Iubirea dintr-o primăvară fierbinte Cap. IX

      Până vă îmbrăcați voi, eu pun tigaia pe plită, în ea voi fărâma niște mămăligă rece și niște brânză tare pe toate le voi amesteca  cu patru ouă pe care le voi turna în untura în încinsă. Vom mânca niște puricei cu brânză și ouă, va mai dura până ne vom înturna acasă, e bine să nu ne apuce slăbiciunea de la lingurică.

      -Trezește copiii, să arunce o țâră de apă pe față, altfel vor fi adormiți toată ziua. Și hai femeie mai repejor, mintenaș se crapă de ziuă și ne facem de ocara satului plecând ultimii la câmp.

      Gheorghe a pus tigaia din fontă cu piciorușe subțiri pe gaura plitei după ce luase durile, să fie mai aproape de flacără, să nu zacă pe plită , cum zicea biată mamă-sa, Bălașa, când untura a început să sfârâie a dumicat două felii de mămăligă rămase de seara, a amestecat cu o lingură din lemn firimiturile de mămăligă cu brânza și ouăle până ce au devenit arămi. A pus masa rotundă cu trei picioare în mijlocul casei, apoi s-au așezat toți pe scăunele. Au mâncat pe săturate, fără să se plângă de mâncare, dar nici de faptul că au fost treziți cu noaptea în cap. Doar prâslea s-a burzuluit un pic, ar fi vrut să mai doarmă, însă Lixandru l-a potolit repede.

      -Băiete, obișnuiește-te cu greul, va veni o zi când va trebui să iei singur astfel de hotărâri. Dacă vei fi un miorlăit și un alintat, nu vei fii bun de nimic. Ai văzut câți oameni sunt săraci în satul ăsta din cauza lenei? Preferă să stea la taclalele pe marginea șanțului, zi de vară până-n seară, iar seara să trimită muierea cu strachina în sat să cerșească mălai de la unul, o lingură de untură de la altul, să aibă ce mânca, altfel mor dracului cu copiii de foame în casă. Așa vrei și tu să fii?

      -Nu, neică, nu vreau așa, însă îmi era somn. După ce mi-am răcorit fața cu apa rece din găleata de afară căreia tata îi spărsese gheața, acum mă simt în stare să mă lupt cu munții care se văd câteodată în zare,  când cerul este senin.

      S-au ridicat cu toții de la masă. Lixandru și Gheorghe au ieșit să înhame caii. Filofta împreună cu Costică  au cărat nuiele de richită, tăiate din zăvoiul iazului, legate în snopi și pe care le-au pus în căruță. Didina a deschis larg porțile. S-au urcat în căruță, și-au făcut semnul cruci apoi Lixandru a atins blând caii cu biciul. Căruța a prins a se urni din loc. Didina s-a grăbit să închidă porțile în urma carului care ieșea în pasul cailor. Din mers s-a urcat și ea.

      -Lixandre, dă bice cailor să ajungem mai repede, înghețăm naibii în căruță.

      O oră mai târziu deshămau caii. Filofta, Didina și Costică cu secerele în mâini au tăiat câteva brațe de mohor pe care l-au pus în cutia căruții să aibă caii ce mânca cât iei vor avea treabă.

      -Femeie, tu și Didina legați snopii. Eu cu Lixandru și Costică vom tăia. Luăm fiecare câte trei rânduri de coceni. Să tragem tare să terminăm de tăiat și legat cocenii până pe la prânzul ăl mic.

      Doar Gheorghe vorbea. Lixandru și Costică tăcuți, încrâncenați, de parcă bieții coceni erau cei mai mari dușmani ai lor, înfigeau aprig secerile în trupurile lor, îi tăiau o palmă mai sus de pământ., apoi îi așezau brațe , brațe, cât să facă femeile snopi din ele.

      Apusese luna, în locul ei rămăsese o dungă roșie care brăzda cerul. Ziua se strecura printre lanurile de coceni. La răsărit cerul luase foc. Soarele se trezise din somn, de acum se va ridica copăcel.

