Destinul cap. IV

 

    O zi de vară caniculară. În cartierul mărginaş al micului oraş, de la poalele Bucegilor, casele erau vechi, construite din cărămidă arsă, călduroase iarna şi plăcute vara. Strada Principală era dreaptă şi separa mahalaua în două părţi egale și rivale. Partea din dreapta era considerată a fi așezată în partea de sus a orașului, iar partea din stânga în partea de sud și erau porecliți văleni, ori vălureni. Ambele cartiere era din vremuri de demult, însă cei din vale se așezaseră mai târziu în acea parte, majoritatea erau fugari de pe moșia unui grof din Baia, susenii le mai ziceau în derâdere și „vinitici”. De atunci trecuseră vreo sută de ani, însă rivalitatea tot persista, nu mai erau zavere între ei ca în trecut, dar „susenii” în discuțiile lor încă îi mai luau peste picior. Casele, aşezate din vremuri de demult, aveau garduri înalte şi porţi înflorate din stejar sănătos, acestea flancau uliţa de o parte şi alta. Orăşenii, în fapt ţărani emancipaţi care încă mai aveau pe bătătură câteva oi și ici colo câte o bivoliță rătăcită, plantaseră pe trotuar, în partea dinspre gard, flori din toate soiurile şi mărimile. La mare cinste erau florile pitici de piatră în toate culorile pământului, nici cârciumăresele nu erau mai prejos, alături de garofiţe şi ochiul boului, toate în culori pastelate, întregeau simfonia culorilor. Totul avea un aer rustic în cartierul cu iz rural al micului orăşel. Casa în care locuia Domnica avea o cameră pe partea de nord, aici era dormitorul ei de vară, era răcoroasă, plăcută şi ferită de gălăgia cotidiană a străzii. Ca o gazdă ospitalieră a oferit musafirului odaia preferată de ea.

Vlad se perpelise toată noaptea din cauza emoţiilor prin care trecuse cu o zi înainte. Se trezise cu greu. Îl furase somnul spre dimineaţă, dormise adânc, fără vise. Un ciocănit uşor în uşă l-a făcut să grăbească îmbrăcatul pantalonilor:

-Intră!

Pe uşă, Domnica s-a strecurat ca o umbră. Nici ea nu dormise, se gândise mult la aventura din ziua trecută, nu ştia cum avea să reacţioneze Vlad la păţania din ajun.

-Sper că nu te-am trezit! Domnica pusese întrebarea din pură curtoazie, îşi dorise mult să-l găsească treaz, ceva în sufletul ei începea să vibreze doar când se gândea la el.

-Nu, mă îmbrăcam, eram cu gândul la tine, sper că eşti bine. Episodul de ieri a fost unul cumplit şi am văzut că te-a afectat mult.

-Hai să mâncăm, vorbim mai târziu despre ce a fost ieri şi ce vom face astăzi. Femeia era îmbrăcată în într-un capot subţire, din mătase grena, lung până deasupra genunchilor. Nu avea nici un fel de machiaj, era obrazul ei curat fără riduri, doar cu uşoare cute ale pielii deasupra nasului între sprâncenele stufoase, însă frumos pensate şi îngrijite.

Au mâncat în tăcere mâncarea bine pregătită şi gustoasă.

-Cafeaua o bem afară! Domnica a luat ibricul şi o tavă cu două ceşti, apoi a pornit spre uşa care se deschidea în partea din spate a curţii. Vlad mergea în urma ei, ameţit de aroma plăcută a cafelei negre şi de mişcările unduioase ale femeii.

Au luat loc la o masă lucrată din nuiele de răchită fierte şi decojite, scaunele erau meșterite cu migală din acelaşi material ca şi masa. Era o plăcere să priveşti cerul, care, în acea dimineaţă, era tulburător de senin, un azur intens transmitea o stare de bine, doar undeva departe, spre orizont, acolo unde cerul săruta pământul erau câţiva norişori precum mieluşeii albi pe o apă albastră.

Vlad a rupt mirajul tăcerii, s-a smuls din propriile gânduri şi, cu riscul de a o răpi şi pe Domnica din propria visare, a spus:

-Îţi mulţumesc pentru masă, pentru cafea şi pentru tot ce faci, eşti o gazdă minunată!

-Îmi cer scuze pentru ce s-a întâmplat ieri în parc. Gazda era stingherită din cauza aventurii neplăcute trăite de ei cu o zi înainte. Se simţea vinovată pentru agresivitatea acelor tineri din oraşul în care şi ea locuia.

-Nu trebuie să te scuzi, oraşul e mare, nu eşti tu vinovată de lucrurile rele care se întâmplă în el.

În plus, trebuie să trecem peste acest episod, neplăcut ce-i drept, dar pe care nu noi l-am provocat. Hai mai bine să-mi povesteşti mai departe ceea ce ai început să-mi spui despre tine.

-Bine Vlad, voi continua! Domnica şi-a aranjat cochet o buclă rebelă de păr, apoi faldurile capotului. A tras picioarele de sub masă, unde erau puţin înghesuite, şi-a pus picior peste picior, cu partea mai dezgolită a pulpei rotunde cu pielea albă și netedă spre bărbat. Mâinile le-a aşezat pe masă cu palmele în sus. L-a privit pe Vlad, a văzut dorinţă şi curiozitate în ochii lui mari de culoarea smaraldului. Aşa cum îţi spuneam ieri, a început femeia povestea, la facultate nu am legat prietenii. Tata reuşise să omoare femeia din mine, făcuse un fel de maşină umană de calculat. Profesorii erau uimiţi de puterea mea de muncă. Iar eu îmi dedicam tot timpul studiului.

Prin anul III, un tânăr, frumos ca un Adonis, mai mare cu un an, îmi purta sâmbetele, însă, nu l-am lăsat  să se apropie de mine. Nu i-am primit nici florile, nici avansurile. Nimic nu mă făcea să-mi deschid uşa sufletului. Plictisit şi obişnuit să fie el cel curtat de fete, s-a retras lansând zvonul că sunt o fată fără suflet, fără inimă şi cu ochi de mort. Nu am încercat să ripostez, pe undeva îmi părea bine că voi fi lăsată în pace. Mi se părea o pierdere de timp să merg la întâlnire cu tineri imberbi, în loc să lucrez.

Să nu mai lungesc povestea. Am luat examenul de licenţă cu nota 10. După absolvire profesorul a ţinut să rămân la catedră, am refuzat politicoasă, deşi, propunerea mă măgulea.

Am rămas în Bucureşti şi m-am angajat într-o uzină militară, la acea vreme încă mai erau. După doi ani de muncă, pentru rezultate deosebite, am fost promovată în funcţie cu derogare de vechime.

Nu mă interesa decât munca, nu-mi păsa de colegi, de colege, nu dădeam prea mare atenţie înfăţişării mele. Nu frecventam saloanele de cosmetică, consideram că tinereţea mea este suficientă pentru  a fi plăcută.

Într-o zi când am venit de la muncă, eram extenuată, gândul meu se îndrepta doar spre plăcerea de a face un duş şi a bea o cafea aromată şi fierbinte, am găsit pe  banca din faţa blocului, plictisiţi de aşteptare, pe părinţii mei.

Veniseră intempestiv, eram surprinsă de vizită, nu de faptul că mi-ar fi fost dor de ei. Nu ştiam ce este dorul de părinţi, nu aşa fusesem crescută.

Pe atunci aveam o garsonieră în Drumul Taberei. De la uzină mergeam direct acasă, plecasem seara târziu de la serviciu, aşa cum făceam zilnic.

Când i-am văzut, m-am apropiat de ei şi i-am salutat impersonal. Mama a vrut să mă pupe, însă tata a apostrofat-o:

-„Lasă fata, te pomeneşti că uzi şi coada pisicii!

-Mi-a fost dor de ea, a ripostat mama înecându-se în plâns, însă tu nu ştii ce este dorul, tu ai inimă de piatră. Ai distrus sufletul copilei, un monstru ai făcut din ea.

În acea seară am stat de vorbă mult timp, discuţiile au fost ca între cunoştinţe vechi, nu cum ar discuta părinţii cu propriul copil.

Doar mama voia să se apropie mai mult de mine. Printre altele şi în treacăt, s-a interesat de modul în care  îmi văd viitorul. A pledat, e drept, stângaci, că ar fi bine să-mi întemeiez o familie.

-Mamă, i-am răspuns, nu mă pot căsători, nu simt nici o atracţie pentru bărbaţi. Eram liniştită, candidă când vorbeam, nu realizam că răspunsul meu putea îngrijora.

-Aoleu, fata mea, s-a impacientat mama, ce vrei să spui?

-Stai liniştită, nu mă interesează nici femeile. Pe toţi îi văd ca pe nişte oameni cu care sunt obligată să interacţionez. De ei, indirect, depinde salariul meu. Prin prisma asta îi văd pe toţi. De altfel, mamă, nu cred că modul în care am fost educată mă ajută prea mult să-mi fac relaţii de prietenie. Aminteşte-ţi, te rog, că în toată copilăria mea, până la 19 ani când am plecat la facultate, nu am avut nici un prieten, nici o prietenă. Am fost învăţată să mă port cu răceală şi dispreţ faţă de ceilalţi copii. Singura mea bucurie era atunci când scăpam de matematică, să pot citi o carte de beletristică şi nu doar culegerile lui Gheba.

Acum, după copilăria petrecută în mod spartan, îmi este greu, dacă nu imposibil, să leg prietenii. Sunt suspicioasă şi neîncrezătoare. Pe oricine se apropie de mine, îl privesc ca pe un profitor şi atunci îl resping. Oamenii au început să se obişnuiască cu felul meu de a fi, mă ocolesc, pentru ei, în folclorul lor, sunt „Muma pădurii”

-Drăcia dracului! Datorită educaţiei pe care ţi-am impus-o ai ieşit un bun inginer, a ripostat tata dur.

-Însă fără inimă şi cu sufletul vitregit. Sunt destui ingineri din promoţia mea care au crescut în familii normale. Am un coleg de la ţară, părinţii lui sunt agricultori, aproape analfabeţi, el a ieşit un inginer de excepţie şi un om de calitate.

-Ţi-ar fii bun ţie de soţ fata mamei, femeia se luminase la faţă la gândul că fata ei putea găsi un om adevărat drept bărbat.

-Nu mamă, mie mi-aţi distrus sufletul, aţi făcut din mine, o femeie care putea trece drept una frumoasă, o maşină de calculat, care, are marele avantaj că nu trebuie alimentată la o sursă de electricitate.

-Drăcia dracului! În loc să-mi mulţumeşti  căci am făcut om din tine, tu îmi reproşezi că ţi-am mutilat copilăria şi anii adolescenţei? Tata era siderat, nu înţelegea de ce nu-i mulţumeam. Toate argumentele mele le considera mofturi de domnişoară bătrână fără trecere la bărbaţi.

-Tată, provi dintr-o familie de ţărani care au muncit la colectiv. Cum au putut, te-au ţinut la facultate. Nu ţi-au interzis nimic, te-au lăsat să mergi la horă, la bal şi la ceaiurile dansante, mi-ai spus chiar, că şi dumneata ai organizat în casa părinţilor o seară dansantă. Te-au rugat doar să înveţi, fără să te terorizeze cu asta.

-Drăcia dracului! Auzi dragă la fiică-ta, mă judecă pe mine care i-am dat viaţă, pe mine, profesorul Vasile Vasilescu, tatăl ei! Era ofuscat de ceea ce îi reproșam.

-Dragule, a răspuns mama, ştii bine că nu ţi-ai dorit-o niciodată. Mi-ai spus că nu eşti pregătit să fii tată, ceea ce ulterior avea să se dovedească a fi un adevăr, de aceea mi-ai cerut, mi-ai impus, m-ai obligat să fac avort, deşi, ştiai bine că îmi puneai viaţa și libertatea în pericol. Însă pe tine te interesa doar bunăstarea ta, liniştea şi modul confortabil în care îţi petreceai timpul. Un copil presupunea, aşa cum a şi fost, ca tu, marele profesor de matematică, să treci în plan secund ca atenţie şi alint din partea mea, în prim plan ajungea boţul de carne venit pe lume. Ai fost un monstru. Domnica, fata mea, tu te-ai născut pentru că eu te-am vrut cu toată fiinţa mea, însă, nu a fost suficient pentru a învinge cerbicia celui care îţi este tată. A  trebuit să intervină soacră-mea, mama lui, bunica ta, pentru a-l obliga să accepte naşterea ta.

-Drăcia dracului! Da, aşa a fost, mă îngrozea gândul că o dată cu venirea ta pe lume, eu nu aveam să mai fiu pe primul loc. Drăcia dracului! Aşa a fost! Nu numai că nu am mai fost pe primul loc, însă, a trebuit să am grijă şi de tine, să te schimb, să te legăn, să-ţi fac baie. Drăcia dracului! Mult mi-ai complicat viaţa scumpo! Am fost un egoist. Am vrut toată atenţia nevestei doar pentru mine. Tu m-ai învins, nu am putut suport asta, încă te găsesc vinovată. Vasile era serios când vorbea şi îşi acuza copilul.

