Maria IV

 Nu a plâns! Se gândea la discuţia avută cu primarul. I se păruse un om prins într-o menghină, nu avea forţă, era o simplă păpuşă manevrată de sistem. Aşa cum afirmase, el nu putea defecta sistemul fără să nu fi strivit de sistem. Dacă Gheorghe este cu adevărat tatăl copilului pe care l-a avut dintr-o altă legătură? Nu ştie nimeni nimic ori toţi închid ochii? Cum se va apăra în faţa unei asemenea acuzaţii? Va găsi martori care să o susţină, care să spună că a luat copilul pentru binele lui? Cei de la protecţia copilului sunt de bună credinţă sau abnegaţia lor se observă doar în faţa unei camere de filmat? Până la urmă contează ordinele care vin de sus. Dacă ăia mari, cu putere de decizie, nu vor să adune toţi copiii cu probleme în centre de plasament? Mărirea numărului de copii în centre ar însemna costuri suplimentare de la buget. Asta ar presupune micşorarea paraîndărătului care trebuie să se întoarcă din centrele pentru copii la mai marii din minister şi direcţiile judeţene ale protecţiei copilului.

  Când va scăpa România de plaga asta nenorocită a corupţiei? S-a instalat ca o pecingine, după 1980, o dată cu dispariţia alimentelor de pe piaţă. Profesorii, doctorii, miliţienii, funcţionarii de la diferite ghişeie, nu s-au mai mulţumit cu pachetul de ţigări kent, au început să pretindă de la aceea cărora trebuiau să le rezolve unele problemele ori să-i ierte dacă călcaseră pe bec, în cazul miliţienilor, la început timid, apoi agresiv, diferite produse alimentare.

După 1990 pentru o perioadă foarte scurtă de timp, fenomenul a fost oprit, ca mai apoi să reizbucnească în mod violent. Preţenţiile crescuseră de sute de ori faţă de perioada comunistă. Flagelul corupţiei s-a întins ca o pecingine pe întreaga societate. Oriunde mergi să rezolvi o problemă trebuie să plăteşti, aici nu vorbesc de banii daţi legal, în schimbul cărora funcţionarul eliberează o chitanţă. Este vorba de banii negri care intră direct în buzunarul: funcţionarului de la ghişeu, doctorului, profesorului, poliţistului, preotului, etc.

Ajungi la doctor, eşti asigurat la Casa de Sănătate, nu ar trebui să plăteşti. Medicul te priveşte cu faţa  întunecată. Vezi cum i s-au înecat corăbiile! Te sperii! E grav! Scoţi banii din buzunar şi îi strecori în buzunarul larg al medicului. Doamne, ce buzunare adânci! Faţa doctorului se luminează! Furtuna a trecut! Te priveşte ca pe un frate! Te bate pe umăr şi îţi spune că problemele de sănătate nu sunt grave. Îţi recomandă investigaţii, apoi cu rezultatul să revii la el. Pleci mulţumit. Nu mai contează banii! Bine că nu este grav!

Ai nuntă, copilul tău este ginere! Mergi la biserică cu întreg alaiul să se cunune tinerii. Preotul face slujba. Toţi sunt fericiţi. După „Isaia dănţuieşte” slujba se termină. Plăteşti pentru prestarea serviciului religios, pentru curentul consumat, pentru curăţenie, preotul taie chitanţa, te uiţi la ea şi îţi zici:” hai că nu a costat mult”. Vrei să pleci, auzi vocea preotului :” acum daţi cât vreţi pentru preot, dascăl şi pentru biserică”. Cupola bisericii îţi cade pe cap! Nu înţelegi de ce trebuie să mai plăteşti alţi bani! Nu te cerţi cu preotul! Bagi mâna în buzunar, scoţi banii! Plăteşti! Nu vrei să te râdă lumea că eşti calic.

Acelaşi lucru se întâmplă şi la înmormântare, îngropi pe răposat, apoi preotul face socotelile, plăteşti, primeşti chitanţa, asta este conform legii. Preotul îţi spune cu glas blând şi cu condescendenţă pentru suferinţa ta: „vă rog daţi cât vreţi dumneavoastră pentru preoţii care au făcut slujba şi pentru personalul bisericii”. Surprins, îl priveşti în ochi. Preotul îţi susţine privirea. Plăteşti ce-ţi cere şi pleci fără să te opui!

Ai nevoie de un act de la primărie. Mergi la ghişeu, funcţionarul se uită la tine, te măsoară de sus până jos, apoi decide:”veniţi mâine, nu merge calculatorul”. Scoţi un ban din buzunar, îl strecori în buzunarul funcţionarului, calculatorul porneşte instantaneu, actul este eliberat.