      Gheorghe cu ai lui ajunseseră în capul locului, pentru întoarcere mai era puțin de tăiat și legat. Au hotărât ca Lixandru și tată-su să încarce căruța cu snopii de coceni, iar Costică cu Didina să taie ce bruma mai era de tăiat, iar  Filofta pe urma lor să lege cocenii tăiați.

      -Bună dimineața, oameni buni! Un bărbat răsărise în fața lor din lanul de porumb rămas necules, din tarlaua vecină.

      -Bună dimineața, Anghele! Ce vrei? Nu știi că ne-ai produs o mare stricăciune? Îndrăznești să vii la noi să ne dai binețe de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic? Ce fel de om ești?

      -Unul prost, așa să știi dumneata. Acum regretă tot ce a făcut, ar vrea să dea timpul înapoi . Gheorghe, Gheorghe, mi se usucă băiatul în bătătură de dragul fetei tale. S-a vindecat rana făcută de cuțitul sceleratului, doar rana din sufletul lui nu se ogoiește. Te iubește Didina mamă, s-a întors Frusina spre fată. Nu mănâncă, nu bea, nu face nimic, doar privește înspre casa voastră și oftează. Cu tac-su nu a mai scos vorbă de când l-a tăiat Spirache, atunci s-a supărat rău pe nemernicul ăsta, pe care-l vezi aici, gata să vă ceară iertare, de-l veți putea ierta vreodată, mai ales Didina nu cred să-i vorbească cât va trăi în astă lume. Frusina era o femeie cu scaun la cap. Calculată și cu drag pentru familia ei. Însă era dreaptă, nu ar fi oropsit pe cineva pentru a-i fi ei bine, sau unuia din casa ei. De aceia atunci când Anghel scosese acele vorbe de ocară despre fata lui Lemnaru ea l-a pus la punct pe bărbatul ei nesocotit. Zile întregi nu i-a adresat vreo vorbă, nu l-a băgat în seamă, nici strachina cu zeamă nu i-a pus la masă.

      -Gheorghe, Filofto, dați-mi fata. Lasă copiii să facă împreună casă, se iubesc oameni buni. Nu-l băgați în seamă pe neisprăvitul de Anghel. A greșit, o știe și el, de aceia vrea să-și ceară iertare de la voi. Roagă-te, mă, închină-te în fața acestor oameni care nu ți-au făcut niciun rău, în care, tu ai aruncat cu noroi fără să-ți pese de răul pe care îl faci Didinei și părinților ei.

Anghel Titirez se gârbovise în ultimul timp, slăbise și mai mult, ochii îi ajunseseră în fundul capului. A ridicat capul fără să privească în ochii pe vreunul din familia Lemnaru. Lacrimile i-au inundat obrajii, plânsul l-a podidit fără să-l mai poată opri. A căzut în genunchi în fața Filoftei:

      -Mă iartă, dacă poți, iertați-mă oameni buni. Răul pe care vi l-am pricinuit nu poate fi ușor șters, nici uitat, însă îmi intrase în cap că mă chiaburisem. Începusem să privesc lumea de sus. Gheorghe, am fost prea sărac, pământul primit în primăvară îmi luase mințile. Am greșit față de voi, am greșit față de Vasile al meu și de nevastă. Ajutați-mă să devin iar om la locul meu, așa cum am fost până în primăvara trecută.

      -Mamă, a intervenit timidă în discuție Didina, lasă-mă să merg după Vasile, îmi este tare drag!

      -Nu acum este momentul să facem înțelegeri, avem alte treburi de rezolvat. Zoriți că mintenaș se face prânzul ăl mare și noi nu am gătat cocenii. Anghele, mergi în drumul tău, vom vedea ce și cum, acum avem treabă. Haideți măi, dați zor! Gheorghe, din căruță, unde așeza snopii să încapă cât mai mulți, însă să nici nu se răstoarne, își îndemna nevasta și copiii la treaba.