-Pe mine? Ce vină am avut eu că doi tineri fără simţul răspunderii au făcut dragoste fără să se gândească la consecinţe? V-am bătut eu în poartă şi voi m-aţi primit de milă? Nu, v-aţi călărit în mod iresponsabil. Apoi când a apărut copilul, voi îl găsiţi pe el vinovat? Câtă inconştienţă să arunci vina pe copilul plămădit de  tine  într-un moment de extaz sexual! M-ai urât tată fără să înţelegi că nu aveai acest drept. Ai distrus copilul din mine. Un om care, în sufletul lui, nu mai are nimic din sentimentele unui copil, este un om mutilat. Aşa sunt eu, un monstru.

-Nu-i adevărat fata mea. Eşti cea mai frumoasă, cea mai deşteaptă, eşti pe o poziţie bună în societate, eşti respectată de toată lumea.

-Mamă, sunt un măr frumos pe afară, dar găunos în interiorul lui. Dacă văd pe cineva care plânge, mă bucur, asta înseamnă că nu sunt singura care sufăr. Vreau să fiu o femeie normală. Să mă apropii de bărbaţi, să las bărbaţii să vină la mine. Să găsesc unul care să topească sloiul de gheaţă din sufletul meu. Nu pot, sunt stângace, îmi este teamă de ei şi atunci îi resping cu brutalitate. Deja în întreprinderea noastră bărbaţii mă ocolesc, femeile mă salută în batjocură. Nu sunt percepută ca fiind una de-a lor.

-Domnica, scumpa mea, mută-te în alt oraş şi ia-o de la capăt. Ai forţa să te schimbi, să devi un om sensibil, mergi şi caută-ţi perechea! Încearcă să împarţi greutăţile vieţii, chiar şi bucuriile cu cineva care să-ţi fie drag, la vederea căruia să te bucuri de fiecare dată. Marta plângea din cauza suferinţei unicului  copil.

-Mamă, e greu, am răspuns cu lacrimile şiroi pe obraji. În fiecare bărbat îl văd pe tiranul de tata. În fiecare potenţial iubit revăd scenele de groază în care erai pedepsită din cauza mea pentru motive puerile. Dacă voi întâlni un asemenea monstru, ce voi face? Încotr-o o voi lua?

Nu voi putea să sufăr, cum ai făcut-o tu. Ţi-ai înmuiat lacrimile în iubirea pentru mine. Ţi-ai înăbuşit strigătele de neputinţă în dorinţa de a mă vedea fericită. Însă nu eram, simţeam că tu nu eşti fericită şi ştiam şi din ce motiv.

-Drăcia dracului! Tu vorbeşti despre mine de parcă nu aş fi de faţă. Tu nu mai ai nici un pic de respect? Aşa te-am educat eu? Vasile nu înţelegea cum de fata lui îl ura aşa de mult. Ştia că nu sunt în cele mai bune relaţii, însă nu se aştepta să fie detestat.

-Aşa m-ai învăţat. Cât am stat în casă cu tine, pe mine şi pe mama nu ne-ai scos din proaste. Nimic din ceea ce făceam nu era bine. Doar tu şi ziarul tău eraţi dumnezei. A, mai era ceva, nuiaua din corn adusă de la ţară cu care ne loveai peste picioare atât pe mine cât şi pe mama. Toată copilăria şi adolescenţa am avut pulpele inferioare ale picioarelor brăzdate de dungi vineţii, semne ale loviturilor cu care mă „blagosloveai”. Nu am putut purta rochiţe ca celelalte fete, m-am îmbrăcat doar în pantaloni pentru a ascunde „mângâierile” tatei. Mama, deşi avea cele mai frumoase picioare, niciodată nu le-a putut arăta, tot timpul a îmbrăcat pantaloni, ori a purtat rochii lungi care să ascundă urmele „iubirii” tale transmise cu nuiaua de corn. Ai fost un criminal!

-Drăcia dracului! A răbufnit tata. Ce ţi-am spus eu femeie să nu venim la nebuna asta! Nu am scăpat de gura ta proastă. Uite acum, eşti fericită de felul în care se poartă propriul meu copil cu mine?

-Da, este minunată! A spus ea tot ce trebuia să-ţi spun eu de-a lungul căsniciei noastre. Am fost laşă şi nu te-am înfruntat. Am încercat să-ţi dau respectul cuvenit. Am fost o femeie de modă veche, supusă bărbatului, în ciuda pregătirii mele intelectuale. Ce ai făcut cu respectul meu? Te-ai şters la cur cu el şi cu mine, chiar şi cu fiica ta. Acum încearcă să-ţi plătească pentru toate persecuţiile din copilărie şi, sinceră să fiu, o admir pentru curajul ei, eu am rămas o gâsculiţă proastă. Nu sunt mândră de mine. Te-ai jucat cu mândria mea de femeie, de profesor, de om. Ai distrus tot în calea ta, unde tu ai călcat, iarba s-a uscat instantaneu, doar otravă a fost în sufletul tău. Şefii  efemeri pe care i-ai avut la şcoală, au fost regi pentru tine, te-ai făcut preş în faţa lor, le-ai lustruit bocancii şi i-ai pupat în fund doar să te bage în seamă. Mai târziu când ai ajuns tu director, pe unul dintre aceia, în faţa căruia făcuseşi frumos, nu te-ai lăsat până când nu l-ai băgat în puşcărie, deşi omul nu avea nici o vină. O, cât de odios ai fost!

-Mamă, niciodată nu ai ştiut ce a făcut Samoilă, unchiul meu, fratele lui. Într-o zi, aveam vreo 13 ani, eram în curte în partea din spate între magazia de lemne şi fânărie, făceam plajă. Eram îmbrăcată în costumul de baie pe care mi-l cumpăraseşi să mergem la mare. Stăteam nepăsătoare, ştiam că acolo nu putea nimeni să mă vadă, eram bine ascunsă. Eram pe pătură, întinsă pe burtă cu picioarele larg desfăcute, mă bucuram de primele raze ale soarelui de dimineaţă.

Unchiul a intrat în curte, cum nu a văzut pe nimeni, a pătruns în partea din spate cu gândul să meargă în grădină. M-a văzut. Cred că aţipisem, nu l-am simţit când s-a apropiat de mine. S-a aşezat pe pătură şi a început să mă mângâie pe picioare, mă mângâia atât de fin, cu palmele lui nemuncite, încât îmi producea senzaţii nebănuite. Dacă a văzut că nu zic nimic, a băgat mâna prin slip, a ajuns la fund, am simţit o uşoară tresărire a mâinii, apoi a început să mă mângâie. Atunci m-am trezit, crezusem că visez, nu mică mi-a fost mirarea când l-am văzut pe Samoilă care, în loc să-şi scuze pornirile animalice, s-a întins lângă mine a pus un picior peste picioarele mele, apoi a încercat să mă întoarcă cu faţa în sus să mă sărute.

L-am întrebat, eram calmă, ce vrea? Nu înţelegeam nimic, nu eram pregătită pentru o asemenea situaţie.  Samoilă mi-a spus, privindu-mă lasciv în ochi, că vrea să fie primul meu bărbat, că sunt o femeie de acum, este adevărat că eram destul de dezvoltată. „Sunt un copil, am doar 13 ani, nu mă interesează ce spui dumneata”. Nu voiam să mă cert, ştiam cât ţinea tata la el.

-Domnica, mi-a zis Samoilă, va fi bine, ai să vezi că tu mă vei ruga să mai vin la tine. În timp ce îmi vorbea încerca să-mi tragă chiloţii jos de pe mine. Am început să ţip, asta l-a incitat şi mai tare, în loc să mă lase, mi-a pus mâna la gură şi mi-a tras chiloţii de pe mine, de fapt i-a rupt. S-a descheiat la pantaloni, atunci, într-un moment de neatenţie l-am lovit între picioare, a ţipat de durere, eu am fugit, el a strigat în urma mea: „nu vei scăpa, te voi face târfa mea.”

I-am povestit tatei tot ce s-a întâmplat...

Domnica s-a oprit din povestit, a băut o gură de cafea. Vlad a înţeles prin ce trecea sufletul ei, i-a prins mâinile, apoi a mângâiat-o pe obraz:

-Facem o pauză. Merg să cumpăr nişte mici şi două beri, încingem grătarul şi facem o petrecere.

Femeia s-a ridicat în picioare, a ieşit de la masă, bărbatul a urmat-o. Ea l-a prins cu mâinile pe după ceafă, l-a apropiat de gura ei şi l-a sărutat prelung. Era primul sărut pe care îl trăia cu adevărat.