Iubirea dintr-o primăvară fierbinte. Cap. VIII

      Anghel Titirez, îmbrăcat în haine de sărbătoare, mergea spre salon fluierând, nepăsător, nu se aștepta la nimic rău, doar mai venise la cârciumă de când aruncase cu noroi în fata lui Lemnaru. S-a apropiat de grupul unde era Lazăr, a salutat pe cei prezenți cu un „bună ziua”mai mult aruncat, spus din vârful buzelor ca și cum le-ar fi făcut multă bucurie că îi bagă în seamă.

      Nu s-a înghesuit niciunul, dintre cei aflați la masă, să răspundă la disprețuitorul salut al bogatului închipuit, doar din spatele lui s-a auzit:

      -Îmi pare bine că te-am întâlnit, nu te-am căutat, însă am fost sigur că îmi vei pica în mână. Ascultă Anghele, tu știi cum e satul, e mult până îi dai un capăt de vorbă, lumea vorbește că tu, om bătrân și la locul tău, ai aruncat cu noroi în Didina mea. Așa să fie? Gheorghe Lemnaru, om voinic, fără să fie prea înalt, cu privirea aprigă, s-a proțăpit în fața lui Anghel Titirez, sfredelindu-l cu ochii lui ca smaraldul. Ce ai de spus, domnule?

      -Știi ceva? Pe mine să nu mă iei cu domnule, că nu am domnit pe masa ta. Nu am spus nicio vorbă despre înfumurata de fiică-ta. Nici despre voi care vă țineți cu nasul pe sus de parcă ați fi rudă cel puțin cu don ghenăral cu care am făcut războiul în 1916. Nu mă băga pe mine în chestii d-astea! Că nu-ți merge! Ce mă importă pe mine cu cine se culca Didina ta în zăvoiul de pe malul iazului?

     -Insinuezi că fata mea s-a zbenguit cu cineva prin zăvoi? Mă nenorocitule, tot nu te potolești. Gheorghe a înfipt mâna în beregata lui Anghel și a făcut un laț din năframa pe care Titirez o avea la gât pusă cu eleganță, acesta a început să grohăie, să se sufoce, să dea din mâini, precum un pui de găină care bate din aripi când îi tai gâtul.

      -Dă-mi drumul, Gheorghe! Vasile, sări mă nevolnicule  și scapă-ți părintele din mâinile nebunului. Nu vezi că mă omoară? Lumea se strânsese buluc în jurul lor. Toți se așteptau ca Lemnarii să-l încolțească pe Titirez bătrânul. Până și lăutarii care cântau la masa lui Spirache se opriseră din zdrăngânitul instrumentelor, toți erau atenți la gâlceava dintre bătrânul Lemnaru și Anghel Titirez.

      Soarele era spre amurg, o dungă mare, roșie, se vedea pe sub poala unui nor. Cum începuse cearta norii acoperiseră cercul de foc al soarelui, parcă pentru a-l proteja de ceea ce urma să se întâmple.

      Tânărul Belciug privea impasibil, știa că el este cel acuzat de furtul fecioriei Didinii. Aștepta să vadă dacă nu era cazul să intervină și el de o parte, ori altă a celor două tabere beligerante.

      -Nemernicule, a continuat Gheorghe să-l strângă cu năframa de gât pe Anghel și să țipe la el, spune mă, aici, în fața satului, încă o dată, ce ai zis de fata mea Didina? Spune, mă, că te omor, dacă nu spui. Ori poate vrei să spui adevărul. Să te văd! Lemnaru a întărit strânsoarea, Titirez nu mai putea respira, horcăia ca un porc înjunghiat, a început să-l lovească cu palma peste mâini pe agresorul său.

      -Ești gata să vorbești? Lemnaru a întrebat, fără să slăbească lațul din jurul gâtului lui Anghel.

Titirez a dat din cap în semn că va vorbi. Lemnaru a slăbit strânsoarea năframei:

      -Vorbește nemernicule, spune acestor oameni, de ce am stricat noi logodna? Gheorghe era congestionat la față de efort, dar și de nervi. Didina pentru el era lumina ochilor lui din cap.

