Totalul afișărilor de pagină

luni, 3 iulie 2017

Primarul IV



     Toamna cobora încet și timid de pe dealul surpat, soarele încă dogorea, frunzele copacilor, bătrâne, îngălbenite și uscate, cădeau din ramuri legănate de adierea vântului.
Sătenii se puteau împărți în trei mari grupe: unii care însămânțaseră ogorul în primăvară, iar toamna mergeau să-l culeagă, alții care nu însămânțaseră (fie nu aveau pământ, fie bani pentru muncile agricole), însă mergeau să-i ajute pe primii fiind plătiți cu anumite sume de bani și mai era a treia categorie care susținea  cârciuma să nu se prăbușească. Aceștia trăiau din ajutorul social plătit de primărie contra unor ore de muncă în folosul colectivității și din alocația pe care o primeau pentru copii. Despre cei din urmă vreau să spun câteva cuvinte : de activitatea lor și de pontarea prezenței la muncă se ocupa viceprimarul Arnăutu.
Într-una din zile aveau de curățat șanțul unui drum comunal aflat în afara localității. Ierburile erau înalte, arbuști crescuseră în neorânduială, se prefigura o zi călduroasă și cu multă muncă. Oamenii veniți în acea zi la lucru au privit la soare, apoi la ierburile cât ei de înalte, lenea a pus stăpânirea pe ei, priveau la Arnăutu ca la cel mai mare dușman al lor.
Vicele cunoscător la oameni, a simțit că îi va fi greu, să o scoată la capăt cu ei.
-Ce este băieți? A început să vă pută? -Vicele stăpân pe el, vorbea din înălțimea cămășii scrobite și a cravatei frumos înnodate.
-Nu, nu ați ghicit, ne gândeam că nu v-a puțit când am muncit două săptămâni în curtea dumneavoastră când v-ați ridicat casa. Am venit cu mâncarea în traistă, nici măcar o țuică nu ați dat, ne-ați spus că suntem în timpul serviciului. Atunci am muncit pentru două luni de prestație.
-Azi pentru ce ați venit, doar să vă plimbați?
-Nu, din nou nu ați fost atent. Am venit să se vadă prin sat că noi avem activitate în comună, să nu vă dăm de gol. Nici nu intenționăm, totuși pentru mai multă siguranță am scris o declarație pe care am semnat  toți, aici prezenți, prin care aducem la cunoștință primarului despre activitatea noastră în ograda vicelui. Cel care vorbea era un fost inginer, rămas fără serviciu în urma disponibilizărilor colective, a fost o perioadă în care nu a găsit serviciu, soția și copiii l-au părăsit, iar el a căzut în patima băuturii.
-Bine mă, nu mă gândeam că nu sunteți oameni de omenie.
-Dă-o dracu de omenie, noi murim de foame și dumneata ne vorbești de prostii. Pune mâna și ne plătește pentru cât am muncit la casă, apoi vom face tot ce trebuie, altfel, singur vei cosi.
Viceprimarul s-a văzut înghesuit de oameni, a privit atent la fețele lor, în mare parte schimonosite de băutură și suferință, nu se citea nici un fel de înțelegere pentru el, din contră, din ochii lor izvora ura. Trebuia să ia repede o hotărâre.
-Băieți, mergeți acasă astăzi, sunteți pontați, vom vedea cum vom rezolva lucrurile. Oamenii veseli că au scăpat de muncă au plecat spre sat, unul dintre ei a început o colectă.
-I-a puneți mă aici, fiecare cât aveți.
-Bă eu am trei lei, dar vreau să cumpăr pâine la copii.
-Dă mă doi lei aici și de un leu le cumperi pâine, nu ai auzit că pâinea îngrașă?
Fiecare a pus cât a găsit prin buzunare, iar casierul de ocazie a cumpărat țuică de la prima privatizare, cu sticla plină s-au așezat pe marginea șanțului și au început să se aghezmuiască.
     Primarul fierbea de supărare, abia intrase pe ușa biroului, când Manuela și-a făcut apariția. Era frumoasă, cu părul prins cu o bentiță albă și lăsat în valuri pe umeri.
S-a apropiat de el și l-a sărutat, primarul a luat-o în brațe și a așezat-o pe scaun.
-Ce fac fată, că vine iarna, iar ăștia de la județ încă nu mi-au aprobat fondurile să mă apuc de treabă. Iernează oamenii în vagoane, nu mă mai aleg primar.
Astăzi mergi cu mine la senator, are zi de audiență, de acolo mergem la Consiliul Județean.
-Când plecăm?
-Peste o oră.Conduci tu, nu luăm șoferul,  mi-a spus că are nu știu ce treabă de făcut.