      -Anghele, ajută pe Lixandru să încărcați mai repede, eu am să leg, alături de Filofta, snopii de coceni. Lasă-ne să te ajutăm, a spus Frusina privind în ochii Filoftei, împreună vom putea să facem multe. Vă spun eu că s-a schimbat Anghel, nu mai are mărirea în cap, și-a scos-o singur când a văzut că nu-i mai vorbim nici eu nici Vasile, atunci a înțeles el cât a putut fi de prost.

      Filofta s-a uitat la Gheorghe, a înțeles din privirea lui că acceptă ajutorul celor doi:

      -Vino, Frusino și ajută-ne, vom vedea cum vom face cu copiii! Trebuie să aranjăm lucrurile cu temeinicie, nu în pripă, legătura lor trebuie să fie pentru toată viața.

      Soarele se ridicase de trei sulițe pe cer. Începuse să se încălzească, bruma topită de razele calde cădea în picuri mari de la streșinile caselor. Familia Lemnaru ajunsese cu bine acasă. Sprijinul celor doi Titirezi  făcuse ca treaba să fie terminată mai repede. Se despărțiseră fără resentimente. Filofta îi șoptise Frusinei la ureche că o așteaptă pe la ea înainte de lăsatul secului.

      O zi calmă de noiembrie, frigul venit prea din vreme plecase în alte zări, era o zi călduță care nu prevestea nimic rău. Ultimele frunze galbene rămase în pomi, ca niște haine uitate pe într-un dulap vechi, erau neclintite, vânturile înțepeniseră în intersecția rozei-vânturilor. Soarele, blând, mângâia pământul, iarba uscată era păscută de animalele scoase din nou din grajduri, după ce fuseseră închise mai mult de-o săptămână cât durase puseul gerului.

      Din creasta malului se cobora pe ulița satului un țăran îmbrăcat în suman din postav, lung și vechi, ros pe la mâneci și pe la poale, în picioare era încălțat cu opinci rupte, iar pe cap o căciulă neagră, desfundată, din piele de oaie. Pe umeri avea o boccea dintr-o bucată de velință țesută în casă, atârnată în vârful unui toiag pe care îl purta pe umeri. Țăranul mergea călcând ușor, parcă nu vedea drumul, se uita atent la casele pe unde mergea. Căuta ceva, ori pe cineva, nu îndrăznea să întrebe, deși se întâlnise cu câțiva localnici pe care-i salutase cu bună cuviință. Aproape de biserică a văzut un băiețaș la vreo 12 ani, s-a apropiat de el și, după ce l-a studiat fugitiv l-a întrebat:

      -Flăcăule, în sat la voi este unul Beteșug, Belciug, Lacăt, nu mai știu cum îl cheamă, m-a rugat cineva de la mine din sat să-i spun o vorbă despre o rudă îndepărtată de-a lui, însă, să nu râzi de mine, că-s om bătrân, am uitat cum mi-a spus vecinul că îl cheamă. Străinul privea viclean copilul  ce luase în serios spusele lui.

      -Nene, mai jos câteva case este o gospodărie mare, frumoasă, acolo stă unul Belciug, e doar el cu muierea lui, băiatul este la ocnă, a tăiat cu cuțitul pe nea Vasile Titirezu. Întreabă la ei, poate chiar acolo trebuia să ajungi. Mergi sănătos! Băiatul a plecat după ce a mai ridicat o dată palma în sus în semn de salut.

      Ajuns la poarta chiaburului a vrut să intre, fără să strige, nu voia să facă multă gălăgie, însă zăvozii, care erau liberi prin curtea largă, au sărit pe el. Omul s-a retras și a tras portița în urma lui, frica era cu atât mai mare cu cât, în tinerețea lui fusese mușcat rău, într-o iarnă geroasă de doi câini, ai preotului din sat, ce scăpaseră pe drum tocmai când el trecea de la bunica lui cu o bucată de șorici de porc ascunsă în dulama lungă, peste care era încins cu o sfoară de cânepă. S-a apărat cu forța copilului, însă câinii, niște ciobănești afurisiți, îl puseseră jos, noroc cu preoteasa care se nimerise cu găleata să ia apă din fântâna de peste drum de casa ei, abia l-a scos din gura dobitoacelor. Fusese hărtănit rău. Nevasta preotului l-a îngrijit două săptămâni cât a zăcut după urma rănilor. De atunci rămăsese cu frica de câini.