Aşa se întâmplă până la cele mai înalte niveluri ale sistemului. Un primar vrea să construiască o şcoală. Are toate proiectele. Îi trebuie finanţare. Merge pe la toate uşile, începând cu Consiliul Judeţean, terminând cu ministerul de resort, nici o promisiune. Toţi dau din umeri. Primarului îi vine o idee. Promite că o parte din bani se vor întoarce la aceia care vor aproba fondurile. Imediat se găsesc bani, lucrarea este finanţată. Mahării aşteaptă procentul din banii alocaţi pentru investiţie. Totul este furt şi corupţie, cine se împiedică în articole de legi?! Nimeni, flagelul a cuprins întreg sistemul. La puşcărie ajung aceia care nu s-au supus sistemului, ori au fost găinari. Banul netezeşte calea spre viitor, un viitor luminos.

Banul, acest rege neîncoronat al lumii. Maria a oftat.

Îşi amintea când a depus actele pentru pensionare. S-a deplasat la Casa de pensii cu toate documentele  pe care i le cereau ca fiind necesare întocmirii dosarului. S-a aşezat la rând. Era treia. S-a gândit că în jumătate de oră îi va veni rândul, apoi va pleca. Trebuia să ajungă la cardiolog pentru un control de rutină, era programată pentru ora unusprezece. Niciunul dintre cei din faţa ei, nu a depus documentele, toţi au plecat dezamăgiţi. „Aşa se întâmplă când nu eşti atent să pui toate actele care ţi se cer în dosar” gândea Maria despre persoanele din faţa ei care plecaseră supărate din faţa ghişeului. Sigură pe ea, cu faţa radioasă, a întins mapa cu documente funcţionarei. Salariata Casei a început să studieze cu atenţie fiecare act în parte. „E riguroasă” şi-a spus Maria. Totuşi, inima a început să i se strângă,  teama a pătruns în sufletul ei. „Dacă va fi vreo greşeală şi îmi dă dosarul înapoi?”. Funcţionara a terminat de citit fiecare act, a mai luat dosarul o dată la mână, apoi, cu faţă deznădăjduită s-a uitat la Maria : „îmi pare rău, vă mai trebuie o adeverinţă care să adeverească autenticitatea înscrisurilor din cartea de muncă”.  Maria a simţit un val de căldură cum i se urcă la cap. „Tot ce este scris în cartea de muncă poartă parafa inspectorului de cadre, semnătura, ştampila serviciului dar şi a societăţii unde am lucrat, pentru ce mai trebuie adeverinţa?” „Nu vă supăraţi! Astea sunt cerinţele! Vă rog, altcineva! Cine urmează?” „Staţi puţin, ce părere aveţi? Asta, Maria i-a arătat o bancnotă a cărei valoare era destul de mare, ar putea ţine loc de adeverinţă?”  Funcţionara s-a uitat la Maria, apoi la bancnotă, a luat banii, i-a pus în sertar, a zâmbit în colţul gurii : „aveţi dreptate, se poate şi fără adeverinţă, cred că se cere dintr-un excez de zel”.

Ştia că drumul îi va fi presărat cu mărăcini, îi va fi greu să meargă pe el, dar va proceda ca în copilărie atunci când a alergat-o un câine. Era turbat. A alergat cât a putut de repede, a trecut printr-un gard de cătină, nu a ţinut cont de el, nu a simţit mărăcinii care îi perforau pielea, pericolul de a fi muşcată de potaia turbată era mai mare. Abia acasă a văzut că avea tălpile pline cu mărăcini. Două ore i-a trebuit mamă-si să- i  scoată.

S-a ridicat din fotoliu speriată, nu-l văzuse pe Radu de când a ajuns acasă. A mers în obor cu gândul să-l caute până la iaz.

-Mamaie!

Maria s-a auzit strigată din apropiere, a întors capul bucuroasă, copilul ei, era în obor.

-Nu te supăra, am adus un căţeluş, te rog să te uiţi la lăbuţa lui, o fi ruptă? Îl doare tare rău!

Maria a luat ghemotocul căruia inima îi bătea cu putere, s-a uitat atentă la picioruşul lui, era o rană urâtă, în schimb piciorul nu era rupt.

-Hai copile să-l bandajăm, e rănit, se va face bine, e puternic! După ce îl doftoricim să-mi povesteşti de unde îl ai!