Împreună cu Manuela au intrat în sala de așteptare. S-au așezat pe scaune în speranța că vor fi poftiți înăuntru. Timpul trecea și nimeni nu-i băga în seamă. Gheorghe s-a ridicat și a bătut în ușă, în același timp a apăsat clanța, ușa s-a deschis, a băgat capul s-a uitat prin tot biroul, era gol. A traversat cabinetul secretarei și a deschis ușa de la biroul senatorului, priveliștea era minunată. Secretara cu fundul pe birou, cu bluza descheiată și sânii scoși din sutien, era asaltată de săruturile focoase ale senatorului.
Puțin jenat, primarul s-a tras înapoi, a tras adânc aer în piept, scena din birou îi pusese un as în mână,   numai bun pentru a fi folosit în negocierile dure care presimțea că vor avea loc. A bătut în ușă, un minut mai târziu secretara i-a deschis și la poftit în birou.
-Să trăiți domnul senator! Mă bucur să văd că sunteți în formă, sper ca în Africa cunoștințele dumneavoastră din domeniul electrotehnicii să vă fi fost de folos. Este de notorietate legătura directă dintre țânțarul Anofel și efectele electronicii.-Sprințaru, cu un zâmbet ironic în colțul buzelor,îl privea cu superioritate, scena de mai devreme îi aducea un avantaj.
-Întrezăresc o undă de ironie în laudele dumneavoastră, nu merit să fiți ironic. Chiar am avut un discurs bun și bine primit, la inițiativa mea s-au pus bazele organizării unui ONG care să aibă ca obiectiv tocmai apărarea țânțarului Anofel de la dispariție. Să ne gândim puțin, omorâm toți țânțarii, eradicăm malaria ca boală, nemaifiind insectele să o transmită. În condițiile astea, marile concerne farmaceutice care prepară vaccinurile și toată gama de medicamente pentru tratarea malariei vor da faliment. Asta va însemna disponibilizări de personal, adică șomaj, scăderea producției de consum pe orizontală și impozit, în bugetele statelor producătoare, mai mic. Și toate astea din cauza unui nenorocit de țânțar. -Senatorul Tânjală era decepționat, simțea că nu-l convinsese pe primarul de la opoziție.
-Excelență, am adus documentația pentru consolidarea dealului care s-a prăvălit peste gospodăriile oamenilor.
-Bine, lasă-l aici și vom vedea ce vom face. 
-Domnule senator, trebuie rezolvate problemele până în iarnă, acolo este vorba și de construirea de locuințe pentru oamenii cărora viitura le-a  distrus  casele.
-Sunteți nebuni? De unde să luăm atâția bani?
-De la ONG-ul dumneavoastră?
-Cum mă de la ONG-ul meu?
-Simplu, dacă oamenii ăștia mor de frig la iarnă, dumneavoastră veți avea mai puțini potențiali pacienți bolnavi de malarie. Degeaba apărați țânțarul de la dispariție, dacă nu apărați și oamenii, ce dracu, e la mintea cocoșului, nu sunt oameni, nu este malarie, nu se produc vaccinuri, nu merge economia pe orizontală.
-Al dracului ești! Nu vrei mă să vii în partidul nostru?
-Nu, eu sunt în toate partidele. Vă veți convinge de loialitatea mea, nici o poză, nici un cuvânt despre scena petrecută între dumneavoastră și secretară, oameni suntem! Știți cum se spune:„o mână spală pe cealaltă și amândouă fața”.
-Primarule, mă șantajezi?
-Nu, încerc să vă fac să înțelegeți, că în mine aveți un prieten loial. Ajutați-mă și uit tot!
-Altfel?
-Îmi sar țăranii în cap și voi arăta cu degetul spre dumneavoastră.
-Gheorghe, parcă așa îți spune, -senatorul se îneca de furie, fața-i devenise roșie ca a unui rac fiert-voi impulsiona și Consiliul Județean să-ți dea bani, voi sensibiliza și guvernul, îți promit că până la iarnă terminăm toate lucrările. De aici mergi la Viorel Asudatu, îi voi da telefon să vedem cum facem ca în maxim două săptămâni să demarăm lucrările. Mulțumit?
-Aș fi, dacă așa se va întâmpla-primarul avea un zâmbet parșiv în colțul gurii-Eu vă las sănătos excelență, sper să nu mai fie nevoie să vin la dumneavoastră, decât atunci când, toate se vor termina cu bine. Voi aduce trei trandafiri pentru frumoasa dumneavoastră secretară-Gheorghe, cu același zâmbet ironic  în colțul buzelor, a făcut o mică plecăciune în direcția funcționarei, iar dumneavoastră excelență...multe mulțumiri sub diferite forme.