      Dumitru, cum a auzit câinii că latră, a înțeles că este cineva la poartă. Cum gardul și porțile erau înalte, nu putea alici cine se nevoise să vină la el la poartă. A dat gură câinilor, aceștia s-au potolit și s-au retras la cotețul lor undeva în fundul curții. Belciug a deschis poarta pornit să ia la șuturi pe cel care se oprise să cerșească, ori să ceară cu împrumut. Se jurase să nu mai ajute pe nimeni, după ce i se luaseră 12 hectare de pământ din cel mai bun când fusese înfăptuită reforma. Le și spuse atunci:„ bă, aveți pământul, însă nu aveți atelaje, nu aveți sămânță, nu veți avea ce mânca până la recolta viitoare, tot la Belciug veți veni, am să vă dau p-asta”, Belciug  a lovit cu mâna dreptă cotul mâini stângi, balansând antebrațul stâng cu pumnul închis. Se ținuse de cuvânt, nimănui nu dăduse un ciur de mălai, nici împrumut, nici de pomană, doar pe bani vindea de la moară.

      S-a uitat atent la țăranul cu fața trasă, neras, cu ochii vioi și inteligenți, la mâinile lui, ce nu păreau a fi muncite, apoi l-a întrebat ce dorește.

      -Nimic pentru mine, aduc vești de la băiatul dumitale, e bine sănătos, nu ai vrea să mă bagi în curte? Nu-mi doresc să fiu recunoscut de cineva. Vocea țăranului era oarecum poruncitoare, se simțea omul care dăduse ordine în viața lui.

      Dumitru a aruncat o privire în lungul drumului, nu se vedea nimeni, era pustiu, atunci s-a tras într-o parte din dreptul portiței și l-a poftit pe musafir să intre curte.

      -Intră, mergem să stăm de vorbă, se pare că dumneata chiar ai multe vești, nu știu dacă toate bune, însă, sigur importante, mai ales pentru mine.

       Au intrat sub o polată acunsă de ochii lumii în spatele casei, acolo aveau sobă din cărămidă cu plită și cuptor , o masă mare, lungă și cu bănci din lemn pe pari bătuți în pământ. Aici mâncau, vara, oamenii care munceau în curtea lor. Acum treburile erau pe sfârșite, dăduse drumurilor la majoritatea slugilor să-și petreacă iarna acasă. Oprise doar omul care se ocupa de moară și ajutorul lui. Mai avea tocmiți pe simbrie bună, pentru o lună de zile, șase țărani care  îi aduceau lemne din pădure cu cele două căruțe ale lui.

      -Aritina, adu femeie o cană cu țuică și pune ceva de-ale guri pe masă, avem un călător flămând și însetat nu vreau să plece din casa lui Belciug neomenit.

      Femeia urmărise pe după perdea tot ce se petrecea în curte, nu i-a plăcut țăranul jerpelit și murdar care semăna mai mult a cerșetor când l-a văzut așezându-se la masa lor.

      -Dumitre, de ce l-ai băgat în curte, dacă îți era milă de el îi puteai duce ceva la poartă, tu spuneai să nu aducem în curte toți nespălații și acum ce faci? Aritina, mai împlinită ca în tinerețe, încă frumoasă, la fel de aprigă și de rea, stătea cu mâinile în șolduri în fața celor doi.

