miercuri, 13 iunie 2018

Maria VIII


-Luaţi loc! Maria s-a aşezat pe scaunul indicat de director. Profesorii, chiar şi cei tineri, s-au aşezat la masa lungă din cancelarie.
-O parte dintre dumneavoastră mă cunoaşteţi, nu am pregătire universitară. Sunt pensionară. Până acum câteva zile eram o femeie fără griji care dispunea de timpul ei liber, după cum dorea.  Într-una din zile, când îmi pierdeam timpul pe marginea Ialomiţei la umbra răchitelor şi a sălciilor pletoase care-şi scaldă vârful ramurilor în apa curgătoare, m-am întâlnit cu un copil. L-am întrebat cine este, cum îl cheamă şi de unde este. A răspuns frumos, cu bun simţ: „mă numesc Năsturel, nu-mi cunosc părinţii, nu am certificat de naştere, stau în satul vecin la nea Gheorghe, ultima casă la ieşirea din sat”. Copilul are cam 10 ani, nu a fost nicio zi la şcoală, Gheorghe a reuşit să convingă un psihiatru, iar acesta i-a dat un certificat medical precum că băiatul este idiot şi are nevoie continuu de supraveghetor, în acelaşi timp este şi asistentul social al copilului, adică este luat în plasament de Gheorghe. Nimic deosebit. Doar că lucrurile nu stau de loc aşa. Băiatul este inteligent şi dornic să înveţe. M-am gândit că în comuna noastră, sunt mulţi copii săraci care nu pot merge la şcoală din cauza lipsurilor materiale. Nu vreau să fac niciun proces nimănui, nu vreau să culpabilizez părinţii copiiilor, nici societatea, deşi aş putea să o fac.
Domnul director este din sat, de aici, nici familia mea, nici a dumnealui nu erau bogate, nici sărace, erau familii de mijloc. În ograda noastră se găseau o văcuţă, câteva oi şi păsării, în coteţ grohăia de Crăciun întotdeauna un porc. Pentru a întreţine toate aceste animale munceam toţi din curte. De la 7 ani când plecam la şcoală eram trataţi ca nişte copiii mari care puteam fi responsabili pentru anumite munci. Cei mici mergeau cu gâştele la păscut, iar cei mai măricei cu vaca şi oile. Nu considera nimeni că suntem exploataţi. Spuneau părinţii noştri că aşa ne vom obişnui să muncim. Mergeam cu vacile, oile, gâştele etc. luam şi cărţile cu noi, cât timp mâncau animalele noi ne pregăteam temele pentru şcoală. Aveam întotdeauna grijă să ne rămână timp de joacă, de alergat în aer curat. Ne simţeam puternici şi liberi. Când plecam cu animalele la păscut părinţii ne avertizau ca la întoarcere trebuie să fie şi animalele sătule şi noi cu lecţiile învăţate.
Aşa era atunci. Nu ştiu dacă era bine sau rău. Ştiu că aveam masa îndestulată cu ceea ce produceam noi. Mă uit cu milă la oamenii sărmani care aşteaptă un ajutor social, umilitor îi spun eu. Cum de s-a ajuns într-o asemenea situaţie? Este o altă discuţie. Mortul e mort, indiferent cât îl vom plânge, nu se va mai întoarce. Problema este de viitor, care ar fi soluţiile, ce putem face noi, iar prin puterea exemplului să atragem şi pe alţii lângă noi. Până în urmă cu puţin timp erau sute de animale în sat, din zi în zi s-au rărit, vom ajunge noi, ţăranii, să ducem copiii la grădina zoologică pentru ca ei să vadă o vacă, o oaie, capră, etc. Eu cred că o coadă de vacă se poate ţine şi acum, iarbă se găseşte destulă pe câmp. Este nevoie doar de voinţă.
-Nu au bani să cumpere vaca, nu este ieftină. De unde atâţia bani? Unul dintre tinerii profesori strâmbând din nas a găsit o scuză.
-Nu trebuie să cumpere o vacă, pot cumpăra o viţică, o cresc şi în doi ani va făta, apoi vor avea lapte de la văcuţa lor. Nimic nu este uşor. Creşterea animalelor presupune un volum mare de muncă, dacă vrei să ai animale adevărate trebuie să fii sluga lor, să te implici, atunci şi rezultatele vor fi pe măsură. Trebuie să dezobişnuim oamenii să mai stea la poartă zi de vară când există atâtea posibilităţi să-şi procure singuri hrana.
-Am înţeles, a strâmbat acelaşi tânăr din nas, însă dumneavoastră aţi venit pentru altceva. Vorbiţi-ne despre planul pe care îl aveţi în legătură cu copiii defavorizaţi.
