. Probabil pentru că sunteți străin și nu mă puteți condamna. Dumneavoastră cum vă comportați cu soția?

-Corect.

-Ce înseamnă asta? Ar putea fi perfect? Ar putea fi o căsnicie fericită?

-Nu, nici vorbă, suntem doi oameni, care am înțeles, că suntem condamnați ,să trăim împreună. Pentru aceasta am stabilit niște reguli, pe care ne străduim, să le respectăm, pentru a evita disensiunile.

-Reușiți?

-Nu întotdeauna, sunt momente când încălcăm propriile reguli, dar asta este, ca o refulare a frustrărilor acumulate. Camelia, sunt la al doilea mariaj, din prima căsătorie am trei copii, la fel are și ea, e greu să împaci șase copii, fiecare copil la rândul lui cu copii. A doua căsătorie, mai ales acolo unde sunt copii, este ca o alianță politică, unde fiecare partid îl suspectează pe celălalt de trădare. Așa este și aici, indiferent cât de bun, înțelept, sau de bună credință ai fi, există suspiciunea că ești împotriva copiilor soției, sau invers, ai soțului. Problema este foarte complicată, ce e de făcut? Rămâi într-o căsătorie care este ca și terminată, unde fiecare partener consideră venitul acasă ca pe ceva groaznic, neatractiv, sau te desparți. Nu poți trăi într-un loc, din care a dispărut iubirea. Încet, încet, în locul iubirii de altă dată,apare ura. Cei doi partenerii  își reproșează, uneori  voalat, alteori direct, că sunt piedică unul altuia, în găsirea propriului drum în viață.

În acel moment singura soluție era divorțul. Bun, suntem liberi, dar am rezolvat problema? Nu, problema va fi rezolvată greu, trebuie ca viitorul partener, cu , sau fără copii, să iubească omul, nu portofelul, nu cardul, nu casa, sau mașina. Trebuie să vadă, doar ființa pe care o iubește necondiționat. Dacă nu iubește, iar căsătoria se face din interes, în cazul meu banii, nu are sorți de izbândă, decât  cum este la mine, un fel de tovărășie bazată pe reguli de conviețuire. Cam asta înseamnă ”corect”.

-M-a impresionat povestea dumneavoastră, ați avut curajul, de a rupe o căsătorie, nu v-ați gândit la copii?

-Ba da, câțiva ani am încercat să ținem de căsătorie, aceasta era în moarte clinică, doar aparatele o mai ținea în viață, adică copiii. Nu am reușit, tensiunea dintre noi se transmitea  și celor mici, riscam să-i traumatizăm, atunci am hotărât să divorțăm. A fost un divorț din voința ambilor soți, fără să fie nevoie să ne arătăm lenjeria intimă prin sălile de judecată. Ea deja avea o relație, divorțul a ajutat-o. Copiii fiind mai mari de 10 ani au avut posibilitatea, de a opta pentru unul dintre părinți. Cam asta este povestea neromanțată a căsătoriilor mele. Nu am reușit, să-mi ostoiesc dorul inimii. Gata, că devin melancolic. Să lucrăm!

-Da, am ajuns la descălecarea lui Basarab I. Aici aveți toate documentele. Camelia a pus hârtiile învechite de vreme în fața bărbatului. Cufundat în studiul documentelor, nu a observat, că femeia îl privea cu un fel de admirație amestecată cu curiozitate. Andrei avea ceva plăcut în înfățișare, era șaten cu părul alb cu un început de chelie, ochii mari căprui-verzi, sprâncene faraonice, nas drept, fața ovală cu buze subțiri și  bărbie pătrată.

-Îmi dați voie, să stau lângă dumneavoastră?

Camelia a tras un scaun aproape de birou. Un timp nu a scos nicio vorbă, doar privea bărbatul din fața ei, cum conspectează  din hîrtiile pline de praf și istorie. Fiecare rând scris în acele acte, este un crâmpei din viață înaintașilor, din viața celor care au fot trăitori pe aceste meleaguri.

-Vreți să bem o cafea? Mai faceți un pic de pauză, dacă mergeți în ritmul ăsta, mâine terminați, tot ce v-ați propus.

-Interesul meu este, să rezolv, cât mai repede treaba pentru care am venit. Dar o cafea este binevenită, mulțumesc!

-Vă iubiți soția?

Camelia așezată în fața lui îl privea în ochi, întrebarea lovise neașteptat.Puțin derutat, nu se aștepta la o asemenea  interogare, Andrei a răspuns fără șovăire:

-O respect, cândva a fost mai mult. Căsătoria a omorât frumosul dintre noi, pentru a mă înțelege, trebuie, să-ți spun ,că soția mea este o mamă extraordinară. Pentru binele copiiilor și-a sacrificat căsătoria, a pus interesele lor  mai presus decât dragostea , decât iubirea, decât fericirea ei. O respect pentru asta, chiar dacă, de multe ori mă mințea asupra modului de cheltuire a banilor, indicând cumpărături inexistente, doar pentru a cumpăra: o haină, o rochie, sau orice altceva își doreau copiii ei. Vedeam, simțeam, că sunt furat, dar nu puteam face nimic, trebuia, să mă lupt cu mama din ea, ori asta nu puteam face. Nu același lucru se întâmpla, când era vorba de copiii mei, aici interveneau argumentele:  că nu avem bani acum, să mai lăsăm, poate cumpărăm altă dată. Am luat hotărârea, să ne despărțim după o căsătorie de aproape trei ani și jumătate. După separare fiecare și-a văzut de familia lui. Așa s-au scurs cinci ani și jumătate, au fost ani benefici pentru amândoi, am căsătorit copiii, i-am dat la casele lor. Viața intrase într-o nouă etapă. Am rămas singur, până într-o zi când ne-am reîntâlnit. A fost un moment emoționant, ne vedeam după mai mult de cinci ani. Femeia era tristă, doar ochii erau bucuroși de revedere și o speranță apăruse pe fața ei posomorâtă. A acceptat toate reproșurile pe care i le-am făcut, mi-a explicat că a suferit mult și încă mai suferă, dintre toate suferințele cea mai rea s-a dovedit a fi   foamea. Pensia era umilitoare, nu avea cu ce să-și ducă traiul. Simțeam că mă dorește, nu neapărat pe mine bărbatul, ci pe omul care o putea scoate din sărăcie, eram mișcat de situația ei, am acceptat să ne împăcăm. Lucrurile au mers foarte bine până când și-a revenit, apoi traiul îmbelșugat a făcut-o, să uite, prin ce trecuse, spectrul foamei nu mai era, odată cu el dispăruse și bruma de iubire pentru mine. În asemenea condiții, pentru a nu face o căsătorie cu repetiție, am stabilit câteva reguli de bună conviețuire. De atunci încercăm , pe cât posibil, să nu ne încălcăm propriile reguli. Nu mai poate fi vorba de iubire, este o alianță dintre doi oameni care au un unic scop, o conviețuire liniștită.

-Și totuși...

Camelia îl privea într-un fel ciudat, ar fi vrut, să pătrundă dincolo de masca lui Andrei, să vadă ce este în sufletul lui, ce se petrece în bucătăria inimii, dincolo de rațiune, de reguli și conveniențe. Îi plăcea omul din fața ei, admira sinceritatea, dezinvoltura și suferința atenuată de reguli, bănuia, că, dincolo de masca lui impenetrabilă, se găsea un om cu un suflet sensibil. Pe acel om ar fi vrut, să-l cunoască, să pătrundă taina inimii lui, să vadă dincolo de rațiune, de gândirea rece. O atrăgea ceva, era ca un magnet invizibil, prin cap îi bântuia un mic taifun. Nu se întreba, dacă Andrei are vreo legătură, cu tot ce i se întâmplă, simțea, cum corpul îi este inundat de o căldură plăcută, mii de mâini îi mângâia trupul, se simțea cuprinsă de dorințe ascunse, uitate în sertarele inimii. Camelia și-a scuturat capul ușor, vrând parcă, să alunge o nălucă, ce aspira, să pună stăpânire pe ea. Timpul a trecut repede, trebuie să închid.

-Mai este, de ce vă grăbiți?

-Avem o ședință la Consiliul Județean, era să uit de ea.

Femeia îl privea în ochi pe Andrei și se mira, cum poate să-l mintă cu atâta ușurință.

-Bine, am înțeles.

-Chem un taxi și plec.

-Astăzi vă duc eu cu mașina, știu unde este pensiunea, m-am interesat.

-Mulțumesc.

Jumătate de oră mai târziu era în vârful patului cu notițele în mână. A citit și recitit multe pasaje, a fost nevoit, să le reia, pentru a putea, să înțeleagă mai bine mersul evenimentelor. Pe furiș, seara, s-a instalat, a pus caietul lângă el, apoi cu mâinile sub cap și-a fixat un punct în tavan. Noaptea venise de-a binelea, când s-au auzit bătăi în ușă.

-Intră, e deschis.

-Bună seara! V-am adus cina. Dacă mai doriți și altceva, vă rog, să-mi spuneți! Violeta a aprins becul, odată cu lumina, Andrei a văzut o frumoasă femeie blondă cu părul împletit într-o coadă groasă, care ajungea până la sânii, mult prea stânși într-o bluziță cu un decolteu zgârcit. Fusta era puțin deasupra genunchiului, lăsând să se vadă pulpa inferioară în toată splendoarea ei, continuată cu glezna suplă, ce se termina într-o talpă a piciorului atât de delicată, că erai tentat, să te miri, cum de putea, susține greutatea femeii.

-Bună seara! Dacă mâncarea e caldă, în mod sigur nu mai doresc nimic. Vreau, să-mi răspunzi la o întrebare!

-Vă rog!

-Ce salariu ai?

-Cândva fratele meu m-a împrumutat cu niște bani, iar soțul, eram căsătorită atunci, a fugit cu banii. Nu am putut să-i returnez toți banii, așa spune fratele, deși eu am vândut casa, iar banii i-a luat el. Acum muncesc pe casă și masă, salariul este oprit, pentru a acoperi debitul meu. L-am întrebat  pe fratele  într-o zi: ”mai am mult din datorie”? ”nici jumătate, zice, nu ai acoperit”. ”Păi mi-ai dat 20.000 de euro, iar eu ți-am dat casa”, ”dar dobânda, nu o pui?”. De trei ani muncesc aici și încă nu știu, cât voi mai munci. Să nu mă spuneți, m-ar omorî cumnata, dacă ar ști, că m-am spovedit.

-