După plecarea fetei, am
rămas un timp gânditor, nu ştiam dacă făcusem bine, că îi
împărtăşisem ei câte ceva din trăirile mele, nu era un copil,
împlinise 18 ani, la o privire atentă, se observa şi împlinirea
ei ca femeie. Şi totuşi, era nepoata mea, avea dreptul să ştie,
dar eu aveam dreptul să-i spun? Tot certându-mă cu mine, priveam
pomii din faţa casei, afară, o adiere uşoară de vânt, mângâia
frunzele cireşului, cele galbene picau într-o plutire lină,
legănate ca o barcă uşoară pe valul mării. Se aşterneau uşor,
nesigur, pe pământul rece, apoi altă frunză se desprindea, urmând
acelaşi traseu ca surioarele ei de mai înainte. Mi-am zis privind
la frunzele căzute, că încă nu mi-a venit rândul, eu sunt precum
frunzele verzi rămase în cireş încăpăţânate şi hotărâte să
nu cedeze morţi. Sfârşitul este inevitabil, dar, fiecare vrem să
fie cât mai târziu. Încăpăţânată frunză, cât crede că va
mai rezista, toamna este pe sfârşite, în curând iarna va bate la
uşă, atunci frunza de cireş nu va mai avea scăpare, va fi smulsă
de un vânt puternic şi purtată departe, departe, de surioarele ei.
Aşa va veni şi pentru mine iarna cu viforul, cu furtunile ei, ne va
smulge din sânul cald al famililor noastre şi ne vor purta spre
tărâmuri necunoscute. Ei, de unde au venit gândurile negre? Sunt
încă în putere, Hades mai are de aşteptat, cu toate bogăţiile
lui.
Mă gândesc la Doamna,
a apărut într-un moment în care sufletul tânjea după hrană,
tânjea după iubire, dorea o resuscitare a inimii împietrite.
Nesomnul, visările cu ochii închişi la o fiinţă pe care nu am
văzut-o, dar pe care o simt cuibărită în inima mea, îmi dă o
stare de bine. Sunt vesel şi trist în veselia mea, îmi place că
mănânc puţin, merg să fac un lucru, mă opresc din drum, mă
gândesc la ea, uit ce vroiam să fac. Mă strigă cineva, visul se
destramă, mă îmbufnez, precum un prunc căruia i s-a luat jucăria,
nu aud, ce mi se cere, acel cineva care m-a trezit din vis, repetă
doleanţa lui, mecanic îi dau ce doreşte şi ceva în plus, numai să
plece, vreau să fiu singur, eu şi Ea.
Demult nu am mai trăit
asemenea clipe, eram dornic să le trăiesc, să am tot corpul în
continuă frământare, să nu pot dormi, să nu pot mânca, oriunde
aş privi să o văd pe Ea. Să trăiesc cu Ea, să trăiesc prin Ea.
Iubirea este tot ce poate fi mai pur, iubindu-ne pe noi, iubim pe
Dumnezeu.
Trăiam intens acele vise
neîmplinite trupesc, găzduite în inima mea, oblojite să nu fie
atinse de împurităţile vieţii, voiam să rămână pure, caste,
idolatre. Mă înălţasem deasupra sentimentelor obişnuite, pline
de dorinţă carnală, era ceva ideatic, ceva înălţător prin
profunzimea lor şi intensitatea trăirilor mentale. Venea iubirea
pură, ancestrală, moştenirea sublimului din iubirea dumnezeiască,
eram eu mai sus decât propriul eu, mă luptam cu mine pentru
supremaţia eu-lui îndrăgostit de ideea de iubire, eram eu care
voiam puritatea iubirii, în detrimentul eu-lui cu dorinţă
carnală. Îmi amintesc că odată demult, tare demult, am fost îndrăgostit prima oară, eram tânăr pe atunci, foarte tânăr...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu