joi, 7 ianuarie 2016

Confesiuni VIII

      Era un timp mohorât de început de vară, stăteam în casă întins în pat iar cu ochii fixasem un punct din tavan. Eram plictisit, timpul de afară îmi crease o stare rea, eram aproape amorţit, priveam punctul fără să mă pot concentra la ceva anume, capul mi se golise. Cu ultimele zvâcniri ale voinţei mele adormite, m-am ridicat din pat, am adunat câteva lucruri de strictă necesitate, le-am aruncat într-o geantă, apoi am ieşit pe uşă plecând în trombă spre poartă. Aici m-am oprit, nu ştiam, în ce parte să o iau, stânga sau dreapta, m-am hotărât pentru dreapta. Cu o maşină am ajuns în Ploieşti, abia aici, mergând pe bulevardul Castanilor, mi-am revenit. Soarele strălucea pe cer, căldura lui pătrundea prin umbra deasă a bătrânilor castani, instinctiv mergeam spre gară. M-am hotărât, când voi ajunge la gară, mă voi urca în primul tren, nu va conta unde merge, oricum nu am nici o destinaţie. Primul tren care a sosit în gară mergea la Braşov, am luat bilet şi m-am urcat în el. Nu era cu locuri, era un personal, am căutat prin vagoane până am găsit un loc liber. Am intrat în compartiment, după un bună ziua destul de solemn, am întrebat dacă este liber locul de lângă geam. Am primit încuviinţarea să iau loc. Geanta de mână am pus-o la bagaje, apoi cu creionul într-o mână şi revista rebus în alta m-am aşezat pe locul de lângă geam. Discret am privit în compartiment, în faţa mea se afla o Doamnă, pe aceiaşi parte un puşti de vreo 13-14 ani, lângă mine un alt puşti împreună cu tatăl său. Aveam să aflu că Doamna era singură, iar copiii amândoi erau fraţi şi călătoreau împreună cu tatăl lor. Am început să dezleg rebusuri, din când în când aruncam câte o privire pe furiş asupra femeii din faţa mea. Nu era atentă la ce se întâmpla în compartiment, citea şi era acolo, alături de Adela, asta citea, Adela de Garabet Ibrăileanu.
Era îmbrăcată lejer, bluziţa subţire de mătase pe alocuri lăsa să se vadă din pielea catifelată, sutienul de culoarea pielii întregea un tablou frumos, în timp ce citea, capul era puţin aplecat asupra cărţii, părul negru, prins cu o bentiţă, profitase de acceleraţia gravitaţională şi îi îmbrăca faţa. Fusta scurtă, deasupra genunchiului, lăsa să se vadă un picior frumos, iar ochii minţii puteau ghicii nişte pulpe rotunde superbe; genunchii rotunzi cu pulpele cărnoase de deasupra gleznei fine, întregea  tabloul  unei femei frumoase. Foiala mea şi câteva încercări timide nu au reuşit să o scoată pe frumoasa femeie dintre coperţile cărţii. Noroc că trenul era personal şi oprea pe la toate porţile. La un moment dat cred că a pierdut noţiunea timpului, s-a uitat pe geam puţin debusolată, am observat şi am întrebat-o unde merge, atunci am aflat că merge la Sinaia într-un mic concediu. Am liniştit-o, i-am spus că mai avem vreo jumătate de oră de mers. În acel moment mi-a venit o idee şi am plusat: „cred că prietenul, sau soţul vă aşteaptă-n gară?” Fata s-a uitat la mine, apoi în paginile cărţii, după care mi-a răspuns: „asta este o chestiune care mă priveşte”, apoi a reluat : „fiindcă m-aţi întrebat vă răspund, nu mă aşteaptă nimeni, sunt singură şi aşa vreau să rămân pe tot parcursul acestor zile”. Din glasul fetei răzbătea durerea şi neîncrederea. Suferinţa pusese stăpânire pe ea, ura contra bărbaţilor se făcea cunoscută chiar din privirea ei tăioasă . Deşi se uita la mine, privea prin mine, privea dincolo de mine. Atunci m-am hotărât, cobor la Sinaia, vreau să cunosc cine este această fată, ce a păţit, cine i-a distrus sufletul. Am ajutat-o să