-Așa să faci primarule, ține minte că te ajut, deși ești de la opoziție!
-Nu uitați domnule senator, acum suntem toți trei în aceeași barcă...-Primarul i-a făcut cu ochiul complice, apoi a părăsit încăperea.
-Hai fată să mergem, am rezolvat tot ce se putea aici, mergem la C.J. Dacă obținem promisiuni și de la Asudatu chiar ne putem felicita, apoi ne cazăm la o pensiune bună și dimineață mergem direct la serviciu de aici.
      Discuțiile cu funcționarul Consiliului Județean(C.J.)au fost dure, dar constructive, cel mai mult s-a discutat pe procentul de para-ndărăt care ar reveni funcționarului și celor din spatele lui. S-a ajuns, la sugestia Manuelei care era de față la discuții, ca primarul să oprească un procent de 20%  din valoarea întregii lucrări din care el, primarul, să primească 5%, iar 15% să fie înmânați lui Viorel Asudatu care îi va împărți cum știe el șefilor lui. Funcționarul scrâșnea din dinți, era alb la față și bătea tot timpul cu pumnul în masă.
-Băi, tu singur oprești 5% și nouă la toți ne dai ca la mucoși 15%? Cum mama dracului vine asta?
-Simplu domn Viorel-spuse Manuela cu vocea ei egală și caldă-domnul primar este ordonatorul de credite, el răspunde dacă vine DNA-ul peste noi. Acum ați înțeles? Sunt buni banii, dar trebuie să răspunzi pentru ei, dumneavoastră îi luați fără să vă implicați. Încă ceva, este vorba de sume mari de bani, să nu ne calicim!
      Licitația a decurs normal, adică s-a prezentat o singură firmă, din întâmplare aceea agreată de primărie. Firma avusese multe contracte cu primăria, toate cu certificat de garanție pentru lucrări. Este drept că primăria plătise un ban în plus, dar și lucrările se dovediseră cu timpul că au fost făcute cu simț de răspundere.
-Domn* primar, iată-ne din nou față în față! Sunt proiecte mari, nu voi putea singur să acopăr tot volumul de lucrări.-Cel care vorbea era un tip la 50 de ani, burtos cu chelie și o față unsuroasă, ochii păreau înghițiți de osânză.
-Domnule Hoțescu, ai un nume predestinat, banii sunt ăștia, nici un leu în plus, nu mă interesează cu cine lucrezi, dumneata răspunzi, contractele vor fi ferme, ce vom reuși noi să smulgem de aici este altceva. Calitativ nu accept rabat, ști bine că DNA-ul se sesizează de regulă atunci când apar fisuri în lucrări.
-Banii care sunt prevăzuți în contract abia să-mi ajungă pentru ce am de construit, nu vă pot returna nici un leu. –Patronul când vorbea  gâfâia ca o locomotivă când urcă muntele.
-Sunteți sigur?-Primarul devenise livid, simțea că patronul vrea să-l tragă-n piept. Ați studiat proiectul împreună cu specialiștii sau doar dumneavoastră v-ați uitat pe el.
-L-am puricat împreună cu inginerii și economiștii mei.
-Nu cred, uite, aici sunt toate datele reale stabilite de arhitecții și proiectanții noștri, dosarul pe care îl ai în mână, conține o supraevaluare a lucrării exact cu 20% cât vreau să-mi dai înapoi. Ne-am înțeles?-Gheorghe îl privea fix pe Hoțescu, acesta transpira abundent deși în birou funcționa aerul condiționat. Privirea primarului îi transmitea că afacerea este gata să cadă.
-Domn primar, poate nu am fost noi atenți, poate s-au grăbit oamenii mei când au făcut evaluarea. Stați puțin, ne vom înțelege, vom face cum e bine. La cât v-ați gândit să-mi dați și mie din procent?-Patronul încerca să deschidă ochii mai mult, reușea să miște genele de un blond spălăcit, ochii rămâneau cu pleoapele aproape lipite.
-Nu ar trebui să-ți mai fac porție, îți ajunge profitul,-Gheorghe ridicase tonul, nu-i plăcuse faptul că grăsunul patron încercase să-l tragă în piept,- îți voi da 1% e destul de mult. Bate palma și atenție la calitatea lucrării.
-E puțin!-Glasul lui Hoțescu semăna cu un mieunat de cotoi în călduri.
-Suficient, nu mai discut mai mult.-Primarul s-a ridicat de pe scaun dând de înțeles patronului că întrevederea a luat sfârșit.