      -Oameni buni, are dreptate nebunul ăsta care a vrut să mă sugrume, pe bună dreptate. Într-un moment de rătăcire și din prea multă mândrie, în loc să mă răzbun pe Gheorghe, pentru că el nu a lăsat fata să vină după Vasile al meu, am preferat să arunc cu noroi și să întinez curățenia frumoasei Didina. Ce vreți, oameni buni, mi-a fost și mie necaz. Nu este nimic adevărat din tot ce am spus despre fata lui Lemnaru, am murdărit-o din răutate. Bătrânul s-a așezat în genunchi cerând în acest fel iertare fecioarei lui Lemnaru.

      Gheorghe, a dat drumul năframei, Titirez s-a scuturat ca un cal când îi scoți zăbala din gură.

      -Nenea Gheorghe, nu te lua după prostul de tata, pentru ce a spus despre fata mata, noi l-am certat acasă și eu și mama. Eu nu mă las de Didina, noi ne iubim, vrem să ne luăm, nu-ți cer nici măcar un capăt de ață ca zestre, o vreau pe ea, doar pe ea, mă usuc de dragul ei. Vasile Titirez prinsese mâna lui Gheorghe și îl ruga cu lacrimi în ochi să îi îndeplinească cererea.

      -Băi amărâtule, Didina este a mea, auzi tu, a mea, nimeni nu se apropie de ea fără să nu plătească. Pe furiș, tânărul Belciug s-a strecurat printre oamenii adunați în jurul mesei unde erau Lemnarii, până în spatele lui Vasile pe care l-a înjunghiat cu cuțitul în spate.

      Oamenii s-au întors spre locul de unde s-au auzit vorbele strigate ale lui Spirache și țipătul scurt al lui Vasile. Lazăr a fost cel mai aproape de Vasile, s-a întors repede, a apucat să vadă cum Belciug înfigea cuțitul în Vasile, instinctiv l-a lovit cu pumnul pe Spirache, acesta s-a clătinat, cuțitul a căzut jos. Rana nu era adâncă. Lazăr oprise la timp nenorocirea să nu fie mai mare. Lixandru l-a prins în brațe pe Vasile când era gata să se prăbușească. Mulțimea se strânsese buluc pe ei, aproape că nu mai puteau respira.

      Seara se lăsa grea peste sat. Dintre sătenii adunați în jurul rănitului s-a desprins o femeie bătrână, toți s-au dat în lături pentru a i se face loc să ajungă la Vasile ce sângera puternic. Bătrâna s-a aplecat asupra rănitului, a cercetat rana, nu era adâncă, cuțitul se oprise în coastă. A scos din sân o sticluță, iar din buzunarul șorțului pe care-l avea în față, a tras o batistă albă, curată și mare. A curățat sângele, a turnat câteva picături din tinctura pe care o avea în sticluță, a apăsat bine pe rană cu batista, după care s-a adresat lui Anghel:

      -Nu este gravă rana, ai grijă de el să-i schimbi pansamentul, apoi să-i pui pe rană câteva picături din sticluță, ia-o! Bătrâna a pus șipul cu leac în mână lui Anghel. Pe mine să mă plătești când Vasile va fi sănătos și Gheorghe îi va da pe Didina de nevastă. Nebăgată în seamă s-a strecurat ca o nălucă printre oameni.

      Cu flaconul în mână, bătrânul se uita după femeia care dispăruse ca o umbră. Nu știa cum apăruse printre muierile adunate ciopor la bârfa satului. O cunoștea din vedere, locuia undeva în câmp, lângă crângul iazului într-un bordei săpat în pământ. Doar acoperișul din stuf, adunat din mlaștina iazului, se vedea mai înalt decât nivelul pământului  și coșul sobei. În bordeiul ei aflat pe un tăpșan, mai înalt decât câmpia întinsă cât vezi cu ochii, să fie protejat împotriva inundațiilor, se intra coborând 10 trepte săpate direct în pământ. În gârliciul din fața ușii era un prag de pământ pentru a nu lăsa apa să intre în unica cameră a bordeiului. În general oamenii o ocoleau, considerau că este o vrăjitoare. Nu puteau înțelege cum o femeie singură poate viețui în pustietatea câmpului, în bătaia vântului, în urletul lupilor iarna, fără teama lotrilor și a derbedeilor care au fost tot timpul pe acest pământ. Fusese frumoasă în tinerețea ei, Haralamb îi purtase mult timp sâmbetele, însă nu cedase nici lui, nici altuia. Nimeni nu-i cunoștea ibovnicul, dacă avea unul. În sufletul ei nu pătrundea decât Dumnezeu, doar el știa cum își învinge frica și cum poate răbda gerul iarna, căldura vara și foamei cum prididea.

