vineri, 22 iunie 2018

Maria X


  Pe seară, când soarele obosit  de căldura de peste zi se uita spre apus să-şi caute un loc liniştit unde să  pună capul, pe poarta Mariei intra Mariţa şi Gheorghe.
-Intră, că nu are câinele dezlegat, hai cu curaj omule! Mariţa îl îndemna din spate pe Gheorge să intre, observase o anumită şovăială în atitudinea bărbatului.
Gheorghe curat îmbrăcat, bărbierit  şi spălat, părea mai înalt, mai împlinit la trup, ochii verzi, erau frumoşi, aveau ceva din culoarea smaraldului,nu mai erau duşi în fundul capului, părul şaten, faţa palidă,  buzele pline şi roşii formau o gură mică cu un rictus de răutate în colţul ei. Privirea era vicleană, se uita bănuitor, temător şi totdeauna pe lângă interlocutor.
Maria îi urmărea din spatele perdelei de la fereastra bucătăriei, când a văzut că se apropie a ieşit şi i-a întâmpinat cu zâmbetul pe buze:
-Bine aţi venit! Intraţi în bucătărie! E răcoare aici! Am ţinut ventilatorul să meargă până acum.
Aşa, luaţi loc la masă, o cafea, o ţuică cu ce vreţi să vă servesc i-a întrebat gazda după ce musafirii s-au aşezat comod pe scaunele din jurul mesei aflată în mijlocul camerei.
Doar Gheorghe nu-şi găsea locul, nu înţelegea prea bine de ce fusese invitat de Maria, era ciuşdit şi cu urechile ciulite.
Gazda era numai zâmbet, cu miere în glas a reluat întrebarea:
-Nu vă ruşinaţi, suntem oameni în puterea cuvântului şi nu ne pierdem în faţa unui păhărel.
-Eu vreau ţuică, e seară, beau un păhărel, mănânc, apoi mai văd ce fac, a început Mariţa vorba privind pe sub gene la Gheorghe.
-Puneţi-mi şi mie, nu o fi foc o gură de trăscău. Astăzi chiar nu am pus pe limbă nicio lacrimă de alcool. Mai aveam pitită o litră de vodcă, a găsit-o Vasilica, nu a recunoscut că a băut-o, în schimb nu se putea ţine pe picioare, iar când vorbea limba-i aluneca într-o parte ca la spânzuraţi, zicea că nu mâncase nimic, de aceea îi era cam rău. De mâncat şi eu cred că nu mâncase, nu mai avusese cine, se îmbătase rău. Vă rog să mă iertaţi, nu am venit aici să-mi bârfesc muierea! Coană mare spuneţi-mi, de ce m-aţi adus cu însoţitor?
-Nu ţi-a plăcut însoţitorul? L-a întrebat Mariţa, privindu-l galeş.
-Nu am spus asta, însă nu ştiu ce vreţi de la mine.
-Gheorghe, bea o ţâră de ţuică, apoi vom discuta, nimeni nu ne grăbeşte.
Bărbatul a luat ceaşca, a ridicat-o închinând în faţa gazdei, apoi a dat-o peste cap dintr-o înghiţitură. O secundă nu a reacţionat, o căldură plăcută i-a cuprins măruntaiele, instantaneu pe faţa lui a apărut un zâmbet. Maria i-a reumplut paharul. Gheorghe l-a golit şi pe acesta. Gazda nu s-a mai grăbit să-i toarne, bărbatul s-a uitat în ceaşca goală, apoi în ochii gazdei.
-Îţi umplu paharul imediat, vreau întâi să-mi răspunzi la o întrebare, eşti de acord?
-Sigur că da, nu am nimic de ascuns.
-Cine este Năsturel? Întrebarea a căzut ca un baros în capul lui Gheorghe, Maria îl păcălise cu înfăţişarea ei blândă şi cumva învinsă.
-De ce ar trebui să-ţi răspund? Gheorghe se încruntase, privire-i devenise rea.
-Băiete, dacă îmi răspunzi la întrebare şi vei face cum îţi voi spune eu, vei avea de câştigat, altfel nu ştiu dacă vei ieşi basma curată din povestea lui Năsturel. Maria îi vorbea ca o mamă, era blândă, însă hotărâtă, fermă şi neînduplecată.
Musafirul a simţit instinctiv că femeia este călare pe situaţie.