-Da, aveţi dreptate! Mă bucur că m-aţi pus la punct. Sunt o biată bătrână nostalgică după copilăria ei.
Ideea mi-a venit  de la Năsturel, un copil inteligent, pe care Gheorghe îl trimite în sat la cerşit. Pentru un bănuţ ori un codru de pâine sătenii îl umilesc şi-l batjocoresc. Acest copil va ajunge matur, ca el sunt mulţi în satul nostru, ce se va întâmpla cu el, cu ei? Cum se vor hrăni? Vor cerşi în continuare? De la cine? Cei mai mulţi sunt neştiutori de carte.
Mă gândeam să atragem nişte sponsori, sunt sigur că primăria nu are bani, pentru a oferi copiilor o masă caldă la prânz şi posibilitatea ca după amiază să rămână în cadrul şcolii să-şi pregătească temele pentru a doua zi. Ar putea fi atraşi în diferite discipline sportive, culturale, în funcţie de înclinaţia, de aptitudinea fiecărui copil.
-Aşa ca poezie sună bine. Sunteţi membra vreunui partid politic? Parcă sună a campanie electorală cu iz populist. Nu ştiţi doamnă că este interzisă în şcoală propaganda politică, sunteţi social-democrată nu-i aşa? Se vede de la o poştă. V-aţi infiltrat peste tot, am ajuns să respirăm aer îmbâcsit cu populism neocomunist.
V-am ascultat destul! Eu am plecat! Pentru o clipă am sperat că sunteţi un om cu idei liberale, că veniţi cu idei de reformare a societăţii, m-am înşelat! Am plecat! Cine mai merge?
-Stai Cristi, nu te înfierbânta! Nu văd nimic rău în ceea ce a spus doamna. Până la urmă este o părere, depinde de noi ce hotărâri luăm. Ia loc! Spuneţi-mi doamnă, a continuat profesorul după ce şi-a calmat colegul, aveţi idee cine ar putea sponsoriza? Aţi făcut calcule cât ne-ar costa această activitate extraşcolară?
-Nu, nu aveam cum, nu cunosc numărul aproximativ al elevilor beneficiari, apoi preţurile. Discuţia este de principiu, de tatonare. Maria îi privea rugător pe fiecare în parte, ştia că acordul lor ar fi făcut ca mulţi copii să-şi schimbe destinul.
-Ar trebui să avem o cămăruţă pe care să o transformăm în sală de mese. Apoi să o dotăm cu scaune şi măsuţe pentru ei. A spus una dintre profesoare.
-Cred că avem încăperea unde putem organiza minicantina. Directorul privea triumfător spre Maria. Eu zic să aprobăm iniţiativa. Am să rog profesorii tineri să se organizeze pentru a face un inventar cât mai exact al potenţialilor elevi, să fie readuşi la şcoală aceea care au abandonat cursurile din motive pecuniare, dar să fie aduşi şi copiii care nu au frecventat nicio oră de curs.
În funcţie de acest recensământ vom stabili următorii paşi. Nu-mi rămâne decât să-i mulţumesc doamnei Maria pentru idee. Aveţi vreun sponsor în vedere?
-Da am, încă nu vă pot divulga nimic despre el. Recunosc că eu m-am gândit la posibilitatea ca ea să sponsorizeze. Când vom discuta nu ştiu cum va reacţiona, este destul de imprevizibilă. Sper să acceseze la propunerea mea. Domnule director, am rugămintea să faceţi o listă cu tot ce ar trebui ca minimă dotare, sigur, să corespundă şi din punct de vedere sanitar.
Acum vă las! Vă mulţumesc că mi-aţi dat posibilitatea să-mi exprim o idee, dumneavoastră cu voinţa, ştiinţa de carte şi elanul tineresc puteţi să puneţi pe roate ceea ce noi am discutat aici.
Maria a părăsit încăperea convinsă fiind că propunerea ei va fi discuta în cadrul consiliului profesoral. Va aştepta acasă răspunsul, iar dacă va întârzia să apară, va mai face un drum până la şcoală.
La ieşirea din holul şcolii, soarele a întâmpinat-o cu căldura lui toridă, nu se mişca nicio frunză, lângă astfaltul încins, o furnică refuza să mai care povara, se oprise şi privea neliniştită spre soarele care voia să topească totul.
În drum spre casă Maria a fost oprită în drum de o maşină de teren, din ea a coborât primarul, parcă mai greoi şi mai întunecat la faţă.
-Bună ziua Maria! Ce faci? Vrei să te duc acasă cu maşina? Întrebările se succedau, nu-i lăsa timp să răspundă. L-ai dus pe derbedeul ăla mic lui Gheorghe?
-Nu, nici nu îl voi duce, m-am hotărât să îl ţin la mine, voi mă puteţi reclama pentru răpire. Nu mai las pe nimeni să se atingă de Năsturel. Ce înseamnă pentru Gheorghe copilul de ţine morţiş să-l ia? Eu, în locul lui, aş fi fost fericită că s-a găsit un om cu suflet de aur care m-a scăpat pe mine de o mare răspundere. Melciule, cine este Gheorghe? Vrei să mă lămureşti?
-Eşti nebună! Nu se poate discuta cu tine! Nervos, primarul s-a urcat în maşină şi a demarat în trombă, maşina a plecat de pe loc cu scrâşnetele pneurilor pe asfaltul încins.
Cum a intrat pe poartă a întâmpinat-o băiatul. Avea privirea neliniştită şi înfricoşată:
-A venit o doamnă elegantă şi frumoasă, este în casă, eu m-am ascuns când am văzut-o. Mamaie, a venit după mine să mă izgonească! Nu mă lăsa să plec!
-Când a sosit? Maria înţelesese că fiica sa îşi făcuse timp să o viziteze. Acum a priceput ea a cui este maşina din poartă, chiar se gândea că este mult prea luxoasă să fie a vecinului de vis a vis. Radu, vino mamă să mâncăm, o lăsăm pe doamna să se odihnească, când se va trezi, vom vedea atunci ce vrea.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
În cancelaria şcolii s-a produs un adevărat vacarm după plecarea Mariei. Majorităţii profesorilor nu le surâdea ideea de a face muncă voluntară, fie ea şi în ajutorul unor copii nevoiaşi.
-Domnule director, dumneavoastră vă gândiţi în mod serios la propunerea cucoanei care tocmai a părăsit încăperea? Să fim serioşi! Nu vă gândiţi cât volum de muncă presupune această activitate extraşcolară?
-Vreau să vă corectez doamna profesoară, aici suntem oameni serioşi şi determinaţi să ne facem meseria. Da, mă gândesc foarte serios la propunerea Mariei. Măi copii, nu vă supăraţi că vă spun aşa, aproape toţi mi-aţi fost elevi, eu nu mai lupt pentru funcţii, anul viitor ies la pensie. În schimb aş vrea să văd că facem şi noi ceva. Mă, noi, preotul şi doctoriţa de la cabinet suntem deştepţii satului. Să demonstrăm că facem ceva pentru amărâţii aştia de copii. Când eu am învăţat, nu era niciun copil care să nu meargă la şcoala, se făcuseră cursuri serale pentru cei care erau mai în vârstă şi voiau să înveţe. Acum avem în sat mai mult de 30 % dintre copii care nu frecventează şcoala, au părinţii beţivi, leneşi, oameni cărora nu le place munca. Poate nu sunt doar ei vinovaţi pentru că au ajuns în stadiul ăsta de degradare, poate că este vinovat sistemul, însă nu stau acum să analizez cauza. Efectul este analfabetismul crescut la cote care trebuie să ne dea de gândit.
-De ce trebuie să ne gândim noi? Nu este treaba noastră, asta este grija politicienilor. Ei sunt plătiţi să facă programe, planuri şi în general să guverneze ţara. Noi cadrele didactice am ajuns outsideri printre bugetari. Cine ne motivează să muncim în plus?
-Conştiinţa noastră de profesori. Avem salarii mici, este adevărat, însă nu copiii care vor rămâne analfabeţi sunt vinovaţi. Ei vor fi doar victimele unui sistem ticăloşit, al unui sistem corupt şi putred. Avem o şansă să facem ceva, un om cu suflet mare ne propune să mişcăm un bolovan mare, greu şi rigid, numit nepăsare. Să nu credeţi că părinţii copiiilor abia vor aştepta să dea copiii la şcoală. Nu, ne vom lovi de lamentări, de ocări şi de cerşetorii. Fiecare va dori să câştige ceva pentru a lăsa copilul la şcoală. Aceşti părinţi indolenţi cred că lăsând copiii la şcoală ne ajută pe noi profesorii să ne păstrăm catedrele. Chiar dacă vei încerca să-l convingi că este în favoarea copilului să-l lase să înveţe, tot îţi va reproşa că nu ai copii suficienţi în clasă de aceea insişti.
-De ce sunt aşa de reticenţi? Tânăra profesoară nu înţelegea mentalitatea acestor părinţi.
-Domnişoara profesoară, pentru a trimite un copil la şcoală trebuie să-i cumperi hăinuţe, să-i cumperi rechizite, să-l speli, să-i speli hăinuţele, să le calci, să-l controlezi dacă şi-a făcut temele, eventual să aplici pedepse. Toate astea înseamnă muncă şi nu una dintre cele mai plăcute. M-am gândit să discutăm şi cu părinţii elevilor care vin zi de zi la şcoală, vom face o convocare extraordinară undeva prin august pentru a dezbate problema uniformele şcolare. Nu mai putem lăsa lucrurile să meargă la infinit în acest mod haotic.
