Destinul cap. II

     

    Soarele se ridicase de mult pe bolta cerească. Razele lui încălzea pământul ud după ploaia caldă din noaptea care tocmai se sfârşise. Domnica, femeie cu gospodărie închegată, a ieşit din vreme să arunce grăunţe în ciocul păsărilor, să le pună apă proaspătă şi să le numere să vadă dacă sunt 25 de capete cu cei trei cocoşi cu tot. Era o mare bucurie pentru ea să audă cocoşii cântând de fiecare dată aceeaşi muzică şi totuşi, în fiecare zi o percepea altfel. Nu se îndura să taie niciun cocoş, deşi tare se băteau, de multe ori fusese nevoită să-l scape pe cel negru cu gâtul roşcat şi vârful penelor albe. Era mai mic decât ceilalţi care se uniseră precum ciobanii din "Mioriţa" împotriva celui înspicat. Păsările erau bucuria ei, iar câinele era prietenul. Cu el vorbea când era supărată, tot cu „Leul” avusese noroc ultima dată când fusese vizitată de fostul iubit, beat criţă. Deşi se despărţiseră de mai mult de un an, după o legătură de câteva săptămâni în care violenţa fusese la ea acasă, continua să vină când era beat. În acea seară s-a trezit cu el în curte, pentru că porţile fuseseră încuiate de cum coborâse soarele la culcare, sărise peste ele, din cauza băuturii a căzut ca un sac greu de pe vârful gardului. Femeia auzise din bucătărie bufnitura, a ieşit afară, după ce a aprins lumina în curte, s-a uitat peste tot cu atenţie, a zărit o mogâldeaţă căzută la rădăcina gardului peste stratul de flori. S-a apropiat cu teamă, l-a întors cu faţa în sus, s-a speriat când mâna lui s-a înfipt în beregata ei. Atacatorul o strângea cu o putere demenţială. Ar fi vrut să ţipe, să strige după ajutor, nu putea, din gâtul femeii ieşea doar un horcăit, la început puternic, apoi din ce în ce mai slab. Simţea cum o părăsesc puterile, nu ştia cine o atacase, avea o vagă bănuială că ar fi Stere, fostul iubit. Când se credea pierdută şi fără putinţă de scăpare, agresorul a slăbit o fracţiune de secundă strânsoarea, a fost suficientă pentru Domnica să scape din ghearele lui. Mai mult târându-se a ajuns la cuşca câinelui, i-a dat drumul şi l-a asmuţit. Câinele, un  metiş de ciobănesc mioritic cu dog german, uriaş cu labele ca de urs, a luat-o la fugă şi nu s-a oprit decât când a pus gura pe piciorul violatorului de domiciliu. Striga agresorul devenit agresat, urla de durere, pe măsură ce ţipa, câinele îl strângea mai tare. Picături de sânge se scurgeau pe lângă colţii câinelui, semn că Leul dislocase o halcă din pulpa bărbatului. Domnica privea cu satisfacţie răzbunarea oferită de câine, o bucura. Nu era adepta violenţei, însă ţipătul atacatorului, devenit victima sigură a patrupedului, îi încălzea inima după ce fusese la un pas de moarte.

    A chemat câinele, acesta s-a uitat la stăpână cu reproş, apoi la victima lui şi în cele din urmă a ascultat porunca stăpânei. A venit triumfător şi s-a aşezat la picioarele femeii.

    -Ce cauţi tu aici? Cum ai intrat? Ai sărit gardul? Voi suna la poliţie să vină să te ridice. Domnica era calmă, stăpână pe situaţie, nu se gândea să sune poliţia, voia doar să-l determine să se umilească în faţa ei.

    -Te rog, nu suna! Mă vor aresta, am încălcat interdicţia de a mă apropia de tine şi, pe deasupra, am pătruns în curtea ta prin efracţie. Stere, palid, cu pantalonii uzi, din cauza câinelui care băgase frică de moarte în el, se ploconea în faţa fostei iubite. Lasă-mă, te rog, să plec! Bărbatul, sprijinindu-se de gard, s-a ridicat în picioare. Din pulpa hărtănită de câine curgea sânge ca din gâtul porcului înjunghiat.

    Domnica l-a privit cu milă, cândva îl iubise, acum nu rămăsese nimic din ardoarea cu care îl privea altădată când se întâlneau. A impresionat-o sângele care curgea gros ca un râu învolburat în miniatură.

   -Stai să dezinfectez rana şi să te pansez, apoi să mergi la urgenţe să-ți pună copci. Îi vorbea egal, fără ură, ştia că de acum nu avea să mai sară gardul la ea.

    L-a pansat cu grijă, apoi i-a deschis poarta, poftindu-l muteşte, doar cu mâna întinsă, să iasă din curtea ei. Sper să găseşti un răspuns bun la urgenţe când te vor întreba ce câine te-a muşcat. Pe al meu îl supraveghez şi dacă va da semne de turbare, te anunţ. Te rog să ieşi din curtea mea şi să uiţi pentru totdeauna de mine.

    Stere a ieşit şchiopătând din curtea femeii, când s-a văzut ceva mai departe de poarta ei, crezându-se cumva în siguranţă, a strigat:

   -De mine nu scapi niciodată, să te păzeşti şi tu şi iubiţii tăi. De mâna mea vei pieri! Târfă, nu vei merge mereu cu dulăul după tine.

    Domnica a chemat câinele, după ce încuiase poarta, a mers în obor şi l-a lăsat slobod. De atunci în fiecare noapte femeia dădea drumul câinelui să patruleze prin toată curtea.

   A oftat, apoi a dat cu mâna peste faţă ca şi cum ar fi vrut să alunge o nălucă, s-a ridicat de pe buturuga pe care o folosea să tranşeze carnea, apoi a plecat spre casă. A intrat pe uşa din spatele casei care despărţea  bucătăria de terasa mare acoperită în care se găseau două mese rotunde din nuiele decojite şi opt  scaune din acelaşi material. A pus ibricul de cafea pe aragaz, apoi a bătut în uşa dormitorului unde-şi cazase oaspetele drag.

    -Intră! S-a auzit o voce somnoroasă de dincolo de ușă.

    Domnica a intrat sfioasă în camera lui Vlad. A privit furiş spre locul unde ar fi trebuit să fie, adică în pat. Din lateralul ei, aproape de uşă, bărbatul s-a apropiat.

    -Sărut mâinile! Am fost obosit, m-a luat somnul greu. Vlad ocolea adevăratul motiv pentru care se frământase mult timp în pat fără ca somnul să se apropie de el. Îl fascinase nurii gazdei, cum închidea ochii, îi apăreau în faţă  ţâţele ferme cu sfârcurile întărite, gurița cu buzele arzânde de dor şi braţele întinse, gata să-l primească într-o îmbrăţişare fierbinte şi puternică. Degeaba încerca să o alunge, revenea goală cu pulpele pline şi coapsele rotunde. Întindea mâna să-i atingă mătasea pielii, năluca dispărea şi o dată cu ea şi somnul lui. Într-un târziu, când cei trei cocoşi cântaseră de ziuă, l-a furat somnul. A fost somn adânc, fără vise, din care se trezise cu puţin timp înainte să bată gazda în uşă. Realizase că ziua era de mult în pâine. Se îmbrăcase în grabă, aşteptând un semn de la frumoasa lui gazdă.

    -Observ că eşti îmbrăcat, mergi la baie şi te spală, te aştept în bucătărie cu micul dejun, o cafeluţă aromată şi de ce nu, cu mine care.

    Vlad s-a spălat, apoi s-a bărbierit cu grijă aşa cum făcea în fiecare dimineaţă. Proaspăt ras, cu tonusul bun, a intrat în bucătărie fluierând o arie din Rigoletto pe care o cânta în rarele zile când era bine dispus.

    -Gata? Domnica s-a apropiat de el, cu braţele întinse l-a sărutat pe obrazul fin cu miros de lavandă. Mmmm, ce frumos miroşi! Ia loc la masă, să mâncăm!

    Vlad s-a aşezat pe scaunul indicat de femeie, era cinstea pe care Domnica îi arăta bărbatului, aşezându-l în capul mesei în timp ce ea ocupa un scaun aproape de el.

      Pe farfurie, în faţa lui, gospodina aşezase cu mult simţ culinar, ouă ochiuri gătite cu şuncă rumenă, împresurate cu roşii şi o jumătate de ardei gras şi roşu ca obrajii femeii.

     Au mâncat în linişte, se observa o anume stânjeneală în comportamentul lor, deşi Domnica, în prima parte a dimineţii a încercat să o ascundă, era copleşită de importanţa întâlnirii.

      -Ce vrei să facem? L-a întrebat Domnica după ce Vlad spusese un frumos şi drăgălaş „sărut mâna pentru masă”.

      -Vreau să aud povestea ta, îmi doresc să-ţi continui spovedania, aşa cum ai numit-o tu.

      -Nu te-ai plictisit? La semnul făcut cu capul de bărbat că nu, femeia a  continuat:

Bine, voi spune de unde am rămas.