-Voi vorbi! Vă rog, mai turnaţi-mi o ceaşcă de ţuică!
-Îţi torn! Nu te grăbi să o bei! Va fi o seară lungă! Maria a turnat ţuica.
Gheorghe a început să vorbească, era precipitat, se bâbâia, nu-şi găsea cuvintele.
-Linişteşte-te băiete! Nu îţi voi face niciun rău, nu ăsta este interesul meu, vreau doar să înţeleg  despre ce este vorba. Aici este o poveste urâtă, pe asta vreau să o aud.
-Îmi daţi voie să fumez?
-Mergem la masa de afară, o vom muta în spatele bucătăriei, aprindem lumina şi  discutăm până dimineaţa, nimeni nu ne va putea vedea.
După ce au aranjat totul afară, Gheorghe şi-a aprins ţigara, a tras adânc un fum în piept, simţea cum îi ieşea prin unghiile de la picioare, a dat fumul afară uşor, parcă temătător că o dată fumul ieşit în el se va aşeza neliniştea.
-Năsturel este băiatul surorii mele, ea a fost omorâtă de un proxenet în Italia. A rămas copilul ăsta, nu ştiu cine o fi tatăl lui. Am certificatul lui de naştere, la rubrica „tata”scrie : „natural”.
Mi-a fost greu cu el, era o gură-n plus. Când mi l-a lăsat mamă-sa a fost bine, el avea vreo doi ani, iar banii pe care îi primeam din Italia erau mulţi, trăiam toţi boiereşte. După moartea ei, banii nu au mai venit, a început să ne fie greu, nu ne puteam descurca. Năsturel se făcuse de şcoală. Am discutat cu primarul, acesta a hotărât să-l ducem la fiică-sa, e medic psihiatru. Doctoriţa a completat o hârtie prin care l-a scos că este schizofrenic şi nu poate frecventa şcoala. Aşa am scăpat de o cheltuială în plus.
-Tu eşti asistent maternal? Maria lovise în plin.
-Da, adică nu, nu sunt eu, e Vasilica. Domnul primar cu ăia de la asistenţa socială au aranjat lucrurile. Nu sunt bani mulţi, însă cum nu avem alte venituri sunt bineveniţi.
-Copiii tăi merg la şcoală?
-Nu în fiecare zi, când au hăinuţe curate şi un bănuţ să-şi cumpere ceva de la chioşc.
-De ce trebuie să-şi cumpere, nu primesc gustarea la şcoală? Maria îl provoca, voia să afle tot, să înveţe poezia pe de rost.
-Aşa este! Primesc! De multe ori este stricată, nu o mănâncă! Poftesc la ceilalţi elevi când îşi cumpără de la prăvălie dulciuri, e greu să te uiţi la alţii când mănâncă, spuse Gheorghe cuvintele cu un oftat filozofic.
-Bea Gheorghiţă, hai Mariţo şi tu, nu te lăsa la plăvanul ăsta. După ce le-a turnat în ceşti, a luat chibritul după masă şi i-a oferit foc bărbatului care tocmai scosese o ţigară din pachet.
-Eşti rudă cu Melciu?
Gheorghe care privea în pământ, a ridicat brusc capul, a privit buimac spre gazdă, cu mâna tremurândă a ridicat ceaşca, a dat-o de duşcă, apoi a pus-o cu zgomot pe masă.
-Femeie, unde vrei să ajungi? Te-ai pus pe capul meu? Ce vină îmi aduci? De ce mă oropseşti? Lasă-mă să plec!
-Pleacă Gheorghe! Însă o dată ieşit pe poartă nu mai suntem prieteni. Vom fi în război! Dacă rămâi, devenim aliaţi!
-Devenim pe dracu! Habar nu ai cu cine te vei lupta. Cocoană, nu vei putea să învingi, eu sunt doar unul dintre cei mulţi. Nu te vei putea lupta cu ei. Gheorghe fuma nervos, se simţea încolţit, nu ştia cum să reacţioneze.
Maria calmă a repetat întrebarea:
-Ce rudă eşti cu primarul?
-Altceva nu mă mai întrebi? Ai pus placa asta şi o ţii într-una? Uite că nu îţi răspund! Să văd ce îmi faci?