coboare bagajul în gara Sinaia, ne-am luat la revedere, apoi repede am intrat în compartiment mi-am luat geanta şi tiptil am mers pe urmele frumoasei fete. Căra cu oarece greutate geamantanul, aş fi vrut să o ajut, dar nu voiam să mă vadă. A ajuns la hotelul unde s-a cazat, de acum trebuia să găsesc şi eu un loc de popas. Nu am mers prea mult, un puştan m-a abordat oferindu-mi o cameră. Am mers împreună cu băiatul, camera avea o intrare separată pe o scară exterioară, era curată şi avea baie cu toaletă, asta era important. Cum proprietarul nu m-a jupuit prea rău de bani, am închiriat-o pe 10 zile, urmând să mai discutăm. Când a ieşit din cameră gazda mea m-a asigurat că de la el din casă nu se vede când vin şi nici cu cine vin. Având cazarea rezolvată, am căutat o cârciumă aproape de hotelul ei pentru a o putea supraveghea. Mâncam din friptura tare de porc, mi-am jurat că nu voi mai mânca în cârciuma asta, cu ochii pe uşa hotelului. Tresăream la fiecare deschidere, la fiecare umbră ce se vedea prin perdeaua ferestrelor de la hotel. Într-un târziu apare în cadrul uşii, a privit într-o parte a drumului, apoi în cealaltă, neştiind încotro să o apuce, într-un târziu s-a decis să meargă în susul străzii în direcţia Predealului. Am plătit repede friptura, apoi am mers în spatele ei, aveam avantajul că eu cunoşteam oraşul. Am apucat pe o străduţă laterală, zorind pasul, am ieşit ca din întâmplare înaintea ei. Era gata să treacă pe lângă mine fără să mă vadă, atunci am abordat-o spunându-i aparent surprins :” ce mică-i lumea?”, s-a oprit, m-a privit ca şi când nu m-ar fi văzut până atunci, apoi i-am amintit că ne întâlnisem în tren.
S-a bucurat ca la vederea unei cunoştinţe vechi, am întrebat dacă pot să o însoţesc, a dat din cap indiferentă. Mergeam unul lângă altul fără să vorbim, am încercat câteva teme de discuţie, nu a mers, era cu gândul în altă parte, era preocupată de alte lucruri. Am întrebat-o dacă vrea să viziteze Castelul Peleş, atunci faţa i s-a luminat, apoi cu un zâmbet abia perceptibil, a zis da.
Ajunşi la Peleş ne-am bucurat de toate exponatele, am ajutat-o să înţeleagă anumite lucruri tehnice, cum ar fi armura, sabia etc. După vizita la castel, am mers la o cofetărie, ne-am aşezat la o masă mai retrasă apoi am comandat cafele. O priveam pe furiş, nu căutam să fiu insistent, simţeam instinctiv că îi place să fie cu mine, dar în acelaşi timp se temea. Nu, nu de mine, se temea de ceva nedefinit. Îi respectam semi izolarea, voiam să o cuceresc, simţeam că am în faţă o adevărată redută, o cetate în care va fi greu să pătrund. Am scos din arsenal toate armele seducţiei, prima armă răbdarea, apoi diplomaţia, curtenia, politeţea fără excese. Am vorbit despre vreme, despre cărţi, nu se lega o discuţie, se simţea o anumită stinghereală.
Am continuat să ne întâlnim încă patru zile, petreceam ore întregi vorbind banalităţi, bând cafea sau stând pe bănci în parc şi privind la păsărele ce se roteau deasupra noastră.
În a cincea zi de cum ne-am întâlnit s-a prins de braţul meu şi a zis :”du-mă undeva, într-un loc liniştit, vreau să-ţi vorbesc despre mine.

Un comentariu:

  1. Era un timp mohorât de început de vară, stăteam în casă întins în pat iar cu ochii fixasesem un punct din tavan. Eram plictisit, timpul de afară îmi creiase o stare rea, eram aproape amorţit, priveam punctul fără să mă pot concentra

    RăspundețiȘtergere

Femeia pierdută. Cap X

  -Să revenim la Năuc, stai să gust din ceașca cu țuică și să rup din foaia asta de varză, Năuc a stat tot timpul în cârciumă ori a mai fost...