-Bravo domnule director! vă susţin propunerea.
Toţi ochii sau întors spre cea mai tânără profesoară.
-Nu vă uitaţi aşa la mine, îmi este jenă să intru în clasă când văd elevele cu haine de firmă, iar eu am costumaşe din bumbac în amestec cu sintetic. Voi milita pentru ca elevii să poarte uniforme. Să îşi aleagă părinţii materialul, culoarea, modelul de croială, dar costurile să fie modice. Să fie accesibile tuturor copiilor. Domnule director aveţi susţinerea mea în tot ce doriţi să întreprindeţi!
-Vă mulţumesc! Cred că sunteţi toţi de acord să ne apucăm de treabă. Maria a venit cu o idee, ea va sta undeva în spate, în umbră, noi vom culege roadele. Să încercăm să nu o dezamăgim.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-Te-ai gândit să vii acasă fata mea? Ce mult mă bucur! Maria s-a aruncat  în braţele fiicei sale care încă se mai ştergea la ochii după bine meritatul somn al după amiezii. Acum era proaspătă şi bine dispusă.
-Uşurel mami scump că mă dărâmi! Cele două femei au rămas mult timp îmbrăţişate.
Maria cu lacrimile şiroind pe obraji a reuşit să îngăime câteva cuvinte:
-Îţi este foame fata mea? Vino să-ţi dau să mănânci, am făcut şniţele tale preferate din piept de pui. Radu, vino puiule să-ţi prezint pe cineva!
Pentru o clipă ochii Alexandrei s-au întunecat, apoi a privit atentă copilul care se apropia cu capul în pământ, umerii ridicaţi de parcă atunci făcuse o mare boacănă şi se aştepta să fie urecheat.
-Uită-te la mine copile! Nu-ţi fie teamă! Nu îţi vreau răul!
Băiatul a ridicat o clipă privirea, a fost suficient pentru Alexa să vadă acei ochi umezi şi sinceri care cereau îndurare.
A prins copilul în braţe, la rotit în loc să-l vadă pe toate părţile, apoi, mulţumită, l-a sărutat pe amândoi obrajii.
-Mamă, ăsta este copilul de care mi-ai vorbit? E tare frumuşel şi pare un copil cuminte.
-Chiar este, fata mea. Intraţi în bucătărie să mâncaţi, apoi am o vorbă cu tine Alexa. Sper că nu mă vei certa pentru ce îţi voi cere.
După ce au mâncat Radu a plecat la căţeluş să-l hrănească şi să-i verifice lăbuţa. Cele două femei au rămas singure.
-Alexa, azi am fost la şcoală, am discutat cu profesorii pentru un program de integrare a copiilor defavorizaţi, un fel de After School, sponsorizat de oameni de bine. Ce părere ai?
-Nici una, spune-mi la ce te-ai gândit concret, apoi mă pronunţ. Privirea fetei devenise sticloasă ca de fiecare dată când intuia că este vorba de bani.
-Îmi este teamă să continui, mi-am pus prea mari speranţe în tine.
-Hai mamă nu te alinta! Vorbeşte! Spune-mi! Fie că îmi place, fie că nu îmi place, trebuie să-mi spui! Alexa o privea fix pe Maria, voia să afle din ochii ei o clipă mai repede întrebarea Mariei.
- Nu mi-am luat niciun angajament, chiar am spus că posibilul sponsor este împrevizibil şi nu mă pot angaja în numele lui.
-Hai mamă, hai curaj, erai mai dură altă dată.
Maria a tăcut, a simţit în inimă împunsătura fiicei. A înghiţit un nod mare care se aşezase în curmezişul gâtului şi nu o mai lăsa să respire.
-M-am gândit, sigur, mă poţi refuza fără să mă supăr pe tine, m-am gândit că aş fi mândră dacă tu ai sponsoriza acest after school. Încă nu ştiu precis de câţi bani este vorba, nu ştiu nici posibilităţile tale financiare. Am văzut o luminiţă în capul unui tunel, eu chiar am văzut-o, am mers după raza ei, aşa s-a născut ideea. Gândul mi-a fugit la posibilităţile tale financiare după ce am discutat amândouă.
- Nu te mai scuza, vreau să ajut, voi sponsoriza!




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Maria XIII

Prima zi de şcoală. Maria, deşi invitată la serbarea de deschidere, a preferat să stea acasă, a mers la deschidere doar Alexa. Abia aştept...