      Femeia venise în sat de undeva, nimeni nu știa de unde, nici ea nu împărtășise nimănui unde avea rădăcinile. Trecuseră 20 și mai mulți de ani de când ea, împreună cu un bărbat scheletic, dejugaseră în acel loc. Își făcuseră bordeiul aproape de iaz. Pe un măluș. Ea săpase și bărbatul cu puterile înjumătățite, scosese pământul. Munciseră câteva zile, ziua munceau, iar noaptea dormeau sub cerul liber. Se hrăneau cu țiparii prinși cu o plasă având colțurile prinse în două covergi care făceau sân plasei. La această plasă, prinseseră o coadă, din lemn de arin ce creștea în zăvoiul de pe malul iazului, în cocoașa covergilor, acolo unde ele se intersectau. Cu ajutorul acelei scule de pescuit, bărbatul, care era mare meșter în aruncatul plasei în apă și apoi, scoaterea ei cu ajutorul cozii, prindea câțiva țipari și câteodată și raci mari cu coada lungă și plină de carne.  Femeia îi pregătea pe jar, după ce tăia capetele țiparilor care semănau cu capetele șerpilor și îi aruncau unui câine slăbănog care se aciuase pe lângă ei. Nu făceau mămăligă fiindcă nu aveau mălai, nici făină nu aveau, mâncau țiparii goi, de aceea totdeauna se culcau flămânzi, cu gândul că a doua zi vor avea mai mult noroc și vor mânca pe săturate.

      Pe toamnă bordeiul era gata, însă ei erau la fel de săraci, nimeni nu-i chema la muncă, erau ocoliți mai rău ca leproșii. Femeia încercase să caute de lucru în sat, însă fusese refuzată în mod brutal de toată lumea.

      Într-una din zile când soarele se ridicase de trei stânjeni pe cer și râdea cu gura până la urechi fiindcă biruise ploaia ce căzuse toată noaptea și desfundase drumul care traversa lunca, un călăreț se oprise în dreptul bordeiului să caute ajutor. Căzuse de pe cal și își fracturase piciorul. Norocul lui că accidentul avusese loc în apropierea locuinței rudimentare a străinilor. Femeia, ce tocmai făcea un terci din boabe de porumb  pisate pe două pietre, a auzit strigătul jalnic de afară. A ieșit din bordei să vadă cine se tânguie așa de rău.

      -Femeie, dă fuga în sat, întreabă unde stă Haralamb, spune-i tatei să pună caii la căruță să vină să mă ia de aici, fiindcă mi-am betegit piciorul. Drept mulțumire îți voi da în stăpânire pământul din jurul bordeiului cam la o prăjină de loc să ai unde să-ți pui o ceapă și o roșie. Înțelesu-m-ai? Bărbatul vorbea cu mare greutate, se vedea că avea dureri mari.

      -Nu te supăra, cine este Haralamb? Femeia a întrebat să știe pe cine și cum să caute.

      -Eu mi-s Haralamb. Și pleacă, odată, proasta dracului! Ce te hlizești la mine? Dă-i drumul mai repede fiindcă leșin de durere!

      -Stai blând, conașule, femeia a înțeles că Haralamb era băiat de chiabur, mă uit eu la piciorul lu* tălică să văd ce și cum. Mitriță, ieși o țâră afară și pune niște fân uscat aici în fața bordeiului.

      Bărbatul a adus din spatele bordeiului, de sub o pătură din cânepă bine țesută cu bătătură din bumbac, un braț cu paie uscate și le-a întins în așa fel încât să semene cu un pat improvizat.

      -Stai pe pat conașule să mă uit la piciorul matale să vedem ce năpastă a căzut pe el. Femeia l-a ajutat pe Haralamb să se culce pe fânul uscat, apoi i-a ridicat pantalonul nemțesc până aproape de genunchi. Glezna se vedea a fi umflată. Femeia a apăsat ușor să simtă oasele dacă sunt la locul lor. Bărbatul, l-a atingerea femeii, a început să urle de durere.

      -Dă-i drumul în sat femeie, aleargă la tata să înhame mai repede caii la căruță să vină să mă ia pentru a mă duce la coana moașă să mă doftoricească. Ce dracu pierzi atâta vreme, în timp ce suferința mea crește?

      -Mintenaș plec boierule, nu te supăra, doar am vrut să mă uit, să văd cât de rău este. Stai, să te descalț de pantofi, se vede că ești boier mare după mândrețea de pantofi nemțești pe care îi ai în picioare. După ce a scos pantoful bărbatului, a luat laba piciorului în mâinile ei puternice și tinere și fără veste, a tras puternic de ea cu o ușoară răsucire. S-a auzit un ușor„clonc”, Haralamb a leșinat de durere. Femeia l-a încălțat la loc, după un timp bărbatul a deschis ochii.

      -Mulțumesc femeie! Îmi este mult mai bine. De unde ai știut cum să procedezi? Ai mai făcut asta?

      -Da, de multe ori. De copilă am fost slugă la o moașă tare pricepută în tot felul de betegeli. De la ea am învățat, mai ales când îmbătrânise și nu mai putea merge să tămăduiască, atunci îmi spunea mie cum să procedez. Știu să descânt de deochi, de brâncă , de mușcătură de șarpe, descânt de gălbinare în țuică sau în apă, tai sub limbă bășica gălbinării. Vindec rupura și scrinteala oaselor, aduc copii pe lume. Nu fac fermece, și nici alte vrăjitorii. După un timp bătrâna a murit. Fiica ei m-a dat pe poartă afară. Am plecat în lume, am rătăcit multe zile din loc în loc, nimeni nu mă primea în prispa lui, peste tot era sărăcie, pricopseala erau doar în păduchii care ajunseseră să meargă pe mijlocul drumului. Așa m-am întâlnit în primăvara asta cu Mitriță, și el un om al nimănui, smuls ca și mine din rădăcinile strămoșilor, fiindcă în mod sigur avem undeva rădăcini, însă doar Bunul Dumnezeu știu unde or fi. Noi am crescut cerșind din poartă în poartă, colo o mângâiere, dincolo o coajă de pâine. Ce-i drept, mai multe șuturi în spate am primit, decât vorbe de alinare a suferinței noastre. Eram vinovați fiindcă cerșeam, noi, niște pârdalnici de copii, ce vină aveam că aceia ce ne aduseseră pe lume se lepădaseră de noi?. E beteag săracul, nu o mai duce mult, spuse femeia arătând spre bordei unde se afla Mitriță, are oftică. Încerc să-l ajut pe cât pot. Însă, doar Bunul Dumnezeu mai poate face ceva pentru el, deși și aici sunt slabe speranțe. Mulțumim că nu ne goniți de pe pământul vostru. Ne vom bucura de bucata de pământ dată spre folosință. O vom face să rodească dacă în primăvară ne veți da ceva sămânță să punem în pământ.

      Haralamb se ținuse de cuvânt, le dăduse spre folosință o bucățică de pământ paralelă cu marginea iazului. Nu-i stricase nimeni, Calomfira se dovedise a fi bună gospodină. Făcuse un rai din micuțul ei lot de teren. Săpase câteva trepte în malul iazului și, de aici , lua cu o găleată smălțuită din tablă apă să ude grădina vara când seceta făcea să se răsucească frunzele plantelor.

      Sătenii nu o mai prigoneau, mai ales după ce în primăvara următoare Mitriță și-a dat obștescul sfârșit plecând  într-o lume, poate, mai bună, însă, sigur, fără întoarcere.

       Se dovedise bună meșteră în tămăduirea multor boli, dar mai ales era o bună moașă, cu toate acestea era adusă doar la femeile sărace, cele bogate o aduceau pe coana moașă a satului, femeie îmbătrânită în rele, apucătoare și viperă la suflet, ce nu scăpa prilejul să o bârfească pe sărmana Calomfira.

