28 aprilie -ziua mea de naştere

      Astăzi este ziua mea de naştere. M-am născut pe 28 aprilie 1951. În certificatul de naştere sunt trecut pe data de 29. L-am întrebat pe tata de ce mi s-a furat o zi în acte. Mi-a răspuns că a mers la primărie, pentru a mă declara „născut”, a doua zi de sf.Paști. Pentru a nu merge cu mâna goală a luat cu el o sticlă cu țuică de prune. Notarul primăriei, deși era până în prânz, deja era beat, asta nu l-a împiedicat să mai bea și cu tata câteva pahare de trăscău. Într-un târziu tata și-a amintit că mersese la primărie pentru a mă declara pe mine venit pe lume ca proaspăt cetățean al R.P.R(Republica Populară Română). Cum tata a mers la primărie pe 30 aprilie, a doua zi de sf. Paști, m-au trecut în acte că m-am născut în ziua ce abia trecuse, adică 29 aprilie. Asta este povestea prin care mi s-a scos foaia de parcurs a vieţii cu data de 29 adică în ziua de sf. Paști și nu cu data de 28, adică sâmbăta Paștelui. Așa se întâmplă când notarul este beat. Acum nu bag mâna în foc că tata a fost treaz.
Am să vă povestesc cum m-am născut. Biată mama, Dumnezeu să o ţină la dreapta Sa!, mi-a spus, cu harul ei de povestitor, toate acestea.
    În anul în care m-am născut primăvara a venit pe neaşteptate, fusese o iarnă grea. În bucătăria friguroasă din scânduri, prin care vântul fluiera în voie, tata împreună cu mama, care mă avea pe mine-n burtică, mâncau dintr-o strachină o mâncare din prune afumate cu urme de orez. Legumeau mâncarea, li se părea că strachina se golește mult prea repede. Era într-o vineri pe la unu fără un sfert, mâncau gânditori şi temători pentru sărăcia lor. Deodată, soarele a intrat prin micuța fereastră, tata a zâmbit, a împins strachina cu prune în faţa mamei, zicându-i:
“-Mănâncă tu, femeie! A venit primăvara! De acum nu mai murim de foame!”
    A avut dreptate tata, urzicile, ştevia, ştirul, loboda, lăptucile, ceapa verde de pe brazdă, hameiul, frunzele de păpădie (rucola) erau hrana lor de bază.
    Ziua în care m-am născut s-a nimerit să fie în sâmbăta Paştelui, mama împreună cu alte vecine terminaseră de frământat cozonacii. Urma să-i bage în cuptorul uriaş din curte în care tata arsese multe lemne, apoi controlase temperatura vetrei presărând mălai, cum mălaiul a ars cu mici scântei s-a considerat că uriaşa bortă încinsă e numai bună să primească în interiorul ei aluatul galben împletit şi dat cu ou pe deasupra, pus în tăvi care răspândea un  miros  puternic de vanilie.
    Doar că, mirosul de vanilie din aluat m-a făcut să îmi cer dreptul să ies la lumina zilei pentru a trăi momentul când cozonacii vor fi scoşi din cuptor gata copţi. Era ora 9,30 dimineaţa.
    A încercat mama să mituiască o vecină pentru ca aceasta să meargă în locul ei în casă să mă nască. Aici  deja era pregătită o saltea improvizată din paie puse direct pe pământ şi un cearșaf peste ele, asta era maternitatea, sala special amenajată pentru naşterea mea. Moașa se dezinfectase cu câteva cești de țuică date de dușcă, mulțumind pentru tratație lui tata și lui Dumnezeu cerându-I ajutorul ca toate să decurgă bine. Aşa că, mama a lăsat cozonacii în seama celorlalte vecine şi a mers în casă să mă aducă pe mine la lumina zilei pentru a fi martor când vor fi scoși din cuptor cozonacii gata copți. Se spune că eram un băiat rumen la faţă precum cozonacii din cuptor, cu ochii mari şi curioşi, voinic şi sănătos.
    Și acum divinizez cozonacii, mari, pufoşi, rumeni şi revărsaţi peste tavă, făcuţi în casă în cuptor mare de cărămidă.
    Sărut mâna mama! Te iubesc acolo unde eşti!