       Adrian Sprințaru se trezise de dimineață cu gândul la Crina, era ultima zi de vacanță. A privit pe geam, toamna era la ea acasă, strugurii mari cu boabele  grele , pline și galbene  abia așteptau să fie gustate. Un păr cu fructele zemoase și parfumate ca un trup de fecioară, trona dincolo de bolta de vie.
S-a îmbrăcat, a coborât în bucătărie cu gândul să mănânce ceva, apoi să plece la iubita lui.
-Sărut mâna mamă! Ce ai de mâncare?
-Îți fac două ouă ochiuri, vrei?-Florica îl privea cu ochi duioși, îl iubea cu aceași intensitate ca atunci când îl născuse. Fusese o poveste întreagă, toți îi spuneau că va naște o fată, babele se ghidau după conformația burții, doar ea spera în sufletul ei că va naște un băiat. Și băiat a fost, o săptămână, de bucurie, Gheorghe a ținut-o tot într-o beție. Acum îl privea cu drag, crescuse ca un brad și era deștept ca tatăl lui.
După ce a mâncat, a plecat pe jos la Crina. Mergea pe drum cu pasul lui voinicesc, pășea cu demnitate, saluta oamenii întâlniți în cale, așa îl învățase părinții lui, puțini erau tinerii care salutau bătrânii satului, în general îi priveau cu dispreț.
Ajuns aproape de marginea păduri, de după stejarul cel mare a sărit în brațele lui Crina. Frumoasa fată cu ochii de un albastru intens la fel cum este cerul după ploaie, cu părul negru, lung și ondulat. Avea fața albă ca spuma laptelui, buzele pline și rumene cu o gropiță mică în bărbia rotundă.
-Ai venit Adi? Hai în casă, ai mei te așteaptă!-Fata la cuprins de braț și l-a condus spre casă.
Familia Crinei locuia într-o casă sub forma unui vagon, având o sală lungă din care se intra în fiecare cameră. În fața casei un cireș bătrân îmbrăca curtea cu coroana sa. Sub cireș era o masă lungă având de o parte și alta două bănci cum se găsesc prin parcuri. Mama fetei, româncă dintr-un sat din apropiere, îl cunoscuse pe Fărâmiță la o atestare pentru muzicant liber profesionist, avea voce frumoasă, cânta ca o privighetoare, țiganul Fărâmiță se îndrăgostise de ea cum a văzut-o și auzit-o. Au început să cânte împreună la nunți, iar după un timp au hotărât să pună în același loc banii câștigați din cântat.Așa s-au căsătorit
-Vino și stai aici la umbra cireșului și să ne bucurăm de ultimele zile călduroase! –Maria, mama Crinei era o femeie la 40 de ani, încă frumoasă, cu corpul armonios, părul castaniu, ochii albaștri, fața albă și gropiță-n bărbie la fel ca fiica sa.-Vrei să bei o cafea, nu am băut nici noi, ne-a spus Crina că vii și am așteptat să o bem împreună.
-Sărut mâna!-spuse Adi în timp ce se așeza pe bancă-chiar vă rog!
-A, uite că a sosit și tatăl meu!
De masă s-a apropiat un bărbat slăbuț, înalt, la vreo 45 de ani, brunet, cu părul negru și creț, cu pomeții obrajilor ieșiți mult în afară, bărbia adusă spre interior, dar cu niște ochi negri, mari, curioși și blânzi.
Fărâmiță, cu mâna întinsă, s-a apropiat de tânăr.
-Bine ai venit în casa mea! Sper să te simți bine. Sau ești stingherit fiindcă te afli în curtea unui țigan.
Nu ai avea motive, nici tatăl tău nu este prea curat, dar nu despre asta trebuie să vorbim.
-Nu aveți dreptate, când vorbiți așa. Poziția în societate ar trebui să ne-o dea caracterul nostru, faptele noastre, modul nostru de a privi și înțelege lucrurile, nu culoarea pielii, religia sau etnia. Așa văd eu lucrurile. Nu după haină sau după mărimea casei trebuie să respectăm un om, ci după vorba și fapta sa.
-Bravo tinere! Îmi place cum judeci, am auzit în schimb că Gheorghe, tatăl tău, nu prea se dă în vânt ca fata noastră să-i ajungă noră. Eu nu mă bag, dacă fata mea te vrea pe tine de bărbat, apăi, tu să fii! Cu viața ei, ea hotărăște ce face, noi suntem doar privitori și eventual consilieri dacă ne cere sfatul.
Adrian asculta în tăcere, vorbele lui Fărâmiță îi mergeau la suflet; așa și-ar fi dorit să gândească și tatăl său, nu cum face acum, când vorbește din înaltul funcției de primar cocoțat pe acoperișul casei sale cu etaj, două băi și toaletă de serviciu.
Va urma!
   




-


             

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu