Era un timp mohorât de
început de vară, stăteam în casă întins în pat iar cu ochii
fixasem un punct din tavan. Eram plictisit, timpul de afară îmi
crease o stare rea, eram aproape amorţit, priveam punctul fără să
mă pot concentra la ceva anume, capul mi se golise. Cu ultimele
zvâcniri ale voinţei mele adormite, m-am ridicat din pat, am adunat
câteva lucruri de strictă necesitate, le-am aruncat într-o geantă,
apoi am ieşit pe uşă plecând în trombă spre poartă. Aici m-am
oprit, nu ştiam, în ce parte să o iau, stânga sau dreapta, m-am
hotărât pentru dreapta. Cu o maşină am ajuns în Ploieşti, abia
aici, mergând pe bulevardul Castanilor, mi-am revenit. Soarele
strălucea pe cer, căldura lui pătrundea prin umbra deasă a
bătrânilor castani, instinctiv mergeam spre gară. M-am hotărât,
când voi ajunge la gară, mă voi urca în primul tren, nu va conta
unde merge, oricum nu am nici o destinaţie. Primul tren care a sosit
în gară mergea la Braşov, am luat bilet şi m-am urcat în el. Nu
era cu locuri, era un personal, am căutat prin vagoane până am
găsit un loc liber. Am intrat în compartiment, după un bună ziua
destul de solemn, am întrebat dacă este liber locul de lângă
geam. Am primit încuviinţarea să iau loc. Geanta de mână am
pus-o la bagaje, apoi cu creionul într-o mână şi revista rebus în
alta m-am aşezat pe locul de lângă geam. Discret am privit în
compartiment, în faţa mea se afla o Doamnă, pe aceiaşi parte un
puşti de vreo 13-14 ani, lângă mine un alt puşti împreună cu
tatăl său. Aveam să aflu că Doamna era singură, iar copiii
amândoi erau fraţi şi călătoreau împreună cu tatăl lor. Am
început să dezleg rebusuri, din când în când aruncam câte o
privire pe furiş asupra femeii din faţa mea. Nu era atentă la ce
se întâmpla în compartiment, citea şi era acolo, alături de
Adela, asta citea, Adela de Garabet Ibrăileanu.
Era îmbrăcată lejer,
bluziţa subţire de mătase pe alocuri lăsa să se vadă din pielea
catifelată, sutienul de culoarea pielii întregea un tablou frumos,
în timp ce citea, capul era puţin aplecat asupra cărţii, părul
negru, prins cu o bentiţă, profitase de acceleraţia gravitaţională
şi îi îmbrăca faţa. Fusta scurtă, deasupra genunchiului, lăsa
să se vadă un picior frumos, iar ochii minţii puteau ghicii nişte
pulpe rotunde superbe; genunchii rotunzi cu pulpele cărnoase de
deasupra gleznei fine, întregea tabloul unei femei frumoase.
Foiala mea şi câteva încercări timide nu au reuşit să o scoată
pe frumoasa femeie dintre coperţile cărţii. Noroc că trenul era
personal şi oprea pe la toate porţile. La un moment dat cred că a
pierdut noţiunea timpului, s-a uitat pe geam puţin debusolată, am
observat şi am întrebat-o unde merge, atunci am aflat că merge la
Sinaia într-un mic concediu. Am liniştit-o, i-am spus că mai avem
vreo jumătate de oră de mers. În acel moment mi-a venit o idee şi
am plusat: „cred că prietenul, sau soţul vă aşteaptă-n gară?”
Fata s-a uitat la mine, apoi în paginile cărţii, după care mi-a
răspuns: „asta este o chestiune care mă priveşte”, apoi a
reluat : „fiindcă m-aţi întrebat vă răspund, nu mă aşteaptă
nimeni, sunt singură şi aşa vreau să rămân pe tot parcursul
acestor zile”. Din glasul fetei răzbătea durerea şi
neîncrederea. Suferinţa pusese stăpânire pe ea, ura contra
bărbaţilor se făcea cunoscută chiar din privirea ei tăioasă .
Deşi se uita la mine, privea prin mine, privea dincolo de mine.
Atunci m-am hotărât, cobor la Sinaia, vreau să cunosc cine este
această fată, ce a păţit, cine i-a distrus sufletul. Am ajutat-o
să coboare bagajul în gara Sinaia, ne-am luat la revedere, apoi
repede am intrat în compartiment mi-am luat geanta şi tiptil am
mers pe urmele frumoasei fete. Căra cu oarece greutate geamantanul,
aş fi vrut să o ajut, dar nu voiam să mă vadă. A ajuns la
hotelul unde s-a cazat, de acum trebuia să găsesc şi eu un loc de
popas. Nu am mers prea mult, un puştan m-a abordat oferindu-mi o
cameră. Am mers împreună cu băiatul, camera avea o intrare
separată pe o scară exterioară, era curată şi avea baie cu
toaletă, asta era important. Cum proprietarul nu m-a jupuit prea rău
de bani, am închiriat-o pe 10 zile, urmând să mai discutăm. Când
a ieşit din cameră gazda mea m-a asigurat că de la el din casă nu
se vede când vin şi nici cu cine vin. Având cazarea rezolvată, am
căutat o cârciumă aproape de hotelul ei pentru a o putea
supraveghea. Mâncam din friptura tare de porc, mi-am jurat că nu
voi mai mânca în cârciuma asta, cu ochii pe uşa hotelului.
Tresăream la fiecare deschidere, la fiecare umbră ce se vedea prin
perdeaua ferestrelor de la hotel. Într-un târziu apare în cadrul uşii, a
privit într-o parte a drumului, apoi în cealaltă, neştiind încotro să o apuce, într-un târziu s-a decis să meargă în susul străzii în direcţia
Predealului. Am plătit repede friptura, apoi am mers în spatele ei,
aveam avantajul că eu cunoşteam oraşul. Am apucat pe o străduţă
laterală, zorind pasul, am ieşit ca din întâmplare înaintea
ei. Era gata să treacă pe lângă mine fără să mă vadă, atunci
am abordat-o spunându-i aparent surprins :” ce mică-i lumea?”,
s-a oprit, m-a privit ca şi când nu m-ar fi văzut până atunci,
apoi i-am amintit că ne întâlnisem în tren.
S-a bucurat ca la vederea
unei cunoştinţe vechi, am întrebat dacă pot să o însoţesc, a
dat din cap indiferentă. Mergeam unul lângă altul fără
să vorbim, am încercat câteva teme de discuţie, nu a mers, era cu
gândul în altă parte, era preocupată de alte lucruri. Am
întrebat-o dacă vrea să viziteze Castelul Peleş, atunci faţa i
s-a luminat, apoi cu un zâmbet abia perceptibil, a zis da.
Ajunşi la Peleş ne-am
bucurat de toate exponatele, am ajutat-o să înţeleagă anumite
lucruri tehnice, cum ar fi armura, sabia etc. După vizita la castel, am mers la o cofetărie, ne-am aşezat la o
masă mai retrasă apoi am comandat cafele. O priveam pe furiş, nu
căutam să fiu insistent, simţeam instinctiv că îi place să fie
cu mine, dar în acelaşi timp se temea. Nu, nu de mine, se temea de
ceva nedefinit. Îi respectam semi izolarea, voiam să o cuceresc,
simţeam că am în faţă o adevărată redută, o cetate în care
va fi greu să pătrund. Am scos din arsenal toate armele seducţiei,
prima armă răbdarea, apoi diplomaţia, curtenia, politeţea fără
excese. Am vorbit despre vreme, despre cărţi, nu se lega o
discuţie, se simţea o anumită stinghereală.
Am continuat să ne
întâlnim încă patru zile, petreceam ore întregi vorbind
banalităţi, bând cafea sau stând pe bănci în parc şi privind
la păsărele ce se roteau deasupra noastră.
În a cincea zi de cum
ne-am întâlnit s-a prins de braţul meu şi a zis :”du-mă
undeva, într-un loc liniştit, vreau să-ţi vorbesc despre mine.
Era un timp mohorât de început de vară, stăteam în casă întins în pat iar cu ochii fixasesem un punct din tavan. Eram plictisit, timpul de afară îmi creiase o stare rea, eram aproape amorţit, priveam punctul fără să mă pot concentra
RăspundețiȘtergere