      Femeia venea rar în sat, când era chemată, ori atunci când era vreo sărbătoare, așa cum se întâmplase și acum. Mai mereu avea câte ceva de leac la ea, mai ales pentru tăieturi, ori mușcături de șarpe. Oamenii, mergând desculți, adunau tot ce se putea înfige în picioarele lor bătăturite de mers cu talpa goala prin glodul pământului din primăvara, când soarele începea să zbicească potecile după zăpada ce tocmai se topise, până în toamnă când cădea bruma. Abia atunci căutau opincile aruncate din picioare în primăvară. Nu erau rare nici mușcăturile de șarpe, însă nu erau șerpi periculoși, atacau doar dacă, din neatenție, călcai peste ei în buruienile mari de bozii, acolo unde ei stăteau, într-o mică poieniță, cu burta la soare să-și înfierbânte sângele rece pe care îl aveau din naștere.

      Anghel, ajutat de Gheorghe Lemnaru, l-au ridicat pe Vasile și împreună l-au pus în căruța unuia ce tocmai se nimerise să treacă pe acolo și se oferise să-l ducă până acasă la Titirez pe băiat.

      Lixandru, ajutat de Lazăr, i-au legat mâinile la spate lui Spirache, după care, în țipătul de frică și blestemul femeilor la adresa chiaburului care necinstise multe fete sărace din sat,  l-au rezemat de zidul cărciumii. Câțiva dintre ortacii lui Belciug, mai mult beți decât treji, au încercat să se apropie de stăpânul lor să-l dezlege. Ca la o comandă sătenii au făcut zid în fața criminalului.

      -Dacă vreunul dintre lingăii ciocoiului se apropie de el, va fi făcut fărâme, a strigat Lixandru la slugoii lui Spirache care, auzind porunca Lemnarului cel tânăr și-au căutat de drum fără a mai privi înapoi.

      Alarmat, șeful de post împreună cu doi jandarmi a sosit în fața cârciumii. A privit cu ochii de vultur mulțimea căutând să se dumirească unde se afla Spirache.

      -Lixandre, a strigat jandarmul șef, ție, măi băiete, ți s-a urcat democrația la cap? Apăi află, flăcăule, că eu mă voi strădui să ți-o scot. Nu las eu ca gărgăunii să-ți strice ce brumă minte ai. Unde este domnul Belciug tânărul? Spune mișelule, ce-ai făcut cu el? Jandarmul, un plăvan mustăcios, sanchiu și aliat cu bogătașii, căuta să-l intimideze pe Lixandru.

      -Uite-l aici, don șef, legat cobză, numa bun să-l iei și să-l arunci în beci. Asta merită pentru că l-a înjunghiat pe Vasile Titirez. Lixandru, calm, s-a apropiat de jandarm și cu mâna întinsă a arătat spre Spirache care, legat cobză, se sprijinea de zid.

      -Cum ți-ai permis mă să-l legi cu mâinile la spate? Cine ești mă tu în satul ăsta, măi comunistule, îți scot eu politica din sufletul tău de neam prost. Imediat să-l dezlegi, auzi, mă? Imediat, că de nu...jandarmul a ridicat mâna să-l lovească pe Lixandru. Lazăr, care se apropiase de cei doi, a parat la timp pumnul jandarmului.

      -Ușurel don șef, unde dracu te crezi? Adică banditul ăsta dă cu cuțitul, bate oameni, seamănă teroare în sat, iar dumneata, ca un vândut ce ești, sări să-l lovești pe Lixandru, omul care nu ți-a făcut niciun rău, nici dumitale, nici altora. Eu zic să te potolești, să vezi din ce parte bate vântul și să te porți ca atare. Nu ne mai sperii ușor cu bătaia cum erai obișnuit. Vorbele calculate ale lui Lazăr l-a făcut pe jandarm să schimbe macazul.

      -Apăi eu nu zic cu vorbă rea, că de, și conu Spirache ar trebui să se mai potolească, nu să umble toată ziua beat căutând gâlceavă oamenilor cumsecade. Luați-l, mă, de acolo și băgați-l la beci. A ordonat șeful de post subalternilor, temător de acum de consecințele propriilor cuvinte.

      Jandarmi s-au repezit la Spirache l-au săltat de subsori și au plecat cu el, mai mult târându-l, spre post.