-Linişteşte-te Gheorghe, bea un păhărel, cred că s-a făcut târziu şi vă macină pe la lingurică. A  intrat în bucătărie a luat un platou uriaş pe care se găsea mezel, dar şi roşii, ardei gras roşu şi ceapă crudă, îl făcuse din vreme şi-l pusese la frigider. A aşezat platoul pe masă, a pus furculiţe în faţa lui şi a Mariţei. Luaţi şi mâncaţi! Vă mai aduc dacă mai vreţi. După ce i-a îndemnat să mănânce, le-a umplut paharele, de fapt de cât pe al lui Gheorghe, Mariţa îl ţinea plin, nu mai voia să bea.
Au tăcut o vreme, musafirul a băut câteva pahare, a gustat şi din mezel fără poftă, nu intra în el. Era prins în cursă. Maria îl atenţionase că, dacă nu vorbea, îl va reclama că primeşte nejustificat salariu de asistent maternal.
După un timp Gheorghe a început cu vorbă moale:
-Sunt fratele lui de tată, recunoscut de taică-su, avem acelaşi tată. Sunt câţiva martori care pot depune mărturie că suntem fraţi, faţă de doi oameni a recunoscut chiar Melciu. După moartea lui Gheorghe Melciu, tatăl meu, primarul a declarat în faţa notarului că nu mai are alţi fraţi şi că este unicul moştenitor. Acum eu am aflat de toată tărăşenia prin unul al lui Vijulie care este avocat, Nae îl cheamă, ăsta m-a pus în gardă şi mi-a zis că, dacă vreau să-l distrug pe Melciu, să-i spun lui. Îl aranjează el.
Am fost la Melciu şi i-am spus că vreau partea mea de avere, intenţia mea era să-l mulg de ceva bani, nu aveam eu pretenţia la jumătate din sumă, dar măcar acolo ceva, tot era bun. Primarul, Lazăr, fratele meu, m-a asigurat că îmi va da o sumă de bani când va putea că acum e prins şi el cu multe probleme. În schimb m-a asigurat că îmi va da ajutor social fără să prestez ore şi o va face asistent maternal pe nevastă-mea. Mi-a surâs ideea, bomba acuma vine. Mai pune o ţuică cucoană că m-ai dat peste cap, acum îţi voi spune tot! A gustat din ceaşca cu ţuică abia pusă de Maria, a lăsat-o uşor pe masă, a privit lung  în ceaşcă, apoi undeva printre cele două femei într-un punct fix din neantul cerului senin şi înstelat. O pasăre de noapte cânta un tril vesel, o buhă i-a răspuns cu un tipăt, apoi s-a lăsat liniştea.
-Eu sunt şeful echipei celor care primesc ajutor social. Sunt două echipe, una a mea care are cam 100 de persoane între 18 şi 45 de ani şi altă echipă cu aceia care au peste 45 de ani.
Echipa mea, numită şi echipa fulger, este trimisă peste tot pe unde tocmeşte primarul lucrări. Totul este la negru. Primarul i-a banii. Mulţi bani! Îmi dă şi mie şi  oamenilor, nouă ne dă câţiva lei de căciulă şi câţiva litri de ţuică, suntem bucuroşi de trăscău. Suntem mulţumiţi şi că primim ajutorul social, suntem asiguraţi medical, mai luăm şi un ban. Muncim mult pentru ei. Lazăr i-a bani mulţi. Ca să nu se prindă nimeni ne mai trimite şi în raza comunei să facem câte ceva. Nu facem mai nimic, stăm în lopeţi toată ziua, ne pontează şi plecăm acasă. Ne-au văzut sătenii când trecem prin sat spre Primărie cu uneltele la spinare?  Ne-au văzut! S-a mai bifat o zi de activitate. De fapt niciuna dintre cele două echipe nu se omoară cu munca. Aşa e la noi. Ei, s-a făcut târziu, e timpul să plec. Gheorghe a încercat să străpungă întunericul de dincolo de raza luminii dată de bec. Era ca o perdea neagră din mătase,  densă şi înfricoşătoare. Lui Gheorghe nu-i era teamă, era braconier recunoscut.
-Ai drum lung Gheorghe, nu se vede nimic, mai bine rămâi la mine şi dimineaţă cum se crapă de ziuă pleci acasă, până atunci se trezeşte şi Vasilica din băutură.
-Bine zici ţaţo, găsesc eu un cuibuşor în toată casa mata să nu te smintesc nici pe dumneata din confort.
-Gheorghe, nu m-ai întrebat nicio vorbă despre copil? Chiar nu îţi este dor de el?