      -Muiere, ce vorbă am spus eu? De când te tocmești tu cu mine? Aud? Dă-i drumul unde te-am trimis și să nu-ți mai aud pliscul că acuși ți-l tai. Înțelesu-m-ai? Belciug se ridicase în picioare cu burta lui mare răsfrântă peste chimir, a apucat o cană de pământ ce era pe masă și a aruncat cu ea după Aritina care, înțelegând pericolul ce o păștea, o luase la pas spre beci pentru a îndeplini porunca primită.

      -Spui că îl cunoști pe băiatul meu? De unde îl știi dumneata? V-ați întâlnit în pușcărie? E nevinovat săracul, doar a zgâriat cu cuțitul un nemernic comunist din ăia ce s-au înfiltrat și în satul nostru. I-a stai? Dumneata cine ești, nu cumva te-a adus necuratul la mine în casă? Vei fi fiind de la Siguranță și eu mă dau ca prostul pe mâna dumitale. Are dreptate Aritina, nu trebuia să te primesc în curte. Poate că băiatul meu chiar este vinovat, lasă că e tânăr, face pedeapsa și vine acasă. Aritina, lasă țuica și fă-ți de treabă, am de vorbit cu omul ăsta. Încă nu știu ce hram poartă. Dumitru era neliniștit în sufletul lui, pe de o parte ar fi vrut să afle cât mai multe despre Spirache, știa că evadase din închisoare, veniseră jandarmi și-l căutase prin curtea lui, înțepaseră cu țăpoaiele sirele cu paie, răscoliseră podul și fânăria. Chair îl altoiseră și pe el și pe Aritina să spună unde s-a ascuns. Au fost bătuți degeaba, nu știau nimica de el. Acum, acest om care părea orășean și obișnuit să poruncească, se cunoștea după privirea demnă, dominatoare și cu zâmbetul disprețuitor din colțul gurii. Palmele erau curate și fine, fără bătături.

      -Dumitre nu plec de lângă tine, doar sunt nevasta ta, amândoi am împărțit toate secretele, de ce mă alungi acum? Nu-mi place omul, nu este cerșetor, este deghizat, întrebarea este, cine se află sub aceste zdrențe? Aritina s-a apropiat de țăran, l-a mirosit îndeaproape. Hm, miroase frumos a lavandă de calitate, nu a balegă de vacă.

      -Cine ești omule? De ce ai venit să ne tulburi? Să știi că ai intrat în curtea greșită, de aicea viu nu ieși dacă nu ne convingem că ești un om bine inteționat. Rămâne ca tu să ne determini să credem tot ce ai de spus. Aritina l-a prins de gulerul hainei și l-a strâns cu forță. Vorbește omule, altfel te omor cu mâna mea!

      -Am stat în celulă cu Spirache, sunt ofițer, militar de carieră, am fost în rândurile legionarilor, cineva m-a turnat și comuniștii m-au condamnat la ani grei de închisoare. Soarta ne-a zâmbit mie și lui Spirache când duba care ne transporta la Jilava a fost atacată de niște prieteni de-ai mei. Toți cei 10 deținuți am fost luați de camarazi și duși într-o peșteră din munți. Aici este cartierul general al legionarilor. Acum știți cine sunt, mă puteți trăda, însă nu va fi bine pentru Spirache. Prietenii mei nu sunt cei mai blânzi oameni, sunt duri, obișnuiți cu crimele, viața unui om pentru ei, are valoarea glonțului ieșit pe țeava carabinei.

      Belciug  asculta înmărmurit povestea incredibilă în care se vârâse Spirache, cumva fără voia lui, din câte povestea ofițerul. Aritina, cu colțul basmalei în dreptul gurii rămăsese stană de piatră, nu scotea un sunet, încerca să-și înăbușe respirația, i se părea că face prea mult zgomot. Musafirul îi îngrozea, era sigură că undeva sub zdrențele lui are un pistol cu care le putea lua oricând viața.