........................................................................................................................................................................

      Căzuse prima brumă, apa făcuse o pojghiță subțire și sticloasă de gheață. Sfântu Dumitru venise cu barbă albă de la bruma groasă așternută peste iarba încă verde și pe acoperișurile caselor.

      Ziua se micșorase, se lumina mai târziu, soarele începea să încălzească pământul târziu, aproape de prânz, atunci țăranii începeau să lepede de pe ei, hainele groase pe care le îmbrăcaseră dimineața când plecaseră de acasă cu treabă în țarină.

      Gheorghe Lemnaru se trezise cu noaptea în cap, a aprins un chibrit și s-a uitat la ceasul de pe masă, era ora trei fără un sfert. A ieșit afară cu bunda în spate și căciula pe cap. Luna lumina ca-n palmă, era o lumină rece, nefirească, puternică de puteai să bagi ață pe urechea acului. S-a cutremurat de frig, a început să-și frece mâinile să le încălzească.

      A intrat în casă, toți dormeau, Filofta sforăia ușor, a privit cu milă spre ei, știa că vor bombăni când îi va trezi din somn. S-a îmbrăcat, apoi a făcut focul cu gătejile uscate puse de cu seară la uscat. Focul a început să trosnească în sobă dând senzația de cald, deși nu se încălzise nici plita. A mai stat un timp pe marginea patului, a tras procovul, din lână țesut în casă, cu grijă peste piciorul nevestei care se dezvelise până sus aproape de coapsă, până și cămașa din bumbac cu floricele la piept și la poale, deși lungă până la glezne, se ridicase mult peste burtă. Gheorghe a rămas privind la rotunjimea pulpei pe care tocmai o ascunsese, a zâmbit  gândind la tinerețea lor.

      S-a aplecat, a depus un sărut scurt pe fruntea soției așa cum săruți icoana la biserică, știa o vorbă  din bătrâni, pe copii și pe nevastă să-i pupi doar în somn, altfel ți se urcă în cap. Gheorghe Lemnaru respectase cu strictețe zicala, nu se purtase rău cu nevasta, în sensul că nu o bătuse din orice, dar fuseseră momente când o altoise, asta nu pentru că ea ar fi făcut cine știe ce boroboață. În definitiv femeia greșea mai mult decât bărbatul, își spunea adesea Lemnaru în gândul lui, doar pentru că bărbatul le judecă pe-ale femeii și nu invers. Mamă-sa, muiere aprigă căreia nu-i ieșise din cuvânt, cel puțin în față, niciuna dintre cele patru nurori, le spunea mereu băieților:„mă nepricopsiților, nu vedeți că femeile vi s-au urcat în cap? Dați-le dracului jos, că râde satul de voi”. Nu era de joacă cu bătrâna Bălașa, nu-i lăsa din gură, îi amețea cu vorba și nu se lăsa până ce nu auzea nurorile urlând în casele lor din cauza loviturilor pe care le primeau de la bărbații lor asmuțiți pe ele de muma cea plină de venin.

      Gheorghe nu-și bătuse nevasta la comanda mamă-si, o atinsese și el din când în când, nu rău, nu să zacă la pat cum o bătea fratele lui Iancu pe Safta, nevastă-sa, ci doar să-și amintească, să nu uite că în casa ei este un bărbat, nu un nevolnic de papă lapte.

      -Măi femeie, mergem să tăiem cocenii, afară este lună frumoasă, luminează ca ziua, e păcat să nu profităm, poate până se ridică soarele încărcăm o căruță. Ai văzut ce se fărâmă frunza, ziua, când lucește soarele, să mergem acum în amurgul nopții, pe când ajungem în țarină să fie în buza dimineții.

      Filofta a deschis ochii,  l-a văzut pe Gheorghe îmbrăcat și gata de muncă:

      -Ai dreptate omule, să mergem că mulți mai avem de tăiat, dacă nu zorim mai năvădim o lună de zile și văd că ar vrea să vremuiască. Mi se pare mie, ori aici e frig?

      -Frig este și afară, a căzut brumă groasă, cred că pentru copii ar trebui să le iei ceva de schimb, probabil se vor uda de la bruma care va fi din belșug prin mohorul înalt și frunzele cocenilor.