Gheorghe a pus capul în pământ.
-Îţi mulţumesc că ai grijă de Năsturel, fiindcă Vasilica îl oropseşte tare! Nu vreau să mă vadă, nu cred că mă iubeşte. Noapte bună!


O săptămână de zile mai târziu Maria a mers din nou la şcoală, de această dată fiind invitată de directorul şcolii.
Fiica ei o asigurase că o ajută cu orice sumă de bani, Alexa fusese nevoită să se întoarcă  la Bucureşti unde logodnicul ei o chemase pentru rezolvarea unor probleme urgente.
Maria a bătut cu emoţie în uşa cancelariei, din interior s-a auzit un glas care o invita să intre. A pătruns cu sfială şi a rămas în picioare lângă uşă.
-Intraţi doamnă! Imediat trebuie să sosească şi domnul primar. Vom avea o discuţie pe tema deschisă de dumneavoastră. Noi, cadrele didactice, vă susţinem în ceea ce vreţi să înteprindeţi. Ne-am făcut bine temele...
-Bună ziua la toată lumea! Ce fac intelectualii satului? Melciu era jovial, nu o văzuse pe Maria.
-Intraţi! Luaţi loc aici! Directorul cu mâna i-a făcut semn să se aşeze pe scaunul din capul mesei.
Domnule primar, vrem să facem un after scool social pentru elevii care provin din familiile defavorizate, în acest fel vom putea să reducem mult procentul de analfabetizare. Profesorii noştri au făcut o situaţie cu copiii care au abandonat şcoală şi cu aceia care nu au frecventat deloc cursurile şcolare. Cred că sunt în jur de 60 de copii în toate satele aparţinând de comuna noastră.
-Vă felicit! Frumos din partea voastră! Dacă nu costă primăria nimic puteţi face ce vreţi, sunteţi liberi. Folosiţi sala de sport! Ştiţi câţi bani am băgat în ea!
-Domnule primar sala de sport pentru a fi folosită are nevoie şi de dotări. După cum bine ştiţi, baia şi grupul sanitar nu funcţionează nefiind racordate la apă şi nici la canal. Nu au copiii nici măcar nişte mingii de handbal şi volei, nu mai spun de o saltea şi alte aparate complicate. În ce priveşte organizarea unui centru care să asigure masă caldă la prânz a copiilor defavorizaţi, de asemenea supravegherea de către un profesor a elevilor să-şi facă temele în cadrul şcolii după ore, iar seara la plecare să li se dea câte un pacheţel cu hrană rece, am luat unele măsuri. Pentru a deveni viabil acest proiect, am indentificat sala unde se poate  amenaja o sală de mese şi sală de studiu. Dumneavoastră domnule primar trebuie să mobilaţi camera cu mese şi scaune şi să participaţi la cheltuielile aferente cu mesele copiilor.
-Băi, v-am spus mereu să nu-mi cereţi bani, că nu am.  Aşa, sfaturi, vă pot da!
-Poate le daţi din banii pe care îi luaţi din munca la negru pe care o prestează echipa „Fulger”.
-Cum? Ce vorbă este asta? Cine îşi permite să spună asemenea enormităţi? Melciu căuta cu privire de vultur şi faţă de şacal să vadă cine a avut curaj să avanseze asemenea acuze. A înlemnit când a dat cu ochii de Maria. Ce este cu doamna aici? De ce nu m-aţi informat că aveţi invitat un străin la şedinţă?
-Domnule Primar, directorul calm, fără să se piardă din cauza acuzaţiilor făcute de edil a continuat, nu am considerat necesar. Ideea cu organizarea unui centru pentru ajutorarea copiilor nevoiaşi îi aparţine doamnei Maria.
-Dacă are idei să şi plătească, e uşor să propui apoi să pleci acasă lăsând pe ceilalţi să-şi bată capul, primarul era nervos, începuse să ridice tonul la toată lumea, vorbea autoritar ca un veritabil stăpân. Tu, dacă ai banii, poţi face ce vrei cu ei, însă nu-mi pune mie profesorii şi lumea săracă în cap. Primăria nu are bani, bugetul abia ne ajunge pentru cheltuielile curente.