      David Bercovici, falsul țăran, fusese ofițer de carieră în poliția română, participase activ la împușcarea deținuților din penitenciarul Jilava, fusese condamnat la închisoare pe viață, a privit superior la cei doi soți, era mulțumit, reușise să-i impresioneze, să-i stăpânească. A simțit că îi are la mână, că poate face cu ei tot ce vrea. Misiunea lui era îndeplinită. Belciug le va asigura de acum banii necesari pentru aprovizionarea lor cu cele necesare traiului în peștera rece din munți.

      -Ce doriți de la noi? Cu ce să vă ajutăm? Suntem niște oameni obișnuiți fără multe posibilități materiale, însă, din puținul nostru, pentru binele lui Spirache, vă vom da tot ce putem. Dumitru nu știa cum să vorbească. În sufletul lui de tată voia să-și protejeze copilul, pe de altă parte îl blestema în gând pentru că intrase în cârdășie cu niște nelegiuiți, considera că drumul lui Spirache este fără întoarcere, că este condamnat pe vecie. Nu se va lăsa, va plăti avocați să vadă care ar fi calea prin care unicul lui copil s-ar putea întoarce în sânul familiei. Un gând fulgerător l-a trăznit în moalele capului, iar intensitatea lui a avut puterea tunetului. Simțea că Iosif Abraham îl blestemase de dincolo de mormânt.

      -În primul rând vreau să vă atrag atenția, deși, sunt convins că dumneavoastră ați înțeles, faptul că Spirache va trăi atâta timp cât voi ne veți alimenta cu banii necesari aprovizionării micii noastre trupe și, mai ales, va trăi cât timp vă veți ține gura. Străinul vorbea privindu-i în dungă. Avea un accent de evreu, o privire rea, vicleană și disprețuitoare. În noaptea asta voi înnopta aici. Faceți bine și puneți pe masă, tu, femeie, perpelește un pui pe jar, apoi să te speli, să te aranjezi căci îți voi face onoarea să dormi cu mine. Va fi ceva plăcut, te vei simți minunat, sunt convins că burtosul ăsta nu ți-a mai potolit fierbințeala demult. În timp ce vorbea, David a prins-o de mână pe Aritina și a tras-o în poala lui, i-a dat capul pe spate și a sărutat-o pe gură. Aritina nu s-a opus prea mult, a fost o ușoară zbatere de formă, parcă și-ar fi dorit acea strângere bărbătească în brațe, își amintise pe dată de Dumitru în primii ani de căsătorie, apoi se moleșise.

      Dumitru privea năuc la ce se întâmpla în propria lui casă. Nu-i venea să creadă că Aritina se lăsase în brațele evreului, ca o curcă prinsă în lemne. Deși Bercovici nu o mai ținea de mâini, femeia nu se dădea dusă din brațele lui. De frică nu pleca, se mințea singur Belciug. Doamne, ce poftă avea să-i crape capul străinului pe care îl primise cu bucurie în casă, doar dragostea pentru copilul lui îl ținea cu mâinile legate.

      Belciug dărâmat, cu capul în jos ca semn al neputinței, a plecat de sub polată să prindă un pui în oborul păsărilor. Din obor, în mână cu puiul tăiat, privea prin gard la David cum se îmbrățișa cu Aritina, cum femeia se lăsa sărutată și pipăită prin toate locurile. Nemernicul îi scosese o țâță afară, din ia puțin cam decoltată, pe care o săruta, fără ca femeia să opună vreo rezistență, i se părea că aude chicotul ei, cunoscut lui, când începea să-i fiarbă sângele. Dumitru a înțeles că liniștea casei a luat sfârșit o dată cu intrarea în casă a nemernicului rebel.

       -Femeie, mergi și jumulește puiul, apoi pregătește-l pe jar cât stau eu de vorbă cu domnul. Belciug voia să o îndepărteze pe Aritina din brațele musculoase ale musafirului nepoftit. Însă femeia nu se dădea dusă, pentru prima dată nu i-a executat poruncă, a rămas impasibilă la ordinul lui. Mai mult, l-a prins cu mâinile de obraji pe David și l-a sărutat pe gură, ostentativ.

      -Omule, dă-i zor cu puiul cela, nu te tot codi, femeiușca ta are treabă, multă treabă. Vino întâi și pune-mi o ceașcă de țuică, nu mă ține pe uscat. Dumitre, așa am înțeles că te chiamă, eu voi fi de acum coșmarul tău, torționarul tău. Te vei trezi cu mine în casa ta la orice oră din zi, dar mai ales din noapte, tu îmi vei da să mănânc și ea îmi va ogoi nevoia de femeie. Să nu-ți treacă prin cap să faci vreun gest necugetat, fiindcă, atunci, Spirache va fi sodomizat de prietenii mei, apoi omorât. Să stai liniștit, îmi dai tot ce îți cer.Cât timp lipsesc să nu îndrăznești să-mi lovești țiitoarea căci te atârn la streașina casei și acolo te las până te mănâncă păsările cerului.

      -Omule, a grăit pentru prima dată femeia, de când aterizase în brațele lui Bercovici, să nu-l supărăm, e și el un suflet necăjit, are nevoie de mângâierea noastră, amintește-ți, că și pe tine la fel te-am alintat, deși, bătrânul Iosif încă mai trăia. Nu ți-am spus niciodată, însă m-a durut că mi-ai cerut să ne iubim lângă el în pat. Când mi-ai propus, m-a încântat, eram tânără cu sângele clocotind în vene. Am făcut ce mi-ai cerut, însă cu trecerea timpului am regretat mult acea nesăbuință. A venit timpul să plătim amândoi. Să nu te opui, David pare bărbat puternic, sper să îți placă și ție ce îmi va face mie. Să te bucuri, fiindcă de mult, eu bucurie de la tine nu am mai avut. Acum să pui masa să mâncăm, iar musafirului nostru să-i aduci din pivniță vin din butoiul cel însemnat, să prindă putere, că tare dornică sunt și de mult tânjesc după dragoste adevărată.

      Au băut țuică ca niște vechi prieteni, Belciug, după câteva pahare cu rachiu, părea că se împăcase cu soarta. Aritina rupea cu drag din carnea friptă de pe pulpa puiului și o ducea la gura lui Bercovici, acesta o înhăța cu poftă, așteptând să-i fie dată alta.

      Dumitru se îmbătase, necazul zilei îl doborâse precum coasa firul de păpădie. Suferise mult în copilăria și tinerețea lui, însă niciodată cruzimea nu-l luase de piept ca în ziua care se apropia de sfârșit. Amurgul intrase pe furiș sub polată. Mâncarea se terminase. Aritina era tot în brațele lui Bercovici, îl prinsese după gât cu mâinile ei frumoase, în ciuda celor aproape 50 de ani de viață, îl săruta pe obraji și pe gură topită în voluptatea nerușinată a desfrâului.

      Bercovici l-a mișcat puternic de mână pe Belciug care mormăia un cântec de jale cu capul proptit pe marginea mesei:

      -Scoală Dumitre, să mergem căci multe mai avem de făcut. Prinde-l femeie de brațul celălalt și hai să-l ducem în casă, însă, mai întâi adu niște apă rece fiindcă nu vreau să piardă nimic din ceia ce va urma.

      După ce l-au răcorit bine, Belciug s-a trezit întins pe patul care se mișca de parcă se cutremura pământul. A tresărit, lângă el, în patul lui, David făcea dragoste în cel mai obscen mod cu nevasta lui, cu Aritina, pe care el o divinizase.

      -Privește Dumitre cum sunt iubită de un bărbat puternic, îți place? Îți amintești? Așa m-ai iubit și tu, în timp ce Iosif , beteag și neputincios, era nevoit să ne privească. Nu întoarce capul bărbate, nici pe Abraham nu l-ai lăsat să întoarcă privirea de la iubirea noastră nerușinată, privește, uită-te ce bine mă simt! Iubește-mă băiete, ia-mă cum vrei tu, a ta sunt ori de câte ori vei dori.