După ce a dezinfectat rana şi la bandajat pe lăbuţă, micul căţeluş s-a culcat la picioarele Mariei. Mulţumit,  băiatul a început să povestească:

-Am fost la iaz aşa cum mi-ai zis. Acolo am găsit patru copii care băteau căţeluşul ăsta mic şi drăguţ. I-am certat! Ei au sărit pe mine să mă bată. Nu m-am lăsat bătut! Am dat şi eu! Am şi primit!  Într-un moment când nu au fost atenţi, m-am repezit în Lăbuţă, l-am înşfăcat şi pe aici mi-a fost drumul. Alergam atât de repede, că puteam spune iepurelui puturosule! Nu îmi era teamă pentru mine, ci pentru bucăţica asta de carne cu ochi, nu voiam să mai intre în mâinile răilor.

-Bine ai făcut că l-ai salvat! Nu ai făcut bine că te-ai bătut! Maria nu îl putea lăuda, fără să nu-l certe.

-Nu am vrut să mă bat! Eu voiam să mă joc cu ei. Unul dintre băieţi m-a recunoscut cine sunt, a şi zis: „bă ăsta e ţiganul care stă la bunica lui Ana, din cauza lui a plecat fata”. Atunci au tăbărât pe mine. Şeful lor era Crinu, zicea că este nepotul primarului şi-mi poate face ce vrea, că îl apără bunicul lui. Însă, eu, chiar dacă nu am bunic, tot i-am umflat un ochi. Crezi că am să păţesc ceva? Băiatul era îngrijorat. A luat căţeluşul, de la picioarele Mariei şi l-a dus în coteţul lui. După ce s-a asigurat că are tot ce îi trebuie, l-a mângâiat pe blăniţa moale şi l-a scărpinat pe burtă, căţeluşul uitase de durere şi se lăsa răsfăţat.

-Ai dat cu pietre în ceilalţi copii? Maria prevedea că bătaia copiilor va avea urmări.

-Nu am dat. Nici nu am avut când să iau piatra, eu m-am dus lângă ei cu gândul să salvez căţeluşul, nu să mă bat. Ei au sărit pe mine. Abia am putut să mă apăr. E drept că pe Crinu l-am lovit tare, fără milă, aşa mă loveau şi ei, doar că pielea mea este obişnuită cu bătaia.

Nimeni nu m-a iertat vreodată, ba au dat şi fără motiv, doar aşa să râdă de mine. Când mă lovea cineva, eu ţipam ca în gură de şarpe. Atunci tipul care mă caftise, ca să tac, îmi dădea o pâine, un ban, ceva cu care să mă împace. Mă obişnuisem aşa de bine, că abia aşteptam să mă buşească vreunul, ca apoi să ţip, iar el să mă plătească. Se învăţaseră şi oamenii. Cum mă vedeau, mă strigau la ei. Nici nu mă apropiam bine că mă şi trezeam cu un şut în fund de mă sălta de la pământ, începeam să ţip, e drept că mă şi durea, cel care mi-o trăsese plătea, eu tăceam! Mă lovea altul cu palma peste faţă. Simţeam un curent cum îmi trece prin  obraji. Se înroşeau cu focul. Ochii se învineţeau. Ţipam! Mă plăteau şi tăceam, sufeream în sufletul meu. Ei râdeau. Se distrau. Le plăcea să mă lovească, eu suportam, câştigam un ban, o pâine, ce aveau, aia îmi dădeau. Dacă nu aşa fi stat să mă lovească, aş fi mers seara cu traista goală şi cu buzunarele sparte, nu ar fi fost bine. M-ar fi bătut nea Gheorghe, mă lovea şi mai tare şi fără folos pentru mine, adică nu primeam de mâncare. Aşa mai bine sufeream să fiu bătut de străini. Bine că le plăcea să mă bată. Abia mă aşteptau să apar dimineaţa prin faţa cârciumii. Erau pregătiţi să mă lovească. Să se distreze! Să râdă de durerea mea. Îşi ziceau unii altora: „ai văzut mă ce şut i-am băgat, l-am ridicat în sus de pe pământ”. Altul: „să vezi cum i se va face ochiul până diseară, vei zice că este al nevesti-mi după ce o buşesc bine şi ea îşi dă cu creion negru să acopere vânătaia”. „ Nu vă e, mă, milă de el?” A încercat într-o zi să-mi ia apărarea un nene. „De ce? Ştii ce bine mă simt după ce-l lovesc şi aud cum ţipă! Mă înfioară plăcerea, mă simt puternic!” „Eşti puternic  fiindcă ai lovit un copil?” „Auzi mă, da tu ce te bagi? Vrei să o iei în bot?”. Cu coada între picioare cel care mi-a luat apărarea a părăsit localul. De atunci nu mi-a mai pus nimeni niciodată parte.

-Băiatul meu drag cât ai pătimit! Hai să mâncăm, apoi vom vedea ce vom mai face.

-Mi-ai promis că mă înveţi carte, abia ştiu să înnumăr până la 100. M-a învăţat un beţiv, fusese mare sculă, acum a ajuns rău, cântă în local pe la mesele beţivilor pentru o ţuică.

-Te voi învăţa, vom vedea cum voi proceda, poate îţi angajez o învăţătoare.

După ce au mâncat, au mers în casă să se odihnească. Băiatul în dormitorul Anei, iar Maria în dormitorul ei.

Era o zi călduroasă, soarele ardea nemilos, nu se mişca nicio frunză, totul înţepenise. Nici păsărele care dimineaţă o încântaseră cu concertul lor, acum nu scoteau nici un sunet, se pitiseră la umbră departe de cuptorul verii.

În casă era răcoare, draperiile groase şi închise la culoare făcea ca zăduful de afară să nu pătrundă înăuntru.

Visa că ajunsese pe marginea prăpastiei, era alergată de o haită de câini sălbăticiţi şi înfometaţi, nu mai avea unde să fugă, aştepta să fie sfâşiată, atunci s-a trezit lac de apă, transpirase, fusese un coşmar, de afară se auzeau strigăte şi bătăi în poartă.

S-a şters cu un prosop, a dat un colţ de  draperie la o parte, se vedeau nişte capete peste poartă.

A îmbrăcat o rochiţă subţire. S-a privit în oglindă, cu pieptenele şi-a aranjat părul. Se cunoştea că dormise, a dat cu apă rece pe faţă, apoi a plecat spre poartă, gândindu-se la cine putea fi la o oră aşa de fierbinte.

-Bună ziua! Sunt Pupezescu de la asistenţa socială şi protecţia copilului a comunei, dânsa este colega mea.

-Poftiţi în curte să stăm la umbră!

-Lăsaţi, umbră este şi aici la poartă, Pupezescu avea vocea arţăgoasă.

-Cum doriţi, am vrut doar să fiu o bună gazdă. Maria bănuia că nu este de bine venirea ăstora.

-Aţi răpit un copil, cum aţi putut fi atât de inconştientă? Nu v-aţi gândit la repercursiuni? Suntem nevoiţi să facem cercetările preliminare, apoi să anunţăm Direcţia judeţeană a Protecţia Copilului şi să sesizăm organele de anchetă penală. Ştiţi cum se pedepseşte răpirea minorilor?

-Ce tot spui tu acolo maică? Cine a răpit copilul? De la cine l-am răpit? Cine-i sunt părinţii? Şi mai ales cine m-a reclamat? Maria era stăpână pe ea, nu făcuse niciun rău.

-Tatăl copilului a făcut reclamaţia. El a venit plângând la noi şi ne-a povestit cum i-aţi luat copilul, cum l-aţi furat şi îl ţineţi sechestrat. A dictat printre lacrimi şi sughiţuri, iar noi am scris plângerea, el nu ştie carte.

-Domnule Pupezescu, Gheorghe este tatăl biologic al copilului?

-Da, dar asta nu ar trebui să vă intereseze. Funcţionarul era pornit pe biata femeie, care, nu voise altceva, decât să ajute un suflet nevinovat.

-Dacă este tatăl bun? De ce nu l-a trimis la şcoală? De ce nu îi spune copilul tată, ci „nenea Gheorghe?”

-Pentru că este idiot, inadaptabil, bătăuş, introvertit şi în general are toate defectele. Am discutat şi eu cu el, nu scoţi nimic bun din gura lui, doar minciuni.

-Eu am alte păreri despre băiat. Este un copil absolut normal.

-Dacă este cum spuneţi, de ce la bătut pe Crinu, nepotul primarului, ştiţi cât ţine şefu la nepotul lui?

-Nu l-a bătut, ei au fost patru şi au sărit să-l bată pe Năsturel pentru că luase apărarea unui căţeluş pe care Crinu şi gaşca îl chinuiau. Iar dumneata vii şi îl acuzi tot pe băiat, doar pentru că nu are un bunic primar? Aflaţi de la mine că îl voi apăra cu preţul vieţii mele.

-Nu-l veţi apăra de loc, până-n seară voi veni cu poliţia să îl iau. Nu va scăpa nici de urecheala primarului, se va ocupa personal de el. Crinu şi cu ceilalţi, între ei era şi băiatul cel mic al şefului de post, puteau să omoare javra de câine, doar nu stricăm distracţia copiilor, pentru că unii au veleităţi de apărători ai animalelor. Ştii ceva? Până la urmă copiii vor declara că el omora câinele în bătaie şi ei au vrut să scape căţeluşul din mâna lui, iar el, Năsturel, a lăsat câinele şi i-a bătut pe băieţi. Ce zici coană mare? Îmi merge mintea? Pe el nu-l va crede nimeni, este idiot. Tot satul ştie că merge la cârciumă să fie lovit, ca mai apoi cei care îl loveau să-l plătească. Ce copil zdravăn la cap ar fi făcut aşa?

-Dacă Năsturel este idiot  fiindcă stătea să fie lovit de oameni în toată firea? Ei, bătăuşii, cum erau? Dar voi de la asistenţa socială ce măsuri aţi luat?

Maria nu înţelegea nimic, se uita la cei doi funcţionari ai primăriei şi nu-i venea să creadă că ei sunt plătiţi din banii comunei pentru a fi nişte slugi docile primarului. Dintr-o dată în faţa ochilor i s-a aşternut o perdea neagră, nu mai întrezărea nici o portiţă de salvare a micuţului Năsturel. Se învinovăţea că îl minţise! Că îi promisese o viaţă mai bună! Că îl va învăţa carte! Ce îi va spune când se va trezi? Că este o babă neputincioasă, care se pleacă la prima adiere de vânt? Că este o mincinoasă care a vândut iluzii unui copil? Nu, va găsi soluţii, trebuie să găsească, ţara asta nu poate fi toată ca Melciu şi oamenii lui. Undeva vor fi şi oameni cinstiţi, gata să rezolve o problemă în mod corect. Încă nu cred că am devenit toţi ipocriţi şi obedienţi faţă de cei puternici.

-M-am convins de ceea ce vreţi, nu aveţi nicio legătură cu legea, sunteţi doi parveniţi, fripturişti şi pupincurişti, două slugi docile ale primarului, nu m-aş mira să fiţi şi ai şefului de post. Plecaţi de la poarta mea! Slugi blestemate! Nu mai poate trăi nimeni cinstit din cauza răului vostru.

  Maria a intrat în curte şi a trîntit poarta în urma ei. A plecat direct în grădina de zarzavat. S-a plimbat printre rândurile de roşii şi straturile de ardei pe poteca plină cu iarbă verde. Se gândea la Năsturel. Cum va rezolva problema lui? Nu era ea femeia care să dea înapoi. Trecuse prin multe în viaţă. Nu era prima dată când, deşi cerul era senin, în sufletul ei să coboare nori negri, grei, ameninţători. Să picure otrava în urma unor trăznete şi fulgere care-i răniseră sufletul, iar veninul îi amărâse inima. Găsise soluţii. Trecuse peste perioada neagră, văzuse soarele răsărind din nou. Rănile sufleteşti se vindecau greu, dar se cicatrizau, la fel ca şi cele ale inimii. Nu întotdeauna găsise drumul cel bun. Fuseseră momente când se lăsase amăgită de frumeţea aleii, de florile mirositoare care o mărgineau, aici era minciuna, toate erau carnivore. Drumul era o fundătură. S-a întors. A luat-o de la capăt. Nu disperase, deşi nu i-a fost greu.

  Se despărţise de primul soţ după ce o lovise fără motiv, îi dădu-se o pală peste ochi doar aşa să vadă şi ea cine este şeful. Nu a ezitat. A plecat a doua zi cu copilul în braţe şi a luat-o de la capăt. După un an se recăsătorise, apoi a născut o fată. Au fost fericiţi, viaţa era roz. Aveau de toate. Până într-o zi când nemiloasa moarte i-a răpit omul drag, cel alături de care cunoscuse fericirea. A plâns! A jelit! A strigat! Zadarnic! Omul nu s-a mai întors.

  A plâns, un plâns liniştit, până când lacrimile i-au secat, a oftat din tot sufletul, a făcut o rugă scurtă către Dumnezeu, apoi s-a luat din nou la trântă cu viaţa. Nu s-a mai căsătorit. Şi-a dat copiii la şcoli!  Au învăţat bine. I-a susţinut. Au ajuns oameni mari, sunt pe picioarele lor. Nu a înfrânt-o viaţa, s-a bătut cu ea de la egal la egal. Nici acum nu o va înfrânge. Va găsi soluţii! Trebuie să existe! Va căuta, va alerga după dreptate. La nevoie îşi va vinde cămaşa de pe ea, doar să rezolve problema copilului.      Acum nu copilul era problema ei, ci cloaca de mafioţi din primărie, pe ei va trebui să-i spulbere!

-