      Anii de facultate au decurs bine, chiar foarte bine. Nu aveam prea mulţi prieteni, de fapt nu aveam niciunul. Toţi mi se păreau străini, iar discuţiile cu ei sterile, le consideram o pierdere de timp. Nu trăiam în aceeaşi lume. Ei vorbeau, glumeau, povesteau, se pupau fără jenă în văzul celorlaţi, nu erau înhibaţi, nu ştiau ce este pudoarea. Mi se părea  comportamentul lor ca fiind unul indecent şi pervers.

    -Domnica, vrei să mergem în parc? Vreau să ne plimbăm în timp ce discutăm despre trecutul nostru.

   -O idee bună, dacă Vlad ar fi privit atent faţa femeii, ar fi observat o uşoară îngrijorare pe ea. Mergem, există acolo o cofetărie minunată unde putem mânca o prăjitură grozavă.

     În câteva clipe s-au îmbrăcat pentru oraş. Vlad, ţinând-o de mână ca pe un preţios bibelou, cu ochii fixaţi mai mult pe trupul ei, tresărind la fiecare bătaie a inimi ei, pe care o simţea când se apropia mai mult cu braţul de pieptul frumos şi obraznic al femeii. Au preferat să meargă pe jos, să fie văzuţi de toţi oamenii cum, la braţ, păşeau în acelaşi pas pe cărarea deschisă a iubirii lor. Vlad recunoştea în sinea lui că era îndrăgostit până peste cap de Domnica, încă nu-i declarase iubirea, voia să-i audă povestea. Nu, nu se aştepta să-şi schimbe sentimentele, însă respecta decizia femeii, aceea de a nu ajunge în pat cu ea, decât după ce îşi va goli sertarele zăvorâte ale sufletului ei chinuit.

     Nu avea ochi decât pentru femeia care era în dreapta lui, pe partea interioară a trotuarului, așa cum îl învățase în liceu diriginta lui. Își amintea bine orele de dirigenție pe care, cu o severitate cazonă, le ținea diriginta lui, doamna Curt, o femeie înaltă, cu gâtul lung ce făcea ca frumosul ei cap cu cocul ca o pălărie de dorobanț să pară înfipt în gât ca într-un par. Doamne, parcă ieri fusese! O auzea și acum: „mă, când mergeți cu o fată pe trotuar, pe ea să o lăsați să meargă pe partea interioară a trotuarului, iar voi pe pe margine, în exteriorul lui, pentru ca ea să se simtă protejată.”  Domnica îl ţinea de braţ într-un fel aparte încât braţul lui se freca de sânii ei rotunzi prinşi într-un sutien ce părea prea mic faţă de mărimea lor.

    Se uita atent la bărbaţii pe care îi întâlnea, voia să fie pizmuit pentru femeia frumoasă ce era la braţul său. O considera pe Domnica ca un cadou suprem oferit de destin.

    Au ajuns în dreptul parcului, au intrat pe aleile pietruite care şerpuiau printre castanii uriaşi ce formau din coroana lor o umbrelă naturală. O răcoare plăcută i-a învăluit de la primul pas făcut sub bolta  copacilor din parc. Un stol de păsărele, locatare în crengile groase ale arborilor bătrâni, au zburat când ei au făcut primul zgomot cu picioarele pe pietrişul mărunt al potecii.

S-au afundat în adâncul raiului pământesc, acolo unde câteva păsărele cântau un lied de dragoste, în ajunul împerecherii.

     În drumul lor au trecut pe lângă mai mulţi tineri, fete şi băieţi care vorbeau tare, nu le păsa de cei din jurul lor. Erau stăpânii lumii, singurii locatari ai universului. Aveau un limbaj colorat şi indecent până la insuportabilitate. Când Vlad şi Domnica s-au apropiat de ei au început să-şi vorbească mai tare şi mai porcos. Fetele foloseau în înjurăturile lor, foarte deocheate, organul sexual al bărbatului de parcă şi lor le crescuseră aşa ceva. Se sărutau băieţii cu băieţi şi fetele cu fete într-un mod ostentativ şi sodomic. Cei doi au trecut fără să le dea importanţă, erau doar uşor stânjeniţi, mai mult ca părinţi ai unor copii de aceeaşi vârstă cu tinerii din faţa lor. Se gândeau cu groază dacă nu cumva şi  băieţii lor (Vlad avea un băiat de 17 ani, iar Domnica doi băieţi gemeni de 16 ani) fac la fel ca aceşti tineri.