-Puteţi da din banii voştri Melciule, niciun funcţionar din primărie nu este amărât, toţi aveţi averi colosale. Din ce bani aţi ridicat asemenea gospodării? Nu vă iau eu la întrebări, nu este treaba mea, însă aţi putea să faceţi o chetă la primărie pentru centrul pe care vrem să-l organizăm.
-Nu, nu vreau ca noi să dăm banii şi voi să profitaţi.
-Nu avem cu ce să profităm? Nu suntem oameni politici! Nu candidăm. Domnule primar, îţi propun o adevărată afacere, dacă susţii jumătate din cheltuielile care vor fi cu Centru, sunt de acord să te mândreşti  cu el în calitatea ta de om politic. Maria voia să smulgă cât mai mulţi bani de la primar, nu de la Primărie.
-Nu am bani, de unde să dau bani, sunt un biet bugetar. Am casă grea! Cheltuieli mari! Nu pot da niciun leu pentru Centrul vostru. V-aţi găsit voi mai cu moţ. De ce nu aţi venit întâi în audienţă la mine la Primărie, discutam cererea oficial, supuneam propunerea votului Consiliului, sigur că ar fi fost respinsă, dar asta însemna că parcursese toate etapele şi nu  fusese respinsă de mine ci de către consilierii din opoziţie. Chiar dacă mai stăteau un an acasă copiii fără să înveţe, în schimb eu puteam să-mi fac campanie electorală pentru la anul pe refuzul opoziţiei de a ajuta copiii defavorizaţi.
-Cum poţi fi atât de cinic primarule? Maria era îngrozită de faptul că pentru primar conta lupta politică şi nu bunăstarea cetăţenilor.
-Nu sunt cinic, sunt realist. Aşa se câştigă alegerile. Să fim serioşi! Crezi tu Maria că interesează pe vreun om politic, cu adevărat, viaţa oamenilor, binele lor şi progresul societăţii? Toate astea se întâmplă să fie puse pe agendă şi rezolvate o parte dintre ele dacă, aceste doleanţe se interferează cu nevoile omului politic. Politicianul când face un lucru bun pentru societate se gândeşte întâi ce câştigă el, fie bani, fie electoral. Rar va face un lucru din care nu va avea de câştigat. Politicienii, indiferent de partid sunt legaţi între ei cu lanţurile invizibile ale interesului. Se ajută când este cazul, chiar dacă nu sunt din acelaşi partid, sigur că celălalt îi va întoarce serviciul. Banii nu au miros şi nici carnet de partid. Banii sunt bani. Toţi vrem bani, nu contează cum îi putem lua, important este să ne umple conturile şi buzunarele, să dormim pe saltele pline cu bani. Să tremurăm de teama că ar putea veni o cerşetoare ca Maria care să-mi ceară din banii mei. Nu vă dau nimic! Nu am! Sunt sărac! Iar tu dacă vrei să ai Centru pentru copii, cheamă pe curva de fiică-ta să-ţi dea bani.
-Domnule primar vă rog să vă liniştiţi! Sunteţi în cancelaria unei şcoli, nu se cade să folosiţi astfel de cuvinte.
-Mai lasă-mă cu dădăceala didactică, uiţi că eu vă plătesc? Băi sărăntocilor, salariile voastre sunt la mâna mea. Nu vă ajut cu nimic! Nu meritaţi!
-Nu pe noi ne ajutaţi, ci pe copiii nevoiaşi ai acestor sate. Ce fel de om sunteţi domnule primar? Directorul se uita la Melciu cu o privire îngrozită, nu avusese ocazia până acum să vadă adevărata faţă a primarului.
-Staţi liniştiţi domnilor profesori, fiica mea va suporta toate cheltuielile. Apoi către primar: Melciule, câţi bani i-ai oferit fiicei mele să-ţi fie metresă?
-Ce vorbeşti tu acolo? Primarul se bâlbâia, nu se aştepta ca Maria să-l atace tocmai cu propunerea pe care o făcuse cu mulţi ani în urmă Alexei.
-Adevărul îl spun primarule. Fata mea te-a refuzat. De atunci, libidinos bătrân ce eşti, îi porţi sâmbetele Alexei. Îţi mai spun ceva, vine în sat şi va intra în politică, are de gând să candideze împotriva ta. Păzea Melciule!








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Vrem pace ori război?

  Suntem pe pământ de câteva mii de ani. Omenirea a trecut prin diferite faze de dezvoltare, Comuna Primitivă, Orânduirea Sclavagistă, Orâ...