     Nu trecuseră bine de grup când din spate s-a auzit un glas puţin răguşit al unui adolescent cu vocea în schimbare:

     -Bătrâne, dacă nu o mulţumeşti să mă cauţi pe mine să va fac pe amândoi, poate mă ajută şi gaşca. Un hohot de râs nebunesc a izbucnit din piepturile teribililor tineri.

     Vlad nu a răspuns, a căutat să iuţească pasul. Dintr-o dată s-au văzut înconjuraţi de grupul elevilor, pentru că erau elevi, privirile lor rele erau îndreptate asupra bieţilor oameni care s-au văzut neputincioşi în faţa găştii de derbedei. Ochii le luciau la toţi, semn că fumaseră iarbă, ori şi mai grav trăseseră pe nas.

    -Unde vă grăbiţi? i-a interogat un tânăr cu privirea rătăcită şi pumnii strânşi gata să sară pe ei. Între timp o tânără având piercing-uri în pavilioanele urechilor, sprâncene, nas, buze şi limbă, machiată strident pentru acea oră, s-a insinuat în faţa Domnicăi, a scos limba şi fără jenă a început să o lingă pe femeie pe obraz.

    -Nu-ţi place? Lasă că te fac eu să-ţi placă, a continuat fata jocul seducţie lascive spre scârba totală a femeii. Te fac târfa mea! Îmi vei mulţumi după ce te voi poseda peste tot cu limba asta plină de inele.

    -Măi băieţi, vedeţi-vă de treaba voastră, suntem oameni în vârstă, am ieşit să ne plimbăm, nu să ne stricaţi voi ziua. Vlad vorbea calm, dar ferm, nu voia să le facă rău, voia doar să poată pleca în linişte de acolo.

    -Uită-te la babalâc cum vorbeşte, are impresia că noi suntem copiii lui tocilari pe care mamiţa încă îi alăptează la sânul ei matern şi-i acoperă cu fusta să nu-i deoache lumea. Cel care vorbea părea a fi şeful grupului, avea mustaţa mijită, barba rară nerasă, ochii mari cu privirea absentă. La colţul gurii avea un firicel subţire de spumă. De aicea nu plecaţi până când nu vă avem, vom face dragoste cu voi, aşa ziceţi voi, noi spunem sex. Vă vom poseda toţi, nu contează că pe tine moşule te va avea unul dintre băieţi, iar pe tine târfă te vor avea fetele astea care au experienţă lesbi. Puneţi mâna pe ei! Parcul era pustiu la acea oră, doar ei, păsările cerului şi Dumnezeu erau în parc.

    Bădăranii au tăbărât pe Vlad şi Domnica. Vlad nu a vrut să rănească pe nimeni, s-a apărat cum a putut, nu a lovit. Banda se împărţise, unii săriseră pe femeie alţii pe bărbat. Erau la fel ca hienele care simt prada. Domnica aproape că fusese pusă la pământ, atunci Vlad a înţeles că nu este de glumă cu derbedeii care păreau pe deasupra şi drogaţi. Cum practicase în tinereţe boxul şi luase câteva lecţii de autoapărare, a considerat că a venit momentul să afle dacă mai este în formă. Primul pumn dat l-a adormit pe agresorul care era cel mai aproape de dreapta lui. Pentru o clipă grupul s-a cutremurat, apoi, la fel ca animalele care atacă în haită, s-au regrupat pornind un nou atac asupra lui Vlad. Bărbatul a început să aplice cu dărnice pumni tuturor celor care erau în faţa lui. Tinerii s-au retras. Doar fetele şi şeful lor care tăbărâseră pe Domnica încă se luptau cu ea. O puseseră la pământ şi îi ridicaseră fusta, lăsând vederii pulpele rotunde cu pielea albă şi mătăsoasă din care se scurgea un firicel de sânge, urmare a zbaterii picioarelor pe pietrişul potecii. Fără a mai sta pe gânduri Vlad a început să dea cu piciorul şi în stânga şi în dreapta nemai ținând cont dacă cel lovit este băiat ori fată, pentru el toţi erau agresori.

    Loviturile bine ţintite şi-au făcut efectul, derbedeii au luat-o la sănătoasa cărându-i cu greu pe cei răniţi mai tare. În fuga lor au trimis o rugăminte: „să nu fie daţi pe mâna poliţiei”.

    Cei doi s-au uitat unul la celălalt. Domnica l-a prins în braţe:

   -Eroul meu, eşti bine? Era îngrijorată pentru el, deşi ea fusese la un pas să fie violată ziua în amiaza mare într-un parc public .